România înapoiată: reflecții la început de toamnă electorală

(publicat inițial pe http://www.contributors.ro)

Locuiesc într-un sat situat la mai puțin de 10 km de Sibiu, practic într-o fundătură mărginită de dealuri și păduri. Ai putea spune, la prima vedere, că se întrunesc toate condițiile pentru o viață tihnită la țară, cu aer curat și fără noxe. Ei bine, vă înșelați. Nu iau în calcul mașinile, drujbele și motocoasele. Sunt alte aspecte ce ne împiedică să ne bucurăm de visul serenității. Satul nostru este singura localitate satelit a comunei care răspunde administrativ de el. Există comune din țară care răspund de numeroase așezări și se descurcă mult mai bine decât Primăria noastră.

Drumul de legătură cu Sibiul (DJ143B) are o lungime de trei kilometri. Este practic drumul construit de sași din piatră peste care s-a turnat asfalt cu minime îndreptări. Din câte știu au fost două turnări pe parcursul ultimilor 20 de ani, amândouă prea subțiri pentru a rezista transportului de mare tonaj, după cum dovedește marginea drumului, prima ce a colapsat. Marcajul (doar pe mijloc) este șters, acostament nu există (în sensul descris de manual), șanțul este săpat în pământ dar nu este întreținut și este adesea colmatat de gunoiul aruncat în el și de buruienile cât un stat de om. Singura porțiune mai bună este viaductul de peste autostradă care a fost realizat cu atenție. Serpentinele de la intrarea în ORAȘUL Ocna-Sibiului arată mai rău și sunt extrem de periculoase pentru pietonii care se aventurează pe marginea drumului, un loc unde s-au și întâmplat accidente mortale, dar pentru care nu s-a investit NIMIC. Pe drumul nostru, DJ143B, sunt două podețe ambele nesemnalizate: unul este prea îngust și trebuie semnalată prioritatea de traversare, celălalt este cu diferență de nivel care presupune o viteză mica la traversare, dar îi lipsește semnalizarea corespunzătoare. (Unii și-au afectat grav suspensiile trecând cu viteză peste el.) Intervenția mea la Poliția Județului și la Consiliul Județean s-a izbit de un total dezinteres pentru remedierea situației privitoare la administrarea corespunzătoare a acestui drum. Mesajul pe care îl desprind de aici este că viețile rusciorenilor nu contează. Am văzut în județ drumuri nou realizate (e.g. Păuca – Slimnic) care au tot ce pretinde Legea circulației și o bună administrare. DJ143B este în România paralelă. Singura consolare este că se poate multe mai rău (vezi traseul Apoldu de Jos – Ludoș – Gusu, o batjocură totală la adresa conducătorilor auto, sau autostrada noastră, atâta câtă e, marcată frecvent cu „Denivelări”).

Parcurgi acest DJ143B traversând pe lângă gunoaie și moloz depozitat în ce a fost cândva zona inundabilă a pârâului Rusciori și un loc de hrănire a berzelor, un loc cu otavă pentru animalele din sat. Acum gospodarii au îmbătrânit, unii și-au vândut parcelele și au început să se construiască mici căsuțe de vacanță, iar alții doar au batjocorit locul depozitând moloz (umplutură) pe el, metoda tradițională și anacronică de asanare a unui teren, după care l-au abandonat. Aceste locații au devenit atractive pentru cetățenii din Sibiu sau din sat, disperați a descărca gratuit molozul pe undeva. Natura și-ar face datoria și ar înverzi aceste locuri, dar nu ține pasul cu omul care ține să-și pună amprenta în cel mai mai mârșav mod cu putință.

Un alt pericol îl constituie atelajele trase de cai. Spre deosebire de alte localități rurale, cetățenii din satul nostru care încă mai folosesc căruțe sunt săraci și câștigă un ban colectând fier vechi. Această activitate presupune drumul zilnic la Sibiu și patrularea cartierelor de case, deși este interzisă intrarea în oraș cu căruțe. Într-o dimineață, la o oră de vârf, pe Calea Șurii Mici în zona serpentinelor era un convoi de mașini de aproape un kilometru format în urma unui șir de patru căruțe. Între 10 și 20 de căruțe bat acest drum zilnic fără ca autorităților locale să le pese. Oricum proprietarii de animale nu au teren de unde să cosească iarbă pentru cai, așa că o fură de pe unde pot, chiar și din curtea Bisericii Evanghelice, al cărei gard l-au rupt tot sărindu-l. Furtul de iarbă presupune călătoria la ore mai târzii și umblarea pe drum fără niciun fel de semnalizare. Poliția rurală din comună este dezinteresată să rezolve această problemă. Bine că posesorii de autoturisme trebuie să plătească polițe de asigurare, impozit, taxă de drum și carnet de conducere, iar căruțașii fac ce vor cu căruțele lor: nu au indicative, nicio formă de semnalizare și poate oricine să le conducă. Oricum există și cetățeni își conduc mașina fără să aibă dreptul, sau l-au obținut fraudulos. O singură dată am nimerit un filtru pe DJ143B și să fi văzut atunci cum făceau stânga împrejur unii șoferi când sesizau de la distanță poliția. Dacă s-ar dori cu adevărat, s-ar putea stârpi problema aceasta. România paralelă există!

Dacă reușești să-ți învingi dezgustul și călătorești mai departe, pe măsură ce te apropii de sat, trebuie să ai grijă la rumegătoarele mari care se plimbă în voie, zi și noapte, pe străzile satului. Arareori priponite și marcate (luate în evidență), caii și vacile lăsate liber sunt pericole reale. Până nu demult erau și porci, dar nu le simt lipsa. Unii au experimentat pe tabla propriei mașini forța impactului cu un asemenea animal. Într-o seară nu mai puțin de șapte cai se plimbau nestingheriți în semiobscuritate, la intrarea în sat. În unele sate din Mărginimea Sibiului se pare că există o lege nescrisă care le dă dreptul sătenilor să-și scoată vitele în drum și să le lase să se ducă singure la locul de pășunat și tot la fel să se întoarcă acasă. Cea mai ciudată situație este în comuna Rășinari străbătută de un intens circulat drum care face legătura cu stațiunea Păltiniș. Comuna nu are nici trotuare, iar casele au intrarea în gospodărie direct din drum. Nu am auzit de vreun dosar penal încheiat vreunui primar al acestei comune. România paralelă există! Primarul nostru motivează că nu poate face nimic, deoarece ar trebui să ofere hrană și asistență medicală animalelor arestate și nu are aceste facilități. Dacă s-ar fi întâmplat în comună ce se întâmplă în satul-satelit, s-ar fi găsit și dorință și motivație și resurse pentru îndreptarea lucrurilor. Așteptăm promisa lege a protecției animalelor să vedem ce va face Consiliul Județean, de competența căruia vor fi aceste probleme.

Problema animalelor este agravată de existența unui număr mare de câini aparent fără stăpâni, pentru că stăpânii lor nu au garduri la curți, câini care patrulează satul în haite. Unii cetățeni își abandonează câinii în satul nostru (fie pui, fie senili la bătrânețe). Dintre aceștia, unii sunt luați de milă sau duși la adăpost, iar alții se sălbăticesc trăind din resturile din pădure și de la groapa de gunoi. Culmea este că pe situl Primăriei noastre există o rubrică la problemele semnalate ce privește tocmai câinii comunitari. Am încercat și am semnalat prezența unui câine de talie mare fără stăpân în vecinătatea noastră, dar nu s-a întâmplat nimic. Inițiativa de sterilizare gratuită a câinilor (lăudabilă) s-a lovit de un dezinteres cvasitotal din partea cetățenilor, care, deși nu cheltuiesc nimic pentru animalele lor transformate în lighioane lihnite de foame și bolnave, nu permit hingherilor să le aresteze. Problema câinilor comunitari este nerezolvată în România, iar primarii ignoră această problemă.

Bine că am ajuns în siguranță în sat. Dacă ți se pare că e ceață, nu deschide geamul. E fum de la gunoaiele arse de câțiva cetățeni ce încearcă să scoată fierul din canapele cu arcuri, cauciucuri, frigidere (uneori bubuie termostatul), cabluri de curent și tot felul de alte obiecte colectate prin Sibiu („Fiare vechi adunăm!”) pe sub nasul autorităților indiferente. Alții dau foc la așternutul de la animale, sau la gunoiul care s-a strâns în curte. Nu contează că avem containere unde se strânge selectiv gunoiul, când se termină uleiul pui sticla de plastic direct în sobă să nu-i mai porți grija. Din păcate, responsabilitatea acestei situații a fost pasată între autorități până a ajuns la Primărie. Ocazional Garda de Mediu face controale și dă amenzi. Faptul că aceeași oameni fac la fel înseamnă că amenzile sunt frecție la picior de lemn. Direcția de Sănătate Publică declină responsabilitatea pentru aerul toxic pe care-l respirăm în vreme de pandemie. Departamentul pentru Situații de Urgență este preocupată doar de prevenirea și stingerea incendiilor. Prefectura, Ministerul Mediul și Primul Ministru mă transferă la autoritățile locale, de parcă de bucurie i-am căutat și pentru că sunt fericit cu autoritățile locale care își împlinesc datoria. Toate îmi răspund la strigătele tot mai disperate și intoxicate de fumul negru făcut la ceas de seară cu limbajul de lemn specific funcționarului și cu dezinteresul fanariotului medieval. Dacă s-ar fi dorit rezolvarea „cu celeritate” (cum tare le place să se laude), ar fi fost rezolvate cazurile celor câteva familii care se îndeletnicesc cu otrăvirea aerului respirat de toți cetățenii din sat, indiferent de vârstă, care se depune pe iarbă și pe legume, spre deliciul ierbivorelor și a oamenilor care le consumă. Aerul este infectat și de poluanții care provin din managementul defectuos al gunoiul de grajd produs de vite, cai și porci. Dimineața nu ai ce aer curat să tragi în piept că se curăță grajdurile, seara se aprind focurile. Toate acestea în ciuda faptului că România a rămas în urmă și este sancționabilă la capitolul managementul gunoaielor și a lipsei de calitate a aerului. România paralelă există!

Ei bine, în satul nostru sunt mai multe case decât gospodării, pentru că și Primăria a pierdut socoteala clădirilor construite fără acte. Cei care doresc să și le facă cu acte în regulă sunt luați după lege, cu taxe, impozite și termene. Pentru toți ceilalți nu există toate acestea. Primăria a renunțat la proiectul de a duce în subteran toate cablurile, inclusiv cel de curent, așa că le avem plânse pe toți stâlpii. Există și gaz metan, dar nu toți cetățenii sunt interesați să se folosească de el. Oricum unii nici nu se pot racorda dacă nu sunt proprietari pe locuința unde stau. Nici nu este nevoie câtă vreme pădurea e aproape, și pădurea este a tuturor. Corul drujbelor mărturisește despre farmecul vieții la țară și cheltuielile minimale cu întreținere. Nu de mult timp avem rețea de apă potabilă și canalizare. Aceasta este fără îndoială cea mai mare realizare a ultimilor patru ani. Am așteptat mult pentru ea și a fost realizată prost, cu materiale ieftine. Bine că o avem. Proiectul drumului din sat este o poveste lungă și neterminată. În cele din urmă contractul a fost reziliat și așteptăm ca o nouă firmă să-l câștige și să se apuce de el. Trotuarele încă nu sunt, dar sunt șanțurile betonate care preiau apa de pe dealuri. Ploaia se strânge în săpătura făcută și abandonată în fața caselor noastre pentru viitoarele trotuare. Drumul neterminat este plin cu pietre. Bine că a fost refăcută clădirea Căminului Cultural. Satul nostru a fost văduvit de investiții serioase în ultimii 30 de ani și este mult rămas în urmă, iar proiectele realizate până acum arată lipsa priorităților și discriminarea satului nostru în raport cu comuna. Drumul care leagă satul nostru de comuna tutelară este din pământ, așa că trebuie să facem drum ocolitor de 7-8 km până la Primărie. Afară de Școala Primară nu există nicio clădire care să reprezintă autoritățile locale. La câte probleme sunt aici un post de Poliție locală ar fi fost minimul necesar. Faptul că există camere de luat vederi prin sat nu ne ajută să rezolvăm problemele ce le avem, deoarece Poliția Rurală își selectează problemele la care să intervină.

După toate acestea spuse, nu ar mai fi multe de adăugat. Am întâlnit oameni descurajați să se mute în satul nostru din pricina motivelor semnalate mai sus. Unii au preferat comuna tutelară pentru că acolo li se ofereau condiții mai bune. Alții s-au tot dus cât au văzut cu ochii. Nu te poți muta aici fără să ai mijloc personal de transport. Există un singur autobuz prea devreme dimineața, care mai trece o dată pe la orele 16 să-i aducă pe oameni acasă. Primăria comunei nu dorește să rezolve problema, iar posibilele avantaje datorate zonei metropolitane nu s-au concretizat încă pentru noi în această privință. Dacă te gândești să construiești o locuință aici, desigur cu acte în regulă, trebuie să ai grijă că Primăria a rezolvat ca să fie nevoie de un aviz și de la Comisia de Patrimoniu, ca și cum tot ce s-a construit până acum ar respecta un standard clar și bine conturat specific unei lumi pierdute ce trebuie conservat cu orice preț, sau ca și cum am fi o localitate din patrimoniul UNESCO (precum Viscri).

În concluzie, este foarte posibil să locuiești la mai puțin de zece kilometri de Sibiu, fostă capitală culturală a Europei, și să trăiești în condiții mai apropiate de Evul Mediu decât de secolul XXI. Aceasta grație administrației locale și a contextului socio-politic și cultural în care își desfășoară activitatea.

Dacă avem nevoie de ceva pentru următorii patru ani atunci e nevoie de oameni care înțeleg să-și îndeplinească datoria altfel decât s-a întâmplat până acum. Deja s-a constatat că puțini dintre candidații la alegerile locale au prezentat o preocupare pentru calitatea aerului inspirat. Chiar dacă unii au reușit să construiască și să cheltuiască niște bani europeni, încă nu am văzut pe cineva responsabil de întreținerea celor construite. Ar trebui să ne putem alege gospodari nu oameni politici. Din păcate această opțiune ne este furată an de an. Gospodarii sunt curtați și absorbiți de partide. Orice instituție care ar trebui să-și desfășoare activitatea în folosul cetățeanului, este arondată politic și nu este de mirare că evaluările se fac doar pe hârtie și competențele se decid politic. Suntem sufocați de gunoaie, de miazme, de fum și de boli. Murim mai tineri și mai lipsiți de oportunități și cu pensii mai mici decât orice alți europeni. Avem și noi partea noastră de vină ca simpli cetățeni, pacienți, călători, șoferi, părinți și bunici. Suntem indiferenți.

Comentarii închise la România înapoiată: reflecții la început de toamnă electorală

Din categoria Uncategorized

Comentariile nu sunt permise.