Arhive lunare: aprilie 2020

În căutare de lucruri mai bune care însoțesc mântuirea

Într-un publicat anterior am identificat, fără pretenții de exhaustivitate, cinci motive care îi pot împiedica pe unii creștini să recurgă la mijloacele media pentru o comuniune virtuală în jurul Mesei Domnului. Există, totuși, unele neajunsuri ale comuniunii virtuale care dau multora de gândit și asupra cărora doresc să zăbovesc în acest articol. Dacă mântuirea nostră nu depinde de împărtășirea din Masa Domnului, atunci de unde înverșunarea cu care este interzisă practicarea ei prin mijlocirea virtualului?

„Toți mâncăm dintr-o singură pâine” (1Cor 10:17). Reflectând la comuniunea creștină în jurul Mesei Domnului, Apostolul Pavel subliniază unitatea trupului lui Cristos ilustrată de acea pâine, una singură, din care se împărtășesc toți comesenii chemați la Masa Domnului. Aici trebuie precizate două lucruri. În primul rând, Apostolul nu putea să ridice pretenții că toate adunările din Împeriul Roman existente în acea vreme se împărtășeau dintr-o singură pâine. Nici măcar cele din Ahaia nu puteau să se împărtășească din aceeași pâine din considerente pur practice. Este evident că Pavel avea în vedere pâinea ce se frângea într-o comuniune creștină, indiferent de numărul participanților; acea pâine reprezenta (făcea trimitere, simboliza) trupul lui Cristos împărtășit între ei. Cristos este unul, noi suntem cei mulți.

În al doilea rând, Biserica (Trupul lui Cristos) era fracturată încă din perioada apostolică pe diverse criterii: practică eclezială, loialitate față de unul sau altul dintre apostoli, apartenență etnică etc. Tocmai de aceea, prin epistole, Apostolul dădea în mod frecvent învățături pentru îndreptare. Astăzi, Trupul lui Cristos, Biserica Universală, este fracturat peste măsură de mult și s-au adăugat diferențelor din antichitate, diferențe de natură confesională și cele legate de calendar religios. Câtă babilonie cu data prăznuirii Paștilor! Prin urmare, nu ar trebui să existe vreo temere că împărtășindu-ne în grupuri mici am putea face mai mult decât a reușit deja Biserica în istoria ei, cu ajutorul nemijlocit al conducătorilor ei. Noi nu putem pretinde că ne împărtășim cu toții din aceeași mâncare și din aceeași băutură în măsura în care generația lui Moise a Israelului antic au mâncat din aceeași mană și au băut aceeași apă din stâncă. În fapt, Apostolul ne atrage atenția că este vorba despre o realitate spirituală, adică despre Cristos, care, așa cum nu era de față cu evreii prin pustiu, nu este nici cu noi de față în chip trupesc (1Cor. 10:3-4).

„Când vă adunați în același loc, nu mai ajungeți să mâncați Cina Domnului!” (1Cor 11:20, EDCR) Versiunea veche a lui Cornilescu spunea: „Când vă adunați dar în același loc, nu este cu putință să mâncați cina Domnului.” NTR1 reda cuvintele lui Pavel astfel: ”Când vă adunați, voi nu veniți să mâncați Cina Domnului!” Diferențele arată că avem un text problematic, mai ales dacă îl citim atomizat, pe versete. În context, însă, Pavel deplânge situația din Corint unde comunitatea stratificată social nu se împărtășea cu reverență și echitate de Masa Domnului, transformată într-un bâlci după modelul meselor festive (symposia) la care obișnuiseră să participe înainte de convertire. Deci adunarea împreună ar trebui să constituie un motiv de sărbătoare, de comemorare a morții Domnului până va reveni la Biserica Sa.

La vechii evrei, marile sărbători anuale erau însoțite de pelerinaj, așa încât să se poată spune că ”tot Israelul, de la Dan la Beer-Șeva”, cu sclavi și cu refugiați cu tot, cu mic cu mare, toți circumciși, s-a strâns la praznic. Din păcate în mod cu totul ocazional, extrem de rar, se întâmpla lucrul acesta. Totuși, Legea lui Moise prevedea ca aceia care nu au putut fi prezenți la data planificată să îl poată sărbători o lună mai târziu (Num. 9:1-14). Se poate presupune că Paștile era sărbătorit și acasă după ritualul străvechi ce nu a fost anulat și la Templu, cu toți pelerinii. În lipsa Templului s-a revenit la sărbătorirea unică, doar în familie. Preocuparea pentru participarea TUTUROR evreilor la Paști este exemplară. Creștinii nu dovedesc aceeași preocupare pentru singurul ritual repetabil, recunoscut de toate confesiunile, care comemorează moartea Domnului și temeiul eliberării creștinilor din păcat.

„Fiecare să se cerceteze pe sine și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta” (1Cor. 11:28). Cu alte cuvinte, controlul participării la Masa Domnului se află în grija fiecărui credincios în mod personal, nu în grija conducătorilor adunării sau Adunării Generale a adunării. Spre a fi deosebită de alte mese și ocazii festive, participarea la Masa Domnului trebuie însoțită de pregătire spirituală, de interiorizare, de mărturisirea păcatelor. Preocuparea pentru controlul moral al participanților nu duce nicăieri. Îngrijorarea cu privire la meritele cuiva de a participa la Masa Domnului nu duce nicăieri. Fiecare este responsabil în dreptul său de ce atitudine are față de „trupul și sângele Domnului”. Totuși, așa cum ne învață Apostolul, putem să ne asigurăm că nu oferim contextul în care credincioși mai puțin veghetori pot ajungă să trateze fără reverență Masa Domnului. În Corint, nici conducătorii Bisericii nu au dovedit discernământul necesar pentru a-i ajuta pe credincioși să facă deosebire între masa dracilor și Masa Domnului, între jertfele idolești și jertfa Domnului, între symposia și Masa Domnului. Străduința de a-i educa pe credincioși nu trebuie să înceteze, dar educația eficientă nu se face prin interdiții. Mai ales dacă presupunem un anumit nivel de înțelegere din partea credincioșilor și țintim la creșterea în maturitate.

CU TOATE ACESTEA…

Niciunul dintre textele clasice folosite pentru a fundamenta învățătura despre Masa Domnului nu a fost scris în vremuri de pandemie și cu situații de auto-izolare în minte. A pretinde că cei aflați în carantină sau în auto-izolare nu sunt îndreptățiți să primească Masa Domnului ca parte a pachetului de asistență spirituală, doar pentru că Noul Testament nu spune nimic despre asemenea situații, este dureros de reducționist. Chiar dacă nu există nicio referință în Noul Testament cu privire la asistarea spirituală a creștinilor întemnițați, sau bolnavi, sau muribunzi (afară de tranzitoriul Iacov 5:14), ce înseamnă practic „ați venit să Mă vedeți” și „ați trecut pe la Mine” (Mt 25:36)? Din moment ce Domnul rezumă așa ajutorul acordat bolnavului și întemnițatului de creștinii răsplătiți la judecată, suntem obligați să clarificăm această practică. Diferă practica asistării spirituale a celor aflați în carantină/ auto-izolare în funcție de cauza ce i-a condus acolo și de situația specifică în care se află?

E posibil ca evanghelicii să demonstreze două temeri ascunse în a opta pentru soluții care să-L aducă pe Cristos mai aproape de enoriași chiar și prin sărbătorirea Mesei Domnului. Întâi, temerea de a căuta în texte necanonice soluțiile oferite Părinții apostolici și de ceilalți Părinți ai Bisericii la situații de criză asemănătoare celor prin care trecem noi. Această deschidere între studiul patristic există deja în institutele de învățământ superior și informarea este primul pas între înțelegerea creștinismului antic cu problemele sale și, mai ales, cu soluțiile promovate pentru acele probleme. Cercetarea poate continua cu literatura medievală și modernă care păstrează reflecțiile teologice din timpul marilor încercări prin care a trecut Biserica. Să fie numai experiența lui Spurgeon de folos aici? Pe vremea lui, Anglia a trecut printr-o epidemie de holeră. Ciprian a trecut printr-o molimă ce a ținut în jur de 20 de ani în sec. III. Despre ciuma din sec. XIV care a bântuit Europa au scris mai mulți creștini printre care și Iulian de Norwich. Un secol și jumătate mai târziu, ciuma a izbucnit în Zurich-ul lui Zwingli și în Wittemberg-ul lui Luther. În 1542, ciuma a bătut și la porțile Genevei unde era activ Calvin (nu a fost singura ocazie din viață când s-a întâlnit cu ea). Jonathan Edwards a trăit pe vremea epidemiei de variolă în teritoriile nou-colonizate de emigranții europeni în America de Nord. S-ar prea putea să găsim în lucrările acestor teologi valoroase reflecții asupra reacției Bisericii în vreme de epidemie.

O altă temere, mai înfricoșătoare decât cea dintâi, ar putea fi că, acceptând sărbătorirea în spațiu virtual a Mesei Domnului, am acredita prin uzanță practica teleevangheliștilor, pe care am condamnat-o atât de vehement. Totuși, lipsa mobilității ne constrânge să rămânem acasă și părtășia să ne fie mediată prin văz și auz, sau numai prin auz. Însă Duhul nu participă? Convingerea noastră este că Evanghelia trebuie auzită pentru a fi crezută (Rom. 10:14-17), nu trebuie văzută, mirosită, sau atinsă (decât pentru cei cu dizabilități de auz). Așadar Duhul participă când Evanghelia este auzită.

Pentru aceste Paști timpul rămas este prea scurt pentru dezbateri teologice. Rămâne întrebarea dacă îi va păsa cuiva să deschidă front de lucru pe acest subiect arzător: Cum se slujește Biserica în perioade de auto-izolare la domiciliu impusă de autoritățile statului? Organizând programe online? Se vorbește despre soțul credincios a fi preot în familia lui. E posibil ca, în perioade în care Biserica este limitată la familiile celulare care o compun, soțul credincios să primească mai multe responsabilități pe linie spirituală? Acum, mai mult decât oricând altcândva, constatăm cât de importantă este maturizarea spirituală a Bisericii. Suntem într-un secol în care pandemiile se pot întoarce oricând și intrăm în pandemie cu Biserica la nivelul de maturitate în care am adus-o până în acel moment. De aceea munca lucrătorilor creștini trebuie să fie neobosită și perseverentă.

P.S. Constat că avem un colectiv de pastori îmbătrânit. În contextul actual al interdicției ca cetățenii seniori în vârstă de peste 65 ani să nu poată ieși decât între anumite ore, cine ne îngroapă morții? Cei puțini, mai tineri. Dacă rămânem și fără ei, cu cine mai defilăm?

Comentarii închise la În căutare de lucruri mai bune care însoțesc mântuirea

Din categoria Biserica, Polemici biblice, Utilităţi pentru adunare

Practicarea creștinismului în carantină sau auto-izolare

În mesajul de față voi vorbi despre practicarea creștinismului în situația curentă de stare de urgență instalată aproape în toată lumea. Pentru început voi cataloga exemplele pe care le-am găsit în Biblie în două categorii majore: izolare forțată/ carantină și auto-izolare. Într-o oarecare măsură, amândouă sunt constrânse. Omul, ființă socială, nu se duce în auto-izolare de bună voie. Totuși, în timp ce izolarea forțată sau carantina se face în condițiile hotărâte de alții pentru noi, auto-izolarea se face în spațiile proprii.

Exemple biblice de izolare forțată/ carantină

  1. Persoanele suspectate de dermatoze transmisibile erau izolate întâi într-un loc închis (nu în locuința proprie) și, după confirmare, erau scoase afară din tabără (Levitic 13; dar și Doeg Edomitul, 1Sam. 21:7).
  2. Persoanele care au călcat codul curăției erau izolate afară din tabără cu ceilalți de același fel (Levitic 15; Num 12:14 – cel scuipat și Miriam).
  3. Până la pronunțarea sentinței, unii erau izolați și închiși, cum a fost Țelofhad (Num 15:32-36).
  4. Domiciliu forțat pentru cei care au fost condamnați pentru crimă fără intenție. Cetățile de refugiu (Num 35:9-34).
  5. Cetățenii care aduceau vreo ofensă regelui sau înalților dregători. Iosif (cel puțin doi ani), vel-pitarul și vel-paharnicul, frații lui Iosif, judecătorul Samson, profetul Mica-ben-Imla, profetul Ieremia, profetul Daniel, ap. Petru, ap. Pavel (Filipi, Ierusalim, Cezareea, Roma), ap. Ioan în colonie penitenciar pe insula Patmos
  6. Cetățile asediate: Samaria (2Regi 6-7), Ierusalimul (2Regi 25, 18 luni).

Exemple biblice de autoizolare

  1. Într-un alt teritoriu, ca măsură de protecție pentru restul societății umane: Cain, însemnat și lăsat să trăiască, dar a părăsit comunitatea familiei sale și a întemeiat alta(Gen. 4:16); Iefta izgonit dintre frații săi; Samson la Stânca de la Lehi (Jud. 15: 8-19). Fugarii își căutau refugiul la munte (supraviețuitorii lui Beniamin, Jud. 20:47; David pe stâncile țapilor sălbatici; Absalom la Gheșur).
  2. Într-un spațiu limitat, ca măsură de protecție de Potop (Gen. 6-7): Noe și familia lui izolați în arcă (300x50x30 coți: trei etaje) (Gen. 6:14-16), iar „Domnul a închis în urma lor” (Gen. 7:16) Timp de izolare: un an și zece zile.
  3. În propria locuință, ca măsură de protecție de Îngerul Nimicitor: evreii de Paștile petrecute în Egipt (Exod 12:21-26). Timp de izolare: o singură noapte în urletele animalelor și oamenilor îndurerați de moartea întâilor născuți.
  4. În propria locuință, ca măsură de protejare a comunității: lăuzele rămâneau acasă, fără să iasă în public (Lev. 12). Timp de izolare: 33 zile (pentru un băiat) și 66 zile (pentru o fată).
  5. În propria locuință, ca măsură punitivă: Absalom este sancționat de regele David (2Sam. 14:23-24). Timp de izolare: doi ani (1Sam. 14:28). Solomon l-a sancționat pe Șimei cu domiciliu forțat la Ierusalim și a reușit să stea în izolare trei ani (1Regi 2:39).
  6. În locuința altcuiva, ca măsură de protecție față de oamenii care căutau să îi ia viața: marele preot Iehoiada l-a ascuns pe Ioșia de regina Atalia (2Regi 11:3). Timp de izolare: șase ani. Familia lui Moise l-au ascuns pe noul-născut timp de trei luni (Exod. 2:2). Ucenicii după răstignirea lui Isus. Timp de izolare: patruzeci de zile.

Din toate aceste exemple înțelegem cel puțin două lucruri: (1) situațiile de izolare, indiferent de motivul pentru care interveneau ele, erau considerate parte a vieții omului și erau integrate ca atare; (2) situațiile de izolare nu erau străine lui Dumnezeu ci, din contră, erau mijloace prin care își conducea poporul în împlinirea planului Său.

 Ce nu poți să faci în izolare?

Lucruri descoperite de fiecare pe cont propriu.

În regim de detenție/ carantină

  • Nu te poți vedea cu cei dragi.
  • Nu poți să-ți alegi condițiile și colegii de celulă.
  • Nu poți avea rutina pe care ți-o dorești.

În regim de autoizolare

  • Nu te poți vedea cu toți oamenii dragi. Totuși avem tehnologie la îndemână și o putem folosi pentru a suplini lipsa vederii față în față.
  • Nu poți schimba peste noapte condițiile pe care le ai la îndemână. Ai doar oamenii și condițiile în care ai investit. Vecinii nu ți-i poți alege. Fiecare avem ceva și acum știm ce ne lipsește ca următoarea izolare să nu ne prindă la fel de descoperiți. Știm ce trebuie să facem pentru a ne îmbunătăți condițiile data viitoare, pentru că este posibil ca de acum înainte să mai avem astfel de situații.
  • Nu poți avea o rutină la fel de diversă ca înainte.

Ce poți face în auto-izolare?

  1. Acceptă hotărârea lui Dumnezeu. În regim de detenție și muncă forțată, exilații cântau de dor după Ierusalim (Psalmul 137). Pentru că țara lui Israel nu s-a odihnit de Sabatele ei, Dumnezeu a lăsat-o pustie (Lev. 26:34; 2Cron. 36:21-22). Pentru că evreii nu s-au închinat de bunăvoie Domnului, Dumnezeu i-a dus într-o țară străină să se închine la dumnezei făcuți de mâini omenești (Deut 28:36). Dacă nu au știut să facă parte din ale lor, Dumnezeu le-a luat rodul muncii lor ca să muncească în van (blestemul dat lui Adam, lui Cain).
  2. Cultivă-ți încrederea în Dumnezeu. Urmărit pe toți munții, David se ruga și scria psalmi. Cel puțin zece dintre psalmi au precizat în titlu contextul de prigoană în care au fost scriși. Așteaptă în tăcere ajutorul Domnului (Plâng. 3:22-33). Teologul N.T. Wright recomandă lamentarea. Lamentarea este o manifestare prin care credinciosul își recunoaște neputința în fața marilor încercări ale vieții, generate de propriile greșeli sau, pur și simplu, de existența într-o lume cu atâtea surse de suferință. În fapt, suferința este strâns legată de condiția umană. Probabil că mintea apuseană avea nevoie să audă mesajul neputinței pe care îl spun la unison „specialiștii”, deoarece în mentalitatea apuseană, (1) orice suferință are o cauză (eroare umană pentru care cineva trebuie să plătească) (2) și orice suferință are un remediu (o pilulă, un vaccin). După ce conducătorii săi au luat în râs SARS-COV2, Occidentul se trezește vulnerabil în fața pandemiei, din moment ce purtător al bolii poate fi cineva aparent sănătos, cei vindecați recidivează și cură nu este. Lamentația ar putea face parte din tratament, cu condiția că NU îți plângi de milă, ci recunoști incapacitatea pe care o ai când te confrunți cu o problemă atât de gravă, dar ea trebuie imediat secondată de cultivarea încrederii în Dumnezeu, stăpân peste toate lucrurile și peste toate ființele (virușii sunt mai mult lucruri decât ființe).
  3. Te păstrezi activ. Faci mișcare. Nu toți avem privilegiul lui Noe de a lucra la o menajerie. În adevăr la bloc sunt mai puține activități de făcut, dar nicio ordonanță de urgență nu împiedică voluntariatul. Nu este permis să exagerăm cu nicio activitate. Suntem oameni, nu roboți. Avem nevoie de diversitate. Fă-ți un program zilnic în care să poți face ceva diferit la anumite intervale de timp. Poți lua cursuri online să-ți poți încropi o educație în domeniul în care ești deficitar.
  4. Te bucuri de oamenii pe care încă îi mai ai alături. Mama lăuză se bucură de noua ființă căreia i-a dat naștere și se întremează, dar se și face de folos nou-născutului. Sara s-a bucurat de nașterea mult-așteptată a fiului promis. Ne putem bucura de copiii pe care încă îi mai avem.
  5. Te pregătești pentru vremurile fără restricții de circulație. E mai ușor să intri în izolare cu deprinderi deja conturate. Daniel și-a păstrat obiceiul de a se ruga de trei ori pe zi chiar și în perioada restricției. Totuși, te poți mobiliza și îți poți insera în programul zilnic, activități de care nu prea aveai timp înainte. Altădată îți lipsea timpul de citire și meditare la Sfintele Scripturi, rugăciunea și postul. Poți folosi această oportunitate pentru a progresa spiritual, pentru că spiritul nu poate fi întemnițat de nimic, cu atât mai puțin în propria locuință, printre oameni dragi.

Singurătatea este într-adevăr o povară grea, numai Domnul știa exact povara ei pentru fiecare, iar eu nu vreau să o întinez sau să o trivializez vorbind despre ea.

Desigur nu am acoperit o mulțime de ilustre exemple din istoria Bisericii și a umanității în general de persoane care au înflorit în condiții de auto-izolare. Vă las pe fiecare să experimentați pe cont propriu ce poate însemna creștinismul în timp de carantină sau auto-izolare, până când ne vom strânge din nou în comunități creștine. Poate că atunci le vom aprecia cu alți ochi și cu altă minte. Până atunci Cristos ne poate fi păstor prin Duhul Său cel Sfânt.

PSALMUL 42

Poetul este frământat de faptul că nu are un răspuns la întrebarea: „Unde este Dumnezeul tău?” în vremurile de necaz prin care el trece în mod curent. Dincolo de mâhnirea pe care și-o varsă înaintea Domnului, poetul își învață inima să se încreadă în Dumnezeu, aducându-i aminte cine este Dumnezeu. Acesta este refrenul din v. 5 și 11.

 

Cum tânjește cerbul după izvoarele de apă,

Așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule!

Sufletul însetează de dor după Dumnezeu,

După Dumnezeul cel Viu!

 

Când voi putea să mă înfățișez înaintea lui Dumnezeu?

Lacrimile-mi sunt hrană zi și noapte,

Când mi se spune fără încetare: „Unde este Dumnezeul tău?”

 

Mă întristez când îmi aduc aminte cum treceam prin mulțime,

Conducând procesiunea către Casa lui Dumnezeu,

În mijlocul strigătelor de bucurie și de mulțumire

Ale mulțimii aflată în sărbătoare.

 

Suflete al meu, de ce te mâhnești

Și de ce gemi înăuntrul meu?

Nădăjduiește în Dumnezeu, căci din nou Îl voi lăuda,

Pe El, mântuitorul și Dumnezeul Meu!

 

Sufletul meu se mâhnește înăuntrul meu;

De aceea îmi amintesc de Tine din țara Iordanului,

Înălțimile Hermonului, din Muntele Mițar.

 

La vuietul cascadelor Tale,

Un adânc cheamă un alt adânc.

Toate valurile și talazurile Tale

Au trecut peste mine.

 

Ziua, Domnul îmi face parte de îndurarea Sa,

Iar noaptea, am cu mine cântarea Lui.

Îi zic lui Dumnezeu, Stânca Mea:

„De ce m-ai uitat?

De ce trebuie să umblu întristat,

Asuprit de dușman?”

 

Ca zdrobirea oaselor

Este batjocura prigonitorilor mei,

Când îmi zic mereu:

„Unde este Dumnezeul tău?”

 

Suflete al meu, de ce te mâhnești

Și de ce gemi înăuntrul meu?

Nădăjduiește în Dumnezeu, căci din nou Îl voi lăuda,

Pe El, mântuitorul și Dumnezeul Meu!

 

 

Comentarii închise la Practicarea creștinismului în carantină sau auto-izolare

Din categoria Biblia şi societatea

Ce îl împiedică pe creștin să se împărtășească din Masa Domnului acasă?

Dat fiind că situația de autoizolare persistă și ne va prinde Paștile în incapacitatea de a ne strânge în comunitate, îndrăznesc să comentez pe marginea acestui subiect. Întrebarea pusă în titlu nu este prea specific formulată, dar am intenționat-o în acest fel. Spun aceasta deoarece „creștinii” sunt de multe soiuri, iar nouă ne este de folos să integrăm această discuție. Nu voi rezuma dezbaterea curentă, pentru că deja a făcut-o Beni Cruceru (vezi aici).

Sacramentalismul îi împiedică pe unii creștini să se împărtășească din Masa Domnului acasă. Câtă vreme crezi că Masa Domnului este un sacrament prin care primești harul lui Dumnezeu, cu condiția că este îndeplinit în condițiile corespunzătoare (în Sfânta Biserică) și de personalul eclezial ordinat (preot), atunci mirenii nu au cum să ia Euharistul cu mijlocirea virtualului. Din moment ce crezi că elementele se transformă în altceva prin binecuvântarea și atingerea preoților, nu ai cum replica așa ceva acasă. Vom vedea că bisericile sacramentaliste vor găsi soluții de a administra pâinea și vinul sau azima (după caz) credincioșilor lor mergând din ușă în ușă. Așa ceva este posibil pentru că harul nu se pierde o dată împărtășit. Ritualismul este frate cu sacramentalismul. Orice sacramentalist este ritualist, dar nu orice ritualist este și sacramentalist. Cu alte cuvinte, avem și noi ritualiștii noștri. Aceștia strigă cel mai tare când se taie din programele de sărbători și nu se organizează serviciu public și în ajun de sărbătoare și în următoarele două zile, dimineața și seara. Ritualiștii nu știu ce să facă de unii singuri. Acasă. Fără ajutorul cuiva. Să fie preoți în casa lor. Instituționalizarea bisericilor conduce (aproape) inevitabil înspre sacramentalism.

Abordarea ultraliteralistă a Sfintelor Scripturi îi împiedică pe unii creștini să se împărtășească din Masa Domnului acasă. Câtă vreme crezi că poți face numai ce scrie explicit Biblia, nu îți poți imagina cum ai putea să iei Masa Domnului într-un grup mai mare de 12 oameni, fără să bei vin din același pocal și luînd din aceeași azimă (lipia din aluat nedospit). Ei bine, nu îți poți imagina cum este să șezi pe scaune la închinare, în localuri cu sute de persoane, cântând, împreună cu coruri mari și acompaniat de instrumente, imnuri Cristosului înviat. Toate acestea nu sunt scrise în Biblie. Biblia nu vorbește despre cum să ne trăim viața în democrație, pentru că această orânduire nu a existat în timpurile biblice. Biblia nu vorbește despre educația publică în masă și rolul părinților în raport cu copiii lor. Biblia nu vorbește despre creștini care au slujit Domnului în profesii precum actoria, jurnalismul, serviciile secrete (printre multe altele).

Lipsa precedentelor cu tradiție îi împiedică pe unii creștini să se împărtășească din Masa Domnului acasă. Câtă vreme crezi că numai ce este făcut de multă vreme în tradiția bisericii din care faci parte aceea este autorizat să facem, nu ai cum să-ți imaginezi că a fost o vreme când cei care nu participau la serviciul public al Bisericii nu primeau Masa Domnului. Aici sunt incluse multe categorii: bolnavi și muribunzi, lăuze și mame cu copii mici,  întemnițați și izolați de tot felul. Nu mai știm cum era când Biserica se împărtășea din Masa Domnului de fiecare dată când se întâlnea. Nu mai știm care era bucuria primilor creștini de a frânge pâinea acasă și, în același timp, de a fi nelipsit de la Templu în fiecare zi.

Lipsa comuniunii cu semeni de același crez îi împiedică pe unii creștini să se împărtășească din Masa Domnului acasă. Câtă vreme crezi că numai prezența în trup alături de frați și de surori reprezintă comuniune autentică, nu poți accepta medierea tehnologiei în părtășie. În aceste modele de comuniune, părtășia se manifestă la nivelul tuturor celor cinci simțuri pentru a rotunji experiența comunitară. Probabil de aceea în unele biserici nu se folosește tehnologia sub nicio formă: nici amplificare, nici mijloace pentru persoanele cu hipoacuzie, nici înregistrare audio, nici transmisie audio-vizuală în direct. În acele biserici predicatorii vorbesc tare fără microfoane (îi ajută ecoul construcției) și cântă numai fanfara să se audă în tot satul. Toți ceilalți care nu și le permit trăiesc o stare lipsită de har și sunt tolerați de frații lor mai mari. Pentru aceștia este greu de imaginat cum se poate mișca Duhul Sfânt de la inimă la inimă, în lipsa mijloacelor de manipulare tradiționale care presupun mari adunări de oameni. Probabil că și educatorii copiilor au părtășie cu plenul adunării deși sunt prin anexe cu copiii noștri, din moment ce primesc Masa Domnului, fără să fi fost în contact nemijlocit cu restul adunării.

Hotărârea vreunui Sinod, Mărturisire de credință sau Statut de funcționare a cultului îi împiedică pe unii creștini să se împărtășească din Masa Domnului acasă. Câtă vreme respecți hotărârea conducătorilor tăi, nimic nu te poate clinti cu convingeri personale sau păreri minoritare. De fapt în această privință nu s-a pronunțat nimeni așa încât în vreunul dintre documentele cu care operăm să avem o decizie hotărâtă de forurile statutare. Păreri avem.  Nu contează unde se afișează acestea, greutatea argumentului primează. De fapt nimeni nu a putut invoca vreo hotărâre luată în urma unei dezbateri pe acest subiect, pentru că nu există. Articolelor despre Biserică din Mărturisirile de credință le lipsește precizarea unui număr limită inferioară prin care o întâlnire de credincioși reprezintă „Biserică” și dacă simbolurile Noului Testament se pot administra oriunde altundeva decât între pereții clădirii unei Biserici. Între timp am aflat de Comunicatul Cultului Creștin Penticostal din România care anunță „că este bine să nu se oficieze Cina Domnului până ce vor fi condiții să ne întâlnim în biserică”, vezi aici), dar și faptul că bisericile penticostale din Chicago au sărbătorit Masa Domnului în spațiul virtual (vezi aici).

Încotro Biserică în vremuri de autoizolare?

Evreii nu au o problemă în a sărbători în familie Paștile, pentru că sunt pregătiți. Familiile erau în autoizolare când au sărbătorit Paștile pentru prima oară și așa a rămas obiceiul: tot în autoizolare îl sărbătoresc și astăzi. Creștinii secolului XXI au dat de autoizolare pentru prima oară în mulți ani și „bătrânii noștri” (dintre care unii au trecut prin persecuție și închisoare) nu au mai multă înțelepciune decât să ne spună că nu avem voie să sărbătorim Paștile acestea decât în clădirea Bisericii, cu binecuvântarea clerului? Cum se împărtășeau din Masa Domnului creștinii întemnițați în anii comunismului? Se poate citi mărturia lor scrisă. Nu am auzit pe niciunul dintre conducătorii noștri îndrăznind să înfiereze ce au făcut ei acolo. Ghinion, mulți creștini (mireni) au citit și cunosc mărturia lor. Oare ar putea oamenii pe care i-am ales în fruntea noastră, cântăreții plăcuți Domnului, păstorii și învățătorii, să imagineze un desfășurător de „program” pe care credincioșii îl pot îndeplini acasă cu bucurie cu prilejul acestor Paști? Eu cred că ar trebui să-și încurajeze enoriașii, chiar și pe cei din familii mixte (poate cu atât mai mult ei) să aibă Paști cum nu au mai fost altele! 

P.S. O argumentație similară poate fi găsită în articolul fr. Otniel Bunaciu (vezi aici), de care am aflat după publicarea celor de față.

 

 

3 comentarii

Din categoria Biblia şi societatea, Evanghelizare, Uncategorized