În căutare de lucruri mai bune care însoțesc mântuirea

Într-un publicat anterior am identificat, fără pretenții de exhaustivitate, cinci motive care îi pot împiedica pe unii creștini să recurgă la mijloacele media pentru o comuniune virtuală în jurul Mesei Domnului. Există, totuși, unele neajunsuri ale comuniunii virtuale care dau multora de gândit și asupra cărora doresc să zăbovesc în acest articol. Dacă mântuirea nostră nu depinde de împărtășirea din Masa Domnului, atunci de unde înverșunarea cu care este interzisă practicarea ei prin mijlocirea virtualului?

„Toți mâncăm dintr-o singură pâine” (1Cor 10:17). Reflectând la comuniunea creștină în jurul Mesei Domnului, Apostolul Pavel subliniază unitatea trupului lui Cristos ilustrată de acea pâine, una singură, din care se împărtășesc toți comesenii chemați la Masa Domnului. Aici trebuie precizate două lucruri. În primul rând, Apostolul nu putea să ridice pretenții că toate adunările din Împeriul Roman existente în acea vreme se împărtășeau dintr-o singură pâine. Nici măcar cele din Ahaia nu puteau să se împărtășească din aceeași pâine din considerente pur practice. Este evident că Pavel avea în vedere pâinea ce se frângea într-o comuniune creștină, indiferent de numărul participanților; acea pâine reprezenta (făcea trimitere, simboliza) trupul lui Cristos împărtășit între ei. Cristos este unul, noi suntem cei mulți.

În al doilea rând, Biserica (Trupul lui Cristos) era fracturată încă din perioada apostolică pe diverse criterii: practică eclezială, loialitate față de unul sau altul dintre apostoli, apartenență etnică etc. Tocmai de aceea, prin epistole, Apostolul dădea în mod frecvent învățături pentru îndreptare. Astăzi, Trupul lui Cristos, Biserica Universală, este fracturat peste măsură de mult și s-au adăugat diferențelor din antichitate, diferențe de natură confesională și cele legate de calendar religios. Câtă babilonie cu data prăznuirii Paștilor! Prin urmare, nu ar trebui să existe vreo temere că împărtășindu-ne în grupuri mici am putea face mai mult decât a reușit deja Biserica în istoria ei, cu ajutorul nemijlocit al conducătorilor ei. Noi nu putem pretinde că ne împărtășim cu toții din aceeași mâncare și din aceeași băutură în măsura în care generația lui Moise a Israelului antic au mâncat din aceeași mană și au băut aceeași apă din stâncă. În fapt, Apostolul ne atrage atenția că este vorba despre o realitate spirituală, adică despre Cristos, care, așa cum nu era de față cu evreii prin pustiu, nu este nici cu noi de față în chip trupesc (1Cor. 10:3-4).

„Când vă adunați în același loc, nu mai ajungeți să mâncați Cina Domnului!” (1Cor 11:20, EDCR) Versiunea veche a lui Cornilescu spunea: „Când vă adunați dar în același loc, nu este cu putință să mâncați cina Domnului.” NTR1 reda cuvintele lui Pavel astfel: ”Când vă adunați, voi nu veniți să mâncați Cina Domnului!” Diferențele arată că avem un text problematic, mai ales dacă îl citim atomizat, pe versete. În context, însă, Pavel deplânge situația din Corint unde comunitatea stratificată social nu se împărtășea cu reverență și echitate de Masa Domnului, transformată într-un bâlci după modelul meselor festive (symposia) la care obișnuiseră să participe înainte de convertire. Deci adunarea împreună ar trebui să constituie un motiv de sărbătoare, de comemorare a morții Domnului până va reveni la Biserica Sa.

La vechii evrei, marile sărbători anuale erau însoțite de pelerinaj, așa încât să se poată spune că ”tot Israelul, de la Dan la Beer-Șeva”, cu sclavi și cu refugiați cu tot, cu mic cu mare, toți circumciși, s-a strâns la praznic. Din păcate în mod cu totul ocazional, extrem de rar, se întâmpla lucrul acesta. Totuși, Legea lui Moise prevedea ca aceia care nu au putut fi prezenți la data planificată să îl poată sărbători o lună mai târziu (Num. 9:1-14). Se poate presupune că Paștile era sărbătorit și acasă după ritualul străvechi ce nu a fost anulat și la Templu, cu toți pelerinii. În lipsa Templului s-a revenit la sărbătorirea unică, doar în familie. Preocuparea pentru participarea TUTUROR evreilor la Paști este exemplară. Creștinii nu dovedesc aceeași preocupare pentru singurul ritual repetabil, recunoscut de toate confesiunile, care comemorează moartea Domnului și temeiul eliberării creștinilor din păcat.

„Fiecare să se cerceteze pe sine și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta” (1Cor. 11:28). Cu alte cuvinte, controlul participării la Masa Domnului se află în grija fiecărui credincios în mod personal, nu în grija conducătorilor adunării sau Adunării Generale a adunării. Spre a fi deosebită de alte mese și ocazii festive, participarea la Masa Domnului trebuie însoțită de pregătire spirituală, de interiorizare, de mărturisirea păcatelor. Preocuparea pentru controlul moral al participanților nu duce nicăieri. Îngrijorarea cu privire la meritele cuiva de a participa la Masa Domnului nu duce nicăieri. Fiecare este responsabil în dreptul său de ce atitudine are față de „trupul și sângele Domnului”. Totuși, așa cum ne învață Apostolul, putem să ne asigurăm că nu oferim contextul în care credincioși mai puțin veghetori pot ajungă să trateze fără reverență Masa Domnului. În Corint, nici conducătorii Bisericii nu au dovedit discernământul necesar pentru a-i ajuta pe credincioși să facă deosebire între masa dracilor și Masa Domnului, între jertfele idolești și jertfa Domnului, între symposia și Masa Domnului. Străduința de a-i educa pe credincioși nu trebuie să înceteze, dar educația eficientă nu se face prin interdiții. Mai ales dacă presupunem un anumit nivel de înțelegere din partea credincioșilor și țintim la creșterea în maturitate.

CU TOATE ACESTEA…

Niciunul dintre textele clasice folosite pentru a fundamenta învățătura despre Masa Domnului nu a fost scris în vremuri de pandemie și cu situații de auto-izolare în minte. A pretinde că cei aflați în carantină sau în auto-izolare nu sunt îndreptățiți să primească Masa Domnului ca parte a pachetului de asistență spirituală, doar pentru că Noul Testament nu spune nimic despre asemenea situații, este dureros de reducționist. Chiar dacă nu există nicio referință în Noul Testament cu privire la asistarea spirituală a creștinilor întemnițați, sau bolnavi, sau muribunzi (afară de tranzitoriul Iacov 5:14), ce înseamnă practic „ați venit să Mă vedeți” și „ați trecut pe la Mine” (Mt 25:36)? Din moment ce Domnul rezumă așa ajutorul acordat bolnavului și întemnițatului de creștinii răsplătiți la judecată, suntem obligați să clarificăm această practică. Diferă practica asistării spirituale a celor aflați în carantină/ auto-izolare în funcție de cauza ce i-a condus acolo și de situația specifică în care se află?

E posibil ca evanghelicii să demonstreze două temeri ascunse în a opta pentru soluții care să-L aducă pe Cristos mai aproape de enoriași chiar și prin sărbătorirea Mesei Domnului. Întâi, temerea de a căuta în texte necanonice soluțiile oferite Părinții apostolici și de ceilalți Părinți ai Bisericii la situații de criză asemănătoare celor prin care trecem noi. Această deschidere între studiul patristic există deja în institutele de învățământ superior și informarea este primul pas între înțelegerea creștinismului antic cu problemele sale și, mai ales, cu soluțiile promovate pentru acele probleme. Cercetarea poate continua cu literatura medievală și modernă care păstrează reflecțiile teologice din timpul marilor încercări prin care a trecut Biserica. Să fie numai experiența lui Spurgeon de folos aici? Pe vremea lui, Anglia a trecut printr-o epidemie de holeră. Ciprian a trecut printr-o molimă ce a ținut în jur de 20 de ani în sec. III. Despre ciuma din sec. XIV care a bântuit Europa au scris mai mulți creștini printre care și Iulian de Norwich. Un secol și jumătate mai târziu, ciuma a izbucnit în Zurich-ul lui Zwingli și în Wittemberg-ul lui Luther. În 1542, ciuma a bătut și la porțile Genevei unde era activ Calvin (nu a fost singura ocazie din viață când s-a întâlnit cu ea). Jonathan Edwards a trăit pe vremea epidemiei de variolă în teritoriile nou-colonizate de emigranții europeni în America de Nord. S-ar prea putea să găsim în lucrările acestor teologi valoroase reflecții asupra reacției Bisericii în vreme de epidemie.

O altă temere, mai înfricoșătoare decât cea dintâi, ar putea fi că, acceptând sărbătorirea în spațiu virtual a Mesei Domnului, am acredita prin uzanță practica teleevangheliștilor, pe care am condamnat-o atât de vehement. Totuși, lipsa mobilității ne constrânge să rămânem acasă și părtășia să ne fie mediată prin văz și auz, sau numai prin auz. Însă Duhul nu participă? Convingerea noastră este că Evanghelia trebuie auzită pentru a fi crezută (Rom. 10:14-17), nu trebuie văzută, mirosită, sau atinsă (decât pentru cei cu dizabilități de auz). Așadar Duhul participă când Evanghelia este auzită.

Pentru aceste Paști timpul rămas este prea scurt pentru dezbateri teologice. Rămâne întrebarea dacă îi va păsa cuiva să deschidă front de lucru pe acest subiect arzător: Cum se slujește Biserica în perioade de auto-izolare la domiciliu impusă de autoritățile statului? Organizând programe online? Se vorbește despre soțul credincios a fi preot în familia lui. E posibil ca, în perioade în care Biserica este limitată la familiile celulare care o compun, soțul credincios să primească mai multe responsabilități pe linie spirituală? Acum, mai mult decât oricând altcândva, constatăm cât de importantă este maturizarea spirituală a Bisericii. Suntem într-un secol în care pandemiile se pot întoarce oricând și intrăm în pandemie cu Biserica la nivelul de maturitate în care am adus-o până în acel moment. De aceea munca lucrătorilor creștini trebuie să fie neobosită și perseverentă.

P.S. Constat că avem un colectiv de pastori îmbătrânit. În contextul actual al interdicției ca cetățenii seniori în vârstă de peste 65 ani să nu poată ieși decât între anumite ore, cine ne îngroapă morții? Cei puțini, mai tineri. Dacă rămânem și fără ei, cu cine mai defilăm?

Comentarii închise la În căutare de lucruri mai bune care însoțesc mântuirea

Din categoria Biserica, Polemici biblice, Utilităţi pentru adunare

Comentariile nu sunt permise.