Arhive pe categorii: Mica

Procesul veacurilor (Mica 6)

Citarea la tribunal a lui Dumnezeu de către însuşi poporul Său este doar un exerciţiu mental dar nu o posibilitate reală (vezi recenta ecranizare a lui Andy DeEmmony, God on Trial, Masterpiece, 2008). Omul şi Dumnezeu nu se află pe aceeaşi treaptă ierarhică a existenţei. Tot la fel cum omul nu poate cita la tribunal un animal, ci pe proprietarul său, omul nu poate rezolva litigii pe care le are cu Dumnezeirea. Din păcate pentru om, Dumnezeu îl poate chema la judecată pe om şi chiar o va face.

Uneori, însă, ca şi în Mica 6, Dumnezeu se arată interesat a intra într-un proces la tribunal cu Israel. Imaginea este folosită pentru a transmite în mod viu o învăţătură care altfel s-a dovedit mai greu de perceput. Dintre profeţii contemporani cu Mica, Isaia a mai dat glas unei asemenea provocări: „Veniţi acum să ne judecăm, zice Domnul. Deşi păcatele voastre sunt ca o haină stacojie, ele se vor face albe ca zăpada; deşi sunt roşii ca purpura, ele se vor face ca lâna.” (Is. 1:18) Mai târziu, Isaia revine la această chemare şi spune: „Aminteşte-Mi faptele şi haide să ne judecăm împreună! Apără-ţi cauza ca să fii dovedit drept!” (Is. 43:26).

Ideea conflictului deschis dintre Dumnezeu şi poporul Său este speculată de profetul Maleahi care abordează nu doar problema legalismului ca şi profeţii sec. al VIII-lea. Scriind din perspectiva societăţii postexilice, Maleahi discută în numele lui Dumnezeu diversele neconcordanţe dintre teologia şi practica lui Israel de o manieră care va face carieră în manualele de cateheză.

Cum este cu adevărat Dumnezeu? El este drept.

Acuza care face obiectul citării lui Dumnezeu la tribunal este că „Dumnezeu l-a împovărat pe Israel cu toate sacrificiile cerute (v. 3). Dumnezeu nu începe procesul fără să invoce prezenţa martorilor:


Invocarea martorilor

1 Ascultaţi ce zice Domnul:

„Ridică-te şi apără-ţi pricina înaintea munţilor

şi dealurile să-ţi asculte glasul!

2 Munţi, ascultaţi acuza Domnului!

Luaţi aminte, temelii trainice ale pământului,

căci Domnul are o dispută cu poporul Său

şi se judecă cu Israel!

Apărarea şi-o face Dumnezeu Însuşi, fără ajutorul mijlocitorilor. După cum este cazul în situaţii de acest fel, Dumnezeu invocă anumite argumente considerate relevante pentru rezolvarea cazului. Suspiciunea de nedreptate care planează asupra lui Dumnezeu prin acuza lui Israel este adresată prin referinţa la trei situaţii concrete în care Dumnezeu a dovedit contrariul: ieşirea din Egipt (v. 4), confruntarea cu Balak, regele Moabului (v. 5), tratamentul primit de Israel de la Şitim la Ghilgal (v. 6).

Invocarea argumentelor

4 Căci te-am scos din ţara Egiptului

şi te-am răscumpărat din casa sclaviei!

I-am trimis înaintea ta pe Moise,

pe Aaron şi pe Miriam!

5 Poporul Meu, adu-ţi aminte

ce plănuia Balak, regele Moabului,

şi ce i-a răspuns Balaam, fiul lui Beor!

Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat de la Şitim la Ghilgal,

ca să pricepi faptele drepte ale Domnului!

Cu privire la aceste trei argumente se poate elabora cu privire la modul în care acestea sunt manifestări ale dreptăţii lui Dumnezeu. În ce fel a fost scoaterea din Egipt a lui Israel (v. 4) un act de dreptate din partea lui Dumnezeu? Israeliţii au fost oprimaţi de egipteni pentru simplul motiv că nu erau egipteni şi au fost exploataţi prin muncă în vederea exterminării. Ei au căutat ajutor la Dumnezeu şi Dumnezeu le-a trimis pe Moise, pe Aaron şi pe Miriam ca să-i conducă afară din Egipt.

În ce fel a fost confruntarea cu Balak, regele Moabului (v. 5) un act de dreptate din partea lui Dumnezeu? Regele Balak a căutat o soluţie pentru apariţia neaşteptată a lui Israel la fruntariile ţării sale, deşi ţara sa nu era direct ameninţată. Convins că o problemă de o asemenea anvergură nu putea fi rezolvată decât prin intermediul unui profet puternic care să cheme ajutorul zeilor. De aceea a apelat la serviciile profetului Balaam din Mesopotamia. Dumnezeu a intervenit şi, împotriva dorinţei profetului de a-şi vinde serviciile, l-a convins pe Balaam să transmită revelaţiile întocmai cum le-a primit şi să îl binecuvinteze pe Israel.

În ce fel a fost tratamentul primit de la Şitim la Ghilgal (v. 6) un act de dreptate din partea lui Dumnezeu? La Şitim Israel a fost ispitit să păcătuiască prin idolatria la care au fost invitaţi de moabitele care s-au infiltrat în tabăra lui Israel. Atunci mulţi au pierit, dar Dumnezeu Şi-a condus poporul mai departe dincolo de Iordan în Canaan. Aceste trei situaţii citate de Dumnezeu se referă la cele trei momente cheie: plecarea din Egipt, călătoria prin pustie şi intrarea în Canaan, care rezumă transformarea familiei lui Iacov într-un popor cu identitatea şi patria sa.

Poporul lui Dumnezeu este unul privilegiat a fi scos din ţara robiei şi este condus în noua sa patrie. Ap. Pavel rezuma realitatea aceasta prin imaginea unui transfer de cetăţenie: „El ne-a scăpat de sub autoritatea întunericului şi ne-a adus în Împărăţia Fiului Său iubit, în care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” (Col. 1:13-14). Pentru mulţi creştini trecerea Iordanului în Canaan coincide cu evenimentul morţii. Toţi ştim, însă, că după intrarea în Canaan evreii au avut de luptat pentru a lua în stăpânire moştenirea şi, pentru că nu au ascultat Dumnezeu i-a lăsat pe canaaneni în Canaan. Cu siguranţă această imagine nu face dreptate adevărului despre lumea viitoare.

Din contră, autorul Epistolei către Evrei este foarte sigur că odihna pe care nici Iosua nu le-a putut-o da evreilor în Canaan este disponibilă creştinilor. Pentru că odihna este disponibilă pentru creştini de acum, adică înainte de proslăvire, apostolul ne îndeamnă: „Să ne grăbim, deci, să intrăm în acea odihnă, pentru ca nimeni să nu cadă printr-o neascultare ca a lor” (Evrei 4:11). Dacă este să nu înţelegem acest îndemn ca pe o chemare la sinucidere în masă, atunci trebuie să acceptăm că avem înainte o chemare posibilă. Şi pentru că avem de îndeplinit o misiune de luptă, trebuie să ne înarmăm şi să fim activi. Arma la care trebuie să recurgem este Cuvântul lui Dumnezeu (Ev. 4:12-13). Spre deosebire de textul din Efeseni 6, aici apostolul se gândeşte la un alt fel de război decât angajamentul spiritual faţă de demoni, ci confruntarea sufletească cu gândurile şi intenţiile inimii. Lupta trebuie condusă spre biruinţă pentru că suntem ca o carte deschisă înaintea lui Dumnezeu, înaintea Căruia trebuie să dăm socoteală.

Care sunt justele aşteptări ale lui Dumnezeu din partea lui Israel?

Israel a ajuns să confunde vocaţia de popor al lui Dumnezeu cu jertfele aduse cu regularitate. În v. 6-7, profetul dă glas gândurilor sale, formulând ca întrebări retorice ceea ce este în mod sigur o imposibilitate: Dumnezeu nu se aşteaptă la jertfele omului, nici chiar la cele mai costisitoare pentru că acestea nu sunt suficiente prin ele însele – nici viţei de un an ca arderi-de-tot, nici berbeci, nici torente de untdelemn (fie acestea în cantităţi ameţitor de hiperbolizante), nici chiar întâiul născut al închinătorului. Ceea ce aşteaptă Dumnezeu din partea închinătorului este ca să vină înaintea Sa cu o inimă schimbată: să facă dreptatea, îndurarea şi smerenia.

Ne aducem aminte că dintre cele două jertfe aduse de primii oameni, de agricultorul Cain şi de ciobanul Abel, Dumnezeu a primit-o doar pe cea a lui Abel. Înţelegem din context că nu jertfa a constituit problema, ci inima închinătorului. Inima lui Cain trădează o gravă problemă despre care nu ştim cum a ajuns să se cuibărească în inima lui, dar ştim sigur că îşi are originea în păcatul care a început să plămădească natura omului de la Căderea lui Adam încoace.

Percepţia lui Israel

6 Cu ce-L voi întâmpina pe Domnul,

cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Preaînalt?

Să-L întâmpin oare cu arderi de tot,

cu viţei de un an?

7 Va fi, oare, Domnul mulţumit cu mii de berbeci

şi cu zeci de mii de torente de untdelemn?

Să dau, oare, pentru nelegiuirea mea pe întâiul meu născut,

să ofer rodul trupului meu pentru păcatele sufletului meu?

În opinia autorilor Talmudului (Makkos 24a), formularea din Mica 6:8 rezumă virtuţile credinţei monoteiste şi cele 613 porunci ale Legii lui Moise. Dreptatea oferă semenului întotdeauna nimic mai puţin decât ceea ce merită acesta; dreptatea nu caută mai mult decât merită. Îndurarea oferă mai mult decât ceea ce merită semenul, adică ceea ce noi am aştepta să primim dacă am fi în locul semenului nostru. Smerenia este cea care nu face caz de disponibilitatea de a fi trăit cu dreptate faţă de sine şi cu îndurare faţă de alţii.

Menţionarea adevăratelor obligaţii

8 El ţi-a arătat, omule, ce este bine!

Şi ce altceva cere Domnul de la tine

decât să faci dreptate, să iubeşti îndurarea

şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?

Această combinaţie între dreptate, îndurare şi smerenie pe care o caută Dumnezeu în închinător îşi găseşte cea mai ilustră exemplificare în Domnul Isus. Dreapta lui judecată a fost încercată în mai multe împrejurări nu cu gânduri dintre cele mai curate: cu privire la autoritatea Sa, cu privire la bir, cu privire la diverse chestiuni controversate din Legea lui Moise. Deşi a fost chemat să slujească poporului Israel, El s-a dăruit cu har şi neamurilor. Când a fost să-şi încheie viaţa, s-a lăsat la îndemâna păcătoşilor şi a acceptat ceea ce nu merita. Însăşi întruparea Sa este actul celei mai adânci smerenii.

Şi pentru creştini cuvântul de ordine este acelaşi. Dreptatea şi îndurarea sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede numită caracter. Aceste trăsături sunt regăsite în fericiri (Mt. 5:3-11). Toată Legea se sintetizează în iubirea lui Dumnezeu şi iubirea semenilor. Domnul le arată ucenicilor Săi că împlinirea Legii presupune ca dreptatea să fie biruită de îndurare în chestiuni private (Mt. 5).

Care sunt adevăraţii vinovaţi? Care este sentinţa pentru vina lor?

După ce a arătat că acuza de nedreptate este nefondată şi că ea demonstrează o gravă neînţelegere a relaţiei lui Israel cu Dumnezeu, Domnul se pregăteşte de rostirea sentinţei.

Pronunţarea sentinţei

9 Glasul Domnului strigă cetăţii

(Este înţelept să se teamă de Numele Tău!):

Ascultaţi pedeapsa şi pe Cel Ce o hotărăşte!

Spre surprinderea noastră, Dumnezeu se întoarce spre poporul Său cu acuze clare de practici de comerţ ilicit (v. 10-11) şi nedreptate socială (violenţă şi minciună, v. 12). Acest mod de viaţă păcătos este sintetizat prin formularea „ai păzit hotărârile lui Omri” şi „ai urmat faptele casei lui Ahab” (v. 16a).

Prima acuză: nedreptate socială

10 Mai sunt în casa celui rău comori nelegiuite

şi blestemata aceea de efă mică?

11 Pot socoti Eu curat pe cel cu cântare măsluite

şi cu greutăţi înşelătoare în sac?

12 Bogaţii cetăţii sunt plini de violenţă;

locuitorii ei spun minciuni

şi limba le este înşelătoare.“

A doua acuză: imoralitate şi idolatrie (implicit)

16a Ai păzit hotărârile lui Omri

şi toate faptele casei lui Ahab,

urmând sfaturile lor.

Sentinţa nu poate fi decât una de sancţiune exemplară, care presupune îmbolnăvirea şi pustiirea. Sentinţa este realizată sub forma a unui lanţ de cinci pseudo-gradaţii, tot atâtea câte întrebări retorice au fost anterior (v. 6-7). O pseudo-gradaţie este o succesiune de afirmaţii logice după modelul: dacă A se întâmplă, atunci B nu are loc, şi chiar dacă s-ar întâmpla B, atunci C sigur nu ar avea loc.

Prima sentinţă

13 „De aceea şi Eu te voi lovi cu boală,

te voi pustii pentru păcatele tale!

14 Vei mânca, dar nu te vei sătura,

ci foamea va rămâne în tine.

Vei ascunde lucruri, dar nu le vei putea salva,

şi ceea ce totuşi vei salva voi da pradă sabiei.

15 Vei semăna, dar nu vei secera;

vei stoarce măsline, dar nu te vei unge cu untdelemnul lor;

vei face must, dar nu vei bea vin.

Sentinţa mai este formulată încă o dată pe scurt în a doua parte a v. 16.

A doua sentinţă

16b De aceea te voi da pradă pustiirii,

locuitorii tăi vor fi de batjocură

şi veţi purta batjocura popoarelor.“

Faptul că Dumnezeu găseşte greşeală până şi în îngerii Săi (Iov 4:18) ne spune mult despre sfinţenia lui Dumnezeu. Toleranţa pe care unii şi-o imaginează sau speră ca Dumnezeu să o aibă cu privire la păcătoşi este cu totul nebiblică. Moartea lui Cristos pe cruce nu este o graţiere în avans a celor păcătoşi, ci este mijlocul de răscumpărare a celor care cred. Jertfa lui Cristos este suficientă pentru toţi, dar rămâne eficientă doar pentru unii: cei ce cred şi trăiesc până la sfârşit în credinţă.

O judecată stă să vină pentru toţi oamenii, pentru că „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată”, după care urmează judecata.

La judecata lui Dumnezeu nu se va mai auzi glasul batjocoritorului, pentru că nu va putea ţine capul sus. Acolo se vor deschide documentele care au înregistrat toate gândurile şi faptele oamenilor şi vor da socoteală de toate cele săvârşite. Singurii care vor trece de judecata de la care nimeni nu ar putea scăpa vor fi cei al căror nume a fost scris în Cartea vieţii. Ca să ai Numele scris în Cartea vieţii, cartea Mielului, este nevoie mai întâi să faci pace cu Dumnezeu.

Comentarii închise la Procesul veacurilor (Mica 6)

Din categoria Mica

Paradoxurile naşterii lui Mesia (Mica 5:1-4)

Ce dă măsura unui om? Primele răspunsuri care ne sar în minte sunt: cultura lui, realizările lui, moştenirea lui? De aceea în ultimii ani asistăm la o inflaţie de dicţionare de personalităţi de tip Who’s Who care îşi caută victimele printre persoanele cu intenţii de ascensiune. Ce dă măsura unui om? Dacă ne mai frământăm puţin mintea am putea găsi şi altele: caracterul său, statura sa morală, binele care l-a făcut şi mulţimea celor pe care i-a ajutat. Ce dă măsura unui om? Probabil că nu este uşor să găsim un răspuns la această întrebare capitală, dar cred că viaţa unui asemenea om trebuie să fi avut un impact extraordinar nu numai pentru generaţia sa ci pentru mai multe generaţii consecutive. Un om cu adevărat mare, trebuie să fie acela care pe lângă toate acestea a avut o conştiinţă clară a vocaţiei şi, îndrăznesc să spun, a fost anunţat încă înainte de a se naşte. În aceste condiţii puţini oameni se mai califică să intre în galeria celor mai renumite personalităţi ale lumii. Despre unele personalităţi au fost inventate împrejurări speciale în care ar fi avut loc naşterea, semne pe cer şi anunţuri profetice.

Există o astfel de persoană celebră care în ciuda faptului că a avut o viață publică limitată la doar trei ani, viaţa sa a avut un impact de cel puţin două milenii şi încă mai continuă să impresioneze. Este vorba despre Isus din Nazaret. Despre el citim că a fost prezis în repetate rânduri încă din zorii civilizaţiei umane. Primilor oameni Dumnezeu le spusese că se va ridica dintre urmaşii lui Adam şi al Evei se va ridica unul care va ridica rasa umană din mizeria supunerii faţă de diavolul şi îi va da lovitura de moarte (Gen. 3:15). Din păcate sosirea acestuia s-a lăsat aşteptată milenii la rând fără ca problema să fi fost rezolvată.

Patriarhul Iacov a primit înştiinţarea că unul dintre fiii săi, un altul decât fiul său preferat Iosif, va avea onoarea de a da principele familiei alese de Dumnezeu pe pământ. Astfel lui Iuda Dumnezeu îi promitea prin testamentul lui Iacov că va avea un domnitor în familie până când va veni unul numit Şilo (Trimis) ca să conducă toate popoarele lumii (Gen. 49:10). Israel a ajuns să aibă un regat şi o dinastie domnitoare, dar acest regat nu a ajuns niciodată la stăpânire mondială. Regele David însuşi a primit promisiunea unei dinastii fără sfârşit (2Sam. 7:15-16). Cu toate acestea, împărăţia s-a rupt în două după numai două generaţii de la întemeierea sa şi a sfârşit desfiinţată cu totul, iar populaţia deportată. E adevărat că Dumnezeu a îngăduit refacerea regatului dar nu a mai ajuns niciodată la strălucirea de pe vremea lui David şi Solomon, cu atât mai puţin să acceadă la stăpânire mondială. Împlinirea promisiunii a rămas suspendată.

Descendenţa din Işai a unuia care va pacifia şi va conduce pământul prin autoritatea cuvintelor sale, fără forţa armelor se află şi în promisiunea lui Isaia (11:1-5) în sec. VIII a.Chr. Tot în această perioadă se ridică profetul Mica din Moreşet anunţând printre oracole de judecată şi un oracol surprinzător:

„Dar tu, Betleeme Efrata,

deşi eşti neînsemnat printre miile lui Iuda,

totuşi din tine Îmi va ieşi

Cel Ce va fi Conducător în Israel,

Cel a Cărui origine este din vechime,

chiar din zilele veşniciei.

 

De aceea El îi va abandona

până la vremea când cea care trebuie să nască va naşte.

Apoi, rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la israeliţi.

 

El se va înfăţişa şi va păstori poporul în puterea Domnului,

în toată maiestatea Numelui Domnului, Dumnezeul Său.

Şi ei vor locui liniştiţi,

căci atunci El va fi măreţ până la marginile pământului!”

(Mica 5:1-3)

 

Intenţionez să zăbovim asupra acestui oracol pentru a ne strădui să înţelegem minunăţiile prezise de profetul înainte cu 700 de ani ca realităţile acestea să se întâmple. Ne aducem aminte din relatările Evangheliei după Matei că atunci când magii din Răsărit au căutat pe regele de curând născut al iudeilor la curtea de la Ierusalim, consilierii lui Irod au ştiut unde să-l caute pe Mesia: în Betleemul din Iudeea pentru că aşa a prezis profetul Mica, citând textul de mai sus (Mt. 2:3-6). Într-adevăr originea lui Mesia din Betleemul Iudeei este transparentă.

Aşadar predicţia lui Mica s-a împlinit în persoana lui Isus din Nazaret. Să privim mai atent la detaliile pe care acest om a fost inspirat de Dumnezeu să le pună în persoana celui ce urma să vină, chiar dacă a trebuit să se mulţumească a le vedea de departe fără a le înţelege pe deplin (1Pt. 1:10-12). Paradoxul este un enunţ contradictoriu dar care poate fi demonstrabil. Oracolul lui Mica privitor la Mesia conţine cel puţin trei paradoxuri.

Primul paradox: Cum se putea ca cineva care se năştea din Betleemul Iudeei să aibă originea în veşnicie?

Israel a avut tot felul de conducători. A fi conducător cu pedigree presupune să ai naşterea corespunzătoare. Spre deosebire de alţi regi contemporani cu sine, cu precedentul rege Saul şi cu mulţi conducători din zilele noastre, regele David nu a făcut din satul natal capitala statului său, nici măcar capitala vreunui regiuni. Faptul că pe vremea lui David a existat la Betleem o garnizoană filisteană presupune existenţa unor lucrări de apărare specifice unei cetăţi. Abia nepotul său Roboam a fortificat aşezarea (2Cr. 11:6). David, însă, a întemeiat capitala la Ierusalim, într-un teritoriu neutru preluat de la canaaneni. Aşadar familia regală s-a aşezat la Ierusalim. David a avut fii care s-au născut la Hebron sau la Ierusalim. Următorii regi ai lui Iuda s-au născut în capitală.

Profetul vorbeşte despre vremuri în care Betleemul urma să intre în rândul cetăţilor obişnuite alături de celelalte. Invazia asiriană din 701 a.Chr. a terminat opoziţia ridicată de cetăţile întărite din Iuda, lăsând capitala fără nicio apărare. Numai intervenţia lui Dumnezeu a oprit căderea Ierusalimului înaintea trupelor lui Sanherib. După 100 de ani au ajuns la Ierusalim babilonienii. Ei au desfiinţat Iuda ca regat şi au deportat populaţia de rang şi meşteşugarii, ceea ce a dus la sărăcirea ţării.

Aici Mica refuză a folosi termenul „rege” care ar fi fost mai natural pentru a desemna un asemenea lider, poate pentru că termenul a fost corupt prin întrebuinţare. Conducătorul lui Israel care va veni din Betleem va avea o origine care se va putea urmări până la originile dinastiei (cf. Is. 63:9, 11). În cel mai fericit caz, evreii ar fi înţeles că acesta urma să aibă o genealogie curată până la Adam, fiul lui Dumnezeu.

Cine s-ar fi gândit că prinţul din Betleem urma să fie Cel fără început? Domnul Isus îşi începe lucrarea cu anunţul: „Pocăiţi-vă căci Împărăţia Cerurilor este aproape!” Când este interogat de Sanhedrin, Domnul afirmă nu numai că este Mesia ci şi că va veni cu autoritatea lui Dumnezeu Însuşi (Mc. 14:62-63), fapt care îi atrage acuza de hulă. Pilat însuşi este deranjat de îndârjirea cu care Domnul refuză să se apere de acuzele evident neîntemeiate ale acuzatorilor Săi şi Îl întreabă direct: „Atunci un Împărat tot eşti?” Răspunsul vine prompt: „Da sunt! Pentru aceasta m-am născut!” Deşi nu a purtat niciodată pe pământ purpura şi coroana, decât purpura soldaţilor şi coroana de spini, era ceva regal în toată purtarea lui. Deşi nu a avut soldaţi în subordine, era ceva regal în cuvintele sale, o autoritate de care ascultau şi duhurile. Deşi a recunoscut că Împărăţia Sa nu era din lumea aceasta, Împărăţia Sa era printre oameni. Oriunde cineva accepta autoritatea lui Dumnezeu asupra vieţii Sale acolo ajungea Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aceasta este în expansiune continuă.

Apostolul Ioan are ceva de spus despre Domnul Isus care a fost înviat şi înălţat la ceruri. El este „Cel Care este, Care era şi Care vine, întâiul născut dintre morţi, Conducătorul regilor pământului, Cel care ne iubeşte, Care ne-a eliberat prin sângele Lui şi ne-a făcut să fim o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu Tatăl Său” (Ap. 1:5-6). El este „Alfa şi Omega, Cel care va veni pe nori şi orice ochi Îl va vedea, Cel Atotputernic” (Ap. 1:8). El este „Cel Dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu! Cel care a fost mort şi acum este viu, Cel care are cheile Morţii şi ale Locuinţei Morţilor” (Ap. 1:18). El este Cel a cărui faţă strălucea ca soarele în toată puterea lui, ale cărui picioare erau ca arama aprinsă, al Cărui glas era ca vuietul unor ape mari, Care poartă în mână Cele Şapte Stele şi din a Cărui gură iese o sabie cu două tăişuri” (Ap. 1:15-16). El este Împăratul căruia îi cântă cerul, Mielul care a fost junghiat şi care „a răscumpărat oameni din orice seminţie, limbă, popor şi neam şi a făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru” (Ap. 5:10). El este „Cel credincios şi adevărat, ai Cărui ochi sunt ca para focului, Care poartă un nume pe care nu-l ştie nimeni, Care este îmbrăcat într-o haină înmuiată în sânge, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care conduce armatele îngereşti călare pe un cal alb şi pe a cărui coapsă scrie Regele regilor şi Împăratul împăraţilor” (Ap. 19:11-16). El este „Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David” (Ap. 5:5). El este „Rădăcina şi Spiţa lui David, Steaua Strălucitoare de dimineaţă” (Ap. 22:16).

Domnul Isus este Regele a cărui obârşie trece dincolo de Adam, dincolo de timp. Isus este Dumnezeu Însuşi.

Al doilea paradox: Cum putea ca Dumnezeu să-şi fixeze calendarul refacerii relaţiei sale cu Israel în funcţie de „cea care urma să nască”? Câte femei din Israel şi din lume nu aveau să nască? Cum putea Dumnezeu să dea un semn ca acesta? Ce putea fi atât de neobişnuit în naşterea unei copil?

Este greu să ne dăm seama din puţinele cuvinte ale profeţiei lui Mica despre înţelesul acestor cuvinte. Isaia, contemporanul lui Mica, a primit o profeţie asemănătoare şi mai detaliată. Să investigăm această profeţie cu speranţa că vom găsi mai multe detalii ajutătoare pentru interpretarea acelor puţine cuvinte din Mica. În contextul invaziei din nord a alianţei arameo-israelite, profetul Isaia îl anunţă pe regele Ahazia, un idolatru fără pereche, că Dumnezeu are planuri precise cu privire la regatul lui Iuda şi că ele nu includ deocamdată căderea Ierusalimului.

Dumnezeu îi lui Ahaz privilegiul, la fel cum va face cu fiul acestuia, Ezechia, de a cere un semn care să certifice faptul că Dumnezeu este la cârma evenimentelor. Ahaz, însă, refuză să ceară un semn. Sub sloganul neispitirii lui Dumnezeu, se ascunde multă necredinţă. Ca să desăvârşească profeţia lui Isaia, Dumnezeu ia iniţiativa de a-i da un semn lui Ahaz: „Iată tânăra va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi îi va pune numele Emanuel” (7:14). Domnul îi dădea un răgaz lui Iuda până la ieşirea din copilărie a acestui copil ce urma să se nască cel mai probabil lui Isaia. Vor urma 12 ani de belşug, dar după ce această perioadă se va încheia Asiria va invada Iuda şi va pustii totul în calea lor. Cu toate acestea nu vor reuşi să dovedească regatul lui Iuda şi nu îşi vor putea încheia planurile aşa cum şi le doreau cu privile la Iuda.

La fel cum cuvintele rostite de profetul Isaia erau mărturie pentru Israel, copiii lui Isaia erau „semne şi prevestiri în Israel de la Domnul Oştirilor” (8:18). Predicţia privitoare la viitorul apropiat ilustrată prin copilul profetului Isaia este folosită pentru a anunţa o profeţie mai specială care priveşte viitorul îndepărtat. Profeţia aceasta anunţă că vremea de necaz şi întuneric va fi întreruptă de apariţia unei „mari lumini” (9:2), de încetarea războaielor şi de vremuri de pace. Totul va fi pornit de acest alt Copil care se va naşte tuturor şi Căruia I se adresează cu apelative dintre cele mai măreţe, ca lui Dumnezeu Însuşi şi care va prelua domnia regelui David: Isaia 9:6-7.

Apostolul Matei inspirat de Duhul lui Dumnezeu recunoaşte că naşterea excepţională a Domnului Isus se potriveşte acestor predicţii din Isaia care îl avea în vedere pe un copil supranumit Emanuel (Dumnezeu este cu noi), născut ca dovadă a faptului că Dumnezeu este interesat de poporul Său. Şi cum altfel ar putea fi din moment ce vocaţia acestui copil era aceea de a „mântui pe poporul Său de păcatele sale” (1:21-23).

Despre acesta copil îngerul anunţa Mariei că era Fiul lui Dumnezeu şi că urma să primească domnia pentru totdeauna (Luca 1:30-32). Minunea era cu atât mai mare cu cât naşterea Sa era cu totul specială, prin intervenţia lui Dumnezeu în procesul zămislirii. Naşterea acestui copil a fost identificată corect de primii martori ai întrupării drept intervenţia personală a lui Dumnezeu. Zaharia exclamă profetic:

„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel,

pentru că a venit în ajutor şi Şi-a răscumpărat poporul!

El ne-a ridicat un corn de mântuire în casa slujitorului Său David

Aşa cum a spus prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime

Şi ne-a adus izbăvire de duşmanii noştri şi din mâinile celor ce ne urăsc.” (Luca 1:68-70)

Simeon care fusese anunţat că nu va muri până nu-L va vedea pe Mesia, declamă şi el profetic:

„Ochii Mei au văzut mântuirea Ta

pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor

o lumină care să slujească celorlalte neamuri drept revelaţie,

iar poporului Tău, Israel, drept glorie!” (Luca 2:29-32)

Ana era o femeie specială care aştepta mântuirea lui Israel în post şi rugăciune. Şi ea L-a identificat pe Mesia în Pruncul Isus şi a vorbit cu toţi cei care aşteptau răscumpărarea Ierusalimului (2:38).

Acesta era copilul care se potrivea descrierii şi trebuia să aducă vremurile de pace.

Al treilea paradox: Cum se putea ca un om să conducă poporul în toată maiestatea lui Dumnezeu şi slava Lui să cuprindă tot pământul? Au mai fost lideri în Israel, a căror splendoare a captat atenţia popoarelor învecinate. Aşa au fost David şi Solomon care au primit închinarea popoarelor subjugate şi admiraţia popoarelor care au dorit alianţa cu imperiul evreu. Totuşi aceasta situaţie a fost de relativă scurtă durată şi nu a fost descrisă drept una în care Dumnezeu să se fi manifestat în toată maiestatea Lui.

Ca să se împlinească promisiunea că acest Conducător „va păstori poporul în puterea Domnului” era nevoie ca Duhul lui Dumnezeu să fie prezent din belşug şi să coordoneze viaţa acelui conducător, aşa cum numai Moise a mai condus poporul. Deşi toţi liderii, fie ei religioşi sau politici, erau imaginaţi prin metafora ciobanului, iar poporul era imaginat ca o turmă, numai unii lideri s-au calificat pentru o deplină întruchipare de lideri-păstori. Dumnezeu Însuşi şi-a „condus poporul” (Ex. 15:13), lucrare pentru care S-a folosit de Moise şi Aaron (Ps. 77:20). Prezenţa Duhului lui Dumnezeu peste Moise era atât de mare încât i-a îndestulat şi pe alţi 70 de presbiteri care l-au asistat în problemele de conducere (Num. 11). Desigur aceasta nu înseamnă că Duhul este o materie care poate fi tăiată în 72 de părţi egale. Dar prezenţa Duhului în viaţa unui om putea fi suficientă pentru toată diversitatea slujirilor pe care le îndeplinea prin darurile corespunzătoare acestora. Când responsabilităţile erau împărţite între mai multe persoane, darurile erau distribuite şi ele altfel.

Ioan Botezătorul a primit misiunea de a precede şi anunţa sosirea lui Mesia. El a primit un semn prin care să îl recunoască pe Acesta: la botez Duhul Sfânt să se oprească deasupra lui în chip de porumbel (Ioan 1:31-33). Despre El tot Ioan afirma că este diferit de toţi mesagerii lui Dumnezeu pentru că „Dumnezeu nu-i dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34). Şi într-adevăr prin faptele şi cuvintele Sale, Domnul Isus a dovedit cu prisosinţă că este plin de Duhul lui Dumnezeu. Despre El ap. Ioan afirma că este Cuvântul lui Dumnezeu prin care au fost create toate lucrurile (Ioan 1:1-12).

Ca să se împlinească profeţia că acest Conducător va păstori poporul „în toată maiestatea Numelui Domnului Dumnezeului Său” era nevoie ca nobleţea caracterului lui Dumnezeu, cel mai mare monarh dintre câţi există, să fie prezentă în caracterul său. Ce face un monarh să fie mare? Cărţile de înţelepciune răspund aproape invariabil: înţelepciunea manifestată în sentinţe de dreptate. Regele Solomon şi-a dorit înţelepciunea ca să fie un garant al dreptăţii în Israel şi Dumnezeu i-a dăruit-o pentru că a decis înţelept (1Regi 3:5-15). Înţelepciunea aceasta se manifesta printr-un cuvânt cu autoritate, a cărui judecată nu putea fi pusă la îndoială. Pentru aceasta regele avea nevoie să se aplece asupra Legii lui Moise şi să o cunoască bine (Deut. 17:18-20). Splendoarea dată de veşminte, de palat şi de familie veneau ca un dar de la Dumnezeu peste regele care căuta binele poporului Său. Au fost regi care au investit mai mult în palat decât pentru binele poporului. Solomon Însuşi a impus biruri tot mai mari peste populaţie pentru a întreţine aparatul funcţionăresc, armata şi proiectele de construcţie tot mai mari din ţară.

Domnul Isus şi-a început oficial lucrarea în sinagoga din Nazaret, când a citit din pericopa zilei tocmai textul din Isaia 61:1-2 care anunţa:

Duhul Domnului este peste Mine

Căci M-a uns ca să aduc celor sărmani vestea bună.

El M-a trimis să vestesc celor captivi eliberarea

Şi orbilor – căpătarea vederii

Să-i eliberez pe cei cei asupriţi

Şi să vestesc anul de îndurare al Domnului. (Luca 4:18)

Tot Isaia a văzut ziua în care va veni Mesia şi va pacifia pământul cicatrizat de atâtea războaie, transformându-l într-o nouă grădină a Edenului. Din păcate înţelegerea momentului în care se va întâmpla acest plan dacă se va întâmpla vreodată pe acest pământ sau doar în ceruri a divizat pe interpreţii Bibliei. Ceea ce este evident se referă la caracterul acestei Persoane pe umerii Căreia stă această responsabilitate. Ea este numită Mlădiţa din tulpina lui Işai, Vlăstarul din rădăcina lui Işai, sau Rădăcina lui Işai. Caracterul acestei persoane este descris prin cuvintele din Isaia 11:2-5.

Aceeaşi preocupare pentru proclamarea dreptăţii lui Dumnezeu este atribuită celui numit Robul Domnului şi Alesul lui Dumnezeu, Căruia Dumnezeu îi promite tot sprijinul şi că va pune Duhul Său peste El (Isaia 42:1-4). Evanghelistul Matei, care este foarte atent să identifice profeţiile din VT care s-au împlinit în persoana şi lucrarea Domnului Isus arată că această promisiune s-a împlinit (Mt. 12:15-21).

Concluzie

Cele trei paradoxuri din profeţia lui Mica vorbesc în moduri diferite despre unul şi acelaşi: Mesia va fi în egală măsură om şi Dumnezeu. Evreii nu au reuşit să priceapă mai bine această realitate decât prin afirmarea descendenţei regelui davidic din Adam, fiul lui Dumnezeu. Aici este vorba despre mai mult: este vorba despre o prezenţă neamestecată a firii dumnezeieşti. Tocmai această realitate a fost demonstrată de Domnul Isus nu numai prin pretenţiile Sale care i-au exasperat pe teologi, ci mai ales prin învierea Sa din morţi. Tocmai de aceea Evanghelia predicată de ap. Petru şi ap. Pavel conţineau atât referinţa la întruparea (viaţa şi moartea) Domnului Isus, cât şi la învierea Sa din morţi (F. ap. 2; 4:10; 5:29-31; 10:36-43; Rom. 1:1-4; 1Cor. 15:4-6).

 

Comentarii închise la Paradoxurile naşterii lui Mesia (Mica 5:1-4)

Din categoria Mica, Teologia Vechiului Testament

Viitorul poporului lui Dumnezeu este în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu (Mica 4-5)

Textul din capitolele 4-5

Profeţia din aceste capitole este împărţită în opt secţiuni prin intermediul unor expresii precum „în zilele de pe urmă” (4:1), „în ziua aceea” (4:6; 5:10), „(dar) Acum” (4:9, 11; 5:1), „atunci” (5:7, 8) şi „când” (5:5). Dumnezeu le arăta profeţilor prin inspiraţie diverse lucruri din viitor, însă fără a le preciza date sau perioade de timp. Profetului i se arătau diverse evenimente din perspectiva prezentului, ca şi cum ar fi văzut piscurile unui lanţ muntos, fără a avea vreo idee cu privire la distanţa dintre piscuri.

Uneori profetul le aranjează într-o ordine diferită decât cea dată de succesiunea naturală a evenimentelor. Mica pendulează între perioada restaurării prin Mesia şi perioada imediat următoare invaziei asiriene. În timp ce în unele fragmente Israel este beneficiarul unor lucruri pozitive, în altele este văzut ca receptor al unor lucruri pozitive, dar care îl costă scump.

4:1-5            Restaurare prin Mesia

4:6-8            Restaurare prin Mesia

4:9-10     Situaţia apropiată a invaziei asiriene

4:11-13    Situaţia apropiată a invaziei asiriene

5:1-5a            Restaurare prin Mesia

5:5b-6            Situaţia apropiată a invaziei asiriene

5:7-9            Situaţia apropiată a invaziei asiriene

5:10-15 Restaurare prin Mesia

Se mai poate observa un detaliu: viitorul poporului Israel este îngemănat cu istoria neamurilor. Conform profeţiilor lui Mica, istoria lui Israel şi a neamurilor se întâlnesc în viitor în câteva puncte: Sionul, Mesia şi judecata lumii. După ce Israel va fi curăţat de tot ce este nedrept, necurat şi de toate falsele pricini de încredere, împreună cu neamurile, vor accepta călăuzirea Legii lui Moise şi vor recunoaşte autoritatea lui Mesia şi pre-eminenţa lui Israel printre popoare.

Câteva învăţături fundamentale

1. Nu războiul are ultimul cuvânt, ci pacea; adică Dumnezeu, nu omul. Omul are abilitatea să pregătească în mod desăvârşit războiul şi să lupte pentru pace, dar realizarea păcii este ceva dumnezeiesc. Însăşi profeţirea vremurilor de pace este mai dificilă, pentru că verificarea profeţiei prin împlinire presupune riscuri mai mari: pacea este mai greu de realizat şi, prin urmare, de anticipat decât războiul (Ier. 28:7-9). Vorbind despre vremurile din urmă, apostolul Pavel avertizează că omenirea va ajunge într-o situaţie în care se va lăuda cu marea realizare a păcii, dar că aceasta va precede doar un „dezastru neaşteptat” (1Tes. 5:3).

Aceeaşi profeţie despre vremuri de pace în timpul cărora neevreii vor accepta călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu a fost primită şi de profetul Isaia (Is. 2:2-4), un contemporan al lui Isaia. Cu siguranţă poziţia elevată a muntelui Sion nu are în vedere o ascensiune de natură fizică deasupra acoperişului actual al lumii (Himalaya), ci este o recunoaştere a supremaţiei religiei revelate a lui Israel deasupra oricăror altor căi care li se pot părea bune oamenilor ca şi cum ar duce la Dumnezeu.

Standardul de dreptate inspirat din Cuvântul lui Dumnezeu va fi acceptat de popoarele de pe toate meridianele. Dumnezeu prin Mesia va aduce pacea pe pământ. Disensiunile şi conflictele vor fi rezolvate prin acceptarea arbitrajului Cuvântului lui Dumnezeu, până acolo încât armele vor fi transformate în unelte folositoare şi interesul pentru invazii şi război va fi pierdut, căci oameni se vor bucura să se îndeletnicească cu obiceiuri mai paşnice prin gospodăria proprie. Imaginea fierarului care transformă sabia în plug a ajuns iconică pentru vremurile de pace pe care numai Dumnezeu le poate aduce, deşi oamenii se laudă cu ea ca şi cum ar sta în puterea omului să realizeze pacea universală.

În aceste versete se vorbeşte frecvent despre Ierusalim ca despre „muntele Casei Domnului”, „muntele Domnului”, „Casa Dumnezeului lui Iacov”, „(muntele) Sion”, „deal al fiicei Ierusalimului”. Teologii sunt împărţiţi cu privire la interpretarea unor asemenea profeţii. Unii zic că Sionul este locaţia exactă a Ierusalimului, că Templul, inexistent acum, va fi reconstruit şi că regatul lui Israel va fi refăcut şi Dumnezeu ne va arăta cum este să fie guvernată cum trebuie lumea prin Împărăţia sa de o mie de ani.

Alţii, însă, nu acceptă această posibilitate deoarece profeţii au prevăzut desfiinţarea dinastiei pământeşti a lui David, Domnul Isus vorbeşte despre demolarea Ierusalimului dar nu şi despre reconstruirea lui, iar apostolii au vorbit despre faptul că Templul şi Ierusalimul pământesc erau doar tipuri ale realităţilor cereşti depline (vezi Evrei şi Apocalipsa). Sionul este clar identificat cu „cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc” acolo unde au acces atât „miile de îngeri adunaţi pentru sărbătoare” cât şi „Biserica întâilor născuţi scrişi în ceruri, duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi”, dar şi „Dumnezeu, Judecătorul tuturor” şi „Isus, Mijlocitorul Noului Legământ” (Ev. 12:22-24). Legătura dintre Ierusalimul ceresc şi creştini este subliniată de apostolul Pavel în opoziţie cu Ierusalimul pământesc care, mai degrabă, corespunde muntelui Sinai (Gal. 5:21-31).

A reconstrui un templu la Ierusalim, cu un rege pe tronul de la Ierusalim pentru o stăpânire pământească este un pas înapoi faţă de promisiunea lumii viitoare în care toate vor fi desăvârşite şi vom fi, în sfârşit, scutiţi chiar şi de prezenţa păcatului şi a păcătoşilor. Este suspect faptul că apostolii Domnului Petru şi Pavel nu au vorbit niciodată de refacerea împărăţiei lui Israel, ci doar de convertirea evreilor (Rom. 11). Dacă preferăm această interpretare atunci Sionul reprezintă imaginea unei noi orânduiri în care Dumnezeu este acceptat de toată lumea, evrei şi neevrei deopotrivă. Aşa le-a cerut Domnul Isus ucenicilor să ducă Evanghelia până la marginile pământului, adică să extindă Împărăţia lui Dumnezeu pe toate meridianele. Atunci va veni sfârşitul (Mt. 24:14).

Ce trebuie făcut pentru pregătirea acelei epoci? Mica ne răspunde că până atunci nimic nu ne împiedică să trăim după standardul aşteptat de Dumnezeu, adică să ne deprindem a trăi la un standard înalt (4:5). Tot la fel şi apostolul Petru adresează creştinilor un îndemn celebru de a rămâne consistenţi în mărturie şi de a se păstra curaţi, pentru că lumea viitoare nu va mai avea loc pentru păcătoşi şi batjocoritori ai lui Dumnezeu (2Petru 3). Domnul Isus Însuşi îi aprecia pe ucenicii Săi care puneau la inimă învăţătura Sa şi făceau cele spuse: „Dacă ştiţi aceste lucruri, sunteţi fericiţi dacă le faceţi” (Ioan 13:17).

2. Dumnezeu Îşi pregăteşte un popor din cei inapţi pentru război şi curăţiţi de idolatrie. Din moment ce este adevărat că artizanul păcii reale poate să fie doar Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu nu va mai avea interes în cei apţi pentru război, în aceia care au incitat la război, sau au făcut carieră şi avere din purtarea războaielor. Pentru că era în mod constant pe picior de război, regele Saul avea obiceiul de a ţine pe lângă sine bărbaţi vânjoşi şi curajoşi. Au fost eroi în VT care s-au distins printr-o carieră de arme şi care au fost folosiţi de Dumnezeu în împrejurări dintre cele mai puţin faste pentru poporul Său. Printre bărbaţii care s-au distins pe câmpul de luptă se pot aminti: Iosua, Caleb, Ehud, Ghedeon, Iefta, Samson, Saul, Ionatan, David, cei 37 de viteji ai lui David, Benaia, Iehu, Neemia şi mulţi alţii. Dumnezeu a avut loc şi pentru ei în realizarea planului Său. Sfârşitul istoriei va dezlega cea mai redutabilă forţă militară a universului: marea oştire îngerească condusă de Domnul-Domnilor şi Împăratul-Împăraţilor, Cuvântul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu, Leul din seminţia lui Iuda, Odrasla şi Rădăcina lui David. Înaintea acestei forţe nu va putea să stea nimic în picioare.

În poporul Său Dumnezeu nu are nevoie de oameni care să impresioneze prin statura lor. Prin urmare tot ceea ce investim acum în trupuri cât mai „fit” are importanţă doar pentru lumea de acum. Exerciţiile fizice ne ajută să luptăm cu sedentarismul, dar nu sunt ne niciun folos pentru evlavie. Spre dezamăgirea multora, Dumnezeu are ochiul format pentru partea ascunsă a omului. La fel ca şi profetului Samuel, Dumnezeu ne poate spune şi nouă: „Domnul nu se uită la ceea ce se uită omul. Omul se uită la înfăţişare, pe când Domnul se uită la inimă.” (1Sam. 16:7)

Din perspectiva veacului viitor Dumnezeu va avea atenţia asupra celor inapţi pentru război, asupra celor fără patrie şi asupra celor răniţi de Dumnezeu (Mica 4:6-7) pentru a întemeia cu ei o nouă Împărăţie. Celor cărora viitorul le este închis, Dumnezeu le deschide Împărăţia Sa. Celor pe care lumea nu pune preţ, Dumnezeu le oferă tot ceea ce este de nepreţuit. Celor care nu s-au regăsit pe pământ într-o patrie a lor, Dumnezeu le dă patria cerească.

Meditând la realitatea Bisericii, ap. Pavel constată că majoritatea este constituită din oameni lipsiţi după standardele omeneşti de înţelepciune, clasă şi avere (1Cor. 1:26-31). Lui Dumnezeu nu îi este ruşine să se afişeze cu ei, pentru că adevărata înţelepciune, clasă şi avere este la Dumnezeu din care derivă toate celelalte şi depind toate surogatele cu care noi suntem obişnuiţi şi care fac obiectul căutărilor noastre febrile.

Dumnezeu mai atrage atenţia prin profetul Mica asupra unui alt detaliu referitor la calitatatea poporului Său. Aceia care vor rămâne să intre în poporul Său vor fi curăţaţi de păcate şi debarasaţi de toate lucrurile care au concurat la încrederea lor: armata, vrăjitorii (funcţionarii cultici), idolii (obiectele de cult) şi asociaţii lor dintre neamuri (5:10-15). Dumnezeu interzisese regelui evreu să investească în armată (Deut. 17:16), ci să se bazeze pe miliţiile populare, pentru că Dumnezeu dorea ca victoriile de pe câmpul de luptă să fie hotărâte în mod indiscutabil pe criteriul dependenţei de Dumnezeu.

Personalul cultic şi obiectele de cult puteau fi folosite pentru a câştiga încredere în propriile resurse. Dumnezeu a judecat pe regele Saul pentru a consultat o necromantă în zorii luptei cu filistenii, l-a condamnat pe regele Solomon pentru mulţimea templelor păgâne construite la Ierusalim, pe regele Ahazia că s-a încrezut în Baal-Zebub pentru sănătatea sa, pe regele Manase că a adus idoli chiar în Templul de la Ierusalim.

Alţi regi s-au bazat pe alianţele lor cu popoarele păgâne şi Dumnezeu i-a sancţionat pentru lipsa lor de încredere în adevăratul Dumnezeu. Deşi exemple ne stau regi ca Ahab şi Ieroboam, la acest test au căzut şi regi credincioşi precum Iosia şi Ezechia.

Dumnezeu caută închinători care nu împart încrederea lor cu Dumnezeu cu alte persoane, instituţii sau lucruri.  „Căutaţi pe Domnul cât timp mai poate fi găsit! Chemaţi-L cât timp mai este aproape! Nelegiuitul să-şi părăsească calea, iar omul rău să renunţe la gândurile lui! Să se întoarcă la Domnul, Care îi va arăta îndurare, la Dumnezeul nostru, care Îl va ierta deplin!” (Is. 55:6-7). Domnul Isus caută ucenici, adică oameni care Îl slujesc cu o loialitate neîmpărţită. Domnul Isus sublinia încă de la începutul Predicii de pe Munte (Mt. 5:3-10) că singurii oameni care au cu adevărat viitor în Împărăţia lui Dumnezeu sunt: cei săraci în duh, cei îndureraţi, cei pasionaţi de dreptate, cei milostivi, cei cu inima curată, cei împăciuitori şi cei persecutaţi.

3. Dumnezeu are un plan şi nimeni nu-l poate schimba: nici chiar Asiria cu toată forţa ei militară. Până să se ajungă la vremurile viitoare când toate aceste lucruri deosebite se vor realiza, Israel are de trecut vremuri mai puţin faste. Evenimentele prin care urmează să treacă Israel sunt descrise prin metafora travaliului (4:9-10). Ca şi în cazul lăuziei, perioadă în care femeia este considerată necurată, Israel va trebui să stea departe de oameni, în câmpie. Exilul în câmpiile Babilonului face referire la deportarea la care îi va supune Asiria pe prizonierii de război, după modelul evreilor din Regatul de Nord (2Regi 17:24f). „Acolo Domnul te va răscumpăra” (4:10).

Popoarele aduse de asirieni ca să disciplineze Israel şi Iuda aveau senzaţia că se aflau acolo pe cont propriu şi prin voinţă proprie, dar Dumnezeu îi adusese: „El i-a strâns” (4:12). Popoarele şi-au imaginat că vor face ce vor voi cu ţara aceasta aşa cum au făcut cu celelalte teritorii cucerite. Să ascultăm cuvintele lui Rab-Şache, mareşalul lui Sanherib, care a ajuns la Ierusalim câteva decenii după profeţia lui Mica: „Nu-l lăsaţi pe Ezechia să vă amăgească, pentru că el nu va putea să vă izbăvească din mâna mea! Nu-l lăsaţi pe Ezechia să vă convingă să vă încredeţi în Domnul!” (2Regi 18:29). Câtă ignoranţă!

De fapt, Dumnezeu urma să îi aducă pe asirieni la Ierusalim pentru că avea să facă o demonstraţie cu ei acolo: „El i-a strâns ca pe nişte spice în aria de treierat”, continuă profeţia lui Mica (4:12). Ţinutul Ierusalimului avea să fie o mare arie de treierat, unde evreii aveau să treiere mândra armată a lui Sanherib. Aşa se va şi întâmpla, când înspăimântaţi de moartea subită a tovarăşilor lor, asirienii vor abandona totul în urmă şi vor face cale întoarsă în ţara lor (2Regi 19:35-36). Ezechia primise confirmare de la Dumnezeu prin profetul Isaia că „Sanherib nu va intra în cetatea aceasta” (2Regi 19:32). Această răsturnare de situaţie a fost atât de surprinzătoare încât rapoartele despre izbăvirea Ierusalimului au uimit o lumea întreagă. Babilonul şi-a trimis emisari să-l felicite pe Ezechia, iar regele evreu s-a lăudat ca şi cum această biruinţă a fost realizată prin iscusinţa sa (2Regi 20:12-19).

Biruinţa neaşteptată a lui Israel este descrisă şi în profeţia lui Mica prin trei imagini: turma lui Israel va fi izbăvită printr-un număr mic de păstori aşa încât se va putea spune că „El ne va izbăvi de asirian” (5:6), biruinţa lui Israel va fi ca roua a cărei cădere nu poate fi controlată (5:7) şi ca leul tânăr şi îndrăzneţ care nu poate fi oprit (5:8-9).

Cine citeşte cartea Apocalipsa nu poate să nu observe gradul ridicat de determinism al viitorului istoriei: Dumnezeu hotărăşte totul şi nici chiar mişcările diavolului nu scapă intenţiei pe care Dumnezeu le are cu lumea. „Domnul a făcut totul pentru un scop, chiar şi pe cel rău l-a făcut pentru ziua distrugerii” spunea proverbul (Pr. 16:4). Până şi diavolul acţionează în forţă pentru că ştie că mai are puţin timp şi va căuta să facă Împărăţiei lui Dumnezeu pagube cât mai mari (Ap. 12:12). De aceea scopul lui nu este să batjocorească pe cei care deja sunt supuşii lui, ci pe cei aleşi (dacă va fi cu putinţă), ne spune Domnul Isus (Mt. 24:24). Din păcate nu este cu putinţă să se atingă de cei aleşi pentru că Domnul nu îngăduie ca aceştia să fie ispitiţi peste măsură (1Cor. 10:12-13).

4. Dumnezeu va aduce planul Său la îndeplinire prin Mesia (Mica 5:1-4). Această temă va fi discutată într-o ocazie viitoare.

În concluzie, viitorul nostru este în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu. Nu există duşman prea puternic care să îi stea împotrivă. Dumnezeu dă un viitor celor care nu au fost atinşi de flagelul violenţei în această lume. Viitorul este determinat de Dumnezeu chiar dacă din perspectiva situaţiei curente nu se vede lucrul acesta. La finalul istoriei stă Dumnezeu cu poporul Său curăţit de toate relele şi de toţi răii.

S-au emis tot felul de scenarii cu privire la sfârşitul lumii, dar prea puţine Îl includ pe Dumnezeu. Noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu, Creatorul şi Susţinătorul Cerului şi al Pământului.

Comentarii închise la Viitorul poporului lui Dumnezeu este în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu (Mica 4-5)

Din categoria Mica

Cum a ajuns păcatul atât de influent? (Mica 2-3)

Păcatul acţionează prin influenţe din aproape în aproape: Samaria  Lahiş – Ierusalim. 

Încă din capitolul 1 suntem avertizaţi că păcatele identificate de Dumnezeu în cetăţenii Ierusalimului, provin din influenţa Samariei (1:9) şi a Lahişului (1:13). Păcatele Samariei au ajuns să influenţeze pe locuitorii Iudeei până în apropiere de Ierusalim. Cum capitala Iudeei nu era departe de graniţa cu Regatul de Nord nu este greu de imaginat că influenţa morală a efraimiţilor a ajuns şi la Ierusalim.

Într-o lume ca şi a noastră în care unul dintre cuvintele de ordine este globalizarea (adică se gândește în termeni globali), într-o lume măcinată de relativism (adică se resping absolutele), într-o lume în care ideile circulă de pe un meridian pe altul la fel de repede ca şi oamenii, nu ne putem mira de faptul că ceea ce se întâmplă într-un loc îndepărtat de pe faţa pământului ajunge şi la noi cu viteza sunetului.

Înainte ca să se inventeze aeronavele era nevoie de mai mult timp pentru călătorie, motiv pentru care şi impactul ideilor era simţitor mai redus, se făcea din aproape în aproape. Persanii sunt până astăzi apreciaţi pentru faptul că au inventat sistemul poştal, astfel încât în câteva zile decretele imperiale ajungeau la cunoştinţa cetăţenilor de la marginile imensului lor imperiu.

Astăzi ideile bune circulă repede, dar cele rele prind și mai repede viză de emigrare şi primul avion. Este uşor să ne disculpăm aruncând vina pe alţii, pe originatorii ideilor şi pe colportorii lor. Este adevărat că Dumnezeu îi judecă aspru pe cei care pun pietre de poticnire înaintea semenilor lor (Mt. 18:6-7). Totuşi, fiecare suntem responsabil în dreptul nostru cu ceea ce facem cu răutatea pe lângă care trecem: o luăm cu noi, o ferim din drum sau o ignorăm. Vezi situaţia din Grădina Eden în care Adam este ţinut responsabil pentru familia sa, dar aruncă vina pe soţia sa, iar când Eva este confruntată ea aruncă vina pe şarpe. De fapt fiecare era responsabil în dreptul său: Adam că nu îşi folosise discernământul şi a încălcat porunca lui Dumnezeu, Eva că nu îşi folosise autoritatea asupra fiarelor şi s-a lăsat indusă în rebeliune.


Păcatul acţionează în lipsa referenţilor sfinţeniei.

Lahişul este o cetate fortificată construită de Solomon şi reparată de alţi regi după el pentru a proteja capitala Iudeei de invaziile dinspre sud-vest. Pentru că nu aveau Templu şi, deci, le lipseau constrângerile religioase ale iudeilor de la Ierusalim, locuitorii din Lahiș îşi permiteau să se manifeste în orice fel găseau de cuviinţă. Modul de viaţă samaritean îşi găsise loc în viaţa cosmopoliţilor din Lahiş.

A fi cosmopolit înseamnă a fi pestriţ, a accepta diversitatea ca şi o caracteristică naturală a societăţii. De regulă ei i se ataşează toleranţa faţă de stilul de viaţă al altora. Nicio problemă în această convingere câtă vreme ea nu afectează concepţia noastră despre lume şi viaţă. De la cosmopolitul tolerant până la pierderea absolutelor nu este cale lungă. Ea trece, însă, în mod obligatoriu prin demobilizarea religiei. Când cosmopolitul ajunge să proclame relativismul ideilor şi irelevanţa religiei atunci avem o problemă gravă.

Cosmopoliţii nu sunt stânjeniţi de oamenii sfinţi care îşi fac ritualurile lor în clădiri consacrate, sau se manifestă în tăcere în locuri publice. În parcurile englezeşti până şi creştinii se uită cu admiraţie la yoginii care fac exerciţii de respiraţie şi meditaţie. Creştinii care proclamă public cu vocea convingerile lor sunt consideraţi o pacoste. Mai multă trecere au ţigăncile care ghicesc viitorul în parcurile de distracţie decât evangheliştii itineranţi.

Secularizarea înseamnă în primul rând pierderea patrimoniului Bisericii în proprietatea statului. Totuşi secularizarea are şi un alt sens, acela prin care ceea ce ţinea de apanajul Bisericii este însuşit de stat. Educaţia, asistenţa socială şi moralitatea au fost secularizate. Astăzi cine mai îndrăzneşte să-şi educe copiii acasă? Câţiva separaţionişti încăpăţânaţi. Cine mai îndrăzneşte să facă asistenţă socială? Câteva biserici locale în care se află creştini cu inimă largă. Cine mai îndrăzneşte să dezbată public chestiunea moralităţii? Prea puţini teologi şi mai mulţi diletanţi, dar insuficienți şi aceştia. Statul vrea să ne ia dreptul de a ne educa proprii copii nu pentru că o face mai bine, ci pentru că nu vrea să îi educăm în spiritul Evangheliei. Statul ne-ar lua dreptul de a face asistenţă socială pentru că în Biserică nu permitem lenevia şi parazitismul și nu îi vom asista pe cei iresponsabili. Statul vrea să ne ia dreptul de a face morală, pentru că normele aspre ale moralei creştine nu potrivesc toleranţei şi relativismului majorităţii.

Domnul Isus declara despre ucenicii Săi care trăiesc după modelul Său că sunt sarea pământului şi lumina lumii (Mt. 5:13-16). Dacă sării îi lipseşte capacitatea de a săra, nimic nu mai împiedică degradarea lumii. Dacă lumina se transformă şi ea în întuneric, nimic nu mai împiedică intrarea lumii în beznă totală. O dată ce glasul Bisericii va înceta să se mai audă, răutatea se va manifesta în toată mărimea şi urâciunea ei. Pavel îi învăţa pe tesalonieni că manifestarea deplină a Anticristului nu se poate face până când „cel care-l împiedică acum să fie dat la o parte” (2Tes. 2:7). Nu este clar cine este acesta, dar câtă vreme mai există o voce care proclamă diferit decât majoritatea şi proclamă standardul dreptăţii lui Dumnezeu, răul nu are cum să se manifestă în toată puterea. Fie ca Biserica să reprezinte elementul care adduce echilibrul în lume.

Tot Domnul Isus atrăgea atenţia ucenicilor că, întrucât toată lumina vine prin ochi, „ochiul rău” lipseşte tot trupul de lumină. „Ochiul rău” este o expresie care înseamnă avariţie, lăcomie de avere (Mt. 20:15; Mc. 8:20-23; cf. Deut. 15:9; 28:54-56; Pr. 23:6; 28:22). Aceasta este cea mai crasă evidenţă a lipsei dragostei de fraţi despre care ap. Ioan avea curajul să spună că dovedeşte trăirea în întuneric (1Ioan 2:8-11).

În capitolele 2 şi 3 profetul Mica adaugă acestor cauze altele mai specifice.

Păcatul acţionează prin poftele fanteziste ale oamenilor (2:1-5).

Dumnezeu le demască prin Mica şi le şi condamnă. Oamenii au fantezii de toate felurile, dar în cele mai multe dintre acestea se imaginează în situaţii nerealiste, sau care nu se vor întâmpla niciodată în realitate. Este potrivit şi de dorit să-ţi acorzi timp pentru planificarea activităţilor din ziua şi perioada următoare. Este o problemă când activităţile acelea sunt păcătoase prin faptul că Îl exclud pe Dumnezeu din ele. Mica îi sancţionează pe aceia care vor să ajungă latifundiari pe spesele micului proprietar, luându-i-se pe bani puţini mijloacele de existenţă. În contextul evreiesc proprietatea imobiliară putea fi înstrăinată numai ca ultim mijloc pentru supravieţuirea familiei şi trebuia însoţită de protecţia socială a comunităţii faţă de el.

În societatea modernă proprietăţile au un alt regim. Există, însă, prea mulţi agenţi imobiliari care au făcut cu neruşinare averi din vânzarea la supra-preţ a unor terenuri cumpărate la preţuri derizorii de la mici producători aflaţi în faliment sau în incapacitate de plată. Unde este onoarea aici? Lumea fără Dumnezeu o numeşte spirit capitalist. Aceasta este mai degrabă cămătărie cu acte în regulă. Cumpărătorii nu au urmărit binele comunităţii, să redea agriculturii terenurile respective, ci binele personal în defavoarea celorlalţi deposedaţi de bună-voie de singura lor sursă de venituri. De ce încă este posibil ca într-o țară europeană ca România să existe cămătari? Pentru că nu există o lege care să le interzică activitatea, astfel încât cei vulnerabili să nu le caute ajutorul. Presiunea de a avea lucruri chiar dacă nu au posibilitatea să le cumperi şi să le întreţii este prea mare pentru unii oameni.

Iacov îi învăţa pe fraţii înstăriţi din adunare să fie mai moderaţi cu planificările şi să admită că împlinirea acestora depinde de Dumnezeu (Iv 4:13-17). Cât de corect poate să fie să cumperi hectare de teren, să le scoţi din circuitul agricol şi fără să investeşti nimic în ele (drumuri, apă, canalizare, curent, etc) să le vinzi pe parcele la un preţ de 50-100 de ori mai mare? Cât poate fi procentul câştigului tău? De ce la noi în ţară se poate aşa ceva, iar în altele mai civilizate nu se poate? Pentru că păcatelor nu li se spune pe nume, nu pentru că ele nu ar exista.

Sentinţa pentru oameni de această speţă constă nu numai în pierderea proprietăţilor şi a moştenitorilor. Dumnezeu în dreptatea Lui va găsi mijloacele pentru ca aceste lucruri să se întâmple. Principiul care este la lucru aici este următorul: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi! Nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi! Iertaţi şi veţi fi iertaţi! Daţi şi vi se va da! Căci cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura!” (Luca 6:37-38) Pe cei care au deposedat pe alţii doar pentru ca să-şi mărească luxul, Dumnezeu îi va deposeda de proprietăţile lor.

Regele Ahab a ţinut cu tot dinadinsul să aibă proprietatea lui Nabot, nu pentru a construi un obiectiv de interes naţional, ci pentru a avea o grădină de zarzavaturi mai aproape de casă. Când s-a izbit de refuzul lui Nabot, soţia lui i-a venit în ajutor şi l-a deposedat prin forţă pe bietul om de moştenirea lui. Dumnezeu l-a judecat sever pe Ahab pentru insolenţa lui, promiţându-i deposedare de tot ce are şi desfiinţarea dinastiei. Când a auzit Ahab ce planuri are Dumnezeu cu el (uluitor lucru se întâmplă acum!), s-a pocăit. Sentinţa nu a mai putut fi schimbata: Ahab a avut parte de o moarte violentă, Izabela a fost asasinată, ţara a fost slăbită prin invazii, iar dinastia lui Ahab a fost ştearsă de pe faţa pământului în timpul domniei fiului său de către Iehu.

Acelaşi ap. Iacov ne atrăgea atenţia că Dumnezeu încearcă pe credincios, iar ispitirea nu este lucrarea Sa. Ispita face uz de capul de pod existent în fiecare om: pofta. Aşadar momeala constă în împlinirea unei pofte, împlinirea unei dorinţe care ne oferă o experienţă nouă, un avantaj, o cunoştinţă suplimentară. Aşa cum au constatat şi primii oameni în Grădina Eden, invitaţia şarpelui li s-a părut bună pentru că „rodul pomului era bun de mâncat, plăcut la înfăţişare şi de dorit să facă pe cineva înţelept” (Gen. 3:6). Când momeala este muşcată apare păcatul ce atrage înstrăinarea de Dumnezeu (Iv 1:12-15).


Păcatul este promovat de exemplul rău al profeţilor (2:6-13, 3:5-8). 

Dacă păcatul ar veni doar de la cetăţeni certaţi cu legea şi cu Dumnezeu, tot ar mai fi speranţă pentru ţară. Însă când liderii ţării sunt deturnaţi de la scopul promovării şi menţinerii unui standard de moralitate în ţară, atunci ce speranţă mai poate fi pentru locuitorii ei?

Constatăm că pe vremea lui Mica profeţii fuseseră demobilizaţi de la rolul lor de a sta în picioare vertical ca referenţi ai moralităţii şi pretind că predicarea de tipul celei promovate de Mica sabotează moralul poporului. Profetul Ieremia a fost găsit vrednic de moarte de unii dintre contemporanii săi pentru că descurajează poporul prin mesajele sale (26:11; 38:4). Săracul Ieremia nu le prea avea cu politica. Profetul Amos a fost izgonit din Samaria de profetul de curte Amaţia, care a căutat să-i intenteze proces la rege pe baza acuzei de lezmajestate (Amos 7:11-12). Profeţii contemporani lui Mica preferau în schimb să vorbească despre îndurarea lui Dumnezeu, despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cu Israel (2:7).

Mica nu se rabdă, ci le scoate în evidenţă toate relele pe care le fac, de data aceasta parcă şi mai bine nuanţat (2:8-9). Deposedarea săracilor de proprietăţile lor fără niciun interes pentru măsuri de protecţie socială, îi califică pe aceşti oameni exact pentru sentinţa anunţată deja şi repetată încă o dată: pierderea proprietăţilor şi plecarea în exil (2:10). Ce se mai poate face unui popor care şi-a învrăjbit cetăţenii între ei? Ce viitor mai are un popor în care duşmănia îl macină din interior?

Mica demască tipul de profet preferat de un popor cu astfel de orientări: profetul care anunţă belşugul şi oportunităţi de huzur şi benchetuire. Profetul Amos îşi demască pe contemporanii din Samaria care promovau alte valori decât cele inspirate de Dumnezeu şi le puneau pumnul în gură profeţilor (Amos 2:12). În Samaria erau la modă câteva slogane: „Domnul, Dumnezeul oştirilor este cu noi!” (Amos 5:14) „Ziua Domnului vine în folosul nostru” (Amos 5:18), „Suntem la adăpost pe muntele Samariei” (Amos 6:1), „Suntem nişte viteji” (Amos 6:13-14), „nu se va apropia de noi nenorocirea şi nu ne va ajunge” (Amos 9:10).

Profeţii se făceau responsabili de înstrăinarea poporului prin faptul că inventau vedenii în funcţie de client. Dacă erau întreţinuţi şi aveau clienţi generoşi, profeţii erau inspiraţi să anunţe vremuri de pace. Pentru aceia care nu le ofereau sprijin material aveau predicţii mai războinice. Pentru că au făcut această distincţie între clienţi şi nu şi-au luat în serios vocaţia, care îi obliga să se lase la îndemâna lui Dumnezeu pentru mesajele lor, profeţii urmau să fie judecaţi. Ei vor urma să nu mai primească niciun fel de revelaţie şi vor fi împiedicaţi să le aibă chiar şi atunci când vor încerca să şi le inducă. Aşa se face că vor rămâne inutili, muţi şi ruşinaţi.

Spre deosebire de aceşti profeţi profesionişti, Mica musteşte de Duhul lui Dumnezeu, fapt care se vede prin chemarea la dreptate socială adresată lui Israel şi confruntării sale cu păcatul săvârşit (3:8). Originea modestă a profetului Mica din Moreşet nu îl împiedică să se înfrunte cu profeţii cu pedigree din Samaria şi Ierusalim, pentru că de partea sa era Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Profetul Amos nu se jena să admită faptul că el nu facea parte din breasla autorizată a profeţilor (7:14-15), dar nici nu-l împiedica să aducă cu autoritate un mesaj pentru ţară, pentru nobili şi chiar pentru profetul Amaţia.

Profetul Ieremia ne mai învaţă ceva cu privire la concurenţa dintre profeţi. Dumnezeu în înţelepciunea lui permite să coexiste profeţii autentici cu profeţi falşi. Profeţiile optimiste se află în gura profeţilor falşi atunci când ţara merge într-o direcţie greşită şi situaţia este deplorabilă. Profeţiile de judecată sunt o dovadă a inspiraţiei divine pentru că îndrăzneala de a aduce un mesaj de acuzare a omului necăjit nu poate veni din înţelepciunea omenească. Întrucât omul necăjit caută mângâiere, predicatorul care vrea să aibă trecere înaintea audienţei sale nu aduce vorba despre sentinţa lui Dumnezeu, ci despre ieşirea din necaz. Exact această mângâiere o caută omul când vine acasă la soţia lui, sau la pahar (Pr. 31:6-7).

Păcatul este promovat de exemplul rău al căpeteniilor (3:1-4, 9-12)

Liderii poporului lui Dumnezeu, dintre câte popoare există pe pământ, trebuiau să ştie mandatul pe care îl aveau. În numele lui Dumnezeu, Mica îi ţine responsabili pe conducătorii poporului său pentru ca nu erau garanţii dreptăţii în Israel. De la ei exista aşteptarea de a cunoaşte standardul dreptății şi de a fi pasionaţi pentru împlinirea dreptăţii în ţară. Realitatea contrazicea această aşteptare legitimă, pentru că purtarea lor arăta opusul. Jupuirea israelitului este o metaforă pentru modul în care cetăţenii sunt extorcaţi de toate resursele lor, aşa puţine câte sunt. Ca şi cum nu ar fi fost destul, imaginea este suplimentată de o alta şi mai gravă, care descrie victima ca pe o bucată de carne fiartă în cazan, procedură prin care tot ce este mai folositor este dat uşor de pe oase. Culmea nebuniei arătată prin această imagine sugerează că exploatarea omului nu se opreşte aici, ci este continuată cu fierberea oaselor pentru săpun. Ce se poate spune despre liderii unui popor care îşi înfometează propriul popor şi îl exploatează prin dări şi biruri, negându-le până şi bruma necesară pentru supravieţuire, făcând din concetăţenii lor nişte morţi vii. Peste aceşti oameni care nu s-au arătat vrednici de încrederea lui Dumnezeu, Mica anunţă sentinţa Domnului: „când vor striga către Domnul, El nu le va răspunde” (3:4).

Ezechiel a folosit metafora cazanului pentru Ierusalim de două ori în cartea sa (cap. 11, 24). A doua ocazie a coincis cu ajunul căderii Ierusalimului sub armatele lui Nebucadneţar. Domnul îi descoperă lui Israel că urmează să procedeze întocmai cum au făcut liderii lui Israel cu poporul Domnului şi nu va fi mai fi timp pentru revocarea decretului Său. Dumnezeu va pune în vasul suferinţei cele mai bune bucăţi de carne şi le va fierbe până se vor topi şi oasele, aşa încât cazanul va putea curăţit de rugina sa (vinovăţia pentru infidelitatea cetăţii). Ezechiel încheie: „A venit vremea şi voi face întocmai! Nu te voi cruţa, nu voi avea milă şi nu-Mi va părea rău! Vei fi judecată după purtarea ta şi după faptele tale.” (Ez. 24:14)

După ce le atrage din nou atenţia profeţilor, Mica revine la liderii poporului şi le găseşte ca şi notă comună corupţia generalizată manifestată prin plăţi ilicite. În loc să cunoască dreptatea (3:1) aceşti lideri sucesc dreptatea şi au silă faţă de dreptate (3:9), în loc să iubească binele aceşti lideri iubesc răul (3:2), în loc să zidească Ierusalimul prin dreptate, aceşti lideri îl zidesc prin nedreptate şi violenţă. Cu toţii – judecători, preoţi şi profeţi – sunt fascinaţi de îmbogăţire peste noapte, motiv pentru care sunt dispuşi să altereze tot ce este sfânt şi drept pentru o plată ilicită (3:11). Ce este mai strigător la cer este faptul că, în ciuda acestui comportament deviant, liderii mai au şi curajul să pretindă: „Domnul este în mijlocul nostru. Nu va veni peste noi nicio nenorocire!” (Mica 3:11)

Domnul le atrage atenţia evreilor că nedreptatea socială şi corupţia generalizată face devoţiunea nefolositoare. Unele dintre cele mai celebre cuvinte ale profeţiei lui Mica se referă tocmai la importanţa copleşitoare a dreptăţii în raport cu religia. În Mica 6:6-8 sunt puse în contrast arderile-de-tot cu dreptatea şi Dumnezeu arată înspre esenţa relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său care priveşte schimbarea caracterului, nu a religiei. Folosindu-se hiperbola, profetul subliniază că nici măcar jertfele umane nu au niciun folos câtă vreme caracterul a rămas neschimbat.

Tocmai din pricina liderilor, Dumnezeu va aduce ruina peste Ierusalim şi întreaga naţiune va avea de pierdut (3:12). Ce este de făcut când liderii nu mai dau ascultare profeţilor, sau când aceştia şi-au asigurat sprijinul profeţilor pentru relele lor? În societatea democratică, poporul se poate pronunţa prin vot împotriva liderilor care l-au dezonorat.

Sentinţa de demolare a Ierusalimului şi de scoatere din circuit a capitalei lui Iuda trebuie să fi venit ca un duş rece peste iudei. Oricât de incredibilă părea această predicţie, din moment ce Ierusalimul găzduia Templul Domnului, exact aceasta avea în vedere Dumnezeu să se întâmple. Regele Ezechia a înţeles mesajul trimis de Mica, a cerut consilierea profetului Isaia şi s-a rugat cu smerenie înaintea Domnului, iar Domnul i-a promis că aceste cuvinte drastice nu se vor împlini în vremea domniei sale (2Regi 20). Nici chiar regele Ezechia nu a fost grabnic la ascultare de Dumnezeu, pentru că mai întâi a încercat tot ce i-a stat în putinţă: pregătirea de război şi plata unui tribut foarte generos (inclusiv din vistieria Templului – 2Regi 18:7-16). Numai după ce şi-a văzut ţara dată cu tăvălugul, fortificaţiile demolate şi numai când asirienii au bătut la porţile Ierusalimului Ezechia s-a întors cu umilinţă spre Domnul prin profetul Său. Uneori aşa face Dumnezeu cu cel pe care îl iubeşte: îi ia mai întâi toate proptele, toate mijloacele în care el se încrede, pentru ca să se poată încrede numai în Domnul.

Pictorul spaniol Francisco de Goya scria în 1797 pe una dintre picturile sale: „Somnul raţiunii naşte monştrii”. El se imagina în tablou somnolent, punând capul pe o masă pe care scria aceste cuvinte. În felul acesta imagina rostul autorului într-o lume a ideologiilor în continuă schimbare. Evident, mulţi au preluat acest citat celebru şi l-au folosit pentru a comenta pe marginea relelor din societate. Noi suntem creştini şi cred că somnul raţiunii poate să fie calificat drept lipsa vegherii (1Pt. 5:8-9).

Oracolul despre vremuri mai bune (2:12-13)

Am păstrat pentru sfârşit partea cea mai bună. Chiar dacă nu lipsesc, oracolele de speranţă sunt aşa de puţine în Mica. Amos dăduse un singur semnal de speranţă abia la sfârşitul cărţii (9:11-15). Mica nu s-a răbdat până la sfârşit: el şi-a presărat cartea cu crâmpeie de speranţă. În 2:12-13 este primul dintre ele. Altele apar în capitolele 4, 5 şi 7.

De data aceasta promisiunea de mai bine anunţă vremuri mai bune pentru … rămăşiţa poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu promite că îl va strânge pe poporul Său de pe unde este împrăştiat, îi va da siguranţa necesară şi un lider nou ca Împărat, niciun altul decât Domnul Însuşi. Acelaşi viitor este văzut şi de Ezechiel, care anunţă că Dumnezeu Însuşi va prelua conducerea poporului Său şi nu se va mai încrede în păstori omeneşti (Ez. 34). Zaharia vede mai clar momentul în care Dumnezeu Însuşi va deveni pastorul poporului Său, Îl vor îndepărta, vor realiza ce au făcut, se vor întoarce cu pocăinţă spre Dumnezeu şi „Domnul va fi Împărat peste tot pământ” (Zah. 14:9).

Comentarii închise la Cum a ajuns păcatul atât de influent? (Mica 2-3)

Din categoria Carte comentată, Mica

Când este prea târziu pentru pocăinţă?

Introducere

Nu ştim despre Mica decât că se trăgea din Moreşet. Datorită faptului că îi erau cunoscute dedesubturile conducerii locale se presupune că ar fi fost un judecător / prezbiter în localitatea aceasta. Numele său este o abreviere de la Miha-iahu care înseamnă „cine este ca Domnul?” o întrebare pe care o regăsim către finalul cărţii lui Mica (7:18) şi care a dat numele acestei serii.

Prima jumătate a sec. al VIII-lea a.Chr. reprezintă cei mai buni ani ai regatelor evreieşti de la David şi Solomon încoace. În a doua jumătate a sec. al VIII-lea, însă, creşte şi pericolul asirian dinspre nord-est, care este îngăduit de Dumnezeu asupra regatelor evreieşti ca măsuri de sancţionare a unor popoare în continuă înstrăinare de Dumnezeu. Istoria şi Biblia mărturisesc de nu mai puţin de cinci invazii asiriene:

743-738, Prima invazie, cea condusă de Tiglat-Pileser III – regele Menahem plăteşte tribut

734-732, A doua invazie, cea condusă de Tiglat-Pileser III, Israel participă la coaliţia antiasiriană, Iuda devine un stat marionetă al Asiriei

725-722, A treia invazie, cea condusă de Şalma-Neser V, căderea Samariei

712-711, A patra invazie a lui Sargon II, alianţei anti-asiriane organizată de Aşdod i se opune Isaia (cap. 20).

701 A cincea invazie, cea condusă de Sanherib împotriva lui Ezechia (Is. 36-37; 2Regi 18:13-19:37; Mica 4:6-13).

Aproape că nu treceau zece ani ca invadatorii asirieni să nu treacă prin ţară. După cei 50 de ani de glorie ai celor două regate sub domnia lui Ieroboam al II-lea în nord şi al lui Uzzah (Ozia/Azaria) în sud, poporul experimenta o degradare constantă a relaţiilor cu vecinii.

•Din perspectiva mişcării profetice, sec. al VIII-lea este cunoscut drept perioada clasică, epoca de aur a profetismului. Primii profeţi scriitori evrei care activează în acest secol şi despre a căror biografie şi învăţătură ni s-au mărturii sunt Iona, Amos şi Osea (în nord), Isaia şi Mica (în sud). Profetul Mica a slujit pe Domnul pe vremea regilor Iotam, Ahaz şi Ezechia (740-700 a.Chr.).

Dacă noi am fi trăit pe vremea lui Mica, am fi putut deosebi semnele vremurilor? Domnul Isus îi acuza pe contemporanii Săi de capacitatea aceasta esenţială. „Apoi le-a mai zis mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se la apus, ziceţi imediat: «Vine ploaia!» şi aşa se întâmplă.  Iar când vântul suflă din sud, ziceţi: «Va fi arşiţă!» şi aşa se întâmplă. Ipocriţilor! Înfăţişarea cerului şi a pământului ştiţi s-o deosebiţi, dar perioada aceasta cum de n-o deosebiţi?” (Luca 12:54-56)

Noi ştim pe ce lume trăim? Cum putem ştii pe ce lume trăim? Ce trebuie să ştim pentru a ne putea da seama de lumea în care trăim?

Mica are nişte răspunsuri pentru noi. Primele două lecţii din profeţia lui Mica sunt următoarele: trebuie să ştim cine este Dumnezeu şi cum acţionează păcatul.

Este prea târziu pentru pocăinţă

1.… când Dumnezeu îşi anunţă profetul (1:1).

Profetul este omul privilegiat să i se descopere planul lui Dumnezeu. Existenţa profeţiei este în ea însăşi dovadă existenţei unui plan prestabilit al lui Dumnezeu, altminteri profeţia nu are sens. „Stăpânul Domn nu face nimic fără să-şi descopere hotărârea robilor săi, profeţii” spunea Amos (3:3-8).

Balaam se lăuda cu percepţia sa de a avea „ochii deschişi”, de a auzi „spusele lui Dumnezeu” şi de a vedea o viziune de la Dumnezeu (Num. 24:3-4). Mica-ben-Imla avertizează că nu poate profeţi la comandă ci doar ceea ce îi spune Domnul (1regi 22:14). Tot el ne spune cum are loc această inspiraţie profetică privitoare la evenimentele viitoare: „Am văzut tot Israelul … Domnul şezând pe tronul Său … duhul care îl va amăgi pe Ahab …” (1Regi 22). Revelaţia lui este specifică: moartea lui Ahab, dezvăluie metoda folosită pentru inducerea în eroare a regilor evrei, sentinţa asupra profetului Zedechia, şi are curajul să-şi ia audienţa de martori.

Desigur, există şi profeţi falşi care îşi însuşesc limbajul profeţilor autentici (Ezechiel 13). Care sunt testele biblice ale profeţiei autentice? Profeţia se împlineşte întocmai în toate detaliile (Deut. 18:21-22). Profetul se închină doar Domnului şi nu îndeamnă la idolatrie (Deut. 13:1-5). Profetul are un caracter nobil, face fapte vrednice de Dumnezeu (Ez. 14:1-11; Mt. 7:15-23).

Este prea târziu pentru pocăinţă

2. … când Dumnezeu invocă martorii  (1:2).

Anunţurile divine nu sunt acelaşi lucru cu decretele divine. Solemnitatea discursului lui Mica indică înspre decretele lui Dumnezeu. Anunţurile divine sunt declaraţii de intenţie ale lui Dumnezeu, care arată că dacă situaţia rămâne neschimbată vor fi nişte consecinţe evidente (Gen. 12:1-2; 17:1-2; Ier. 26:4-6; Iona 3:1-2; Zah. 8:14-15).

Discursul formal este un indiciu al seriozităţii exprimării verbale. Jurământul punea capăt disputelor dintre părţi şi negocierile erau concluzionate spre mulţumirea părţilor. Jurământul se încheia cu ridicarea mâinii drepte şi prin folosirea unor formule prin care se invoca o autoritate superioară, inclusiv Dumnezeu.

Dumnezeu Însuşi se obligă prin formulări solemne de acest tip (Deut. 32:40-43). Autorul Epistolei către evrei interpretează în acest fel promisiunile lui Dumnezeu către Avraam (Gen. 12:2-3, cf. Evrei 6:13-19). De fapt formula „pe Mine Însumi jur” apare în Biblie de patru ori: Gen. 22:16, Is. 45:23, Ier. 22:5, 49:13.

Este prea târziu pentru pocăinţă

3. … când Dumnezeu porneşte spre împlinire (1:3-4).

În mod curent Dumnezeu se slujeşte de îngeri pentru împlinirea misiunilor Sale.

În mod normal un singur înger este suficient pentru a reprima o puternică oştire profesionistă (2Regi 19:35).

Ocazional, Dumnezeu pune cavaleria grea în mişcare. Dumnezeu trimite în ajutorul lui Israel armata sa de îngeri, fapt care nu era cunoscut decât de profetul său (2Regi 6:15-17).

În mod cu totul excepţional, Dumnezeu intervine personal.

Teofaniile sunt arătări ale lui Dumnezeu prin care se angajează activ în  rezolvarea unor situaţii conflictuale şi aplicarea unei sentinţe rostite. Domnul îi răspunde lui Iov „din mijlocul furtunii” (38:1). Domnul foloseşte dezlănţuirea elementelor naturii pentru a-şi face intrarea intrarea maiestuoasă între oamenii care l-au nedreptăţit prin meditaţiile lor. În 2 Samuel 22 / Psalm 18 David descrie sosirea lui Dumnezeu în ajutorul Său şi împotriva duşmanilor săi. Habacuc 3 îl descrie pe Dumnezeu venind în ajutorul poporului Său. Asocierea lui Dumnezeu cu heruvimii din aceste tablouri ilustrează realitatea tronului lui Dumnezeu purtat de heruvimi (Ez. 1, 9).

Este prea târziu pentru pocăinţă

4. … când Dumnezeu cere socoteală vinovaţilor (1:5).

Vinovăţia este evidentă pentru Dumnezeu precum capitalele sunt pentru ţările lor.

Neruşinarea a ajuns la culme. Decadenţa a ajuns să circule în esenţe tari. Capitalele regatelor evreieşti reprezentau culmea păcătoşeniei lui Israel.  Evreii se lăudau cu standardul lor scăzut de moralitate prin faptul că înseşi capitalele lor se afişau cu el.

O conştiinţă apăsată de vina păcatului nu îl poate ignora, ci îl mărturiseşte şi acceptă soluţia lui Dumnezeu prin credinţă. Conştiinţa unor păcătoşi devine imună la mustrare şi nu acceptă păcatul personal, ci din contră se laudă cu el. Conducătorii lui Israel făceau abstracţie de situaţie decadentă din ţară şi de consecinţele aduse peste ei de Dumnezeu pentru păcatele lor (cf. Amos 6:6).

Este prea târziu pentru pocăinţă

5. … când Dumnezeu decretează distrugerea totală (1:6-7).

Dumnezeu judecă mândria societăţii doborând la pământ construcţiile monumentale. Dumnezeu judecă mândria poporului său lovind în înşişi idolii săi.

La Babilon Dumnezeu a intervenit oprind lucrările „turnului care se dorea a atinge cerul”. Tot la fel Dumnezeu a decretat distrugerea Samariei prin Amos, începând cu clădirile monumentale (Amos 3:13-15). Distrugerea a tot ce era impozant era un semn de umilire a poporului. Oare nu aceasta urmăreau teroriştii arabi să realizeze în SUA prin atentatele din 11 septembrie 2001?

Politica de cucerire a asirienilor presupunea executarea nobililor şi a combatanţilor şi deportarea supravieţuitorilor. În locul lor erau deportaţi alţii din teritorii îndepărtate. Tehnica a fost folosită de sovietici şi de popoarele comuniste sub numele de reeducare şi Gulag. Politica de cucerire a babilonienilor presupunea executarea rebelilor, deportarea nobililor şi graţierea supravieţuitorilor lipsiţi de importanţă sub conducerea unui guvern-marionetă. Dumnezeu îngăduia sancţionarea tuturor vinovaţilor şi recuperarea poporului prin rămăşiţă. Tot ce era mai mândru în ţară, care luase locul lui Dumnezeu, era doborât în ţărână.

Polemica anti-idolatră face istorie prin profeţii scriitori. Totul a început cu confruntarea dintre Dumnezeu şi zeii Egiptului (Ex. 12:12). Dumnezeu făcuse promisiunea de a-i sancţiona pe evrei pentru idolatria lor încă de pe vremea lui Moise (Deut. 29:16-18). Pe vremea judecătorilor filistenii au luat captiv Chivotul Legământului şi l-au depus ca trofeu în templul lui Dagan, doar ca să afle a doua zi pe zeul lor căzut de pe soclu înaintea Chivotului. A doua zi l-au găsit cu capul şi mâinile tăiate pe prag (1Sam. 5:1-5). Nimic nu îl stârneşte pe Dumnezeu mai mult decât închinarea la idoli (Isaia 2:6-23). Isaia anunţă că tot ce este înălţat deasupra lui Dumnezeu urmează să fie dat jos de pe soclu.

Este prea târziu pentru pocăinţă

6. … când profetului nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să se bocească (1:8-16).

Zicătoarea „Evreii ştiu cel mai bine să … moară” vorbeşte despre vocaţia de martir a acestui popor (Zus Bielski în filmul Defiance). Totuşi evreii ştiu foarte bine şi să se bocească, tot la fel cum românii ştiu cel mai bine să se plângă şi să improvizeze.

Profetul recurge la măsura extremă de a se boci desculţ şi gol în anticiparea evenimentelor viitoare când alte o duzină de cetăţi israelite i se vor alătura. Unele dintre acestea nu au fost identificate. Localităţile din lista lui Mica provin din zona dealurilor submontane ale Iudeei numită Şfela. În textul din Isaia 10:28-32 se face referire la alte cetăţi din ţinutul lui Beniamin.

Cronicile asiriene mărturisesc despre o campanie în Iuda care a cucerit 46 de localităţi fortificate, un număr care se potriveşte celor două liste din Mica şi Isaia. Este foarte probabil ca asirienii să fii avansat din două direcţii: dinspre Filistia (sud-vest) şi dinspre Samaria (nord) care deja era provincie asiriană. Din Lahiş, Sanherib a trimis o delegaţie la Ezechia şi a primit tribut. Apoi nemulţumit şi-a trimis armatele într-acolo nu înainte de a fi eliminat ameninţarea egipteană care ameninţa să-i taie retragerea şi de a fi cucerit cetăţile fortificate din Şfela. În cronicile asiriene, Sanherib se laudă cu prinderea lui Ezechia „ca o pasăre în colivie” la Ierusalim. Deşi nu aminteşte nimic despre umilinţa îndurată în faţa zidurilor Ierusalimului, Sanherib admite că cea mai mare cucerire a campaniei respective a fost cetatea Lahiş, căreia îi dedică un impresionant basorelief pe peretele dormitorului imperial.

Invitaţie

Domnul Isus şi apostolii ne atrag atenţia că vremea cea mai potrivită pentru pocăinţă este astăzi! Duhul Sfânt are acelaşi mesaj (Ev. 3:7, 15; 4:7). Mesajul pocăinţei a fost numitorul comun al lucrării de predicare a lui Ioan Botezătorul şi al Domnului Isus: „Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia Cerurilor este aproape!” (Mt. 4:17). Moartea violentă a unor oameni nu îi deosebeşte de supravieţuitori, ci doar de cei ce se pocăiesc, pentru că în cele din urmă toţi care nu se pocăiesc vor avea parte de o moarte violentă: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi vei pieri la fel” (Luca 13:3, 5). De aceea, nu vă împotriviţi Duhului şi vă pocăiţi chiar astăzi.

 

Comentarii închise la Când este prea târziu pentru pocăinţă?

Din categoria Mica