În căutare de lucruri mai bune care însoțesc mântuirea

Într-un publicat anterior am identificat, fără pretenții de exhaustivitate, cinci motive care îi pot împiedica pe unii creștini să recurgă la mijloacele media pentru o comuniune virtuală în jurul Mesei Domnului. Există, totuși, unele neajunsuri ale comuniunii virtuale care dau multora de gândit și asupra cărora doresc să zăbovesc în acest articol. Dacă mântuirea nostră nu depinde de împărtășirea din Masa Domnului, atunci de unde înverșunarea cu care este interzisă practicarea ei prin mijlocirea virtualului?

„Toți mâncăm dintr-o singură pâine” (1Cor 10:17). Reflectând la comuniunea creștină în jurul Mesei Domnului, Apostolul Pavel subliniază unitatea trupului lui Cristos ilustrată de acea pâine, una singură, din care se împărtășesc toți comesenii chemați la Masa Domnului. Aici trebuie precizate două lucruri. În primul rând, Apostolul nu putea să ridice pretenții că toate adunările din Împeriul Roman existente în acea vreme se împărtășeau dintr-o singură pâine. Nici măcar cele din Ahaia nu puteau să se împărtășească din aceeași pâine din considerente pur practice. Este evident că Pavel avea în vedere pâinea ce se frângea într-o comuniune creștină, indiferent de numărul participanților; acea pâine reprezenta (făcea trimitere, simboliza) trupul lui Cristos împărtășit între ei. Cristos este unul, noi suntem cei mulți.

În al doilea rând, Biserica (Trupul lui Cristos) era fracturată încă din perioada apostolică pe diverse criterii: practică eclezială, loialitate față de unul sau altul dintre apostoli, apartenență etnică etc. Tocmai de aceea, prin epistole, Apostolul dădea în mod frecvent învățături pentru îndreptare. Astăzi, Trupul lui Cristos, Biserica Universală, este fracturat peste măsură de mult și s-au adăugat diferențelor din antichitate, diferențe de natură confesională și cele legate de calendar religios. Câtă babilonie cu data prăznuirii Paștilor! Prin urmare, nu ar trebui să existe vreo temere că împărtășindu-ne în grupuri mici am putea face mai mult decât a reușit deja Biserica în istoria ei, cu ajutorul nemijlocit al conducătorilor ei. Noi nu putem pretinde că ne împărtășim cu toții din aceeași mâncare și din aceeași băutură în măsura în care generația lui Moise a Israelului antic au mâncat din aceeași mană și au băut aceeași apă din stâncă. În fapt, Apostolul ne atrage atenția că este vorba despre o realitate spirituală, adică despre Cristos, care, așa cum nu era de față cu evreii prin pustiu, nu este nici cu noi de față în chip trupesc (1Cor. 10:3-4).

„Când vă adunați în același loc, nu mai ajungeți să mâncați Cina Domnului!” (1Cor 11:20, EDCR) Versiunea veche a lui Cornilescu spunea: „Când vă adunați dar în același loc, nu este cu putință să mâncați cina Domnului.” NTR1 reda cuvintele lui Pavel astfel: ”Când vă adunați, voi nu veniți să mâncați Cina Domnului!” Diferențele arată că avem un text problematic, mai ales dacă îl citim atomizat, pe versete. În context, însă, Pavel deplânge situația din Corint unde comunitatea stratificată social nu se împărtășea cu reverență și echitate de Masa Domnului, transformată într-un bâlci după modelul meselor festive (symposia) la care obișnuiseră să participe înainte de convertire. Deci adunarea împreună ar trebui să constituie un motiv de sărbătoare, de comemorare a morții Domnului până va reveni la Biserica Sa.

La vechii evrei, marile sărbători anuale erau însoțite de pelerinaj, așa încât să se poată spune că ”tot Israelul, de la Dan la Beer-Șeva”, cu sclavi și cu refugiați cu tot, cu mic cu mare, toți circumciși, s-a strâns la praznic. Din păcate în mod cu totul ocazional, extrem de rar, se întâmpla lucrul acesta. Totuși, Legea lui Moise prevedea ca aceia care nu au putut fi prezenți la data planificată să îl poată sărbători o lună mai târziu (Num. 9:1-14). Se poate presupune că Paștile era sărbătorit și acasă după ritualul străvechi ce nu a fost anulat și la Templu, cu toți pelerinii. În lipsa Templului s-a revenit la sărbătorirea unică, doar în familie. Preocuparea pentru participarea TUTUROR evreilor la Paști este exemplară. Creștinii nu dovedesc aceeași preocupare pentru singurul ritual repetabil, recunoscut de toate confesiunile, care comemorează moartea Domnului și temeiul eliberării creștinilor din păcat.

„Fiecare să se cerceteze pe sine și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta” (1Cor. 11:28). Cu alte cuvinte, controlul participării la Masa Domnului se află în grija fiecărui credincios în mod personal, nu în grija conducătorilor adunării sau Adunării Generale a adunării. Spre a fi deosebită de alte mese și ocazii festive, participarea la Masa Domnului trebuie însoțită de pregătire spirituală, de interiorizare, de mărturisirea păcatelor. Preocuparea pentru controlul moral al participanților nu duce nicăieri. Îngrijorarea cu privire la meritele cuiva de a participa la Masa Domnului nu duce nicăieri. Fiecare este responsabil în dreptul său de ce atitudine are față de „trupul și sângele Domnului”. Totuși, așa cum ne învață Apostolul, putem să ne asigurăm că nu oferim contextul în care credincioși mai puțin veghetori pot ajungă să trateze fără reverență Masa Domnului. În Corint, nici conducătorii Bisericii nu au dovedit discernământul necesar pentru a-i ajuta pe credincioși să facă deosebire între masa dracilor și Masa Domnului, între jertfele idolești și jertfa Domnului, între symposia și Masa Domnului. Străduința de a-i educa pe credincioși nu trebuie să înceteze, dar educația eficientă nu se face prin interdiții. Mai ales dacă presupunem un anumit nivel de înțelegere din partea credincioșilor și țintim la creșterea în maturitate.

CU TOATE ACESTEA…

Niciunul dintre textele clasice folosite pentru a fundamenta învățătura despre Masa Domnului nu a fost scris în vremuri de pandemie și cu situații de auto-izolare în minte. A pretinde că cei aflați în carantină sau în auto-izolare nu sunt îndreptățiți să primească Masa Domnului ca parte a pachetului de asistență spirituală, doar pentru că Noul Testament nu spune nimic despre asemenea situații, este dureros de reducționist. Chiar dacă nu există nicio referință în Noul Testament cu privire la asistarea spirituală a creștinilor întemnițați, sau bolnavi, sau muribunzi (afară de tranzitoriul Iacov 5:14), ce înseamnă practic „ați venit să Mă vedeți” și „ați trecut pe la Mine” (Mt 25:36)? Din moment ce Domnul rezumă așa ajutorul acordat bolnavului și întemnițatului de creștinii răsplătiți la judecată, suntem obligați să clarificăm această practică. Diferă practica asistării spirituale a celor aflați în carantină/ auto-izolare în funcție de cauza ce i-a condus acolo și de situația specifică în care se află?

E posibil ca evanghelicii să demonstreze două temeri ascunse în a opta pentru soluții care să-L aducă pe Cristos mai aproape de enoriași chiar și prin sărbătorirea Mesei Domnului. Întâi, temerea de a căuta în texte necanonice soluțiile oferite Părinții apostolici și de ceilalți Părinți ai Bisericii la situații de criză asemănătoare celor prin care trecem noi. Această deschidere între studiul patristic există deja în institutele de învățământ superior și informarea este primul pas între înțelegerea creștinismului antic cu problemele sale și, mai ales, cu soluțiile promovate pentru acele probleme. Cercetarea poate continua cu literatura medievală și modernă care păstrează reflecțiile teologice din timpul marilor încercări prin care a trecut Biserica. Să fie numai experiența lui Spurgeon de folos aici? Pe vremea lui, Anglia a trecut printr-o epidemie de holeră. Ciprian a trecut printr-o molimă ce a ținut în jur de 20 de ani în sec. III. Despre ciuma din sec. XIV care a bântuit Europa au scris mai mulți creștini printre care și Iulian de Norwich. Un secol și jumătate mai târziu, ciuma a izbucnit în Zurich-ul lui Zwingli și în Wittemberg-ul lui Luther. În 1542, ciuma a bătut și la porțile Genevei unde era activ Calvin (nu a fost singura ocazie din viață când s-a întâlnit cu ea). Jonathan Edwards a trăit pe vremea epidemiei de variolă în teritoriile nou-colonizate de emigranții europeni în America de Nord. S-ar prea putea să găsim în lucrările acestor teologi valoroase reflecții asupra reacției Bisericii în vreme de epidemie.

O altă temere, mai înfricoșătoare decât cea dintâi, ar putea fi că, acceptând sărbătorirea în spațiu virtual a Mesei Domnului, am acredita prin uzanță practica teleevangheliștilor, pe care am condamnat-o atât de vehement. Totuși, lipsa mobilității ne constrânge să rămânem acasă și părtășia să ne fie mediată prin văz și auz, sau numai prin auz. Însă Duhul nu participă? Convingerea noastră este că Evanghelia trebuie auzită pentru a fi crezută (Rom. 10:14-17), nu trebuie văzută, mirosită, sau atinsă (decât pentru cei cu dizabilități de auz). Așadar Duhul participă când Evanghelia este auzită.

Pentru aceste Paști timpul rămas este prea scurt pentru dezbateri teologice. Rămâne întrebarea dacă îi va păsa cuiva să deschidă front de lucru pe acest subiect arzător: Cum se slujește Biserica în perioade de auto-izolare la domiciliu impusă de autoritățile statului? Organizând programe online? Se vorbește despre soțul credincios a fi preot în familia lui. E posibil ca, în perioade în care Biserica este limitată la familiile celulare care o compun, soțul credincios să primească mai multe responsabilități pe linie spirituală? Acum, mai mult decât oricând altcândva, constatăm cât de importantă este maturizarea spirituală a Bisericii. Suntem într-un secol în care pandemiile se pot întoarce oricând și intrăm în pandemie cu Biserica la nivelul de maturitate în care am adus-o până în acel moment. De aceea munca lucrătorilor creștini trebuie să fie neobosită și perseverentă.

P.S. Constat că avem un colectiv de pastori îmbătrânit. În contextul actual al interdicției ca cetățenii seniori în vârstă de peste 65 ani să nu poată ieși decât între anumite ore, cine ne îngroapă morții? Cei puțini, mai tineri. Dacă rămânem și fără ei, cu cine mai defilăm?

Chiar trebuie să alegorizăm ca să fim relevanți?

Sărbătoarea Nașterii Domnului așa cum o sărbătorim astăzi cunoaște diverse tradiții care s-au acumulat pe parcursul secolelor. Nu avem informații că ar fi fost sărbătorită de Biserica primelor secole. Prima înregistrare scrisă despre sărbătorirea Nașterii Domnului ne parvine din anul 336 d.H. Data din decembrie a fost propusă de un călugăr din sec. VI (Dionisus Exiguus) și cel mai probabil nu s-a petrecut în decembrie. Colindele au apărut abia prin sec. XIII. Nu mai vorbesc despre pomul de Crăciun, despre moș și despre sacrificatul de Ignat.

Doresc să medităm la semnificația Crăciunului folosind ca punct de plecare o formulare des întâlnită printre creștini. Cică “Isus dorește să se nască în inima fiecăruia. Primește-l în inima ta.” Ați auzit de îndemnuri de tipul: “Fă loc pentru Isus în inima ta, să nu ajungă într-o iesle” sau „Maria bate și la inima ta, primește-o să-l nască pe Isus în inima ta.”

Aceste formulări propun o interpretare alegorică a textului biblic și apreciază ieslea drept inima omului. Dacă ieslea din staul este inima omului, atunci ce facem cu Iosif și cu Maria, cu păstorii și cu magii? Ce reprezintă scutecele cu care a fost înfășat Pruncul Isus? Cine sunt ceilalți pelerini care au găsit loc în han? Ce înseamnă emigrarea în Egipt și repatrierea la Nazaret?

Constat că problema este veche și se regăsește chiar și la unii Părinți ai Bisericii care au promovat interpretări alegorizante. Iată câteva exemple din comentariile la Evanghelia după Luca.

Venerabilul Bede, călugăr benedictin din sec. VIII, spunea: “Cristos se zămislește ori de câte ori cineva care îl aude, luând făina Cuvântului, își întemeiază o casă a pâinii veșnice. Zilnic în pântecele feciorelnic, adică în sufletele credincioșilor, el se zămislește prin credință și este născut prin botez.” În felul acesta asocierea botezului cu nașterea din nou primește un nou element de comparație: nașterea trupească a lui Isus. Constat că se face confuzie între nașterea trupească și cea spirituală. Domnul vorbea despre o a doua naștere dar nu din apă, ci din Duhul. În adevăr Cristos a fost al doilea Adam, dar nașterea lui trupească a fost perfect naturală.

Chiril al Alexandriei (sec. IV-V): “El a găsit umanitatea redusă la nivelul dobitoacelor. De aceea el este pus ca fânul în iesle, ca noi, care am lepădat poftele noastre trupești, să ne ridicăm la nivelul de inteligență potrivit naturii umane. Deși aveam suflete animalice, când ne apropiem de iesle, adică de Masa lui, nu găsim acolo fân, ci pâinea din cer, care este trupul vieții.” Și aici descoperim aceeași suprapunere de imagini, cea cu trupul Domnului care este pâinea vieții și copilașul depus în iesle.

Ieronim, ascetul din Betleem (sec. IV-V): “El nu a găsit loc în Sfânta-Sfintelor care strălucea de aur, pietre scumpe, mătase și argint. El nu se naște printre aur și bogății, ci în mijlocul gunoiului, într-un staul unde păcatele noastre erau mai abjecte decât gunoiul. El se naște pe o movilă de gunoi ca să-i înalțe pe cei ce provin de acolo (Ps. 113:7).” Tot Ieronim mai spune “El nu a găsit un loc printre oameni. El nu a găsit un loc la Platon, nici la Aristotel, ci într-un staul, printre dobitoace de povară și animale fără minte, printre cei simpli și ignoranți.”

Ambrozie: “El a fost un copilaș, ca tu să fii un om desăvârșit. El a fost învelit în scutece, ca tu să fii eliberat din legăturile morții. El a fost pus într-un staul, ca tu să fii pus într-un altar. El a fost pe pământ ca tu să fii printre stele. Lui nu i s-a găsit loc în han, ca tu să te bucuri de locuință printre stele. El, deși era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui tu să devii bogat.” Această reflecție este cu totul acceptabilă și ține cont de natura unică a Întrupării.

Întrebarea cea mai importantă este dacă avem dreptul să alegorizăm la discreție, numai să ne iasă un sens nou spiritual? Cum aplicăm o asemenea narațiune la viața noastră? În primul rând, alegorizarea este ca un croi pe măsura clientului: interpretarea alegorică este pe măsura erudiției și lecturilor fiecărui interpret. În al doilea rând, narațiunile despre Întruparea Domnului sunt extrem de speciale pentru că ele vorbesc despre întruparea lui Dumnezeu, un eveniment unic irepetabil. Evenimentele excepționale nu se pretează reflecțiilor subiective. Niciun muritor nu se poate regăsi în situația lui Dumnezeu întrupat, dar poate rezona cu condiția umanității asumată de Cristos. Tocmai de aceea ajungem la interpretarea autorizată oferită de Cristos Însuși. Domnul ne avertizează că la judecată le va reproșa unora că L-au neglijat deoarece nu i-a ajutorat pe cei mai neînsemnați frați ai Lui (Matei 25:31-46). Identificarea fraților neînsemnați cu Isus ne poate ajută să înțelegem că Pruncul Isus îi poate reprezenta pe cei neajutorați.

Spune cineva: “Să ne nască Platon în inima ta”? Ați auzit printre comuniști urarea: “Să se nască Marx în inima ta”? Ați auzit mecanicii auto urându-și: “Să se nască Ford în inima ta”? De ce folosim în teologie această urare? În Israel era obiceiul ca oamenii să se binecuvânteze folosind numele unui strămoș ilustru: Rahela, Leea, Tamara (Rut 4:11-12). Se făcea referință la omul matur și nu la copilașul crud nou-născut. Este adevărat că folosim imaginea nașterii și de o manieră figurativă când spunem că se naște un gând în mintea cuiva, sau că dintr-un gând se naște un eveniment/o situație, etc.

Să vedem acum câteva probleme teologice pe care le ridică interpretarea alegorică a nașterii Domnului.

O asemenea urare trece cu vederea dumnezeirea lui Cristos. Cristos există dintotdeauna. El a fost cu Tatăl dintotdeauna, Cuvântul prin care au fost create toate. Întruparea este planul hotărât de Dumnezeu pentru a face mântuirea pe înțelesul nostru. Chiar și acolo în trupul firav al copilașului născut de tânăra Maria era ascunsă Dumnezeirea sub protecția armiei îngerești, venerată de cei mai înțelepți oameni ai lumii și de cei mai modești evrei deopotrivă.

O asemenea urare trivializează experiența umanității de către Cristos. Cristosul s-a născut o singură dată din fecioara Maria. Evenimentul a avut loc la “împlinirea vremii”. Perioada copilăriei este aproape ignorată în evanghelii. Cele câteva incidente din perioada copilăriei au menirea să autentifice faptul că Isus a avut viața unui om normal. Marcu pare stânjenit de această perioadă și își începe evanghelia brusc de la botezul Domnului Isus în Iordan. Printre contemporanii lui Isus au existat oameni care desconsiderau învățătura și lucrarea sa pe motiv că știau al cui este.

O asemenea urare ignoră desăvârșirea lucrării Sale. El nu a rămas captiv umanității ci și-a asumat-o, a înnoit-o și a proslăvit-o. Deci El nu mai este niciodată copilul Mariei. El este Fiul lui Dumnezeu care și-a câștigat dreptul să fie om. El a păstrat natura umană alături de natura sa divină. El este Începutul și Sfârșitul, Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cuvântul lui Dumnezeu, Martorul credincios, Cel întâi născut dintre cei morți, Fiul lui Dumnezeu cu ochii ca para focului, Începutul zidirii lui Dumnezeu, Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce ține cheile Locuinței morților, Domnul împăraților pământului, Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Spune-mi, ai găsit undeva în aceste titluri vreunul care se poate atașa unei reclame la Pampers?

O asemenea urare contestă mântuirea care este o lucrare radicală de la bun început și nu un proces nesfârșit de creștere naturală. Când Cristos intră în inima cuiva, El nu vine timid, jenat și domol. El vine să renoveze, să schimbe, să restaureze, să reformeze. Dacă nu l-ai cunoscut în felul acesta, probabil te-ai amăgit singur cu niște forme religioase, cu niște ritualuri. Nu degeaba vorbește Evanghelia atât de frecvent despre faptul că întâlnirea lui Isus cu diverși oameni a presupus scoaterea de demoni. Tu nu poți să-I porți de grijă lui Isus, așa cum Maria îi schimba scutecele sau îl alăpta. Isus vine să-ți poarte de grijă. Nu El are trebuință să fie învățat să vorbească, ci tu trebuie să fi învățat să vorbești, pentru că ceea ce ai făcut până acum nu se poate numi vorbire. Tu trebuie să fi învățat să mergi, să muncești, să cânți, să gândești, pentru că toate acestea le-ai făcut doar pentru tine.

O asemenea urare ignoră lucrarea de mântuire încheiată din perspectiva noastră. Cristos s-a născut în Betleem, a crescut, s-a maturizat pentru ca la vârsta maturității să moară răstignit pe cruce. El nu intră în viața omului ca să fie răstignit acolo decât de cei apostați, dar în inima acestora nici nu a intrat de fapt. Să nu confundăm așadar lucrarea de mântuire desăvârșită de Cristos în trupul Său cu lucrarea de convertire pe care o realizează în fiecare dintre noi, luând din bunurile sale și transferându-le nouă, luând dreptatea sa și imputândune-o nouă, luând din virtuțile sale și deprinzându-ne cu ele.

O asemenea urare supralicitează capacitatea omului de a consimți prin efort propriu împăcarea cu Dumnezeu. Inima omului este extrem de rea, iar a unora este chiar împietrită, adică închisă față de orice cuvânt care vine de la Dumnezeu. Pavel îi consideră pe oamenii fără Dumnezeu morți în păcat, așa încât numai puterea unei lucrări de înviere îi mai poate scăpa. Primirea lui Cristos se face prin pocăință.

Să vedem ce spune Apostolul Pavel despre intrarea lui Isus în inima omului (Efeseni 3):

¹⁴ De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui, ¹⁵ din Care îşi primeşte numele întreaga familie^[b], din cer şi de pe pământ, ¹⁶ şi mă rog ca, potrivit cu bogăţiile Sale slăvite, să fiţi întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul lăuntric, ¹⁷ astfel încât Cristos să locuiască, prin credinţă, în inimile voastre, pentru ca, fiind înrădăcinaţi şi statorniciţi în dragoste, ¹⁸ să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, ¹⁹ să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere, ca astfel să fiţi umpluţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.

²⁰ A Lui, Care poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi, ²¹ a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin.

Constatăm că aici nu există nimic despre vulnerabilitatea copilașului din iesle, și despre nevoia lui de creștere, ci doar despre omnipotența lui Dumnezeu și despre nevoia noastră de creștere.

Un alt text celebru, adesea scos din context, este Apocalipsa 3:20, acolo unde Isus cel înviat bate la ușă așteaptă să fie invitat înapoi în Biserica de unde a fost scos de comunitatea atotsuficientă. El nu este un copil care scrijelește la ușă să fie reprimit în casă după ce a fost disciplinat.

Pe scurt, Biserica trebuie să recupereze învățătura despre divinitatea lui Cristos, să reflecteze mai profund asupra adevărului Evangheliei atunci când își compune poeziile și mesajele, dar și să articuleze mai coerent această învățătură.

Narațiunile învierii

Versiunea lui Matei are în atenție misiunea Domnului Isus de a se întâlni cu ucenicii în Galileea. Matei nu are interes pentru întâlnirile Domnului cu Petru, cu ucenicii pe drumul Emausului, cu ucenicii în camera de sus, cu sau fără Toma. Întâlnirea din Galileea este prima și ultima întâlnire a Domnului cu ucenicii despre care ne relatează Matei. Cu acest prilej Domnul își ia și rămas bun de la ucenici și îi însărcinează cu o nouă misiune: evanghelizarea lumii.

Ca să fie o misiune, trebuie să existe și niște obstacole. Care sunt acestea? În primul rând, femeile trebuiau convinse să ducă mesajul învierii la ucenici. Cum puteau fi ele convinse? Cu ce argumente? Cu siguranță un mormânt sigilat și niște străji încă postate la intrare, chiar dacă mormântul era gol pe dinăuntru, nu puteau fi niște argumente credibile. De aceea în momentul în care îngerul le adresează chemarea de a le vesti ucenicilor învierea Domnului și invitația de a se vedea în Galileea, piatra fusese dată la parte, iar santinelele zăceau pe jos. Tocmai plecaseră de la mormânt, când Isus cel înviat li se arată, ele îl recunosc și aud din gura Lui același mesaj: „Ne revedem în Galileea”. Așadar ca să se poată întâlni cu Isus cel înviat, ucenicii au avut nevoie de niște martori credibili.

În al doilea rând, pentru a se putea întâlni cu Isus în Galileea, ucenicii aveau de respins teoriile mincinoase inventate de opozanții lui Isus. Soldații numiți și străjeri și păzitori în această narațiune nu s-au achitat de niciuna dintre datoriile sacre ale soldatului de gardă. Marii-preoți au inventat rapid o teorie care îi punea în cea mai proastă lumină pe soldați, deși ar fi trebuit să fie trecuți în rezervă sau executați, cum a făcut Irod când a evadat Petru (F. ap. 12). Teoria spunea că trupul mort al lui Isus ar fi fost luat în timpul nopții de ucenicii Săi, pe când soldații dormeau în post. Pusă în balanță cu mărturia femeilor, oricât de puțin credibile erau ele, nu puteau bate dovezile oferite de acestea.

Drept urmare, ucenicii se pun la drum și se duc în Galileea să Îl întâlnească pe Isus cel înviat. Chiar și așa unii s-au îndoit, până când Isus S-a apropiat de ei și le-a vorbit. Conflictul se relansează printr-o chemare neobișnuită: mărturia învierii înaintea tuturor popoarelor. Înțelegem de aici că reflectarea la moartea lui Isus este insuficientă pentru ucenicul Domnului. Învierea Sa pune moartea în perspectivă și întâlnirea Cristosului înviat îl scoate pe ucenic din încurcătura în care L-a dus moartea Sa. Învierea nu a fost ușor de acceptat nici chiar de ucenicii Domnului, cu atât mai puțin de ucenicii de astăzi. Și noi avem nevoie de martori ai învierii ca să putem înfrunta teoriile mincinoase ale dușmanilor.

Versiunea lui Marcu este cea mai scurtă. Manuscrisele cele mai vechi cuprind doar versetele 1-8 din capitolul 16, celelalte fiind adăugate mai târziu. De data aceasta avem niște eroine. Cele trei femei pornesc în misiunea de a unge trupul Domnului Isus cu uleiuri aromate. Obstacolul la care ele se gândeau că le va sta în cale era ușa de piatră pusă pe intrarea în camera mortuară (o peșteră). Când au ajuns la mormânt au constatat că piatra nu mai era la locul ei și că aveau o nouă problemă: trupul lui Isus nu mai era la locul lui, ci în locul acestuia era un „tinerel, șezând la dreapta, îmbrăcat într-un veșmânt alb”. Cum vor rezolva problema aceasta? „Tinerelul” le spune că Isus a înviat și că urma să se întâlnească cu toți ucenicii în Galileea. Până aici toate sunt cum trebuie, în acord cu versiunea lui Matei. Ele au plecat de la mormânt în fugă, cuprinse de cutremur și spaimă (bucuria din Matei nu mai este) și nu au spus nimănui nimic pentru că se temeau (mărturisirea din Matei nu mai este). Practic femeile nu și-au îndeplinit misiunea de a unge trupul Domnului pentru că nu mai era și nici nu au dat de el. Nu este de mirare că cineva după ceva timp a considerat necesar să adnoteze această relatare și să pună în ea speranța și bucuria care lipseau. Versiunea lui Marcu, probabil și cea mai veche, încheie relatarea Evangheliei în mod brusc, cam cum se încheie și Iona, lăsând cititorului să-și clarifice gândurile în lumina celor citite în restul Evangheliei când Isus anunța acest deznodământ. Dacă nu avem un trup în mormânt, oare ce s-a întâmplat cu el? Să fii înviat?

Versiunea lui Luca (cap. 24) este mai detaliată decât precedentele și aduce câteva elemente noi: sunt mai mult de trei femei care au mers la mormânt, au fost văzuți doi bărbați în haine albe, Petru vizitează mormântul gol, Domnul Se arată celor doi ucenici pe drumul către Emaus, și Domnul Se arată ucenicilor în camera de sus în lipsa lui Toma. Cine este eroul? De data aceasta Domnul Isus este Cel care caută să realizeze ceva: convingerea ucenicilor că a înviat, sau cu alte cuvinte încearcă să facă din ucenici niște martori ai învierii. Toți ucenicii au probleme să înțeleagă cuvintele spuse de Domnul Isus înainte de moartea și învierea Sa. Care erau așadar obstacolele din calea misiunii Domnului de a face din ucenicii Săi martori ai învierii?

(1) Ucenicii au uitat că evenimentele petrecute sub ochii lor împlineau profeția lui Isus (Luca 24:1-12).

(2) Ucenicii au uitat că evenimentele petrecute sub ochii lor împlineau profețiile Vechiului Testament (Luca 24:13-34).

(3) Ucenicii au verificat veridicitatea evenimentelor petrecute sub ochii lor (Luca 24:35-43).

În concluzie, Domnul le repetă argumentele din Scripturile ebraice și îi însărcinează ca martori ai învierii Sale, doar că mai trebuie să aștepte puțin pentru îmbrăcarea „cu putere de sus” (24:49), un fapt care anunță un incident viitor.

Ce învățăm de la Luca? Pentru ca un ucenic al Domnului să devină martor al învierii este nevoie de însușirea unor elemente naturale și de însușirea altuia supranatural. Despre cel supranatural nu știm detalii, dar citind a doua carte a lui Luca aflăm că este vorba despre Duhul Sfânt. În capitolul 24 al Evangheliei sale Luca ne spune care sunt acele elemente „naturale” care ne califică pentru statutul de ucenici: cuvintele lui Isus, cuvintele Vechiului Testament și evidențele constatate de martorii oculari. Vi se pare ceva cunoscut? Apocalipsa lui Ioan vorbea despre aceleași lucruri în termenii Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus. Apostolul Pavel vorbea despre Cuvântul lui Dumnezeu și tradiția apostolică.

Versiunea lui Ioan asupra învierii este cea mai elaborată (cap. 20-21). El este singurul evanghelist care detaliază întâlnirea ucenicilor cu Domnul Isus în Galileea (cap. 21).  Chiar dacă nu include relatarea întâlnirii ucenicilor pe drumul spre Emaus, Ioan are de adăugat detalii la arătările Domnului către Maria Magdalena și către ucenicii din camera de sus, atât când lipsea Toma cât și cu Toma de față. În plus vizitarea mormântului de către Petru primește mai multă greutate și aflăm că Ioan îl însoțește. Ioan în schimb trece cu vederea primele incidente ale învierii despre escapada femeilor la mormânt și episodul cu îngerii. Care este perspectiva narativă a lui Ioan? Ce a vrut Ioan să ne transmită? Este semnificativ faptul că la mijlocul celor două capitole se află afirmațiile de intenție ale apostolului pentru scrierea Evangheliei: „pentru ca voi să credeți și astfel să aveți viața veșnică”. Din moment ce credința este cheia pentru viața veșnică, relatările incluse în narațiunea învierii au fost selectate pentru același motiv pentru care și celelalte relatări din carte au fost incluse: ca să credem. Adică să ajungem să credem ca și ucenicii. Se poate înțelege că cel puțin pentru capitolul 20 intenția lui Ioan era ca să îl arate pe Isus preocupat de încredințarea ucenicilor că a înviat. Care sunt obstacolele pentru realizarea acestui deziderat?

(1) Scepticismul ucenicilor trebuia adresat. De aceea mormântul trebuia să fie golit. Petru și Ioan au fost martorii mormântului gol. Detaliile prezentate de Ioan sunt extrem de semnificative pentru a combate teoria trupului furat.

(2) Durerea despărțirii trebuia alinată, angoasa determinată de moartea prematură a lui Isus trebuia adresată. Maria Magdalena are parte de o experiență personală cu Isus cel înviat. Detaliile experienței sale sunt foarte importante pentru a combate teoria iluziei optice sau a unei vedenii.

(3) Frica ucenicilor trebuia adresată, motiv pentru care, înainte să se coboare Duhul Sfânt, Domnul Își împuternicește ucenicii pentru perioada următoarelor 40 de zile. Aceasta contrazice teoria unei conspirații din partea ucenicilor.

(4) Scepticismul ucenicilor trebuie adresat, motiv pentru care Domnul Isus li se arată din nou cu Toma de față ca să aibă șansa de a vedea cu ochii lui.

Cu toate acestea, „ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”, adică ferice de toți ucenicii Domnului care nu au avut și nu vor avea parte de experiența de prima mână a Domnului înviat și vor trebui să creadă pe baza celor scrise de evangheliști. Observați cum prima și ultima experiență adresează aceeași problemă a experimentării nemediate a învierii Domnului. Tocmai de aceea apostolii au ales în locul vacantat de Iuda pe unul dintre ucenicii care l-au văzut pe Isus în trup până la înălțare, adică l-au văzut și pe Isus cel înviat (F. ap. 1:21-22). De notat că Domnul se ocupă și de sentimentele ucenicilor și își face timp de vindecarea emoțiilor lor. Ioan ne oferă rețeta completă (mai completă decât a lui Matei) pentru ca un ucenic să devină martorul învierii lui Isus: martorul învierii lui Isus este acel ucenic care și-a rezolvat îndoielile cu privire la învierea Domnului, a fost vindecat de durerea neîmplinirii propriei înțelegeri cu privire la Isus și de frica de persecuție, care poate fi adusă prin Duhul Sfânt.

Perspectivele celor patru evangheliști sunt complementare. Ei nu s-au străduit să ne ofere versiuni identice ale învierii, ci și-au permis să prelucreze informațiile pe care le aveau despre învierea lui Cristos din propria experiență sau din surse, urmărind îndeplinirea unui scop precis. Mai puțin în cazul lui Marcu, cititorul este invitat să urmărească transformarea ucenicilor din niște oameni debusolați de moartea prematură a lui Cristos, bulversați de turnura tragică a evenimentelor și încă șocați de eșecul lucrării lui Isus (în mintea lor desigur). Deși profețită, învierea i-a prins nepregătiți pe toți și reacția tuturor – mucenițe, ucenici, soldați, mari-preoți – este naturală. Fiecare personaj este surpris reacționând în mod original, în conformitate cu propriul caracter și prejudecăți. Numitorul comun este că toți, chiar și dușmanii, ajung să creadă în înviere. Însă numai unii s-au înfiorat cu privire la această revoluționară realitate.

Ce zici, a înviat Isus?