Chiar trebuie să alegorizăm ca să fim relevanți?

Sărbătoarea Nașterii Domnului așa cum o sărbătorim astăzi cunoaște diverse tradiții care s-au acumulat pe parcursul secolelor. Nu avem informații că ar fi fost sărbătorită de Biserica primelor secole. Prima înregistrare scrisă despre sărbătorirea Nașterii Domnului ne parvine din anul 336 d.H. Data din decembrie a fost propusă de un călugăr din sec. VI (Dionisus Exiguus) și cel mai probabil nu s-a petrecut în decembrie. Colindele au apărut abia prin sec. XIII. Nu mai vorbesc despre pomul de Crăciun, despre moș și despre sacrificatul de Ignat.

Doresc să medităm la semnificația Crăciunului folosind ca punct de plecare o formulare des întâlnită printre creștini. Cică “Isus dorește să se nască în inima fiecăruia. Primește-l în inima ta.” Ați auzit de îndemnuri de tipul: “Fă loc pentru Isus în inima ta, să nu ajungă într-o iesle” sau „Maria bate și la inima ta, primește-o să-l nască pe Isus în inima ta.”

Aceste formulări propun o interpretare alegorică a textului biblic și apreciază ieslea drept inima omului. Dacă ieslea din staul este inima omului, atunci ce facem cu Iosif și cu Maria, cu păstorii și cu magii? Ce reprezintă scutecele cu care a fost înfășat Pruncul Isus? Cine sunt ceilalți pelerini care au găsit loc în han? Ce înseamnă emigrarea în Egipt și repatrierea la Nazaret?

Constat că problema este veche și se regăsește chiar și la unii Părinți ai Bisericii care au promovat interpretări alegorizante. Iată câteva exemple din comentariile la Evanghelia după Luca.

Venerabilul Bede, călugăr benedictin din sec. VIII, spunea: “Cristos se zămislește ori de câte ori cineva care îl aude, luând făina Cuvântului, își întemeiază o casă a pâinii veșnice. Zilnic în pântecele feciorelnic, adică în sufletele credincioșilor, el se zămislește prin credință și este născut prin botez.” În felul acesta asocierea botezului cu nașterea din nou primește un nou element de comparație: nașterea trupească a lui Isus. Constat că se face confuzie între nașterea trupească și cea spirituală. Domnul vorbea despre o a doua naștere dar nu din apă, ci din Duhul. În adevăr Cristos a fost al doilea Adam, dar nașterea lui trupească a fost perfect naturală.

Chiril al Alexandriei (sec. IV-V): “El a găsit umanitatea redusă la nivelul dobitoacelor. De aceea el este pus ca fânul în iesle, ca noi, care am lepădat poftele noastre trupești, să ne ridicăm la nivelul de inteligență potrivit naturii umane. Deși aveam suflete animalice, când ne apropiem de iesle, adică de Masa lui, nu găsim acolo fân, ci pâinea din cer, care este trupul vieții.” Și aici descoperim aceeași suprapunere de imagini, cea cu trupul Domnului care este pâinea vieții și copilașul depus în iesle.

Ieronim, ascetul din Betleem (sec. IV-V): “El nu a găsit loc în Sfânta-Sfintelor care strălucea de aur, pietre scumpe, mătase și argint. El nu se naște printre aur și bogății, ci în mijlocul gunoiului, într-un staul unde păcatele noastre erau mai abjecte decât gunoiul. El se naște pe o movilă de gunoi ca să-i înalțe pe cei ce provin de acolo (Ps. 113:7).” Tot Ieronim mai spune “El nu a găsit un loc printre oameni. El nu a găsit un loc la Platon, nici la Aristotel, ci într-un staul, printre dobitoace de povară și animale fără minte, printre cei simpli și ignoranți.”

Ambrozie: “El a fost un copilaș, ca tu să fii un om desăvârșit. El a fost învelit în scutece, ca tu să fii eliberat din legăturile morții. El a fost pus într-un staul, ca tu să fii pus într-un altar. El a fost pe pământ ca tu să fii printre stele. Lui nu i s-a găsit loc în han, ca tu să te bucuri de locuință printre stele. El, deși era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui tu să devii bogat.” Această reflecție este cu totul acceptabilă și ține cont de natura unică a Întrupării.

Întrebarea cea mai importantă este dacă avem dreptul să alegorizăm la discreție, numai să ne iasă un sens nou spiritual? Cum aplicăm o asemenea narațiune la viața noastră? În primul rând, alegorizarea este ca un croi pe măsura clientului: interpretarea alegorică este pe măsura erudiției și lecturilor fiecărui interpret. În al doilea rând, narațiunile despre Întruparea Domnului sunt extrem de speciale pentru că ele vorbesc despre întruparea lui Dumnezeu, un eveniment unic irepetabil. Evenimentele excepționale nu se pretează reflecțiilor subiective. Niciun muritor nu se poate regăsi în situația lui Dumnezeu întrupat, dar poate rezona cu condiția umanității asumată de Cristos. Tocmai de aceea ajungem la interpretarea autorizată oferită de Cristos Însuși. Domnul ne avertizează că la judecată le va reproșa unora că L-au neglijat deoarece nu i-a ajutorat pe cei mai neînsemnați frați ai Lui (Matei 25:31-46). Identificarea fraților neînsemnați cu Isus ne poate ajută să înțelegem că Pruncul Isus îi poate reprezenta pe cei neajutorați.

Spune cineva: “Să ne nască Platon în inima ta”? Ați auzit printre comuniști urarea: “Să se nască Marx în inima ta”? Ați auzit mecanicii auto urându-și: “Să se nască Ford în inima ta”? De ce folosim în teologie această urare? În Israel era obiceiul ca oamenii să se binecuvânteze folosind numele unui strămoș ilustru: Rahela, Leea, Tamara (Rut 4:11-12). Se făcea referință la omul matur și nu la copilașul crud nou-născut. Este adevărat că folosim imaginea nașterii și de o manieră figurativă când spunem că se naște un gând în mintea cuiva, sau că dintr-un gând se naște un eveniment/o situație, etc.

Să vedem acum câteva probleme teologice pe care le ridică interpretarea alegorică a nașterii Domnului.

O asemenea urare trece cu vederea dumnezeirea lui Cristos. Cristos există dintotdeauna. El a fost cu Tatăl dintotdeauna, Cuvântul prin care au fost create toate. Întruparea este planul hotărât de Dumnezeu pentru a face mântuirea pe înțelesul nostru. Chiar și acolo în trupul firav al copilașului născut de tânăra Maria era ascunsă Dumnezeirea sub protecția armiei îngerești, venerată de cei mai înțelepți oameni ai lumii și de cei mai modești evrei deopotrivă.

O asemenea urare trivializează experiența umanității de către Cristos. Cristosul s-a născut o singură dată din fecioara Maria. Evenimentul a avut loc la “împlinirea vremii”. Perioada copilăriei este aproape ignorată în evanghelii. Cele câteva incidente din perioada copilăriei au menirea să autentifice faptul că Isus a avut viața unui om normal. Marcu pare stânjenit de această perioadă și își începe evanghelia brusc de la botezul Domnului Isus în Iordan. Printre contemporanii lui Isus au existat oameni care desconsiderau învățătura și lucrarea sa pe motiv că știau al cui este.

O asemenea urare ignoră desăvârșirea lucrării Sale. El nu a rămas captiv umanității ci și-a asumat-o, a înnoit-o și a proslăvit-o. Deci El nu mai este niciodată copilul Mariei. El este Fiul lui Dumnezeu care și-a câștigat dreptul să fie om. El a păstrat natura umană alături de natura sa divină. El este Începutul și Sfârșitul, Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cuvântul lui Dumnezeu, Martorul credincios, Cel întâi născut dintre cei morți, Fiul lui Dumnezeu cu ochii ca para focului, Începutul zidirii lui Dumnezeu, Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce ține cheile Locuinței morților, Domnul împăraților pământului, Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Spune-mi, ai găsit undeva în aceste titluri vreunul care se poate atașa unei reclame la Pampers?

O asemenea urare contestă mântuirea care este o lucrare radicală de la bun început și nu un proces nesfârșit de creștere naturală. Când Cristos intră în inima cuiva, El nu vine timid, jenat și domol. El vine să renoveze, să schimbe, să restaureze, să reformeze. Dacă nu l-ai cunoscut în felul acesta, probabil te-ai amăgit singur cu niște forme religioase, cu niște ritualuri. Nu degeaba vorbește Evanghelia atât de frecvent despre faptul că întâlnirea lui Isus cu diverși oameni a presupus scoaterea de demoni. Tu nu poți să-I porți de grijă lui Isus, așa cum Maria îi schimba scutecele sau îl alăpta. Isus vine să-ți poarte de grijă. Nu El are trebuință să fie învățat să vorbească, ci tu trebuie să fi învățat să vorbești, pentru că ceea ce ai făcut până acum nu se poate numi vorbire. Tu trebuie să fi învățat să mergi, să muncești, să cânți, să gândești, pentru că toate acestea le-ai făcut doar pentru tine.

O asemenea urare ignoră lucrarea de mântuire încheiată din perspectiva noastră. Cristos s-a născut în Betleem, a crescut, s-a maturizat pentru ca la vârsta maturității să moară răstignit pe cruce. El nu intră în viața omului ca să fie răstignit acolo decât de cei apostați, dar în inima acestora nici nu a intrat de fapt. Să nu confundăm așadar lucrarea de mântuire desăvârșită de Cristos în trupul Său cu lucrarea de convertire pe care o realizează în fiecare dintre noi, luând din bunurile sale și transferându-le nouă, luând dreptatea sa și imputândune-o nouă, luând din virtuțile sale și deprinzându-ne cu ele.

O asemenea urare supralicitează capacitatea omului de a consimți prin efort propriu împăcarea cu Dumnezeu. Inima omului este extrem de rea, iar a unora este chiar împietrită, adică închisă față de orice cuvânt care vine de la Dumnezeu. Pavel îi consideră pe oamenii fără Dumnezeu morți în păcat, așa încât numai puterea unei lucrări de înviere îi mai poate scăpa. Primirea lui Cristos se face prin pocăință.

Să vedem ce spune Apostolul Pavel despre intrarea lui Isus în inima omului (Efeseni 3):

14 De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui, 15 din Care îşi primeşte numele întreaga familie[b], din cer şi de pe pământ, 16 şi mă rog ca, potrivit cu bogăţiile Sale slăvite, să fiţi întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul lăuntric, 17 astfel încât Cristos să locuiască, prin credinţă, în inimile voastre, pentru ca, fiind înrădăcinaţi şi statorniciţi în dragoste, 18 să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, 19 să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere, ca astfel să fiţi umpluţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.

20 A Lui, Care poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi, 21 a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin.

Constatăm că aici nu există nimic despre vulnerabilitatea copilașului din iesle, și despre nevoia lui de creștere, ci doar despre omnipotența lui Dumnezeu și despre nevoia noastră de creștere.

Un alt text celebru, adesea scos din context, este Apocalipsa 3:20, acolo unde Isus cel înviat bate la ușă așteaptă să fie invitat înapoi în Biserica de unde a fost scos de comunitatea atotsuficientă. El nu este un copil care scrijelește la ușă să fie reprimit în casă după ce a fost disciplinat.

Pe scurt, Biserica trebuie să recupereze învățătura despre divinitatea lui Cristos, să reflecteze mai profund asupra adevărului Evangheliei atunci când își compune poeziile și mesajele, dar și să articuleze mai coerent această învățătură.

Reclame

Un comentariu

Din categoria Meditaţii, Polemici biblice

Un răspuns la „Chiar trebuie să alegorizăm ca să fim relevanți?

  1. Ardelean Simona

    Cred că alegorizarea îşi are rostul ei,depinde cât de abstactă şi concentrată este realitatea spirituală la care se aplică. De foarte multe ori cuvântul semn are sensul de indiciu. Ar fi utilă o sinteză exemplificată pe această temă.