Arhive pe categorii: Meditaţii

Prelucrări devoţionale ale unor texte din Vechiul Testament

Credința în profetism, o calitate pierdută?

Omul contemporan are dificultăți în acceptarea profeției biblice: omul secular, din pricina scepticismului; omul religios, din pricina imitațiilor eronate.

Scepticismul este alimentat de filosofii precum ateismul sau agnosticismul. Din păcate, însă, mulți contemporani de-ai noștri nu mai au timp de filosofie, pentru că aceasta presupune lectură, gândire, interacțiune cu alte idei. Consumerismul îi ține ocupați. Se întâmplă ceva neașteptat: după ce au sabotat orice autoritate și au refuzat orice principii, când ajung într-un moment de criză, unii materialiști se deschid spre religii orientale, spre mari sinteze.

Scepticismul este încurajat în omul secular și de faptul că acceptarea profeției ar presupune recunoașterea unei autorități superioare omului care decide direcția și detaliile vieții lui. Într-o lume care se pretinde științifică și explică totul prin rațiune și logică, tot ce trece peste o prevedere calculată este considerat subiectiv, deci incert și puțin credibil.

Scepticismul omului contemporan cu privire la profeție datorează mult și faptului că timp de milenii profeția a fost asociată cu religiile politeiste în care zeii se purtau cu oamenii ca niște tirani, fără scrupule, dovedind interese meschine și cu violență. Profeția era un construct uman prin care se căuta manipularea zeilor și adesea manifestările profetice se asemănau tulburărilor mentale. Mai mult, uneori se vehiculează ideea că anumite profeții nu pot fi înțelese decât de cei inițiați. Așa este profeția lui Nostradamus sau Codul Bibliei. Așa ceva este inacceptabil pentru omul contemporan. Nu cred că se mai poate recupera dispoziția omului secular de a crede profeția.

În Biserică situația nu este cu mult mai bună. Profetismul a fost sabotat de inflația de profeți mincinoși apăruți pe parcursul mileniilor de istorie a Bisericii. Nu cred că există sectă desprinsă din creștinism care să nu fi avut un lider pretins profet. Joseph Smith a înființat mormonismul cu pretenția lui de a avea ochelari cu care putea citi texte scrise în limbi dispărute. Doamna Eddy, care a inițiat Știința creștină, s-a pretins o mare vindecătoare. Scrierile lui Ron Hubbard sunt considerate Scripturi de membrii Scientologiei. Sun Myung Moon este profetul Bisericii Unificării. Swedenborg, care a pretins revelații de la Dumnezeu, a întemeiat Biserica Noului Ierusalim. Alte erezii provenite din Orient au diverși lideri sau guru care pretind autoritate în interpretarea trecutului și prezentului și în anunțarea viitorului, autoritate mai mare decât Moise sau Domnul Isus, decât profeții VT și apostolii NT. Așa cum Mahomed este considerat cel mai mare profet pentru mahomedani, Baha’u’llah este cel mai mare profet pentru bahai.

Chiar și în cultul ortodox există o asemenea deviație îmbrățișată în popor. Gruparea autotintitulată “Biserica Noului Ierusalim” (dacopați ultra-ortodocși) se întemeiază pe profețiile emise de Sfânta Virginia din Pucioasa (jud. Dâmbovița) între 1955-1980 și, după moartea ei, prin sora ei ca medium. Virginia era supranumită “trâmbița lui Dumnezeu”, iar profețiile înregistrate și publicate într-un tom uriaș a fost intitulat “Cuvântul lui Dumnezeu”. Apărătorul ei din zilele noastre este părintele Nicodim (vezi online Quo vadis, Ecclesia?).

Peste hotare, exemplele sunt și mai numeroase, dar extrag doar două. John Alexander Dowie, scoțian la origine, stabilit în America, vindecător la scenă deschisă, se pretindea întruparea lui Ilie și se afișa în straie de mare-preot. William Branham a ajuns să aibă ucenici și în România deși susținea doctrine incompatibile cu creștinismul (era antitrinitarian și misogin printre altele) și a propus date ale venirii lui Isus în timpul vieții sale. A fost înmormântat după mai bine de trei luni deoarece susținătorii lui sperau să învieze.

Așadar este de înțeles că omul contemporan are dificultăți cu acceptarea profetismului. Nu așa era în vremea nașterii lui Cristos. Magii din Orient au înțeles din astre că un mare om urmează să se nască în Israel și l-au căutat la palat. Cărturarii evrei au confirmat autenticitatea acestei căutări și au dovedit-o prin profeția lui Mica. Regele Irod a acceptat adevărul profeției și a luat măsuri. Împlinirea profețiilor este extrem de important în argumentul divinității lui Cristos, așa că îmi voi face timp să parcurg doar șapte dintre profețiile Vechiului Testament care vizează nașterea Domnului.

 

(1) Profeții că Mesia va descinde din stirpea lui Avraam

 

Te voi face un neam mare și te voi binecuvânta.

Voi face numele tău mare, iar tu vei fi o binecuvântare. […]

Prin tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului.

(Geneza 12:1-3, 22:18, 26:4)

Înmulțirea familiei lui Avraam, reputația și descendența regală s-au împlinit toate în stirpea sa. Dar cum putea fi el binecuvântare pentru toate familiile pământului? Ce a creat neamul său atât de iubit printre toate popoarele lumii? Cu siguranță nu iudaismul. Apostolii Petru și Ioan sunt convinși că această promisiune se împlinește în persoana lui Isus Cristos, iar binecuvântarea privește iertarea păcatelor (Fapte 3:25).

Pavel confirmă această interpretare când atrage atenția evreilor credincioși că promisiunile făcute lui Avraam privesc persoana lui Cristos, iar asumarea acelor promisiuni se face prin credința în Cristos de orice neam de sub soare (Galateni 3:16).

 

Îl văd, dar nu acum,

Îl privesc, dar nu de aproape!

stea răsare din Iacov,

Un sceptru se ridică din Israel. […]

Din Iacov va ieși cel ce va domni …

(Numeri 24:17-19)

Profetul păgân Balaam vede un mare rege ieșind din poporul Israel, care va stăpâni țările învecinate. Cu siguranță regele David se potrivește foarte bine descrierii. Chiar dacă steaua este un simbol pentru un mare conducător, nașterea Domnului Isus a fost vestită în astre așa încât magii să o deslușească și să îi mâne a-l găsi pe prințul anunțat. Preoții și cărturarii nu au fost uimiți de asocierea apariției unei stele și nașterea lui Mesia. Întrebarea lui Irod nu era dacă era plauzibilă o asemenea informație, ci căuta locația precisă, așa că au răspuns cu profeția din Mica.

 

(2) Profeții că va descinde din tribul lui Iuda

 

Sceptrul nu se va îndepărta de la Iuda,

Nici toiagul domnitorului de lângă picioarele sale,

Până va veni Șilo;

De El vor asculta popoarele.

(Geneza 49:10)

David a fost primul rege din tribul lui Iuda. Nu putem spune că pe el îl avea în vedere profeția lui Iacov când anunța sosirea unei persoane în istoria îndepărtată de care vor asculta popoarele. Situația se complică după îndepărtarea dinastiei lui David de la tronul lui Iuda. Oare cum vede Dumnezeu situația aceasta? Psalmiștii au resimțit tragic situația (Ps. 89:38-51). Ieremia 33:14-26 oferă un răspuns când arată că este vorba despre o întrerupere doar. Situația nu este definitivă, iar Dumnezeu se va ține de promisiune.

 

Profeții că Mesia va descinde din dinastia lui David

Un Copil ni s-a născut,

Un Fiu ni s-a dat,

Iar autoritatea va sta pe umerii Săi!

Va fi numit “Sfetnic minunat,

Dumnezeu puternic, Tată veșnic, Prinț al păcii.”

Autoritatea Sa va crește neîncetat

Și va fi o pace fără sfârșit

Pentru tronul lui David și împărăția Sa.

(Isaia 9:6-7)

Apostolii au identificat împlinirea primei părți a profeției cu lucrarea Domnului Isus (Matei 4:12-17). Vestea îngerilor rezonează foarte cu cuvintele din Isaia 9:6 când îi anunță pe ciobanii din Betleem: “astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, Care este Cristos Domnul. Iată care va fi semnul pentru voi: veți găsi un Copil nou-născut, înfășat și culcat într-o iesle” (Luca 2:11-12). Cealaltă parte a profeției vorbește despre stăpânirea veșnică a celui care primește cele mai înalte titluri în stilul celor afirmate de Apocalipsa.

 

Mlădiță va ieși din tulpina lui Ișai

Și un Vlăstar din rădăcinile lui va aduce rod.

(Isaia 11:1-10)

Odihnirea Duhului lui Dumnezeu peste vlăstarul ce va ieși din tulpina lui Ișai (David era mort deja, nu putea fi vorba despre el) înseamnă că va avea Duhul din belșug. Cuvinte asemănătoare se găsesc și în Isaia 61 și tocmai acestea sunt citate de Domnul Isus în sinagoga din Capernaum (Luca 4:18) după care adaugă scurt: “Astăzi s-au împlinit aceste cuvinte”. Deci mlădița și vlăstarul pe care îl vede Isaia se referă la Mesia ce urma să vină. Cum este în Isaia 11, așa este și în Isaia 61, adică se vorbește despre vremuri în care Mesia va face judecată ce vor precede armonia din creație. În sinagoga din Capernaum Domnul a vorbit doar despre vremuri de cercetare, arătând că va fi o altă vreme pentru împlinirea celeilalte părți a profeției. Această dublă calitate a lui Mesia, urmașul lui David după trup și plin de Duhul, este evidențiată și de apostolul Pavel (Romani 1:3).

 

Dar tu, Betleeme Efrata,

Deși ești neînsemnat printre miile lui Iuda,

Totuși din tine Îmi va ieși

Cel Ce va fi Conducător în Israel,

Cel a Cărui origine este din vechime,

Chiar din zilele veșniciei.

(Mica 5:2)

Se pare că plecarea familiei în Egipt a reușit să le șteargă bine urmele, deoarece contemporanii lui Isus au uitat că el tocmai în Betleem s-a născut, și îl ținea drept născut în Nazaret (Ioan 7:42). Nașterea din Betleem nu se potrivește niciunuia dintre regii din dinastia lui David, care s-au născut la Ierusalim. Originea din zilele veșniciei duce până la Adam, dar toți oamenii se trag din acest strămoș comun. Ce ar fi atât de senzațional despre acest descendent dacă numai genealogia lui citit evenimentul în mișcarea astrelor și în călăuzirea stelei? Aici trebuie să fie vorba despre ceva mai mult decât o dovadă în scris a nașterii.

 

Iată-l pe omul, al cărui nume este Odrasla;

va odrăsli din locul lui

Și va zidi Templul Domnului! […]

El se va așeza pe tronul lui și va împărăți!

Totodată va fi și preot pe tronul lui,

Și o armonie deplină va fi între cele două slujbe.

(Zaharia 6:12)

Cuvintele par atât de obscure! Odrasla privește pe Mesia, așa cum ne-a învățat și Ieremia (23:5; 33:15), dar și Zaharia 3:8. Lucrarea lui privește mai mult decât lucrarea omului. Templul era deja construit, iar slujirea de rege și de preot împreună era ceva de neînțeles. Istoria macabeilor înregistrează o asemenea încercare total nereușită. Îngerul Gabriel o anunță pe Maria de statutul special al copilului pe care îl va naște în condiții cu totul neobișnuite, acela de a prelua tronul lui David pe vecie. Adevărata întrebare teologică nu era “cum se va face aceasta dintr-o femeie care nu știe de bărbat” ci cum se va face așa ceva când omului I se dă să trăiască o viață atât de scurtă? Cine va fi acest fiu al Mariei? Gura deschisă a lui Zaharia proclamă ceea ce minții luminate de Duhul Sfânt îi fusese dat să priceapă: Mesia va aduce mântuire de dușmani și iertare de păcat, adică exact ceea ce anunța profetul Zaharia din vechime cu privire la Mesia care va întruni funcția de rege și cea de preot. Epistola către Evrei subliniază mai bine decât oriunde în alt loc slujba de mare preot asumată de Cristos.

 

Concluzie

Aici au fost prezentate doar șapte profeții din VT și împlinirea lor în persoana lui Cristos, așa cum și apostolii au confirmat în mesajul lor. Atât Cristosul înviat cât și apostolii au avut același obiect central al mesajului lor: împlinirea profețiilor în persoana Domnului Isus. Acesta este Mântuitorul, Domnul Cristos.

 

Reclame

3 comentarii

Din categoria Meditaţii, Utilităţi pentru adunare

Chiar trebuie să alegorizăm ca să fim relevanți?

Sărbătoarea Nașterii Domnului așa cum o sărbătorim astăzi cunoaște diverse tradiții care s-au acumulat pe parcursul secolelor. Nu avem informații că ar fi fost sărbătorită de Biserica primelor secole. Prima înregistrare scrisă despre sărbătorirea Nașterii Domnului ne parvine din anul 336 d.H. Data din decembrie a fost propusă de un călugăr din sec. VI (Dionisus Exiguus) și cel mai probabil nu s-a petrecut în decembrie. Colindele au apărut abia prin sec. XIII. Nu mai vorbesc despre pomul de Crăciun, despre moș și despre sacrificatul de Ignat.

Doresc să medităm la semnificația Crăciunului folosind ca punct de plecare o formulare des întâlnită printre creștini. Cică “Isus dorește să se nască în inima fiecăruia. Primește-l în inima ta.” Ați auzit de îndemnuri de tipul: “Fă loc pentru Isus în inima ta, să nu ajungă într-o iesle” sau „Maria bate și la inima ta, primește-o să-l nască pe Isus în inima ta.”

Aceste formulări propun o interpretare alegorică a textului biblic și apreciază ieslea drept inima omului. Dacă ieslea din staul este inima omului, atunci ce facem cu Iosif și cu Maria, cu păstorii și cu magii? Ce reprezintă scutecele cu care a fost înfășat Pruncul Isus? Cine sunt ceilalți pelerini care au găsit loc în han? Ce înseamnă emigrarea în Egipt și repatrierea la Nazaret?

Constat că problema este veche și se regăsește chiar și la unii Părinți ai Bisericii care au promovat interpretări alegorizante. Iată câteva exemple din comentariile la Evanghelia după Luca.

Venerabilul Bede, călugăr benedictin din sec. VIII, spunea: “Cristos se zămislește ori de câte ori cineva care îl aude, luând făina Cuvântului, își întemeiază o casă a pâinii veșnice. Zilnic în pântecele feciorelnic, adică în sufletele credincioșilor, el se zămislește prin credință și este născut prin botez.” În felul acesta asocierea botezului cu nașterea din nou primește un nou element de comparație: nașterea trupească a lui Isus. Constat că se face confuzie între nașterea trupească și cea spirituală. Domnul vorbea despre o a doua naștere dar nu din apă, ci din Duhul. În adevăr Cristos a fost al doilea Adam, dar nașterea lui trupească a fost perfect naturală.

Chiril al Alexandriei (sec. IV-V): “El a găsit umanitatea redusă la nivelul dobitoacelor. De aceea el este pus ca fânul în iesle, ca noi, care am lepădat poftele noastre trupești, să ne ridicăm la nivelul de inteligență potrivit naturii umane. Deși aveam suflete animalice, când ne apropiem de iesle, adică de Masa lui, nu găsim acolo fân, ci pâinea din cer, care este trupul vieții.” Și aici descoperim aceeași suprapunere de imagini, cea cu trupul Domnului care este pâinea vieții și copilașul depus în iesle.

Ieronim, ascetul din Betleem (sec. IV-V): “El nu a găsit loc în Sfânta-Sfintelor care strălucea de aur, pietre scumpe, mătase și argint. El nu se naște printre aur și bogății, ci în mijlocul gunoiului, într-un staul unde păcatele noastre erau mai abjecte decât gunoiul. El se naște pe o movilă de gunoi ca să-i înalțe pe cei ce provin de acolo (Ps. 113:7).” Tot Ieronim mai spune “El nu a găsit un loc printre oameni. El nu a găsit un loc la Platon, nici la Aristotel, ci într-un staul, printre dobitoace de povară și animale fără minte, printre cei simpli și ignoranți.”

Ambrozie: “El a fost un copilaș, ca tu să fii un om desăvârșit. El a fost învelit în scutece, ca tu să fii eliberat din legăturile morții. El a fost pus într-un staul, ca tu să fii pus într-un altar. El a fost pe pământ ca tu să fii printre stele. Lui nu i s-a găsit loc în han, ca tu să te bucuri de locuință printre stele. El, deși era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui tu să devii bogat.” Această reflecție este cu totul acceptabilă și ține cont de natura unică a Întrupării.

Întrebarea cea mai importantă este dacă avem dreptul să alegorizăm la discreție, numai să ne iasă un sens nou spiritual? Cum aplicăm o asemenea narațiune la viața noastră? În primul rând, alegorizarea este ca un croi pe măsura clientului: interpretarea alegorică este pe măsura erudiției și lecturilor fiecărui interpret. În al doilea rând, narațiunile despre Întruparea Domnului sunt extrem de speciale pentru că ele vorbesc despre întruparea lui Dumnezeu, un eveniment unic irepetabil. Evenimentele excepționale nu se pretează reflecțiilor subiective. Niciun muritor nu se poate regăsi în situația lui Dumnezeu întrupat, dar poate rezona cu condiția umanității asumată de Cristos. Tocmai de aceea ajungem la interpretarea autorizată oferită de Cristos Însuși. Domnul ne avertizează că la judecată le va reproșa unora că L-au neglijat deoarece nu i-a ajutorat pe cei mai neînsemnați frați ai Lui (Matei 25:31-46). Identificarea fraților neînsemnați cu Isus ne poate ajută să înțelegem că Pruncul Isus îi poate reprezenta pe cei neajutorați.

Spune cineva: “Să ne nască Platon în inima ta”? Ați auzit printre comuniști urarea: “Să se nască Marx în inima ta”? Ați auzit mecanicii auto urându-și: “Să se nască Ford în inima ta”? De ce folosim în teologie această urare? În Israel era obiceiul ca oamenii să se binecuvânteze folosind numele unui strămoș ilustru: Rahela, Leea, Tamara (Rut 4:11-12). Se făcea referință la omul matur și nu la copilașul crud nou-născut. Este adevărat că folosim imaginea nașterii și de o manieră figurativă când spunem că se naște un gând în mintea cuiva, sau că dintr-un gând se naște un eveniment/o situație, etc.

Să vedem acum câteva probleme teologice pe care le ridică interpretarea alegorică a nașterii Domnului.

O asemenea urare trece cu vederea dumnezeirea lui Cristos. Cristos există dintotdeauna. El a fost cu Tatăl dintotdeauna, Cuvântul prin care au fost create toate. Întruparea este planul hotărât de Dumnezeu pentru a face mântuirea pe înțelesul nostru. Chiar și acolo în trupul firav al copilașului născut de tânăra Maria era ascunsă Dumnezeirea sub protecția armiei îngerești, venerată de cei mai înțelepți oameni ai lumii și de cei mai modești evrei deopotrivă.

O asemenea urare trivializează experiența umanității de către Cristos. Cristosul s-a născut o singură dată din fecioara Maria. Evenimentul a avut loc la “împlinirea vremii”. Perioada copilăriei este aproape ignorată în evanghelii. Cele câteva incidente din perioada copilăriei au menirea să autentifice faptul că Isus a avut viața unui om normal. Marcu pare stânjenit de această perioadă și își începe evanghelia brusc de la botezul Domnului Isus în Iordan. Printre contemporanii lui Isus au existat oameni care desconsiderau învățătura și lucrarea sa pe motiv că știau al cui este.

O asemenea urare ignoră desăvârșirea lucrării Sale. El nu a rămas captiv umanității ci și-a asumat-o, a înnoit-o și a proslăvit-o. Deci El nu mai este niciodată copilul Mariei. El este Fiul lui Dumnezeu care și-a câștigat dreptul să fie om. El a păstrat natura umană alături de natura sa divină. El este Începutul și Sfârșitul, Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cuvântul lui Dumnezeu, Martorul credincios, Cel întâi născut dintre cei morți, Fiul lui Dumnezeu cu ochii ca para focului, Începutul zidirii lui Dumnezeu, Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce ține cheile Locuinței morților, Domnul împăraților pământului, Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Spune-mi, ai găsit undeva în aceste titluri vreunul care se poate atașa unei reclame la Pampers?

O asemenea urare contestă mântuirea care este o lucrare radicală de la bun început și nu un proces nesfârșit de creștere naturală. Când Cristos intră în inima cuiva, El nu vine timid, jenat și domol. El vine să renoveze, să schimbe, să restaureze, să reformeze. Dacă nu l-ai cunoscut în felul acesta, probabil te-ai amăgit singur cu niște forme religioase, cu niște ritualuri. Nu degeaba vorbește Evanghelia atât de frecvent despre faptul că întâlnirea lui Isus cu diverși oameni a presupus scoaterea de demoni. Tu nu poți să-I porți de grijă lui Isus, așa cum Maria îi schimba scutecele sau îl alăpta. Isus vine să-ți poarte de grijă. Nu El are trebuință să fie învățat să vorbească, ci tu trebuie să fi învățat să vorbești, pentru că ceea ce ai făcut până acum nu se poate numi vorbire. Tu trebuie să fi învățat să mergi, să muncești, să cânți, să gândești, pentru că toate acestea le-ai făcut doar pentru tine.

O asemenea urare ignoră lucrarea de mântuire încheiată din perspectiva noastră. Cristos s-a născut în Betleem, a crescut, s-a maturizat pentru ca la vârsta maturității să moară răstignit pe cruce. El nu intră în viața omului ca să fie răstignit acolo decât de cei apostați, dar în inima acestora nici nu a intrat de fapt. Să nu confundăm așadar lucrarea de mântuire desăvârșită de Cristos în trupul Său cu lucrarea de convertire pe care o realizează în fiecare dintre noi, luând din bunurile sale și transferându-le nouă, luând dreptatea sa și imputândune-o nouă, luând din virtuțile sale și deprinzându-ne cu ele.

O asemenea urare supralicitează capacitatea omului de a consimți prin efort propriu împăcarea cu Dumnezeu. Inima omului este extrem de rea, iar a unora este chiar împietrită, adică închisă față de orice cuvânt care vine de la Dumnezeu. Pavel îi consideră pe oamenii fără Dumnezeu morți în păcat, așa încât numai puterea unei lucrări de înviere îi mai poate scăpa. Primirea lui Cristos se face prin pocăință.

Să vedem ce spune Apostolul Pavel despre intrarea lui Isus în inima omului (Efeseni 3):

14 De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui, 15 din Care îşi primeşte numele întreaga familie[b], din cer şi de pe pământ, 16 şi mă rog ca, potrivit cu bogăţiile Sale slăvite, să fiţi întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul lăuntric, 17 astfel încât Cristos să locuiască, prin credinţă, în inimile voastre, pentru ca, fiind înrădăcinaţi şi statorniciţi în dragoste, 18 să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, 19 să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere, ca astfel să fiţi umpluţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.

20 A Lui, Care poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi, 21 a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin.

Constatăm că aici nu există nimic despre vulnerabilitatea copilașului din iesle, și despre nevoia lui de creștere, ci doar despre omnipotența lui Dumnezeu și despre nevoia noastră de creștere.

Un alt text celebru, adesea scos din context, este Apocalipsa 3:20, acolo unde Isus cel înviat bate la ușă așteaptă să fie invitat înapoi în Biserica de unde a fost scos de comunitatea atotsuficientă. El nu este un copil care scrijelește la ușă să fie reprimit în casă după ce a fost disciplinat.

Pe scurt, Biserica trebuie să recupereze învățătura despre divinitatea lui Cristos, să reflecteze mai profund asupra adevărului Evangheliei atunci când își compune poeziile și mesajele, dar și să articuleze mai coerent această învățătură.

Un comentariu

Din categoria Meditaţii, Polemici biblice

Pastorală de Anul Nou 2014

Confuzii cu consecințe nedorite (Isaia 9:8-10:34)

 Introducere

Isaia vorbește despre venirea lui Mesia în contextul unui Israel care a făcut mai multe confuzii cu privire la relația sa cu Dumnezeu și mandatul său de popor al lui Dumnezeu. Neamurile folosite de Dumnezeu pentru sancționarea poporului Său s-au făcut vinovate de alte confuzii. La sfârșit de an aș dori să vorbim despre confuziile acestea cu speranța că noi vom avea înțelepciunea să învățăm din greșelile înaintașilor noștri.

Textul nostru este împărțit prin folosirea unui refren „Cu toate acestea, mânia Lui nu s-a potolit, iar mâna Sa este încă întinsă” și prin introduceri specifice oracolelor profetice: „Vai” și „În ziua aceea”. Mesajul este expediat de Dumnezeu prin intermediul profetului Isaia către poporul său (9:8). Textul este citat din versiunea Noua Traducere în Limba Română, 2007.

8 Stăpânul a trimis un mesaj împotriva lui Iacov;
    acesta va cădea peste Israel;
tot poporul –
    Efraim şi locuitorii Samariei – va şti,
toţi cei care, cu mândrie
    şi aroganţă în inimă, zic:
10 «Au căzut cărămizile,
    dar noi vom zidi cu pietre cioplite!
Sicomorii au fost tăiaţi,
    dar noi îi vom înlocui cu cedri!»
11 De aceea, Domnul i-a ridicat împotriva lor pe vrăjmaşii lui Reţin,
    i-a stârnit pe duşmanii lor:
12 arameii la răsărit şi filistenii la apus;
    cu o gură larg deschisă ei l-au mâncat pe Israel!

Cu toate acestea, mânia Lui nu s-a potolit,
    iar mâna Sa este încă întinsă.

1. Este grav să confunzi cercetarea lui Dumnezeu cu ghinionul sau întâmplarea (9:9-12). Dumnezeu a intervenit disciplinind pe Israel, dar israeliții au interpretat evenimentul ca pe o lipsă de pregătire din partea lor. Israeliții credeau că niște fortificații mai bune, armate mai bine dotate și aprovizionate îi vor proteja mai bine pe viitor, fără să vadă mâna lui Dumnezeu care era la lucru în spatele invadatorilor. Dumnezeu pune diagnosticul de „mândrie” asupra situației respective. Mândria i-a împiedicat să recunoască eșecul în relația lor cu Dumnezeu și au promis să se pregătească mai bine, să consolideze, să statornicească mai bine moștenirea. De aceea în locul hăituielilor de la frontieră cu filistenii și arameii, Dumnezeu va aduce o invazie pe scară largă din partea celei mai bine pregătite și mai înfricoșătoare armate a Antichității: asirienii.

Cu toții am învățat istorie la școală și unii și-au păstrat obiceiul de a citi cărți de istorie până astăzi. Din păcate manualele vorbesc despre factori economici, sociali și politici care au condiționat evenimentele istorice. Când citim Cronicile însă, autorul avea convingeri metafizice care Îl includeau pe Dumnezeu, motiv pentru care Dumnezeu este văzut ca cel care condiționează istoria.

Putem să ne ascundem în spatele exemplului lui Iov și să ne eschivăm de la orice critică. Dumnezeu este cel care aduce peste noi și binele și răul și El cu siguranță știe cauza acestora. De cele mai multe ori și noi o știm, dar ne este teamă să o exprimăm ca nu cumva să ni se șifoneze imaginea, stima de sine sau alte chestii inventate de psihologi. Să nu uităm că Dumnezeu poate să cerceteze poporul său și să aducă binele, așa cum poate să aducă și nenorocirea. Același Dumnezeu care a adus foametea în Canaan pe vremea patriarhilor, a dat și belșug și rod însutit (Gen. 26:1, 12). Același Dumnezeu care a adus foametea în Betleem, a adus și belșugul de pâine (Rut 1). Iov este exemplar când îi răspunde soției: „Primim de la Dumnezeu binele și să nu primim și răul?” (2:10)

13 Dar poporul nu s-a întors la Cel Ce îl lovea,

    nu L-a căutat pe Domnul Oştirilor.
14 Aşa că Domnul va tăia din Israel capul şi coada,
    ramura de palmier şi trestia, într-o singură zi.
15 Bătrânii şi demnitarii sunt capul,
    iar profeţii care învaţă minciuni sunt coada.
16 Cei ce conduc acest popor îl duc în rătăcire,
    iar cei ce sunt conduşi de ei sunt pierduţi[d].
17 De aceea Stăpânul nu se va mai bucura de tinerii lor,
    nici nu va mai avea milă de orfanii şi de văduvele lor,
pentru că toţi sunt lipsiţi de evlavie şi ticăloşi,
    toţi spun vorbe de nimic.

Cu toate acestea, mânia Lui nu s-a potolit,
    iar mâna Sa este încă întinsă.

2. Este grav să confunzi învățătura pe care trebuie să o dai în Numele Domnului cu frământările / preocupările proprii (9:13-17). Sunt scoase în evidență trei categorii dintre clasele conducătoare ale poporului: prezbiterul, dregătorul și profetul. Toate acestea dețineau funcții de referință în popor și trebuiau să ofere standardul Legii lui Dumnezeu poporului. Prezbiterul și dregătorul sunt lideri civili, iar profetul este vocea autorizată a lui Dumnezeu printre oameni. Regii lui Israel au preluat obiceiul monarhilor păgâni să angajeze profeți la curte pentru necesarul de expertiză în domeniul călăuzirii. De dragul confortului oferit de această slujbă, profeții își calibrau discursul după cerințele regelui. Profetul Mica îi condamnă pentru modul discriminator în care își alegeau mesajele (Mica 3:5).

Pe vremea lui Ieremia, deși o parte a populației a fost deportată și o parte a odoarelor de la Templu luate, încă mai existau naționaliști care sperau în recuperarea națiunii. Suflul acesta naționalist era susținut de profeți care promiteau recuperarea națiunii și chiar a odoarelor de la Templu în scurt timp. Ieremia 28-29 le dă numele a trei dintre ei: Hanania, Ahab și Zedechia. Ei au fost îndepărtați de o manieră supranaturală pentru ca israeliții să realizeze erezia lor. Indiferent care au fost motivele lor, prezbiterii, dregătorii și profeții și-au pierdut creditul înaintea lui Dumnezeu pentru că și-au contrazis vocația de persoane de referință și au folosit minciuna pentru a-și păstra funcțiile. Situația se datorează iresponsabilității cu care își tratau oficiul.

Predicatorii sunt tentați să își aleagă bine cuvintele și să spună ceea ce le oferă cei mai mulți suporteri, adică să spună poporului ceea ce așteaptă. Este exact ce se petrece în politică, acolo unde doctrina de partid și convingerile proprii sunt subordonate intereselor pentru a fi ales.

18 Da! Răutatea arde ca un foc,

    arde mărăcinii şi spinii,
aprinde desişul pădurii
    din care se înalţă un stâlp de fum!
19 Ţara este arsă de furia Domnului Oştirilor,
    iar poporul este ca ceva de pus pe foc.
        Nimeni nu-şi cruţă fratele.
20 Unul jefuieşte din dreapta şi rămâne flămând;
    mănâncă din stânga şi nu se satură;
        fiecare mănâncă din carnea rudeniei sale[e].
21 Manase mănâncă pe Efraim, şi Efraim pe Manase,
    iar împreună mănâncă pe Iuda.

Cu toate acestea, mânia Lui nu s-a potolit,
    iar mâna Sa este încă întinsă. 

 3. Este grav să îi confunzi pe frați cu dușmanii (9:18-21). Societatea israelită este descrisă ca o pădure fumegândă, unde spinii au aprins pădurea, adică cei mai de jos reprezentanți ai societății au instigat la violență și conflicte sociale. Ce poate fi mai grav decât ca bandiții și oamenii cu caracter josnic să conducă o țară. Însă ceea ce se jefuiește se consumă pe lux. Situația mai este descrisă ca un act de canibalism, care va conduce practic la anihilarea poporului. În vremea lui Isaia, imperiul lui David și Solomon ajunsese împărțit în două regate mai mici și fără influență politică în regiune. Israel și Iuda s-au aflat în conflict deschis mai puțin în perioada dinastiei lui Omri. În plus cetățenii fiecărui regat se afla într-o cursă pentru propriile interese, chiar și cu prețul dreptății și a binelui general. Pentru că l-au părăsit, Dumnezeu i-a lăsat să își ducă îndeplinire toate planurile lor nelegiuite.

S-a întâmplat cum descria David situația zilelor sale, când unii au ajuns să conteste existența lui Dumnezeu și ceea ce s-a întâmplat în consecință a fost ca Dumnezeu să îi lase pe acești neînțelepți rătăciți, niște netrebnici, să săvârșească fărădelegea și „să mănânce poporul ca pe pâine” (Ps. 14), sau cum zice românul să bea răutatea ca pe apă.

Este grav să ajungi să nu mai vezi în semeni decât dușmanii care se împotrivesc progresului tău. Ca unii care am fost chemați să conviețuim în pace cu toți oamenii și să îi iubim chiar, să arătăm semne ale iubirii noastre chiar și cu prețul vieții noastre mai ales față de frați, atunci când ajungem să ne confundăm frații cu dușmanii ne dezicem de statutul nostru de ucenici ai Domnului, ne dezicem de moștenirea noastră veșnică pentru niște câștiguri trecătoare. Făcând astfel ne dovedim cât de meschini suntem în caracter și cât de îngustă ne este gândirea. Rugăciunea Domnului pentru Biserica Sa includea și următoarele cuvinte: „Mă rog ca toți să fie una …  ca ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis.” (Ioan 17:20-21)

1 Vai de cei ce decretează hotărâri nelegiuite,
    de cei ce scriu porunci ce asupresc,
ca să-i priveze de drepturi pe cei nevoiaşi
    şi să răpească dreptatea celor asupriţi din poporul Meu,
făcând astfel din văduve prada lor
    şi jefuindu-i pe orfani.
Ce veţi face în ziua pedepsei,
    în mijlocul nenorocirii care va veni din depărtări?
La cine veţi fugi după ajutor?
    Unde vă veţi lăsa bogăţiile?
Unii se vor pleca printre prizonieri
    sau vor cădea printre cei ucişi.

Cu toate acestea, mânia Lui nu s-a potolit,
    iar mâna Sa este încă întinsă.“

4. Este grav să confunzi bogăția primită cu veniturile meritorii (10:1-4). Cei înstăriți se aflau de cele mai multe ori printre aleșii și nobilii așezărilor. Din partea lor existau așteptări ca să contribuie la progresul comunității. Ei aveau resursele necesare să îi sprijine pe cei nevoiași: fie ajutorându-i să iasă din insolvență, sau să îi angajeze pe proprietățile lor. Ei aveau resursele să investească în protejarea comunității, fortificând așezări și angajând soldați. Ei aveau venitul necesar pentru a spori resursele așezărilor în care locuiau. Prin Moise primiseră porunca de a spijini pe cei care ajungeau în pragul falimentului, sau mureau fără descendent care să le moștenească proprietățile. Între exemplele biblice strălucesc evrei credincioși înstăriți precum Avraam din Ur, Boaz din Betleem și Barzilai din Roghelim.

Din păcate pe vremea lui Isaia oamenii influenți ai societății, care au primit mai mult ca să gireze cu autoritatea și posesiunile lor buna funcționare a societății, sunt preocupați doar de binele propriu și nu se dau în lături de la influențarea justiției în propriul interes. Un astfel de exemplu a fost Nabal din Maon pe vremea lui David. Domnul Isus vorbește despre un bogat care a strâns o recoltă neașteptat de mare și care intenționa să o folosească doar pentru binele său. Dumnezeu însă a avut alte intenții cu el (Luca 12:13-20). Păstrarea recoltei în contrast cu vinderea grânelor era percepută ca o răutate față de comunitate (vezi Prov. 11:25-28).

Un astfel de comportament trădează lipsă de responsabilitate. Indiferent cum au ajuns să se bucure de averi mai mari decât le este necesar pentru un trai decent, nu în lux, creștinii înstăriți sunt chemați să împartă cu generozitate din ale lor pentru binele celorlalți. A avea multe bunuri nu trebuie să însemne complacere în lux, pensionare timpurie și pierderea timpului în diverse hobbiuri, ci muncă asiduă pentru împărăția lui Dumnezeu. Celui căruia i-a încredințat mult Dumnezeu îi va cere mult. Dacă îți cresc veniturile nu înseamnă că ai dreptul să îți schimbi televizorul cu o plasmă cu o diagonală mai mare, sau să îți faci o vilă pentru a cărei întreținere lunară să plătești cât alții într-un an. Bogăția este o binecuvântare pe care trebuie să o mijlocești pentru folosul cât mai multor oameni. Dumnezeu o dă bogăția cui dorește El, dar unii se poartă cu bogăția de parcă inteligența și abilitățile lor au câștigat-o. Unii își administrează averea de parcă îi fac favoruri lui Dumnezeu și Împărăția lui Dumnezeu depinde de darurile lor. Bogăția nu este o scuză pentru un trai fără griji. Din contră un creștin înstărit ar trebui să poarte pe umeri grijile multora. Așa cum se făcea când Evanghelia s-a răspândit printre neamuri și creștinii înstăriți își puneau vilele pentru întrunirile creștine și averile pentru ajutorarea fraților lipsiți.

5 „Vai de asirian, nuiaua mâniei Mele,
    cel care ţine în mâna lui ciomagul furiei Mele!
L-am trimis împotriva unui neam lipsit de evlavie
    şi i-am poruncit să meargă împotriva poporului pe care sunt mâniat,
ca să ia pradă, să-şi însuşească captură
    şi să-l calce în picioare ca pe noroiul de pe drum.
Dar nu aceasta vrea el,
    nu acest lucru îl are el în minte;
ci el vrea numai să nimicească,
    să şteargă de pe pământ neamuri nu puţine la număr.
El zice: «Oare nu sunt conducătorii mei toţi regi?
    Oare n-a păţit Calno asemenea Carchemişului?
Nu este Hamatul asemenea Arpadului?
    Sau Samaria asemenea Damascului?
10 Aşa cum mâna mea a pus stăpânire peste împărăţiile idolilor
    ale căror chipuri erau mai mari decât cele din Ierusalim şi Samaria,
11 aşa cum am făcut Samariei şi idolilor ei,
    tot aşa voi face şi Ierusalimului şi idolilor lui!»“

12 „Când Stăpânul Îşi va fi îndeplinit toată lucrarea împotriva muntelui Sion şi împotriva Ierusalimului, va spune: «Îl voi pedepsi pe împăratul Asiriei pentru rodul inimii lui îngâmfate şi pentru trufia privirii lui semeţe. 13 Pentru că el zice:

‘Prin puterea mâinilor mele am făcut aceasta
    şi prin înţelepciunea mea, căci sunt priceput.
Am dat la o parte hotarele popoarelor
    şi le-am jefuit de bogăţii
        şi, ca un viteaz, le-am subjugat domnitorii.
14 Mâna mea a găsit, ca pe un cuib,
    bogăţia popoarelor!
Ca unul care adună ouăle uitate,
    aşa am adunat tot pământul
şi nimeni n-a mişcat vreo aripă,
    n-a deschis gura,
        nici n-a ciripit!’

15 Se va lăuda oare securea înaintea celui ce o mânuieşte?
    Se va înălţa oare ferăstrăul mai presus de cel ce-l foloseşte?
Ca şi cum nuiaua l-ar ridica pe cel ce o ridicã,
    sau ca şi cum toiagul ar ridica pe cel ce nu este din lemn!»
16 De aceea Cel Suveran, Domnul Oştirilor,
    va trimite o boală nimicitoare printre războinicii lui puternici,
        iar între aleşii lui va izbucni un pârjol ca cel al focului.
17 Lumina lui Israel va deveni un foc,
    iar Sfântul său, o flacără;
într-o singură zi ea va arde
    şi va mistui toţi spinii şi mărăcinii lui.
18 Splendoarea pădurii lui şi pământurile lui roditoare,
    vor fi nimicite cu desăvârşire
        şi vor ajunge ca un bolnav pe moarte.
19 Rămăşiţa copacilor din pădurea sa va fi atât de mică
    încât şi un copil ar putea scrie numărul lor.

5. Este grav să confunzi delegarea și instrumentalitatea cu liberul arbitru și puterea discreționară de a face orice (10:5-19). Asirianul a fost folosit de Dumnezeu ca instrument al mâniei sale și i s-a îngăduit să facă ce știa mai bine: cotropire, jaf, cucerire, execuții și deportare. Profetul îl compară pe asirian cu un instrument cugetător (nuia, toiag, topor, ferăstrău), care ajunge să creadă că el are mijloacele și voința necesare pentru a realiza proiectul de cucerire a lumii. Situația se datorează orbirii aduse de mândrie (10:12).

Cu această confuzie avem mulți probleme, pentru că suntem intoxicați de umanismul zilelor noastre cu exaltarea libertății umane. Omul leagă și tot el dezleagă. În peisajul ultra-pragmatic al zilelor noastre, Dumnezeu mai este necesar unora doar pentru a ne da din când în când niște emoții, să ne mângâie inimile în necazuri, poate chiar să ne vină în ajutor dacă dorește, sau dacă este convins în mod adecvat. Nu neg faptul că Dumnezeu i-a dat omului o anumită doză de libertate, dar aceasta nu este nici pe departe absolută. Fiecare primim niște oportunități, niște parametri și niște condiții în care ne exercităm abilitățile și facultățile. Suntem cu toți responsabili de deciziile pe care le luăm în cunoștință de cauză și de multe ori cu satisfacție, dar Dumnezeu este în spatele contextului, împrejurărilor și oportunităților pe care le-am primit. Când excelăm, lauda noastră trebuie să fie atenuată și să dea creditul meritat lui Dumnezeu, Cel Care dă și voința și înfăptuirea (Flp. 2:13).

Tânărul bogat s-a lăudat înaintea Domnului că a păzit toată Legea: „Eu le-am făcut pe toate”, dar atunci când i s-a cerut mai mult, adică să își împartă averea la săraci și ucenicia a refuzat. O dovadă în plus că faptele bune pot fi făcute numai cu mijlocirea harului lui Dumnezeu. Există mulți filantropi în lume, adică oameni care dăruiesc pentru binele altora, dar cu limită și fără să își pună în pericol viitorul. Generozitatea este o dovadă a faptului că oamenii pot face bine cu o anumită măsură. A trece dincolo de această măsură vine de la Duhul Sfânt.

Pavel însuși se lăuda că ajunsese în partida fariseilor „fără prihană”, desigur respectând tradițiile omenești. Când s-a întâlnit cu Domnul și a primit Duhul Sfânt a descoperit zbaterea de a nu fi pe măsura așteptărilor lui Dumnezeu (vezi Romani 7).

20 În ziua aceea rămăşiţa lui Israel şi supravieţuitorii Casei lui Iacov nu se vor mai sprijini pe cel ce îi lovea, ci se vor sprijini, cu adevărat, pe Domnul, Sfântul lui Israel. 21 O rămăşiţă se va întoarce – rămăşiţa lui Iacov – la Dumnezeul cel Puternic. 22 Chiar dacă poporul tău, Israele, ar fi ca nisipul mării, totuşi numai o rămăşiţă din el se va întoarce. Distrugerea este hotărâtă, făcând să se reverse astfel dreptatea. 23 Căci Stăpânul, Domnul Oştirilor, va duce la îndeplinire în toată ţara sentinţa hotărâtă.

24 De aceea, aşa vorbeşte Stăpânul, Domnul Oştirilor: «Poporul Meu care locuieşti în Sion, nu te teme de asirieni, când ei te bat cu nuiaua şi îşi înalţă ciomagul împotriva ta, aşa cum au făcut şi egiptenii, 25 pentru că, foarte curând, indignarea Mea împotriva ta va înceta şi furia Mea va fi îndreptată spre distrugerea lor.» 26 Domnul Oştirilor îi va bate cu un bici, aşa cum l-a bătut pe Midian la stânca Oreb şi Îşi va înălţa toiagul asupra mării, aşa cum a făcut în Egipt. 

6. Este grav să confunzi promisiunea lui Dumnezeu cu un cec în alb (10:20-26). Israel a făcut greșeala să permită ca relația lui cu Dumnezeu să intre în rutină. Au păstrat o teologie sublimă despre Dumnezeu pe care îl descriau ca Sfântul lui Israel, Lumina lui Israel, Dumnezeul Atotputernic, Domnul oștirilor. Au înregistrat în scris amintirea marilor biruințe din trecut. Au perpetuat sistemul complicat al jertfelor așa cum l-au primit de la Moise. Au uitat să trăiască după așteptările Domnului. Au uitat să se bazeze pe Domnul în toate privințele și s-au lăsat atrași de mașinațiunile politice ale lumii. S-au bazat pe alianțele cu statele puternice și nu pe Domnul (8:12-13). Au crezut că Domnul are obligația asumată prin legământ să îi protejeze, să nu lase vreodată ca Ierusalimul să fie cucerit. Când păgânii au intrat prima dată în Ierusalim pe vremea lui Roboam a fost un mare șoc. Până la urmă, în 586 î.H. Ierusalimul a fost demolat și Templul șters de pe fața pământului. Domnul și-a păstrat legământul cu Israel, însă doar cu o rămășiță, cu un grup restrâns de evrei care nu au renunțat la credința în Dumnezeu. În Regatul de nord al lui Israel, pe vremea lui Ahab, profetul Ilie credea că a rămas singur care mai credea în Domnul. Obadia, slujbașul palatului, a protejat o sută pe care îi întreținea fără știrea lui Ahab, dar Domnul avea 7000 de bărbați care nu s-au închinat lui Baal (1Regi 19:18).

Dumnezeu are promisiuni mari și minunate pentru Biserica sa, dar de ele nu vor avea parte decât cei ce au biruit, adică cei ce au numele scris în cartea vieții Mielului. Toți cei care mimează ucenicia fără să fie cu adevărat ucenici vor avea surpriza să audă cuvintele aspre ale Domnului: „Niciodată nu v-am cunoscut!”

27 În ziua aceea îţi va fi luată povara lor de pe umeri şi jugul lor de pe gât; jugul va fi zdrobit din cauza grăsimii.

28 A ajuns la Aiat,
    a trecut prin Migron,
        iar la Micmaş şi-a lăsat lucrurile.
29 Au trecut trecătoarea
    şi au zis: «La Gheva vom înnopta!»
Rama tremură,
    iar Ghiva lui Saul fuge.
30 Ţipă tare, fiica Galimului!
    Ia aminte, Laişa!
        Sărmanul de tine, Anatot!
31 Madmena fuge,
    locuitorii Ghebimului caută scăpare.
32 Astăzi va face un nou popas la Nob,
    de unde va ameninţa cu pumnul muntele fiicei Sionului,
        dealul Ierusalimului.

33 Iată, Stăpânul, Domnul Oştirilor,
    taie crăcile cu o mare putere.
Cei mai înalţi copaci vor fi tăiaţi,
    cei mândri vor fi doborâţi.
34 El va tăia desişul pădurii cu securea,
    şi Libanul va cădea sub loviturile Celui Măreţ.

7. Este grav să confunzi promisiunea lui Dumnezeu cu un cec în alb (nobilii demiși) (10:27-34). Până la eliberarea din robie însă Dumnezeu urmează să meargă mai departe cu planurile sale, pentru că poporul nu a înțeles că Dumnezeu era dezamăgit de răutatea și înstrăinarea lor. Armata invadatoare, văzută aici în mișcare și cotropire, urma să taie copacii cei mai mari ai pădurii, adică urma să extermine tot ce era de viță nobilă, indiferent cât de statornici credeau ei că sunt.

Ce este de făcut?

În primul rând trebuie să ne recunoaștem eroarea, confuzia în care am trăit (Is. 9:13). Isaia a preluat acest model de la Amos 4, când cercetarea prin suferință nu a condus la pocăința așteptată.

În al doilea rând trebuie să lăsăm această cunoaștere să își facă deplin lucrarea în noi (11:9). Duhul este Învățătorul care desăvârșește această lucrare în noi. Duhul care definește lucrarea lui Mesia (11:1-5) trebuie acceptat la lucru și autoritatea Lui acceptată. Împărăția lui Dumnezeu vine cu putere și se va impune cu forța asupra tuturor celor care se opun Domnului, dar poate fi acceptată pașnic supunându-ne Mântuitorului.

 

Comentarii închise la Pastorală de Anul Nou 2014

Din categoria Meditaţii

Exegeza psalmilor

Ultimele secole de studii critice asupra Bibliei în general, și asupra Psalmilor în particular, și-a lăsat amprenta și asupra modului în care citim poezia canonică. Cele opt etape ale exegezei pe care o promovez ar trebui să conțină în cazul Psalmilor următoarele detalii prezentate succint:

Delimitarea

Din moment ce psalmii sunt unități literare bine definite, aici este locul unde căutăm să înțelegem ce tip de psalm avem înainte (critica formei).

Incorporarea

Clarificăm chestiunile de ordin textual (critica textuală) și clarificăm elementele de context socio-cultural și istoric. Unii psalmi au referiri la contextul istoric chiar din subtitlu care pot lumina înțelegerea mesajului. Poeme liturgice de același tip se găsesc în literatura mesopotamiană, ugaritică, egipteană.

Segmentarea

Fiecare tip de psalm are anumite secțiuni standard (pot exista excepții ale tiparelor!). Acestea trebuie evidențiate. Paralelismul ideilor trebuie urmărit și poemul aranjat pe linii poetice, versuri și strofe. Reperarea repetițiilor ne poate fi de folos aici.

Evaluarea

Se discută elementele de ordin temporal. Se caută elementele de coeziune a discursului, se identifică tema fiecărei strofe, se analizează termenii cheie.

Conturarea

Se analizează elementele de sens figurat: figuri de construcție, figuri de elocuție, figuri de stil, figuri de gândire și tropi.

Tabelarea

Se redă textul sub formă poetică, evidențiind pe text observațiile făcute anterior.

Interpretarea

Psalmii au fost inserați într-un anumit loc în Psaltire. Se verifică legăturile Psalmului cu poemele adiacente. Totodată se caută legăturile Psalmului cu alte  poeme din VT și NT. Unii Psalmi sunt citați integral în alte părți din Scriptură, alții doar parțial.

Analogia

Se extrage mesajul poemului. Se caută elementele corespondente în cultura creștină în câteva puncte majore  de contact: Dumnezeu, mesianismul, moralitatea.

Comentarii închise la Exegeza psalmilor

Din categoria Biblia şi societatea, Psalmii, Utilităţi pentru adunare

New book on Psalms

409622Moody Publishers (Chicago, USA) announces the publication of a new volume on the canonical Psaltire – The Psalms: Language for All Seasons of the Soul (288 p. + bibl., indices) under the editorial work of Andrew Schmutzer and David M. Howard, Jr.

As announced from its title, and confirmed in the editors’ forword, this collection of essays presented at the Evangelical Theological Society, is not a cold scholarly enterprise, but one that looks into the understanding of Psalms from a personal perspective and its relationship to human experience, that of the author / editor and the reader without lowering the standard of scholarly approach.
Both the established scholar and junior scholar are united in the message they convey, ‘Psalms are good reading for the soul. More so, when they are read with proper care for the text.’ Although it touches on the main critical issues specific to the study of the Psaltire, known in the field under various labels, i.e., form criticism, canonical criticism, literary criticism, these essays are written with a high view on Psalms as the Word of God, and a deep knowledge of the Hebrew text, motivated by a Christ-centered piety. This work is paradigmatic for an evangelical approach to the Bible, wherein the scholarship and spirituality intertwine with one another.
The volume could be a useful tool for every student of the Bible, pastors and preachers included, not for having authorised voices speculating over the meaning of some phrases, but for displaying a method of analysis at work on particular psalms (Psalms 1, 2, 16, 23, 46, 54, 84, 88, 91, 117, 150) or on various themes (e.g., wisdom, kingship, praise, lament) and a genuine interest for the application of the message unearthed.

For the content of this collection of essays check the excerpt below. For a browse check here.

Screen shot 2013-10-16 at 9.42.51 PM

 

 

Comentarii închise la New book on Psalms

Din categoria Biblia şi societatea, Psalmii, Publicaţii

Unde este Barzilai?

GenerosityBarzilai nu este un personaj solitar, dar nici prea cunoscut. El apare într-un context în care regele David fuge cu oamenii loiali dinaintea lui Absalom ca să-și scape viața. În tinerețe David s-ar fi ascuns în pustiu, îndurând condiții mai precare, sau în teritoriul filistean, îndurând oprobiul public. Acum însă traversează Iordanul și caută condiții de siguranță în teritoriile transiordaniene printre prieteni, sau printre cei neimplicați politic. Barzilai din Roghelimul Ghiladului, împreună cu Machir din Lo-Debar și amonitul Șobi îl întâmpină pe David și tabăra sa cu hrană și așternuturi și chiar fac risipă de resurse (2 Samuel 17:24-29). Lista bunurilor oferite refugiaților este de-a dreptul impresionantă.

Barzilai iese în evidență chiar mai mult decât tovarășii săi, pentru că îi poartă de grijă regelui fără tron pe toată durata conflictului deschis cu rebelii lui Absalom, până când David este chemat din nou să ocupe tronul vacantat prin moartea lui Absalom în luptă (2 Samuel 19:32). Nu știm cât a durat această perioadă, dar David se simte obligat să îl recompenseze pe Barzilai pentru efortul depus în întreținerea sa și a curții sale, motiv pentru care îi propune să îl însoțească la curte și o pensie viageră. Barzilai refuză onorurile cu modestie, dar îl promovează pe Chimham din familia sa și David acceptă.

Gestul lui Barzilai este cu atât mai nobil când îl punem în contrast cu Nabal și refuzul îndârjit al iudeului de a-l ajuta pe David, pe motiv că era persona non grata (1 Samuel 25). În noul context David nu avea un statut mai strălucit pentru că pierduse tronul. Pentru ce să ajuți un ratat politic, un tată discreditat și un bărbat fără stamină? Textul nu dă detalii privitoare la motivația lui Barzilai, așa că nu are rost să speculăm. Gestul rămâne și ne condamnă peste veacuri pe toți aceea dintre noi care suntem mai grabnici judecători ai fraților noștri decât prompți în a-i întrajutora. Noi găsim justificări de tipul: „Dumnezeu l-a pedepsit. Acum să-și poarte singur ocara.”

Am fost binecuvântat de sprijinul unor oameni ca și Barzilai. Și nu o dată în viață. Nimic din ce am realizat nu aș fi reușit fără ajutorul unor creștini înstăriți care au acoperit tot felul de nevoi ale mele personal și ale familiei noastre. Nu îmi explic cum altfel au ales ei să intervină pentru noi, decât prin convingerea lucrată de Dumnezeu în mintea lor. Sunt convins că i-am dezamăgit pe unii dintre ei. Și nu o dată. Dar tocmai aici este frumusețea generozității. Când dăruiești fără să ții cont de detaliile de pe teren, sau de „calitățile” beneficiarului, oricât de greu pare aceasta, îl „împrumuți pe Dumnezeu”, sau mai exact, fără hiperbole, Îl onorezi pe Dumnezeu, Dătătorul tuturor lucrurilor și proprietarul lor de drept.

Există situații în viață cărora nu le poți face față singur. Poți trece prin împrejurări în care sufletul se înmoaie și ai nevoie să te sprijini pe cineva. Se poate întâmpla să ajungi în contexte de unde nu te poți elibera singur, ci doar cu ajutorul altora. Oare nu pentru aceasta există Biserica? Cu totul neobișnuit, unii creștini ajunși în situații extreme se bazează tot pe familie, pentru că nu au curajul de a striga după ajutor, așa-zisa biserică nu vede și nu aude, iar liderii nu întreprind nimic. Și atunci membrii necredincioși ai familiei ajung să exclame: „S-a pocăit, dar tot la noi vine după ajutor!” „Să se roage mai mult și să postească,” îi spun unii creștini mai superstițioși fără să miște un deget. „Uită-te la noi, că peste noi nu trec astfel de năpaste. E păcătos!”, spun alții care au fost scutiți încă de mari încercări, pentru că Dumnezeu i-a uitat cu totul.

Barzilai nu Îl înlocuiește pe Dumnezeu, ci Dumnezeu se manifestă prin Barzilai pentru a-l ajuta pe preaiubitul săi. Sunt sigur că David a continuat să se roage lui Dumnezeu cu același respect și perseverență ca și până atunci, mulțumind în plus pentru Barzilai care s-a lăsat purtat de Dumnezeu în folosul lui David.

Deși mă rog lui Dumnezeu pentru ajutorul Lui, aștept să văd și minunea pe care El o va alege să ne elibereze de data aceasta. Deocamdată am avut parte de ajutorul acelor frați micuți ai mei. Mai recent Dumnezeu mi-a facilitat primirea unui proiect cu plata în avans, așa că pot continua proiectul construcției cu pași mărunți, așa cum îi fac eu lucrând singur. Oare va mai veni Barzilai în ajutorul nostru? Unde este Barzilai? Nu știu. Dumnezeu, însă, este cu noi pas cu pas. Totuși, în cuvintele rugăciunii lui Manoah: „Stăpâne Doamne, Te rog fă să revină la noi omul lui Dumnezeu pe care L-ai trimis …!”images

Comentarii închise la Unde este Barzilai?

Din categoria Biserica, Meditaţii, Utilităţi pentru adunare

Actualizarea studiilor la Psaltire

9780199699544_450Oxford University Press ne oferă rezultatele cercetării prezentate în prelegerile susținute între 22 și 24 septembrie 2010 la Worcester College în Oxford sub coordonarea profesorilor Susan Gillingham și John Barton. Titlul volumului de eseuri – Jewish and Christian Approaches to the Psalms: Conflict and Convergence – a păstrat titlul conferinței din 2010 doar cu o inversiune: subtitlul a devenit titlu. După cum fusese anunțat în avans, intenția era de a aduce împreună erudiți evrei și creștini pentru a dezbate perspectivele comune celor două lumi de dragul dialogului. Prof. Gillingham este adeptata pluralismului de voci în ce privește interpretarea Scripturii, fapt dovedit de publicația sa din 1999, One Bible, Many Voices – Different Approaches to Biblical Studies (Eerdmans). Preocuparea sa pentru cartea Psalmilor este binecunoscută, fiind mai recent incorporată în Psalms Through the Centuries (Blackwells, 2008). Contributorii au provenit de pe ambele țărmuri ale Oceanului și au interacționat atât în lucrările celor trei zile de dezbateri  cât și în lucrările publicate.

Mai jos este cuprinsul colecției de eseuri.

Susan Gillingham: Introduction
I: Jewish and Christian Approaches to the Psalms
1: Peter Flint: The Dead Sea Psalms Scrolls. Psalms Manuscripts, Editions, and the Oxford Hebrew Bible
2: Geza Vermes: Reflections on the Canon and the Text of the Bible in response to Peter Flint
3: Adele Berlin: Medieval Answers to Modern Questions. Medieval Jewish Interpreters of Psalms
4: Corinna Körting: Medieval Psalms Exegesis as a Challenge to Modern Exegesis: A Response to Adele Berlin
5: Susan Gillingham: The Reception of Psalm 137 in Jewish and Christian Traditions
6: Jonathan Magonet: Psalm 137 – Unlikely Liturgy or Partisan Poem? A Response to Sue Gillingham
7: Elizabeth Solopova: The Liturgical Psalter in Medieval Europe
8: Aaron Rosen: True Lights: Seeing the Psalms through Chagall’s Church Windows
9: David C. Mitchell: How Can We Sing the Lord’s Song? Deciphering the Masoretic Cantillation
10: John Sawyer: The Psalms in Judaism and Christianity. A Reception History Perspective
II: Reading the Psalter
11: Bill Bellinger, Jr.: The Psalter as Theodicy Writ Large
12: Dirk Human: The Psalter and Theodicy. Perspectives Related to a Rhetorical Approach.
13: Klaus Seybold: The Psalter as a Book
14: David Howard, Jr.: The Proto-mt Psalter, the King, and Psalms 1 and 2. A response to Klaus Seybold.
15: Nancy deClaissé Walford: On Translating the Poetry of the Psalms
16: Philip Johnston: Traduttore Traditore, Beowulf and the Psalms. A Response to Nancy Declaissé Walford.
III: Past Contexts and Future Perspectives
17: John Day: Psalm 104 and Akhenaten’s Hymn to the Sun
18: Erhard Gerstenberger: The Psalms and Sumerian Hymns
19: Frank-Lothar Hossfeld and Till Magnus Steiner: Problems and Prospects in Psalter Studies
20: John Barton: Postscript

Pentru un rezumat al argumentului fiecărei lucrări din perspectiva editorului se poate vedea introducerea eliberată presei (vezi documentul pdf aici 9780199699544_prelim). Mai jos sunt oferite informațiile despre autorii acestor articole.

Susan Gillingham, Fellow and Tutor in Theology, Worcester College, Oxford; Reader in Old Testament, Oxford University

Peter Flint holds the Canada Research Chair in Dead Sea Scrolls Studies at Trinity Western University, British Columbia.
Geza Vermes is Professor Emeritus of Jewish Studies at the University of Oxford.
Adele Berlin is the Robert H. Smith Professor of Biblical Studies Emerita at the University of Maryland.
Corinna Körting is Professor for Old Testament Studies at the MF Norwegian School of Theology in Oslo.
Sue Gillingham is Reader in Old Testament in the University of Oxford.
Rabbi Jonathan Magonet is now Emeritus Professor of Bible at Leo Baeck College, London.
Elizabeth Solopova is a Research Fellow in the English Faculty, University of Oxford.
Aaron Rosen is the Lecturer in Sacred Traditions & the Arts at King’s College, University of London.
David C. Mitchell is Precentor and Director of Music at the Anglican Pro-Cathedral in Brussels.
John Sawyer is Emeritus Professor of Biblical Studies at the Universities of Newcastle upon Tyne and Lancaster.
William Bellinger, Jr., is Craig Professor of Bible and Chair of the Department of Religion, Baylor University.
Dirk Human is Professor in Old Testament Studies at the University of Pretoria.
Klaus Seybold (1936-2011) was Emeritus Professor in Old Testament Theology in the Theology Faculty of the University of Basel.
David Howard, Jr., is Professor of Old Testament at Bethel University, St. Paul, Minnesota.
Nancy L. deClaissé-Walford is Professor of Old Testament and Biblical Languages at the McAfee School of Theology at Mercer University in Atlanta, Georgia.
Philip Johnston is currently Senior Tutor at Hughes Hall, University of Cambridge.
John Day is Professor of Old Testament Studies in the University of Oxford and Fellow & Tutor of Lady Margaret Hall.
Erhard Gerstenberger is Emeritus Professor of Old Testament at the Philipps-Universität Marburg.
Frank-Lothar Hossfeld is a Roman Catholic priest and Emeritus Professor of Old Testament at the University of Bonn.
Till Magnus Steiner is a doctoral student at the Rheinische Friedrich-Wilhelms-University of Bonn.
John Barton is Oriel & Laing Professor of the Interpretation of Holy Scripture, University of Oxford.

Sunt onorat să îi fi întâlnit în persoană pe mai mulți profesori din lista anterioară și chiar să lucrez cu unii dintre ei pentru o vreme. Prețul cărții este destul de ridicat pentru un român (peste 70 lire sterline), dar poate că vom avea ocazia să o răsfoim prin vreo bibliotecă cândva nu peste foarte mult timp.

Comentarii închise la Actualizarea studiilor la Psaltire

Din categoria Psalmii, Publicaţii