Arhive pe categorii: Polemici biblice

Confruntari pe teme biblice

Narațiunile învierii

Versiunea lui Matei are în atenție misiunea Domnului Isus de a se întâlni cu ucenicii în Galileea. Matei nu are interes pentru întâlnirile Domnului cu Petru, cu ucenicii pe drumul Emausului, cu ucenicii în camera de sus, cu sau fără Toma. Întâlnirea din Galileea este prima și ultima întâlnire a Domnului cu ucenicii despre care ne relatează Matei. Cu acest prilej Domnul își ia și rămas bun de la ucenici și îi însărcinează cu o nouă misiune: evanghelizarea lumii.

Ca să fie o misiune, trebuie să existe și niște obstacole. Care sunt acestea? În primul rând, femeile trebuiau convinse să ducă mesajul învierii la ucenici. Cum puteau fi ele convinse? Cu ce argumente? Cu siguranță un mormânt sigilat și niște străji încă postate la intrare, chiar dacă mormântul era gol pe dinăuntru, nu puteau fi niște argumente credibile. De aceea în momentul în care îngerul le adresează chemarea de a le vesti ucenicilor învierea Domnului și invitația de a se vedea în Galileea, piatra fusese dată la parte, iar santinelele zăceau pe jos. Tocmai plecaseră de la mormânt, când Isus cel înviat li se arată, ele îl recunosc și aud din gura Lui același mesaj: „Ne revedem în Galileea”. Așadar ca să se poată întâlni cu Isus cel înviat, ucenicii au avut nevoie de niște martori credibili.

În al doilea rând, pentru a se putea întâlni cu Isus în Galileea, ucenicii aveau de respins teoriile mincinoase inventate de opozanții lui Isus. Soldații numiți și străjeri și păzitori în această narațiune nu s-au achitat de niciuna dintre datoriile sacre ale soldatului de gardă. Marii-preoți au inventat rapid o teorie care îi punea în cea mai proastă lumină pe soldați, deși ar fi trebuit să fie trecuți în rezervă sau executați, cum a făcut Irod când a evadat Petru (F. ap. 12). Teoria spunea că trupul mort al lui Isus ar fi fost luat în timpul nopții de ucenicii Săi, pe când soldații dormeau în post. Pusă în balanță cu mărturia femeilor, oricât de puțin credibile erau ele, nu puteau bate dovezile oferite de acestea.

Drept urmare, ucenicii se pun la drum și se duc în Galileea să Îl întâlnească pe Isus cel înviat. Chiar și așa unii s-au îndoit, până când Isus S-a apropiat de ei și le-a vorbit. Conflictul se relansează printr-o chemare neobișnuită: mărturia învierii înaintea tuturor popoarelor. Înțelegem de aici că reflectarea la moartea lui Isus este insuficientă pentru ucenicul Domnului. Învierea Sa pune moartea în perspectivă și întâlnirea Cristosului înviat îl scoate pe ucenic din încurcătura în care L-a dus moartea Sa. Învierea nu a fost ușor de acceptat nici chiar de ucenicii Domnului, cu atât mai puțin de ucenicii de astăzi. Și noi avem nevoie de martori ai învierii ca să putem înfrunta teoriile mincinoase ale dușmanilor.

Versiunea lui Marcu este cea mai scurtă. Manuscrisele cele mai vechi cuprind doar versetele 1-8 din capitolul 16, celelalte fiind adăugate mai târziu. De data aceasta avem niște eroine. Cele trei femei pornesc în misiunea de a unge trupul Domnului Isus cu uleiuri aromate. Obstacolul la care ele se gândeau că le va sta în cale era ușa de piatră pusă pe intrarea în camera mortuară (o peșteră). Când au ajuns la mormânt au constatat că piatra nu mai era la locul ei și că aveau o nouă problemă: trupul lui Isus nu mai era la locul lui, ci în locul acestuia era un „tinerel, șezând la dreapta, îmbrăcat într-un veșmânt alb”. Cum vor rezolva problema aceasta? „Tinerelul” le spune că Isus a înviat și că urma să se întâlnească cu toți ucenicii în Galileea. Până aici toate sunt cum trebuie, în acord cu versiunea lui Matei. Ele au plecat de la mormânt în fugă, cuprinse de cutremur și spaimă (bucuria din Matei nu mai este) și nu au spus nimănui nimic pentru că se temeau (mărturisirea din Matei nu mai este). Practic femeile nu și-au îndeplinit misiunea de a unge trupul Domnului pentru că nu mai era și nici nu au dat de el. Nu este de mirare că cineva după ceva timp a considerat necesar să adnoteze această relatare și să pună în ea speranța și bucuria care lipseau. Versiunea lui Marcu, probabil și cea mai veche, încheie relatarea Evangheliei în mod brusc, cam cum se încheie și Iona, lăsând cititorului să-și clarifice gândurile în lumina celor citite în restul Evangheliei când Isus anunța acest deznodământ. Dacă nu avem un trup în mormânt, oare ce s-a întâmplat cu el? Să fii înviat?

Versiunea lui Luca (cap. 24) este mai detaliată decât precedentele și aduce câteva elemente noi: sunt mai mult de trei femei care au mers la mormânt, au fost văzuți doi bărbați în haine albe, Petru vizitează mormântul gol, Domnul Se arată celor doi ucenici pe drumul către Emaus, și Domnul Se arată ucenicilor în camera de sus în lipsa lui Toma. Cine este eroul? De data aceasta Domnul Isus este Cel care caută să realizeze ceva: convingerea ucenicilor că a înviat, sau cu alte cuvinte încearcă să facă din ucenici niște martori ai învierii. Toți ucenicii au probleme să înțeleagă cuvintele spuse de Domnul Isus înainte de moartea și învierea Sa. Care erau așadar obstacolele din calea misiunii Domnului de a face din ucenicii Săi martori ai învierii?

(1) Ucenicii au uitat că evenimentele petrecute sub ochii lor împlineau profeția lui Isus (Luca 24:1-12).

(2) Ucenicii au uitat că evenimentele petrecute sub ochii lor împlineau profețiile Vechiului Testament (Luca 24:13-34).

(3) Ucenicii au verificat veridicitatea evenimentelor petrecute sub ochii lor (Luca 24:35-43).

În concluzie, Domnul le repetă argumentele din Scripturile ebraice și îi însărcinează ca martori ai învierii Sale, doar că mai trebuie să aștepte puțin pentru îmbrăcarea „cu putere de sus” (24:49), un fapt care anunță un incident viitor.

Ce învățăm de la Luca? Pentru ca un ucenic al Domnului să devină martor al învierii este nevoie de însușirea unor elemente naturale și de însușirea altuia supranatural. Despre cel supranatural nu știm detalii, dar citind a doua carte a lui Luca aflăm că este vorba despre Duhul Sfânt. În capitolul 24 al Evangheliei sale Luca ne spune care sunt acele elemente „naturale” care ne califică pentru statutul de ucenici: cuvintele lui Isus, cuvintele Vechiului Testament și evidențele constatate de martorii oculari. Vi se pare ceva cunoscut? Apocalipsa lui Ioan vorbea despre aceleași lucruri în termenii Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus. Apostolul Pavel vorbea despre Cuvântul lui Dumnezeu și tradiția apostolică.

Versiunea lui Ioan asupra învierii este cea mai elaborată (cap. 20-21). El este singurul evanghelist care detaliază întâlnirea ucenicilor cu Domnul Isus în Galileea (cap. 21).  Chiar dacă nu include relatarea întâlnirii ucenicilor pe drumul spre Emaus, Ioan are de adăugat detalii la arătările Domnului către Maria Magdalena și către ucenicii din camera de sus, atât când lipsea Toma cât și cu Toma de față. În plus vizitarea mormântului de către Petru primește mai multă greutate și aflăm că Ioan îl însoțește. Ioan în schimb trece cu vederea primele incidente ale învierii despre escapada femeilor la mormânt și episodul cu îngerii. Care este perspectiva narativă a lui Ioan? Ce a vrut Ioan să ne transmită? Este semnificativ faptul că la mijlocul celor două capitole se află afirmațiile de intenție ale apostolului pentru scrierea Evangheliei: „pentru ca voi să credeți și astfel să aveți viața veșnică”. Din moment ce credința este cheia pentru viața veșnică, relatările incluse în narațiunea învierii au fost selectate pentru același motiv pentru care și celelalte relatări din carte au fost incluse: ca să credem. Adică să ajungem să credem ca și ucenicii. Se poate înțelege că cel puțin pentru capitolul 20 intenția lui Ioan era ca să îl arate pe Isus preocupat de încredințarea ucenicilor că a înviat. Care sunt obstacolele pentru realizarea acestui deziderat?

(1) Scepticismul ucenicilor trebuia adresat. De aceea mormântul trebuia să fie golit. Petru și Ioan au fost martorii mormântului gol. Detaliile prezentate de Ioan sunt extrem de semnificative pentru a combate teoria trupului furat.

(2) Durerea despărțirii trebuia alinată, angoasa determinată de moartea prematură a lui Isus trebuia adresată. Maria Magdalena are parte de o experiență personală cu Isus cel înviat. Detaliile experienței sale sunt foarte importante pentru a combate teoria iluziei optice sau a unei vedenii.

(3) Frica ucenicilor trebuia adresată, motiv pentru care, înainte să se coboare Duhul Sfânt, Domnul Își împuternicește ucenicii pentru perioada următoarelor 40 de zile. Aceasta contrazice teoria unei conspirații din partea ucenicilor.

(4) Scepticismul ucenicilor trebuie adresat, motiv pentru care Domnul Isus li se arată din nou cu Toma de față ca să aibă șansa de a vedea cu ochii lui.

Cu toate acestea, „ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”, adică ferice de toți ucenicii Domnului care nu au avut și nu vor avea parte de experiența de prima mână a Domnului înviat și vor trebui să creadă pe baza celor scrise de evangheliști. Observați cum prima și ultima experiență adresează aceeași problemă a experimentării nemediate a învierii Domnului. Tocmai de aceea apostolii au ales în locul vacantat de Iuda pe unul dintre ucenicii care l-au văzut pe Isus în trup până la înălțare, adică l-au văzut și pe Isus cel înviat (F. ap. 1:21-22). De notat că Domnul se ocupă și de sentimentele ucenicilor și își face timp de vindecarea emoțiilor lor. Ioan ne oferă rețeta completă (mai completă decât a lui Matei) pentru ca un ucenic să devină martorul învierii lui Isus: martorul învierii lui Isus este acel ucenic care și-a rezolvat îndoielile cu privire la învierea Domnului, a fost vindecat de durerea neîmplinirii propriei înțelegeri cu privire la Isus și de frica de persecuție, care poate fi adusă prin Duhul Sfânt.

Perspectivele celor patru evangheliști sunt complementare. Ei nu s-au străduit să ne ofere versiuni identice ale învierii, ci și-au permis să prelucreze informațiile pe care le aveau despre învierea lui Cristos din propria experiență sau din surse, urmărind îndeplinirea unui scop precis. Mai puțin în cazul lui Marcu, cititorul este invitat să urmărească transformarea ucenicilor din niște oameni debusolați de moartea prematură a lui Cristos, bulversați de turnura tragică a evenimentelor și încă șocați de eșecul lucrării lui Isus (în mintea lor desigur). Deși profețită, învierea i-a prins nepregătiți pe toți și reacția tuturor – mucenițe, ucenici, soldați, mari-preoți – este naturală. Fiecare personaj este surpris reacționând în mod original, în conformitate cu propriul caracter și prejudecăți. Numitorul comun este că toți, chiar și dușmanii, ajung să creadă în înviere. Însă numai unii s-au înfiorat cu privire la această revoluționară realitate.

Ce zici, a înviat Isus?

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Biblia şi societatea, Exegeza naraţiunilor, Polemici biblice

Individualismul şi cunoaşterea de Dumnezeu (1Corinteni 8-10)

Problema căreia Ap. Pavel îi dă rezolvare în aceste capitole este participarea la mesele festive ocazionate de sărbătorile păgâne şi organizate la templele păgâne, care presupunea consumarea cărnii consacrate idolilor. Formularea de la începutul cap. 8 „cu privire la ceea ce este jertfit idolilor” sugerează că Biserica din Corint a cerut clarificări, pentru că şi în această privinţă aveau opinii diferite.

Răspunsul este elaborat şi integrează câteva secţiuni care merită să fie precizate de la bun început ca să înţelegem argumentul paulin:

  1. Evaluarea realităţii din Corint cu aprecieri asupra cunoaşterii (8:1-13)
  2. Apărarea slujirii apostolice şi a modului ales de Pavel pentru a se raporta la adunarea corintenilor (cap. 9).
  3. O introspecţie în istoria idolatriei lui Israel (10:1-11).
  4. O cunoaştere nouă asupra idolatriei ca părtăşie cu demonii la mesele templelor păgâne (10:12-22).
  5. O cunoaştere nouă asupra urmăririi binelui comun (10:23-33).
  6. Concluzie: „Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos!” (11:1).

Învăţătura, chiar şi în Biserică, are a face cu cunoaşterea. Noi predicăm în Biserică pentru a avea cunoaştere despre Dumnezeu, şi nu orice fel de cunoaştere ci din aceea mântuitoare. Nu putem să ne strângem împreună doar ca să avem o experienţă de moliciune şi încălzire a inimii, emoţii şi sentimentalisme. Acestea se pot întâmpla pentru că suntem fiinţe umane descrise şi de sentimente, dar ca închinători nu trebuie să aservim sentimentelor toate realităţile din jurul nostru, cu atât mai puţin închinarea publică a Bisericii. Cine se lasă condus de impulsurile emoţiilor sale nu primeşte note prea bune din partea societăţii, pentru că este supus erorilor mai mult decât oricare altul. „Urmează-ţi inima!” este sloganul hollywoodian care a ajuns să ne intoxice minţile şi să conducă la libertinism şi imoralitate. Creştinii nu cred în dragostea care vine şi pleacă în căsnicie, ci în dragostea care este educată să rămână.

Cunoaşterea de Dumnezeu este esenţială pentru creştinismul predicat de Pavel:

  • „ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este descoperit în ei” (Rom. 1:19)
  • „noi am primit Duhul care vine de la Dumnezeu ca să putem cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu” (1Cor. 2:12).
  • „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui” (Flp. 3:10).
  • „noi răsturnăm argumentele şi orice înălţime semeaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.” (2Cor. 10:5)
  • „mă rog … să pricepeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere” (Ef. 3:18-19).

Cunoaşterea aceasta nu este una care se rezumă la o înţelegere intelectuală, o cunoaştere de dragul cunoaşterii, ci este una care pune bazele unei relaţii interpersonale, de comuniune şi reciprocitate cu Dumnezeu. Problema cunoaşterii este capitală pentru învăţătura oferită de Ap. Pavel adunării din Corint. Ap. Pavel foloseşte tot felul de termeni din domeniul cunoaşterii şi formulări de tipul „ştiţi” – „nu ştiţi?”. Preocuparea corintenilor pentru cunoaştere este în afara oricărei îndoieli, pentru că încă de la început Apostolul recunoaşte că „aţi fost îmbogăţiţi în … orice fel de cunoaştere” (1:5). Cunoaşterea pe care o aduce Duhul lui Dumnezeu Îl priveşte pe Isus Cristos şi este superioară cunoaşterii din lume (1:19-25, 2:10-16, 3:18-20).

Capitolul 8 începe cu recunoaşterea faptului că în Biserica din Corint existau mulţi care considerau că au o cunoaştere înaltă cu privire la Dumnezeu (v. 1). Pavel nu este mulţumit de nivelul cunoaşterii lor, motiv pentru care le administrează o lecţie de adevărată cunoaştere care se poate rezuma în şase puncte, ce surprind tot atâtea probleme datorate individualismului:

  1. Mândria: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce smerenie (8:1-2).
  2. Superficialitate: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se subordonează iubirii de Dumnezeu (v. 3).
  3. Erezia: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este o dreaptă cunoaştere (8:4-6).
  4. Dezinteresul pentru fraţi: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se supune iubirii frăţeşti (8:7-13, 10:23-33).
  5. Neconformarea: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu urmează modelul apostolic (cap. 9, 11:1).
  6. Snobismul: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este învăţabilă (10:1-22).

Să le luăm pe rând.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce smerenie (8:1-2).

„Informaţia este putere”, spune un slogan contemporan. Tot la fel cunoaşterea poate crea senzaţia de autoritate şi superioritate faţă de cei care nu o au defel sau în aceeaşi măsură. Totuşi, cunoaşterea este o practică obositoare ce nu are sfârşit ne avertizează eclesiastul (Ecl. 1:13), iar experienţa noastră o confirmă.

Reversul învăţării este delăsarea, bine exprimată de o falsă gradaţie, populară printre toţi studenţii, nu numai cei din Oxford: „Cu cât învăţ mai mult, cu atât am mai mult din care să uit. Cu cât uit mai mult, cu atât ştiu mai puţin. Dacă ştiu atât de puţin, de ce să mă mai obosesc să învăţ?”

Apostolul invită la o adevărată cunoaştere, dar care să nu divizeze adunarea pe clase şi niveluri, care să nu cultive mândria, ci smerenia, pentru că adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce realizarea măreţiei lui Dumnezeu şi a nimicniciei omului. Pavel revine la această idee, atunci când afirmă că „dacă aş avea toată cunoaşterea, dar nu am dragoste, nu sunt nimic” (13:2), pentru că dragostea „nu este invidioasă,  nu se laudă, nu este mândră, … nu-şi urmăreşte propriile interese …” (13:4-6). Cunoaşterea adevărată nu este compatibilă cu mândria pentru că cine umblă prin Duhul nu se îngâmfă, nu provoacă şi nu invidiază (Gal. 5:25-26).

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se subordonează iubirii de Dumnezeu (v. 3).

Cunoaşterea de Dumnezeu trebuie să conducă la întâlnirea cu Dumnezeu. Poţi studia pe Dumnezeu în laborator fără să te întâlneşti cu Creatorul? Poţi studia Cuvântul lui Dumnezeu fără să te întâlneşti cu Dumnezeu care S-a revelat? Poţi studia urmele intervenţiei lui Dumnezeu în istorie, fără să te întâlneşti cu Cristosul întrupat? Da! Da! Da! Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este cea care Îl întâlneşte pe Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu garantează faptul că şi Dumnezeu ne va cunoaşte, adică face cunoştinţă cu noi.

Cât de mult rezonează cuvintele lui Pavel cu ceea ce ne învăţa Domnul Isus prin Evanghelia după Ioan: „Dacă mă iubeşte cineva, va iubi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi, iar Noi vom veni la El şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Ap. 3:20)

Tot corintenilor, Pavel le atrage atenţia că nu mai Îl cunoaştem pe Cristos în felul lumii, pentru că suntem o nouă creaţie. Mai mult chiar, noi înşine suntem cunoscuţi de Dumnezeu (2Cor. 5:11-17). Acelaşi Apostol găseşte o strânsă legătură între moralitate şi prietenia lui Dumnezeu când concluzionează un prim avertisment trimis lui Timotei cu privire la erezia din Biserică: „temelia lui Dumnezeu rămâne fermă, având sigiliul acesta: «Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui» şi «Oricine rosteşte Numele Domnului trebuie să se îndepărteze de nedreptate» (2Tim. 2:19). Aceste sigilii sunt convergente cu plăcuţa pusă pe turbanul marelui preot pe care scris: «Sfânt Domnului».

Uneori am mai auzit urarea aceasta: «Iubească-te Domnul!» Poate că am putea să o transformăm în: «Cunoască-te Domnul!» ca să fim mai precişi biblic, pentru că iubirea lui Dumnezeu este un lucru sigur.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este o dreaptă cunoaştere (8:4-6).

Dacă nu ne putem permite luxul să credem orice informaţie, cu atât mai mult nu ne putem permite să dăm sau să primim orice învăţătură. Predicatorii au responsabilitate faţă de Dumnezeu, înaintea Căruia orice învăţător va da socoteală (1Cor. 3:10-17; cf. Iacov 3:1). Învăţătura trebuie să fie a lui Cristos, pentru că circulă prin popor şi învăţăturile dracilor. Învăţăturile Bisericii trebuie întemeiate pe învăţătura sănătoasă şi nu pe învăţăturile oamenilor. Învăţăturile trebuie măsurate cu dreptarul (Rom. 6:16), cu standardul învăţăturii apostolice (F. Ap. 2:42).

În privinţa idolilor învăţătura trebuia să fie corectă: un idol este o imagine neînsufleţită fără nicio valoare, alta decât materialul din care este confecţionat. Tot la fel se poate spune despre icoane: ele pot fi obiecte de patrimoniu ca obiecte de artă ce se află, dar nu au nicio altă valoare. Dumnezeu este unul Singur şi pe Acela nu L-a văzut nimeni. Dumnezeu Tatăl este Creatorul şi toţi oamenii, cu atât mai mult creştinii, trăiesc pentru slava Lui (10:31). Tot la fel există un singur Domn, Isus Cristos, şi toate se ţin prin El. Acestea sunt doctrine foarte importante şi nu se poate face rabat la ele.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se supune iubirii frăţeşti (8:7-13, 10:23-33).

Conflictul din Corint exista şi la Roma (vezi Romani 14-15) şi îi avea ca protagonişti pe creştinul tare şi pe creştinul slab, desigur două tipare care îşi avea reprezentanţi în aceste comunităţi creştine. Pentru că am auzit adesea invocat argumentul creştinului mai slab este foarte important să clarificăm identitatea lui. Deci, cine este creştinul mai slab despre care vorbeşte Ap. Pavel? Când vorbeşte despre responsabilitatea sa de a fi relevant tuturor ascultătorilor săi, în 9:19-23 Pavel precizează patru categorii de ascultători: iudei, cei ce sunt sub Lege, cei ce sunt fără Lege şi cei slabi. Este clar că primele două categorii reprezintă una şi aceeaşi clasă, adică pe evrei. Tot aşa ultimele două categorii reprezintă o altă clasă, pe cea a neevreilor. Din capitolul 8 aflăm că aceştia „mai slabi” sunt creştini care nu sunt convertiţi de mult timp, deoarece până nu demult erau obişnuiţi cu idolii, şi au o conştiinţă mai puţin educată şi mai vulnerabilă (8:7). Ei sunt uşor deturnaţi de la convingerile lor, când îi văd pe creştinii maturi făcând altfel decât cred ei că ar fi bine (8:10). Ei sunt creştini, fraţi în Domnul ai celor maturi, şi pot ajunge într-o mare încurcătură văzând purtarea celor maturi (8:11). Preluând exemplul fraţilor mai mari, ei ajung să facă anumite lucruri fără să le înţeleagă sau să fie de acord cu ele, motiv pentru care conştiinţa este rănită (8:12), după ce au fost greu încurcaţi, adică s-au poticnit în fraţii lor (8:13). Aşadar, cel mai slab este fratele neevreu convertit de curând din păgânism. Cel mai slab nu este fratele vechi în credinţă şi întârziat în maturitate, care ar fi trebuit să ajungă în stare să-i înveţe pe alţii. Cel mai slab nu este nici necreştinul, nici membrul neconvertit al familiei creştine, nici creştinul de curând convertit şi foarte relaxat în ce priveşte standardul credinţei sale.

Convingerea cu privire la existenţa unui Singur Dumnezeu şi a unui singur Mântuitor – Isus Cristos – era comun împărtăşită de fraţii din Corint. Consecinţele acestei convingeri erau, totuşi, diferite: unii corintieni aveau libertatea de a mânca din hrana consacrată idolilor, iar alţii nu aveau această libertate. Ce sacrificăm când manifestarea aceloraşi doctrine ne despart: relaţiile, doctrina, sau libertatea? Când cunoaşterea de Dumnezeu mă eliberează de prejudecăţi nu înseamnă că voi trăi liber de acestea doar de dragul libertăţii mele. Din contră, libertatea mea o voi sacrifica mai detaşat, pentru că un om eliberat de Cristos, cum sunt eu, oricum nu este liber, ci este robul lui Cristos (1Cor. 7:22).

Ce soluţii există pentru medierea unor asemenea conflicte? În primul rând există posibilitatea dialogului, a confruntării între cei care au hotărât în inima lor în mod diferit. Apoi există nevoia de învăţătură. Dacă este să se facă o mediere între părţi este evident că cel liber renunţă la libertatea lui de dragul celuilalt. Este foarte probabil că direcţia va fi înspre legalism şi nu liberalism. Liberalismul este adus de cei care s-au săturat de rânduieli, ca scuză pentru o trăire lejeră după tiparele lumii, ca să nu ofensăm prea tare sau să-i şocăm pe necredincioşi. Este interesant că fraţii mai slabi din vremea lui Pavel erau mai riguroşi şi mai scrupuloşi în deciziile lor cu privire la păgânismul din care au plecat decât creştinii maturi şi decât creştinii contemporani. Presiunea care există pe biserici pentru liberalizarea practicilor creştine nu derivă de la dorinţa creştinilor maturi de a se acomoda rigurozităţii noilor convertiţi, ci presiunii de a nu ofensa nişte convertiţi de formă, care nu au părăsit niciodată păgânismul de care trebuiau să se convertească. Pentru siguranţa relaţiilor din comunitate putem ajunge ca să precizăm prescripţiile dogmatice şi prescripţiile doctrinare pe care le împărtăşim, uneori poate chiar şi obiceiurile practice care decurg din cele dintâi.

Pavel aprecia că o adunare creştină ce are o pasiune pentru cunoaşterea de Dumnezeu corect înţeleasă se limitează în libertatea sa de dragul acomodării acestor fraţi mai tineri, cu o conştiinţă mai neîncercată, pentru a le permite să se consolideze în credinţă prin biruinţe repetate asupra ispitelor şi să se consolideze în obiceiuri noi alese şi evlavioase. Aceasta ar fi însemnat că creştinii maturi şi-ar fi pus standarde şi mai stricte: a nu mânca deloc carne, a nu mai trece pe la magazinele şi restaurantele templelor păgâne şi chiar a refuza mâncarea unui prieten dacă era anunţat cu privire la originea ei. Principiul era ca libertatea mea să nu dea prilej de judecată din partea celor necredincioşi sau de cădere din partea celor slabi. „Să nu fiţi pricină de poticnire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu, aşa cum dealtfel încerc şi eu, în toate lucrurile să plac tuturor necăutând folosul meu, ci al multora, pentru a fi mântuiţi!” (10:32-33).

Să luăm ca exemplu consumul de alcool. Scriptura nu interzice cu desăvârşire consumul de alcool, dar este împotriva alcoolismului, al intoxicării alcoolice. Unii creştini nu au renunţat la consumul limitat de vin, dar pentru creştinii care s-au convertit din alcoolism, această libertate îi poate atrage înapoi în vechile păcate. Dacă un asemenea creştin îl vede pe fratele său degustând sau consumând vin în altă împrejurare decât la Masa Domnului, poate ajunge să creadă că nu este nicio problemă să consume alcool în mod echilibrat, chiar dacă a făcut la convertire un jurământ că nu va mai consuma niciodată. O dată reînvăţat cu consumul, va ajunge uşor să abuzeze de el.

Un alt exemplu ar fi participarea la festivităţi unde se consumă alcool. Fratele Mihaly Cornea, misionarul întemeietor al mişcării baptiste din România, refuza să meargă la ospeţe, adică festivităţi unde se consuma alcool, pentru a nu fi pricină de poticnire pentru fraţii mai tineri în credinţă, dar nici nu accepta la botez pe oamenii care nu au lepădat consumul de alcool sau de tutun. Creştinii pot avea libertatea de a participa la bucuria semenilor pentru că au convingerea că fiecare dă socoteală personal înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, un frate mai slab care s-a hotărât să nu se expună la asemenea festivităţi poate fi deturnat de la hotărârile şi jurămintele sale, dacă va vedea un frate mai matur în credinţă. Drept urmare va accepta să participe călcându-şi pe conştiinţă, pentru ca mai apoi poate să ajungă să consume alcool şi să se întoarcă la vechile păcate.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu urmează modelul apostolic (cap. 9, 11:1).

Ca Apostol, Pavel avea dreptul de a fi întreţinut de bisericile pe care le slujea. Învăţătura era naturală, până şi bunul-simţ o susţinea. Mai mult, însă, învăţătura era revelată, pentru că aşa învăţa şi Biblia. Pavel era conştient că predicarea Evangheliei era o datorie necondiţionată de primirea unui ajutor material din partea Bisericii, pentru că darul şi chemarea erau de la Dumnezeu, la fel cum era şi trupul consacrat lui Dumnezeu prin celibat. Pavel se imagina un concurent în arenă care se supunea la antrenamente şi privaţiuni doar de dragul răsplătirii, care venea în urma câştigării cursei, cu condiţia să nu fi fost descalificat.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se lasă instruită (10:1-22).

Ştiau corintienii câte ceva, dar nu ştiau destul. Doctrina despre Dumnezeu şi doctrina despre Cristos erau corecte. Ei aveau probleme cu doctrina despre Duhul Sfânt. Aici, însă, Pavel mai adaugă ceva cunoaşterii lor. Aşa cum le spunea şi tesalonicenilor că ar dori că completeze la credinţa lor (cf. 1Tes. 3:10), Pavel doreşte să adauge cunoaşterii corintienilor ceva cunoştinţe despre lumea spirituală. Pentru aceasta evreii generaţiei lui Moise sunt luaţi ca exemplu. Uluitor! Faptul că au băut din apa izvorâtă în mod miraculos din stâncă şi au mâncat din mană a însemnat părtăşia cu Cristos, nu pentru că îngerul care îi însoţea era Cristos ci pentru că Stânca şi mana Îl prefigurau pe Cristos Însuşi. Idolatria lor şi desele lor răzvrătiri aduceau atingere lui Dumnezeu şi, implicit, lui Cristos, pentru că poporul Israel este continuat de poporul lui Dumnezeu din NT. Continuitatea dintre popoare face ca experienţa unuia să fie cuantificată în termenii specifici celuilalt. Răzvrătirea faţă de conducerea lui Moise este, de aceea, ca şi răzvrătirea faţă de Cristos.

Îndemnul de a fugi de idolatrie, pentru că este o ispită care poate fi înfrântă  (10:12-13), se aplică creştinilor tocmai în conjunctura în care se aflau corintenii. Părtăşia la Masa Domnului era o părtăşia a credincioşilor cu Dumnezeu. Tot la fel, consumarea din alimentele consacrate idolilor este o părtăşie cu cultul divinităţii respective. Din moment ce Dumnezeu nu se asociază cu idolatria, cultul păgân este închinat unui demon. Prin urmare, creştinii care consumă din alimentele închinate idolilor se află în postura imposibilă şi de neacceptat de a se închina şi lui Dumnezeu şi idolilor. Dumnezeu nu tolerează o asemenea competiţie, motiv pentru care trebuie să renunţăm la mesele idoleşti.

CONCLUZIE

Mintea eliberată de învăţăturile începătoare ale acestei lumi, de tradiţii şi obiceiuri păgâne / pre-creştine adoptate în sânul creştinismului, va înţelege cu alţi ochi realitatea, va avea compasiune faţă de cei care au rămas înăuntru, va avea libertatea să se manifeste în acelaşi fel, deşi nu mai are aceleaşi convingeri şi este detaşată de presiunea experimentată înaintea convertirii. Totuşi, din spirit de empatie sau colegialism, un creştin care se consideră matur, care are cunoaştere, poate ajunge să se angajeze în practici vechi fără să se simtă influenţat sau îndatorat în vreun fel. Totuşi de dragul fratelui mai tânăr în credinţă este chemat să îşi limiteze libertatea.

Comentarii închise la Individualismul şi cunoaşterea de Dumnezeu (1Corinteni 8-10)

Din categoria 1Corinteni, Polemici biblice

Învăţăm de la cei cu care ne asociem şi ne asociem cu cei de la care învăţăm

Textul întitulat „De la cine învăţăm? Cu cine ne asociem? Cu cine ne identificăm?”, postat pe situl www.iosif-ton-mesaje.eu (fără dată), este intenţionat a fi programatic. Faptul acesta este dovedit de însuşirea argumentelor oferite aici de simpatizanţii lui Iosif Ţon pe care am apucat să-i întâlnesc deja. Din acest motiv cred că un răspuns este necesar. Pentru a permite referinţele cu mai multă exactitate, am marcat paragrafele din documentul originar (am marcat cu galben erorile din text, vezi ataşamentul aici Ton_ordine).

Asociere, dar cu ce preţ?

Faptul că putem învăţa de la tot felul de oameni, vii sau morţi, fără să ne asociem cu ei, sau fără să ne identificăm cu aceştia este evident, atât la nivel teoretic, cât şi practic. Pilda Domnului Isus despre ispravnicul necredincios (Luca 16:1-15) este ilustrativă în acest sens. Aici primeam învăţătură chiar de la Domnul Isus prin intermediul unui exemplu de-a dreptul imoral: măsluirea actelor contabile. Niciun creştin întreg la minte nu ar promova o asemenea practică doar pentru că Domnul Isus a citat-o într-o pildă. Ar putea-o face, dar ar merge la închisoare. Învăţătura rezida în faptul că modul în care a tratat omul acesta proprietatea stăpânului său era dat ca model pentru modul în care creştinii ar trebui să trateze bogăţiile materiale încredinţate acestora pentru o vreme de către Dumnezeu, adevăratul lor proprietar.

Faptul că acumulăm de prin şcoli învăţătura seculară pentru a deprinde o meserie este o altă dovadă în această privinţă. Faptul că avem seminarii despre conducere şi consiliere, domenii consacrate ale slujirii creştine, cu aportul unor specialişti necreştini este o altă realitate prezentă în Biserica contemporană, chiar dacă opiniile cu privire la legitimitatea acestora sunt diferite. În privinţa învăţăturii la care ascultăm şi pe care o asimilăm trebuie să manifestăm multă atenţie, pentru ca să nu ne înstrăinăm de Dumnezeu. Exemplele oferite de Iosif Ţon sunt din ograda comunităţii evanghelice din România (vezi § 2 şi 4) şi nu ne oferă niciun criteriu de selectare a învăţăturilor care circulă în jurul nostru.

Nu numai că Biblia ne spune ce să facem în această privinţă, dar ne spune ce să facem şi cu aceia dintre ai noştri care promovează învăţături străine. Dictonul „cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun” se referă la profeţie şi se continuă cu îndemnul: „Feriţi-vă de orice rău!” (1Tes. 5:20-22). Învăţătorii itineranţi care dovedeau doar o formă de evlavie trebuiau evitaţi (2Tim. 3:1-5). Cine nu asculta învăţătura apostolică trebuia îndepărtat din comunitatea creştină ca să fie ruşinat (2Tes. 3:14-15). „Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Cristos, nu-L are pe Dumnezeu”. Cine vehicula învăţături care nu se încadrau în limitele învăţăturii lui Cristos nici nu trebuia primit în casă (2Ioan 9-11). Creştinii care păstrau un comportament lumesc trebuiau excluşi cu totul din adunare (1Cor. 5:9-13). În statul teocratic al lui Israel, promovarea învăţăturilor şi practicilor străine era sancţionată cu pedeapsa capitală (Deut. 13; 17:2-7). Prin urmare vom putea învăţa noi lucruri bune de la diverşi oameni, chiar şi de la erudiţi seculari, dar nu le putem oferi loc de cinste în Biserică şi nici nu ne putem asocia public cu aceştia. Pastorul Rick Warren a chemat la biserica sa pe câţiva învăţători seculari să-i înveţe cum să slăbească în cadrul proiectului intitulat „Planul Daniel” (www.danielplan.com). Putem să ne asociem în felul acesta cu oameni care nu numai că nu-L cunosc pe Dumnezeu, dar nici nu cred în existenţa Lui? Ioan spunea că cine găzduieşte eretici în casa lui se face părtaş la faptele lui rele (2Ioan 11).

Aşadar asocierea presupune anumite realităţi pe care Iosif Ţon le trece cu vederea. Chiar dacă nu este nevoie să precizez „lucrurile cu care nu sunt de acord” cu privire la o persoană sau o instituţie de la care am învăţat ceva la nivel personal, când promovez învăţătura aceea trebuie să atrag atenţia că în toate celelalte privinţe nu suntem de acord şi, prin urmare, nu ne putem asocia. Dacă mi se cere părerea sau dau socoteală cu privire la neataşarea mea faţă de o persoană, un grup sau o instituţie despre care vorbesc de regulă în termeni elogioşi, trebuie să precizez care sunt „lucrurile cu care nu sunt de acord”. De fapt, exact aşa a făcut Iosif Ţon în Credinţa adevărată cu privire la Biserica Ortodoxă. Probabil că nu este necesar întotdeauna, dar este folositor pentru Biserica pe care o slujim să nu lăsăm lucruri neclare ce pot fi exploatate de unii spre pierzarea lor. Profetul Amos ne atrage atenţia asupra asocierii existente între Dumnezeu şi profetul Său după modelul a doi călători care se pun de acord să călătorească împreună (Amos 3:3, 7-8). Deşi este o asociere de convenienţă, pentru o perioadă definită de timp, călătorii trebuie să se încreadă unul în celălalt. În lipsa unei înţelegeri prealabile bazate pe încredere, niciunul nu s-ar putea angaja la un proiect comun ca acesta, prilej cu care este posibil să se confrunte cu situaţii dificile (lipsă de apă, insolaţie, bandiţi etc.), care le vor testa încrederea.

Mă pot asocia cu oricine? Cu siguranţă că nu. Trebuie să am încredere în cel cu care mă asociez. Câtă încredere? Suficient de multă ca să nu mă tem în preajma lui/ei în situaţii de criză. Aşadar contează cu cine mă asociez. Unii pot merge pe principiul „scopul scuză mijloacele” şi de dragul atingerii ţelului fac rabat de la principii. Iosif Ţon însuşi consideră că, în momentul realizării Alianţei Evanghelice, s-au constatat asemănări aproape de desăvârşire (95% este estimarea sa). Încrederea poate fi construită şi pe mai puţin, dar contează ce reprezintă cele 5 procente de diferenţe. Nu ştiu dacă a făcut cineva estimarea pentru diferenţele dintre celelalte culte creştine, sau dintre acestea şi asociaţiile desprinse din acestea (Martorii lui Iehova, Mormoni etc.). S-ar putea ca anumite diferenţe să le considerăm insurmontabile, deşi procentual nu contează prea mult. Până la urmă estimările sunt nişte aprecieri subiective. Când procentul de diferenţă este opus învăţăturii Domnului Isus, este suficient 0,5% ca să nu mă asociez cu cineva care, măcar că îşi zice creştin, promovează învăţături cu iz de erezie şi persistă în acestea când este confruntat să renunţe la ele.

Mişcarea Străjerilor a fost chemată să se disocieze de învăţăturile şi practicile lui Chris Oyakhilome. A făcut-o prin declaraţie publică, anunţând că nu este o mişcare de import. Probabil că termenul „disociere” se dorea să însemne ceva mai specific: a considera învăţăturile şi practicile lui Chris Oyakhilome drept neconforme cu învăţătura sănătoasă a Sfintelor Scripturi. Lucrul acesta l-a realizat fr. Ioan Peia în scrisoarea publică din 27 octombrie 2011 (datată greşit de dânsul în 2010). Din păcate Iosif Ţon pretinde că Ioan Peia are dreptul să facă această critică, fără să îi dea dreptate şi/sau să afirme că grupul celorlalţi lideri ai Străjerilor sunt de acord cu el (vezi § 14). Am înţeles: la Străjeri „interesul poartă fesul”. Nu contează cine eşti, ce crezi, cu cine eşti te acord sau te identifici. Important este pentru ce te asociezi. Contează să ai un scop comun ca să poţi merge mai departe. De fapt, Iosif Ţon nici măcar nu vede că învăţăturile ereticului Chris s-au infiltrat printre Străjeri, pentru că dacă ar fi aşa s-ar autosesiza: „Atunci aș fi obligat moral să-i conving că sunt greșiți, iar dacă nu reușesc, să mă retrag eu din asocierea cu această mișcare.” (§ 15) Înţeleg acum: scrisoarea lui Ioan Peia este doar o opinie care nu contează pentru Iosif Ţon.

Când vorbeşte despre Nelu Demeter, un alt colaborator de la Străjeri, Iosif Ţon este la fel de clar: „Este adevărat că Nelu Demeter a fost de mai multe ori în vizită la pastorul Chris în Africa și este adevărat că Nelu Demeter a învăţat multe de la pastorul Chris.” (§ 13). În ciuda faptului că „Cei care nu fuseseră în Africa insistau ca învățăturile și practicile pastorului Chris să nu fie aduse și în mișcarea Străjerilor” (§ 11), învăţăturile, practicile, sloganurile şi chiar „Şcoala de vindecare” din Africa de Sud au fost importate, iar cel mai înflăcărat susţinător al lor la nivel înalt este chiar Nelu Demeter. Trebuie să constat că la Străjeri s-a creat un fel de paradis ideologic, unde fiecare crede ce îl taie capul şi nu are niciun fel de influenţă asupra nimănui şi a asocierii lor. Ar fi de interesant de ştiu (în procente) cât de mult se aseamănă convingerile lui Iosif Ţon cu ale celorlalţi şase lideri ai Străjerilor şi cât timp (apreciat în ore) le-au luat să ajungă la această concluzie (vezi modelul în § 3).

Desigur dacă numai despre rugăciune şi post este vorba, de ce nu ne putem ruga cu budiştii, hinduşii, musulmanii, martorii lui Iehova etc? Mişcarea ecumenică de astăzi tinde în această direcţie. Chiar dacă Divinitatea lui Cristos este piatra unghiulară a convingerii creştine, şi multe grupări creştine o împărtăşesc, ea are multiple contacte cu toate celelalte doctrine creştine şi influenţe asupra lor. Dacă credinţa în divinitatea lui Cristos mă conduce să cred ca ucenicii lui Chris Oyakhilome că fiecare creştin este Dumnezeu, asemenea lui Cristos, şi că propriile sale cuvinte sunt decrete care aduc lucruri în fiinţă, consider că avem o problemă. Când credinţa mea în divinitatea lui Cristos mă împinge să cred că eu trebuie să mă port cu toată autoritatea lui Cristos, că nici mie nu mi-a fost dat Duhul cu măsură, consider că avem o problemă. Când se afirmă că nu ar trebui să existe nicio diferenţă între vocaţia lui Cristos (despre care credeam că este unică) şi cea a fiecărui creştin în parte, consider că avem probleme.

„Carismatic” şi „străjer” ca şi calificative pentru „baptist”

Atunci când Iosif Ţon constată că există o diferenţă între opinia „actualilor conducători baptişti” şi practica din bisericile baptiste contemporane (generalizată în mod nepermis), reuşeşte un singur lucru: să sponsorizeze neîncrederea baptiştilor în conducătorii lor (vezi § 7 şi § 8). Deşi emite pretenţii de certitudine, Iosif Ţon nu are informaţii certe, verificate în miile de adunări locale din ţară şi diaspora. Doar generalizează, aşa cum se învaţă încă din primul an de studii de masterat că nu este permis. Generalizează şi cu privire la faptul că baptiştii-carismatici sunt mai înflăcăraţi decât ceilalţi. De unde ştie lucrul acesta? Indivizii în cauză i-au spus? Păstorii neînţeleşi de liderii Cultului i-au spus? Nu cumva este doar o percepţie subiectivă. Cine sunt şi câţi sunt aceşti înflăcăraţi baptişti? Câtă __ faţă de toţi ceilalţi baptişti!

Iosif Ţon continuă cu generalizările precizând că în Anglia bisericile baptiste „care au devenit carismatice au crescut, iar celelalte au stagnat sau au scăzut”. Situaţia descrisă de Iosif Ţon este atât de relativă că nici nu merită luată în considerare ca argument. Numai conducerile bisericilor în cauză ne pot spune cum evoluează situaţia membralităţii lor, iar aceasta poate fi fluctuantă în timp. În România cunosc cel puţin o biserică baptistă cu orientare carismatică despre care se poate spune nu numai că stagnează ca număr de membri, ci şi descreşte. Despre o alta pot spune că creşte doar pentru că se face pelerinaj la ea şi pentru că a preluat din membrii altor biserici din oraş. Aceasta nu este creştere. Dacă o singură biserică de orientare carismatică nu urmăreşte tiparul creşterii, atunci pretenţia lui Iosif Ţon cu privire la creşterea numerică a bisericilor este falită.

Iosif Ţon foloseşte cu încăpăţânare şi ostentativ formularea „noi baptiştii” (§ 5), deşi situaţia membralităţii sale este încă învăluită în ceaţă, ca să nu zic mai mult. Oare cum îşi începe Iosif Ţon predicile: „Vă aduc salutări din partea Bisericii Baptiste … ”? Din moment ce oricum baptiştii sunt diferiţi în atâtea privinţe, de ce nu ar fi dânsul baptist în continuare? Poate cineva să îi înterzică a se numi baptist câte zile va avea? Baptist-carismatic desigur, după cum precizează dânsul. Când afirmă că identitatea baptistă promovată de actualii lideri ai Cultului Baptist este arhaică şi cesaţionistă în contextul în care cele mai multe culte baptiste europene sunt carismatice, Iosif Ţon introduce icul pentru a lărgi breşa dintre unii şi ceilalţi, dar mai ales pentru a ilustra poporului că viitorul care ne aşteaptă este unul singur: trecerea în masă la carismatism. Ascultaţi predicţiile din formulările următoare: „Oare cât timp se va putea ține capacul apăsat pe cult înainte de a avea loc o explozie care va spulbera acest capac?” (§ 7), „ Această dorință după eliberare și după putere spirituală crește tot mai puternic în bisericile baptiste din România. Eu cred că dorința lor va fi în curând împlinită!” (§ 8)

Faptul că există tot mai mulţi baptişti care sunt interesaţi de carismatismul practic (nu vorbesc despre doctrina carismatică care este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire) este un indiciu cu privire la acurateţea doctrinelor pe care se fundamentează acesta? Termenii „carismatic” şi „carismatism” cunosc o paletă largă de sensuri. Unii presupun prin aceştia doar o închinare mai dinamică, în care se dă liber la ridicarea mâinilor, dans, legănare şi ţopăire. Unii cred că dacă se cântă muzică contemporană şi se folosesc ca instrumente chitări electrice şi tobe sunt carismatici. Alţii vorbesc despre predicare înflăcărată de gestică. Alţii includ şi eliberarea de oracole profetice. Până aici factorul comun al acestor manifestări este numărul crescut de decibeli. Sunt carismatice bisericile care au astfel de obiceiuri? Se poate spune eventual despre o influenţă venită din sferele carismatice. Atenţie la restul galeriei.

Carismatismul lui Iosif Ţon este calificat prin propriile cuvinte: continuaţionism (existenţa tuturor darurilor în Biserica contemporană), arminianismul wesleyan şi vindecarea prin eliberare (Peter Horobin) (§ 9). Mărturisesc că cea mai severă deplasare a lui Iosif Ţon pe care eu am resimţit-o este de la teologia reformată împărtăşită acum 20 de ani la gândirea wesleyană/arminiană şi mişcarea de evanghelizare/sfinţire perfect compatibilă cu doctrinele carismatice. Nu văd cum această realitate ar putea fi descrisă de citatul din Călinescu: „Numai oamenii mici nu-şi schimbă niciodată convingerile” (vezi documentul Evanghelia completă a lui Iosif Ţon). Convingerile sunt după mintea mea chestiuni capitale, ca şi cum ai trece de la ateism la creştinism. Nu cred că George Călinescu a presupus prin aceasta şi nuanţarea unor convingeri, adică nu mai sunt creştin baptist, ci sunt baptist carismatic. Dacă este adevărat că a tăinuit schimbarea convingerilor înspre carismatism, care a avut loc înaintea începerii studiilor din Oxford, unde este măreţia caracterului care recunoaşte schimbarea? Unde este măreţia celui penitent? Din contră eu cred că Iosif Ţon a oscilat mult, convingerile sale neţinând pasul cu experienţa sa, caz în care nu mai putem vorbi despre nicio măreţie.

Cât de completă este Evanghelia lui Iosif Ţon?

Iosif Ţon este penitent cu privire la un lucru: că nu a inclus în cartea sa Bunătatea şi aspectul vindecării ca parte componentă a Evangheliei propovăduite de Domnul Isus. Probabil că dacă nu mărturisea aceasta, mai rămânea ceva bun din carte. Până la urmă care este Evanghelia completă? După Apostolul Pavel Evanghelia presupune doar mesajul despre Isus Cristos: umanitatea şi divinitatea Lui (Rom. 1:1-5). Oare marele rabin să nu fi fost atent la învăţătura Domnului? Dacă vindecarea ar fi fost parte a Evangheliei, Apostolul Pavel nu le-ar fi negat corintienilor această nevoie ca să le servească doar pe Cristos şi pe El răstignit (1Cor. 2:1-5). Înţeleg acum de ce Iosif Ţon accentuează Evanghelia completă în varianta predicată de Domnul Isus. Dar oare Domnul predica vindecarea?

La începerea mandatului Său, Domnului Isus i-a venit rândul să citească la sinagogă textul specificat de lecţionar. Minune, mare minune, era tocmai un text mesianic, care vorbea despre slujirea Sa. Domnul citeşte textul din Isaia 61 şi adaugă: „Astăzi s-au împlinit aceste cuvinte!” (Luca 4:16-19). Cuvintele citite vorbeau despre vocaţia lui Mesia care cuprindea câteva lucrări generic numite prin formula „să vestesc anul de îndurare al Domnului” anume: vestirea Evangheliei către săraci, mângâierea celor întristaţi, anunţarea eliberării către prizonieri, vindecarea orbilor, eliberarea celor obidiţi. Factorul comun al acestor slujiri este „săracii” un termen teologic care include mai mult decât sărăcia materială şi se referă la categoria socială a celor nebăgaţi în seamă de societate şi de stabilimentul religios (vezi Fericirile şi cartea Psalmilor). De observat că cele mai multe verbe sunt de proclamare: a vesti (de două ori) şi a propovădui. Singurul verb de altă natură este „a elibera”. Vocaţia lui Mesia ar putea fi înţeleasă pur şi simplu ca o lucrare spirituală de proclamare, din moment ce toate categoriile de nevolnici pomenite aici ar putea fi înţelese ca „sărmani în Duhul”. Nu este de mirare că, atunci când vorbeşte despre începutul lucrării lui Cristos, Marcu îl identifică prin predicare: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (1:15). Făcând astfel, Marcu pretinde că „Isus propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu” (1:14). Acelaşi lucru apare şi la Matei (4:17). Predicarea Domnului Isus era despre pocăinţă, întoarcerea la Dumnezeu şi mântuirea prin credinţa în Fiul omului. Pentru aceasta a fost trimis (Luca 4:43).

Totuşi lucrarea lui Isus este descrisă şi prin vindecări, exorcizări şi lucrări miraculoase. Din câte înţelegem relatarea Evangheliei, Domnul Isus era constrâns să Îşi exercite autoritatea dumnezeiască exorcizând, pentru că demonii Îl demascau. Dumnezeu S-a întrupat şi dorea să rămână incognito, dar demonii doreau să Îi strice planurile. „Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” (Luca 4:34) „Domnul Isus îi mustra şi nu-i lăsa să vorbească pentru că ştiau că El este Cristosul.” (4:41) Excepţie face vindecarea îndrăcitului mut. Trebuie să batjocura demonului a fost auzită de Domnul (Luca 11:14). Când este vorba despre vindecări, unele erau făcute în mod cu totul demonstrativ ca asistenţa Lui să prindă o lecţie (de exemplu, o lecţie despre autoritatea Sa asupra Sabatului, Luca 6:6-11, 13:10-17 şi 14:1-6). Alteori, Domnul recurgea la minuni pentru că era impresionat de situaţia celor necăjiţi (cel puţin învierea fiului văduvei din Nain, vindecarea femeii feniciene şi învierea lui Lazăr). În cele din urmă oamenii au realizat că din Domnul Isus emana o putere care îi vindeca şi Îl căutau doar ca să se atingă de El (Luca 6:19). Mulţi care umblau după Isus erau persoane pragmatice care doreau să beneficieze de pe urma Domnului Isus, iar Domnul ştia prea bine lucrul acesta (Ioan 6:26).

Când Domnul Isus îi trimite pe cei 12 ucenici în prima lor misiune, El îi însărcinează în mod explicit cu două lucrări: predicarea Evangheliei şi vindecarea bolnavilor (Luca 9:1-6). Ei împlineau prin delegare vocaţia lui Cristos (vezi Luca 9:11) în toată ţara lui Israel. Odată ce s-au întors cu rapoarte pozitive, Domnul îi ia deoparte şi îi pune la lucru: „Daţi-le voi să mănânce!” (Luca 9:13). Probabil timoraţi de prezenţa lui Isus, ucenicii au uitat de la mână până la gură ce au învăţat în misiunea din care tocmai s-au întors, aşa că Domnul face oficiile şi înmulţeşte hrana. Când Îşi trimite ucenicii în a doua misiune, de data aceasta 70 la număr, Domnul îi însărcinează din nou în mod explicit cu cele două lucrări: predicarea Evangheliei şi vindecarea bolnavilor (Luca 10:8-9). Raportul a fost similar celui dintâi şi chiar mai mult: „Chiar şi dracii ne sunt supuşi” (Luca 10:17). Domnul Isus, în adevăr, le-a dat mandatul şi autoritatea corespunzătoare pentru a-l îndeplini.

După moartea şi învierea Sa, când îi trimite pe ucenici să continue lucrarea, Domnul Isus nu mai aminteşte nimic despre vindecări şi exorcizări. El le spune că trebuie să predice Evanghelia, adică pocăinţa şi iertarea păcatelor (Luca 24:47). Acelaşi Luca atât de preocupat de vindecări şi minuni pe parcursul Evangheliei, nu putea să uite o lucrare atât de importantă din mandatul apostolic, dacă în adevăr fusese menţionată. Nici Matei nu include nici vindecarea şi nici exorcizarea în lista responsabilităţilor cu care sunt însărcinaţi apostolii. „Faceţi ucenici” botezându-i şi învăţându-i este mandatul apostolilor (Matei 28:19-20).

A fi martorul lui Isus presupune în primul rând propovăduirea (F. ap. 2). Vindecările şi exorcizările din lucrarea apostolică, potrivit aceluiaşi Luca, urmează tiparul din lucrarea lui Cristos: uneori apostolii sunt impresionaţi de starea suferindului (F. ap. 3:1-9; 9:36-42; 20:7-12), alteori se realizează o declaraţie emfatică (F. ap. 5:1-11), alteori receptorul avea credinţă (F. ap. 14:8-10), alteori este dezlegată lucrarea lui Dumnezeu (F. ap. 13:8-12; 16:16-18) alteori pur şi simplu se întâmplă fără ca ei să le controleze (F. ap. 5:14-16). Cu siguranţă Dumnezeu lucra prin toate aceste condiţii ale slujitorilor Săi. În lumina mandatului primit, vindecările şi exorcizările sunt elemente însoţitoare, care depind de însoţirea lui Dumnezeu, de „inspiraţia” şi nu de responsabilitatea predicatorilor. Bine a ticluit editorul Evangheliei după Marcu relaţia dintre predicare şi minuni, când a adăugat finalul Evangheliei la câteva secole după finalizarea lucrării de către Marcu. Însărcinarea dată de Domnul apostolilor este şi aici predicarea (16:15), mântuirea este prin credinţă (16:16), iar semnele care îi vor însoţi pe credincioşi sunt exorcizarea, glosolalia, minunile şi vindecările (16:17-18). Desigur este o apreciere neautentică (care nu aparţine lui Marcu) cu privire la creştinismul din perioada apostolică.

Mai există situaţia aceasta şi astăzi? Cine suntem noi să Îl împiedicăm pe Dumnezeu să lucreze în mod miraculos. Cu siguranţă că, la fel ca şi atunci, nici astăzi Dumnezeu nu lucrează la comanda unui om, pentru proslăvirea unui om. De curând nişte vindecători cu tupeu din Londra (Synagogue, Church of All Nations), unde face spectacol un anume Profet Joshua, a declarat vindecaţi pe câţiva bolnavi de SIDA, care au murit la scurtă vreme pentru că şi-au întrerupt tratamentul. Am mai auzit aşa ceva şi mai aproape de noi. Presa londoneză a fost oripilată (http://www.thisislondon.co.uk/standard/article-24014097-london-pastors-put-lives-at-risk-with-hiv-cure.do). Cu asemenea deservicii aduse creştinismului şi slavei lui Dumnezeu cu siguranţă că nu ne integrăm în peisajul conturat de creştinismul primar. Predicarea Evangheliei trebuie să fie preocuparea noastră. Dacă Dumnezeu va vrea să facă semne miraculoase, aceasta este problema sa. „Mărturia lui Isus este duhul profeţiei” (Ap. 19:11). Să nu confundăm miezul cu elementele secundare.

Străjeria ca mişcare centripetă şi de dizidenţă

Principala deficienţă a mişcării Străjerilor, printre altele desigur, este că promovează o găunoasă înţelegere despre biserică. Iosif Ţon întreţine acest model şi dintre toţi autoproclamaţii lideri ai Străjerilor, dânsul ar trebui să ştie cel mai bine ce efecte colaterale are susţinerea acestui model. În Noul Testament, prezbiterii şi diaconii erau la început desemnaţi de Apostoli. Când Apostolii au început să se împuţineze, Apostolul Pavel a lăsat scris Bisericii cum să selecteze dintre membrii ei pe aceia cărora să le încredinţeze această onoare (1Tim. 3; Tit 1). Statutele bisericilor din Alianţa evanghelică precizează aceleaşi condiţii. Liderii bisericii îşi desfăşoară activitatea într-un context în care sunt ţinuţi responsabili şi cu privire la convingerile lor, dar şi cu privire la practicile şi comportamentul lor. După cum Iosif Ţon însuşi declară, la Străjeri fiecare crede ce vrea şi face ce vrea, fără să deranjeze pe nimeni şi să oblige pe cineva.

Grupul eterogen al Străjerilor o duce bine pentru că în sfârşit au găsit o comunitate unde nu te ştie multă lume cine eşti (lucru valabil pentru unii) sau nu contează de unde vii (lucru valabil pentru alţii). Aici toleranţa este moneda de schimb. Aici nu se practică responsabilizarea oamenilor pentru acţiunile lor şi nici disciplinarea lor. Poate că disciplinarea nu se practică prea des nici în bisericile din Alianţa evanghelică, sau se practică defectuos, dar acest pericol este în sfârşit îndepărtat la Străjeri. Nici nu ar avea nimeni vreun drept să o exercite. Toleranţa le permite tuturor să sărbătorească Masa Domnului, deşi aceasta ar trebui să rămână sărbătoarea Bisericii locale. Practica aceasta o preferă şi dizidenţii bisericilor evanghelice care în duminica celebrării Mesei Domnului îşi fac de lucru în alte adunări, pentru că în biserica locală unde sunt membri nu ar fi putut să o ia. Decât să îşi rezolve problema mai bine călătoresc. Tot aşa unii creştini călătoresc la Străjeri ca să-şi adoarmă conştiinţa.

Lucrurile de mai sus s-ar putea să nu îi descrie pe toţi Străjerii. Unii sunt interesaţi de mai multă rugăciune şi mai mult post. Este genuină căutarea lor? Ce îi împiedică să îşi cultive interesul acesta în bisericile locale? Este normal ca ei să se simtă ciudat în mijlocul unei adunări care se roagă diferit, poate chiar şablonat. Tot normal este şi ca adunările locale să se simtă ciudat când aud rugăciuni care nu mai păstrează distanţa dintre om şi Dumnezeu şi mărturisesc păcatele altora. Anormală este şi folosirea cornului la rugăciune. Nici chiar evreii mesianici nu au crescut cu cornul. Cei care au crescut într-o astfel de societate este de înţeles să continue să-l folosească, mai ales dacă ştiu cum să o facă. Sunetele lui au sens doar pentru cei care le cunosc. Pentru toţi ceilalţi sunetul cornului rămâne cevea exotic, desprins de pe paginile Bibliei, care comunică fiecăruia ce-i trece prin cap, fără să influenţeze în vreun fel pe colegul de închinare. Fiecare crede ce vrea, tipic postmodernist. Diferenţele dintre evanghelici şi străjeri sunt tot mai mari. Am putea discuta concret dacă cei care s-au asociat acum ca Străjeri şi-ar lua timpul necesar ca să spună clar ce cred (fără ascunzişuri). Deocamdată Străjerii l-au luat pe „Nu” în braţe. A fost un timp când bravau pentru noile lor convingeri şi serveau profeţii care le sprijineau cauza. Acum au început să intre în dialog cu declaraţii. Oare când Iosif Ţon va ieşi din faza profeţiilor va reuşi să îşi adune colegii să ştie cu adevărat ce cred?

Iosif Ţon a promovat într-o vreme întâlniri de tip Keswick, adică de rugăciune şi studiu pentru trezire spirituală şi intenţiona construirea unui astfel de centru în zona Braşovului. Creştinii englezi, de unde s-a luat modelul, obişnuiau să se retragă pentru 1-2 săptămâni în timpul concediului şi să se recupereze în ce priveşte spiritualitatea. Ideea este veche şi nu avem timp acum să o analizăm în detaliu. La Străjeri ocaziile de acest fel sunt mai scurte şi mai dese. Oamenii învaţă lucruri ciudate şi deprind practici neobişnuite în bisericile locale de unde provin, le promovează cu îndărătnicie printre ceilalţi credincioşi împotriva sfatului prezbiterilor. În sfârşit democraţia seculară şi-a făcut loc şi la masa Bisericii! Este normal ca, atunci când măsurile naturale sunt epuizate, împotriva unor astfel de încăpăţânaţi să existe reacţii de felul pe care Iosif Ţon le descrie ca „brutal înnăbuşite”. Cu siguranţă este o hiperbolă, nimeni nu cred că a aplicat brutalitatea fizică împotriva membrilor bisericii, pentru că noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui. Cu siguranţă s-a făcut uz doar de măsurile legitime după Statut pentru sancţionarea celor care au uitat ce înseamnă viaţa în comunitatea Bisericii.

Deocamdată Străjerii au crescut luând din membrii biserilor existente. Nu cred că Străjerii şi-au propus la început altceva decât revigorarea vieţii de rugăciune. Pentru faptul că produsul final este diferit de concepţia iniţială ar trebui să le dea de gândit celor şase lideri autoproclamaţi. Creştinii care au frecventat întâlnirile lor nu şi-au mai găsit locul în bisericile locale şi au rămas ai nimănui. Cu siguranţă baptiştii care sponsorizează o astfel de situaţie au încetat să mai fie baptişti, pentru că noi baptiştii accentuăm realitatea bisericii locale prin care se lărgeşte Împărăţia lui Dumnezeu. Străjerii încurajează prin practică mişcarea de dizidenţă, de parcă le este dor de persecuţiile din comunism. Nu ar trebui să fie aşa. Dacă există diferenţe notabile faţă de adunarea locală din care fac parte, ce îi împiedică pe străjeri să înceapă ceva nou? S-au îndepărtat prea mult de scopul iniţial? Atunci să-şi facă ordine în convingeri.

Nu cred că vreun creştin trebuie să se simtă obligat a-şi lega numele de „cărămizi şi de smoală”, de edificii şi instituţii, nici chiar de convertiţi sau treziri spirituale. În fond şi la urma-urmei, când vine vorba despre slujirea lui Cristos, noi suntem doar nişte „sclavi nemeritorii” (robi netrebnici). Am făcut ce eram datori. Nu văd de ce un om la apusul vieţii trebuie să se dea peste cap pentru a promova ce intuieşte că este menit a face istorie. Noi nu suntem pe pământ să facem istorie. Dacă totuşi se întâmplă, aceasta este o realitate secundară şi este dreptul lui Dumnezeu să o realizeze prin oricare dintre robii Săi.

2 comentarii

Din categoria Biblia şi societatea, Polemici biblice, Utilităţi pentru adunare

Conferinţa de apologetică – Şelimbăr, 2011

În perioada 30 august – 4 septembrie 2011, Societatea Misionară Română a organizat la sediul Fundaţiei „Pacea” din Şelimbăr a doua ediţie a Conferinţei de apologetică. Au participat tineri din ultimii ani de liceu şi din primii ani de facultate din diverse locaţii din ţară. Am avut privilegiul participării la această conferinţă în calitate de prezentator a patru sesiuni având ca temă concepţiile despre lume şi viaţă.

În sfârşit au fost postate pe internet materialele audio-video ale acestei conferinţe (vezi aici). Ele pot fi vizionate, dar nu şi descărcate. Vizionare plăcută şi studiu folositor.

Comentarii închise la Conferinţa de apologetică – Şelimbăr, 2011

Din categoria Evanghelizare, Polemici biblice, Utilităţi pentru adunare

Invitaţie la colocviu

În perioada 27-29 ianuarie 2011, adică în zilele de joi, vineri şi sâmbătă, începând cu orele 18.00, în locaşul de închinare al bisericii, situat pe strada Ciheiului nr. 40 din cartierul Nufărul, Biserica Baptistă „Providenţa” din Oradea organizează un colocviu pe tema LUCRAREA CUVÂNTULUI REVELAT ŞI A DUHULUI SFÂNT ASTĂZI.

Obiectivul colocviului îl constituie dezbaterea unor subiecte biblice şi practice legate de rolul şi lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Său în Biserică şi în viaţa credinciosului contemporan. Au fost invitaţi patru profesori de exegeză biblică şi teologie, care vor analiza dimensiunile biblice, istorice, doctrinare şi practice ale conlucrării dintre Cuvântul revelat şi Duhul Sfânt din punctul de vedere al teologiei evanghelice.

Invitaţii bisericii sunt:

  • Dr. Silviu Tatu, conferenţiar la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti, care va prezenta Funcţiile profetului în societatea israelită a Vechiului Testament.
  • Dr. Radu Gheorghiţă, conferenţiar la Seminarul Teologic Baptist din Kansas City, SUA, şi la Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, care va vorbi despre „Cum zice Duhul” – Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt în epistolele generale ale Noului Testament.
  • Dr. Marius-David Cruceru, conferenţiar la Universitatea Emanuel din Oradea, care prezenta lucrarea Nimic nou sub soare, o scurtă descriere a crizei carismatice din primele secole creştine şi a răspunsului biblic oferit acesteia, cu referire specială la montanism, Augustin (şi capadocieni).
  • Dr. Emil Bartoş, conferenţiar la Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, care va face O incursiune în istoria mişcărilor de trezire şi înnoire spirituală din bisericile evanghelice.
  • Una dintre sesiuni va fi destinată analizării subiectului colocviului din perspectiva Mărturisirii de credinţă a Cultului Creştin Baptist din România.
  • Ultima sesiune va reuni invitaţii pentru un dialog cu auditoriul prin intermediul întrebărilor trimise în scris pe parcursul sesiunilor anterioare.

Participarea este deschisă tuturor celor interesaţi.

Comentarii închise la Invitaţie la colocviu

Din categoria Biblia şi societatea, Polemici biblice, Teologia Vechiului Testament, Utilităţi pentru adunare

Împietrirea inimii. Un studiu pe caz: Faraon

În limbajul biblic al VT „inima” este un termen care vorbeşte prin metonimie despre activitatea mentală a omului. Această accepţiune este opusă gândirii greco-romane, unde acelaşi organ este folosit ca metonimie pentru activitatea emoţională a omului. În gândirea iudaică, emoţiile erau asociate cu măruntaiele sau rărunchii.

Împietrirea inimii vorbeşte despre încăpăţânare, despre susţinerea cu fermitate, chiar şi în lipsa argumentelor a unei convingeri ce intră în conflict cu convingerea altora asupra aceluiaşi subiect. Fariseii aveau o inimă împietrită, adică aveau convingeri ferme cu privire la Sabat, care au intrat în conflict deschis cu convingerea Domnului Isus despre acelaşi subiect (Mc. 3:1-6).

Exemplul lui Faraon este invocat adesea pentru a arăta cum funcţionează liberul arbitru în raport cu preştiinţa lui Dumnezeu şi pentru a oferi o alternativă teologică la predestinare. Oricât de greu de înghiţit este doctrina predestinării, nici preştiinţa lui Dumnezeu nu este mai uşor de luat mai ales când se dovedeşte insuficient de coerentă cu mărturia Bibliei.

Împotrivirea faţă de Dumnezeu este posibilă numai dacă este plănuită de Dumnezeu.

Aşadar se afirmă că Dumnezeu l-a împietrit pe faraon numai după ce acesta s-a împietrit el însuşi în repetate rânduri. Dacă s-ar putea dovedi lucrul acesta atunci am putea lua ca model împietrirea lui faraon pentru a înţelege de cât timp dispune omul până ajunge la punctul fără întoarcere. Din păcate împotrivirea faţă de Dumnezeu este este extrem de periculoasă când se produce de prima dată. Pe evrei nu i-a scăpat statutul de popor al lui Dumnezeu. Cine s-a împotrivit a plătit (Deut. 1:26, 43; 9:7, 24). Iov are convingerea că nimeni nu i se poate împotrivi lui Dumnezeu (Iov 9:4). Regele Ioşafat ştie că nimeni nu I se poate împotrivi lui Dumnezeu (2Cr. 20:6). Chiar şi faraonul Nechao îi trimite o depeşă lui Iosia să nu i se împotrivească pentru că el a fost chemat să facă lucrarea lui Dumnezeu (2Cr. 35:21). Cuvintele rostite prin profetul Isaia sunt foarte clare: „Când Eu lucrez, cine Mi se poate împotrivi?” (Is. 43:13). Aşadar, când omul sau demonul (cf. Dan. 10:13) se poate împotrivi lui Dumnezeu sau mesagerului Său nu există decât o altă posibilă interpretare decât că Dumnezeu a prevăzut această împotrivire.

Ne aducem aminte de „lupta” lui Iacov cu îngerul pe malul uedului Iabok, din care învingătorul pare să fi fost Iacov (Gen. 32:22-32). Desigur Dumnezeu a folosit această experienţă şi s-a lăsat înfrânt pentru încurajarea lui Iacov: „Te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai învins” (Gen. 32:28). Referinţa la „oameni” se referă la Laban. Pe Iacov îl aştepta în zori o altă mare confruntare, cu Esau. Din păcate experienţa din timpul nopţii nu l-a transformat aşa cum se pretinde, pentru că în zorii zilei recurge la aceleaşi mici meschinării ca şi până atunci. Este nevoie ca Dumnezeu să aducă experienţa de la Sihem cu Dina ca Iacov să-şi deschidă ochii înspre Dumnezeu, să-şi respecte promisiunea de a se întoarce la Betel şi de a începe o reformă autentică în familia sa (Gen. 35:1-15).

Să ne întoarcem la faraonul contemporan cu Moise. De la bun început Dumnezeu l-a avertizat pe Moise că faraon nu le va permite să plece, că Dumnezeu a planificat totul pentru ca să fie oportunităţi suficiente pentru o confruntare prelungită:

„Eu ştiu că monarhul Egiptului nu vă va lăsa să ieşiţi până când nu-l voi sili cu mâna Mea puternică. Eu îmi voi întinde Mâna şi voi lovi Egiptul cu toate minunile Mele, pe care le voi face în el; după aceea monarhul Egiptului vă va lăsa să plecaţi.” (Ex. 3:19-20)

Este clar că Dumnezeu prevăzuse o anumită desfăşurare a evenimentelor şi îi avertizase de la bun început pe Moise şi pe Aaron. Aceeaşi situaţie este relatată şi din perspectiva predeterminării reacţiei lui faraon:

„Eu, însă, îi voi împietri inima lui Faraon şi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului. Când Faraon nu te va asculta, Îmi voi întinde mâna împotriva Egiptului şi prin faptele măreţe ale judecăţii Mele Îmi scoate din ţara Egiptului oştirile, pe israeliţi, poporul Meu.” (Ex. 7:3-4)

Aşadar „împietrirea inimii” lui Faraon a fost decretată de Dumnezeu ca mijloc prin care se asigura contextul înmulţirii minunilor din Egipt.

„Împietrirea inimii lui Faraon” – cauză sau efect?

Unii teologi vorbesc despre împietrirea inimii lui Faraon ca fiind manifestarea exclusivă a voinţei sale, care l-a stârnit pe Dumnezeu să reacţioneze. Deşi am văzut cum, înainte ca vreuna dintre minunile săvârşite în Egipt să aibă loc, Dumnezeu a prevăzut această desfăşurare a evenimentelor. Vom parcurge acum descrierile făcute de Moise reacţiilor lui Faraon la fiecare dintre minunile săvârşite la porunca lui Dumnezeu.

1. transformarea toiagului în şarpe: „Inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro), astfel că el nu i-a ascultat pe cei doi, după cum zisese Domnul” (Ex. 7:13 cf. 7:14).

2. prefacerea apei în sânge: „inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro) şi nu i-a ascultat pe Aaron şi pe Moise, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors, a intrat în palat şi inima nu i-a fost mişcată de întâmplarea aceasta.” (Ex. 7:22-23)

3. înmulţirea fără precedent şi în excedent a broaştelor: „Când Faraon a văzut că are răgaz, şi-a împietrit inima (wehahbed et-libbo), după cum spusese Domnul şi nu i-a ascultat.” (Ex. 8:15) Aceasta este prima instanţă când Biblia menţionează explicit că Subiectul acţiunii de împietrire este Faraon iar obiectul este inima sa.

4. transformarea prafului în ţânţari: „Inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro) şi nu i-a ascultat, după cum spusese Domnul” (Ex. 8:19).

5. invazia Egiptului de roiuri de muşte: „Faraon şi-a împietrit inima (wayahbed faro et-libo) şi nu a lăsat poporul să plece” (Ex. 8:32).

6. molima animalelor: „inima lui Faraon s-a împietrit (wayihbad lev paro) şi tot nu a lăsat poporul să plece” (Ex. 9:7)

7. molima oamenilor: „Domnul a împietrit inima lui Faraon şi acesta nu i-a ascultat, după cum îi spusese Domnul” (Ex. 9:12).

8. grindina: „inima lui Faron s-a împietrit şi nu i-a lăsat pe israeliţi să plece, după cum îi spuse Domnul lui Moise” (Ex. 9:35).

9. invazia lăcustelor: „Domnul i-a împietrit inima lui Faraon şi acesta nu i-a lăsat pe israeliţi să plece” (Ex. 10:20)

10. ameninţarea cu ultima urgie: „Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui Faraon, dar Domnul i-a împietrit inima şi acesta n-a lăsat pe popor să plece din ţara sa” (Ex. 11:10).

11. după ieşirea din Egipt: „Eu îi voi împietri inima lui Faraon şi el vă va urmări” (Ex. 14:4).

12. după ieşirea din Egipt: „Apoi voi împietri inimile egiptenilor şi aceştia vor merge după ei” (Ex. 14:17).

Se constată cum în jumătate din cazurile citate se subliniază relaţia de cauzalitate dintre hotărârea Domnului şi împietrirea inimii lui Faraon, suficient de multe pentru a contrazice caracterul întâmplător al împietritrii.

Împotriva teoriei care spune că Domnul a împietrit inima lui Faraon după ce Faraon însuşi şi-a împietrit-o în repetate rânduri stă şi faptul că, după ce Biblia afirmă explicit că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon (situaţia 7), se mai precizează o dată că „inima lui Faraon s-a împietrit” (situaţia 8). Următoarele situaţii (9 la 12) sunt într-adevăr coerente şi susţin că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon.

Din păcate, indiferent cât de puţine sunt ocaziile în care se afirmă explicit că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon, ca şi cum numărul ar conta, tot umanismul creştin (din păcate există şi aşa ceva) iese şifonat de aici pentru că trebuie să explice legitimitatea intervenţiei lui Dumnezeu asupra liberului arbitru. Cu cât este mai justificată abrupta intervenţie a lui Dumnezeu asupra libertăţii de alegere a lui Faraon după şase refuzuri succesive ale acestuia decât după unul singur?

Formula „inima lui Faraon a fost împietrită” face uz de un verb intranzitiv care descrie o stare şi de o metonimie (inima pentru minte) ca să descrie o stare fără a preciza explicit cauza. Totuşi din textele care au anunţat confruntarea dintre Moise şi Aaron ca trimişi ai lui Dumnezeu pe de o parte şi Faraon şi vrăjitorii lui pe de altă parte (Ex. 3:19-20; 7:3-4) înţelegem că Dumnezeu reprezintă cauza acestei stări de încăpăţânare. Dumnezeu Însuşi a precizat lui Faraon: „te-am ridicat ca să-ţi arăt puterea Mea şi astfel Numele Meu să fie vestit pe întreg pământul” (Ex. 9:16).

Cert este că, înţelegem din contextul relatărilor din Exodul, împietrirea inimii lui Faraon nu a fost cu nimic abuzivă şi constrictivă asupra lui Faraon. Cel puţin el şi poporul său nu au resimţit această decizie ca pe una impusă din afară, ci s-au delectat în luarea ei. Dumnezeu, însă, a pregătit contextul, poporul şi personalitatea lui Faraon pentru ca decizia de a refuza plecarea lui Israel din Egipt să fie naturală.

Dumnezeu alege de cine să se îndure şi pe cine să împietrească

Moise însuşi învaţă această lecţie nu tocmai uşor, atunci când crezând că L-a prins pe Dumnezeu într-o pasă bună şi se afla într-o poziţie de avantaj faţă de divinitate, cere să Îl vadă pe Dumnezeu. Domnul îi răspunde plin de har: „Eu Mă îndur de cine vreau să mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă” (Ex. 33:19). Drept urmare, Moise se alege cu o experienţă de neuitat în care aude rostit Numele Domnului de crainicul Său şi cade la pământ în închinare, fără să îi mai ardă de experimentarea esenţelor tari (vezi relatarea din cap. 34).

Apostolul Pavel confirmă această înţelegere a alegerii suverane a lui Dumnezeu pentru scopuri precise chiar cu referire la Faraon în Romani 9. În concluzia ilustraţiei sale despre Faraon (doar unul dintre argumentele folosite pentru a arăta că mântuirea a fost trimisă neevreilor), Pavel afirmă: „Şi ce dacă Dumnezeu, dorind să-Şi arate mânia şi să-Şi facă cunoscută puterea, a avut răbdare cu cei care erau vase ale mâniei Sale, pregătite pentru distrugere? Şi ce dacă El a făcut aşa ca să-Şi facă cunoscută bogăţia slavei Sale peste nişte vase ale îndurării, pe care le pregătise mai dinainte pentru slavă, incluzându-ne pe noi, pe care ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri?” (Rom. 9:23-24)

Un răspuns, fie el şi parţial, la această severă întrebare o aflăm mai târziu în aceeaşi epistolă: „Uită-te deci la bunătatea şi la severitatea lui Dumnezeu: El este sever cu cei care au căzut, iar cu tine este bun, dacă rămâi în bunătatea Lui. Altfel, şi tu vei fi tăiat.” (Rom. 11:22) Cu alte cuvinte, manifestarea îndurării lui Dumnezeu obligă la o viaţă responsabilă. Alte exemple se pot găsi şi în NT nu numai în VT, dar am preferat să ne limităm la cazul lui Faraon, a cărui invocare ni se pare inadecvată a fi citată în apărarea teoriei că Dumnezeu împietreşte doar pe cel ce singur s-a împietrit mai întâi.

Privită din perspectiva omului, umblarea cu Dumnezeu trebuie să fie dusă cu perseverenţă până la capăt, rămânând în bunătatea lui Dumnezeu. Privită din perspectiva lui Dumnezeu, umblarea celor aleşi s-a sfârşit prin glorificare, pentru că El are voinţa şi resursele necesare pentru a-l sprijini pe cel credincios să persiste în această umblare. Paradoxul libertăţii responsabile a omului în contextul predestinării sale impune recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu ca premisă şi, suplimentar, recunoaşterea faptului că liberul arbitru este mult limitat de numeroşi factori care nu stau la îndemâna omului a fi controlaţi. Spre deosebire de Moise, noi nu am fost înştiinţaţi care sunt oamenii a căror inimă a fost împietrită, aşa că avem datoria să ne muncim cu ei în vederea mântuirii lor atât cât avem suflare, fără a ne lăsa deturnaţi de aceştia de la scopul de a ne duce mântuirea la capăt.

 

Comentarii închise la Împietrirea inimii. Un studiu pe caz: Faraon

Din categoria Polemici biblice, Teologia Vechiului Testament

Angelofania: revelaţia prin „îngerului Domnului”


Îngerul rănit (1903) este un tablou realizat de pictorul simbolist finlandez Hugo Simberg, considerată pictura reprezentativă a poporului finlandez.

Întrucât am fost solicitat să discut despre „îngerul Domnului” voi reda aici fragmentele reprezentative dintr-o carte unde am dezbătut deja subiectul acesta. Este vorba despre Profetismul israelit în documentele biblice: între fals şi autentic (Oradea: Casa Cărţii, 2007, 2008). Problema identităţii „îngerului Domnului” este cu atât mai spinoasă cu cât traducătorii Bibliei în limba română au luat decizia de a pune cu majuscule sintagma aceasta, luând decizia, nejustificată consider eu, de a considera că „îngerul Domnului” este Dumnezeu Însuşi, mai exact Fiul lui Dumnezeu. În dezbaterea avută cu coordonatorul proiectului Bibliei Noua Traducere Românească nu am reuşit să-l conving că această identificare este doar o presupoziţie teologică, şi că scriind „Îngerul Domnului” autorizăm o interpretare care poate să nu fie corectă.

Întâi citez de la paginile 42-43.

Medierea revelaţiei prin teofanie (mai degrabă întâlniri cu îngeri) este bine reprezentată în Geneza. Textele în care autorul prezintă fiinţele supraumane drept îngeri sau îngeri ai lui Dumnezeu nu ridică probleme de interpretare (Gen. 18:1–33; 21:17–18; 32:1–2). Unii comentatori se opresc la persoana îngerilor a căror identitate este prezentată prin termenul „îngerul Domnului” (Gen. 16:7–14; 22:11–12, 15–18). Printr-un superficial exerciţiu de interpretare, ei citesc în numele acesta persoana unui cristos preîntrupat. Chiar dacă nu contestăm preexistenţa Fiului, anterioară întrupării Sale din fecioara Maria, întruparea Sa în perioada Israelului antic contrazice caracterul temporar şi pedagogic al Vechiul Legământ în raport cu Noul Legământ (Gal 3:24; 4:1–5) şi plinătatea revelaţiei prin Fiul la sfârşitul veacurilor (Evrei 1:1–4).

În plus, până şi întruparea lui Dumnezeu Tatăl şi revelarea de Sine oamenilor (ceea ce înseamnă într-adevăr teofanie) este cu totul îndoielnică. Bineînţeles nu contestăm prin aceasta puterea lui Dumnezeu, dar apreciem că doctrina întrupărilor repetate ale Dumnezeirii lezează suveranitatea lui Dumnezeu, adesea prezentat ca Suveranul Absolut al Universului. Fără îndoială că experienţa subiectului uman a fost copleşitoare. Uneori percepţia sa a fost denaturată în virtutea ignoranţei sau a cunoştinţei limitate (cf. Agar în Gen. 15:5–14, 21:17–19 şi Manoah în Jud. 13), alteori autorul a ignorat intenţionat detaliile presupunând existenţa unor presupoziţii comune, a unui fond comun de cunoştinţe. Principiul acesta fundamental este conservat până târziu în iudaism, de unde este citat de apostolul Ioan (In 1:18; 1 In 4:12). Prin urmare, chiar şi acele aparente teofanii reprezintă, de fapt, angelofanii (Gen. 17:1–22; 18:1–33; 26:2–5; 32:24–30; 35:9–13).

Coroborat cu exegeza atentă a pericopelor narative din Geneza, din Exod şi din Judecători (unde angelofaniile sunt mai frecvente) şi cu alte pasaje explicative din Vechiul şi Noul Testament, reiese suficient de clar că fiinţele angelice sunt nişte ambasadori divini plenipotenţiari, suficient de transparenţi pentru a-L descoperi pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa şi suficient de atenţi pentru a nu îşi atribui cinstea care I se cuvine lui Dumnezeu. Ei rămân uneltele de lucru ale Suveranului, în perpetuă mişcare, fapt bine reprodus în visul patriarhului Iacov, în imaginea scării care, de atunci, i-a purtat numele.

Acum citez pasajul de la p. 141-150. Materialul este mai amplu, dar nimic nu se clarifică în „doi peri”.

De o natură diferită sunt medierile revelaţiei prin îngeri. Uneori aceştia pot apărea în vis, aşa cum a fost cazul îngerului care l-a hrănit pe Ilie (1 Împ. 19:5–8), a „străjerului divin” din visul lui Nabucodonosor (Dan. 4:13) sau a călăreţilor văzuţi de profetul Zaharia (1:9, 13, 14, 19; 2:3; 3:1; 4:4; 5:10; 6:4). Alteori arătările de îngeri nu au loc pe fondul reducerii activităţii conştiente şi a celei fiziologice prin somn, ci par a fi experienţe similare celor mai obişnuite întâlniri tridimensionale, extrem de naturale până la un punct. Aici se poate cita naturaleţea întâlnirii cu fiinţe angelice întrupate, a căror adevărată identitate nici măcar nu este intuită de subiectul uman. Astfel, Agar se angajează destul de relaxat în dialog cu interlocutorul său (Gen. 16:7–9), Avraam îşi manifestă ospitalitatea faţă de un grup de trei călători (Gen. 18:1–8), iar Lot insistă să îi găzduiască pe doi dintre ei (Gen. 19:1–3), Ghedeon discută politică cu un trecător (Jud. 6:1–15), iar Manoah şi soţia sa discută cu un bărbat a cărui identitate se intuieşte a fi profetică (Jud. 13:1–16)[1].

Experienţa lui Iacov la Iabok este mai greu de catalogat deoarece naratorul preferă ambiguitatea exprimării eliptice. Evenimentul are loc în timpul nopţii, dar nu se specifică dacă Iacov dormea. Imediat după ce rămâne singur, el se angajează într-o luptă prelungită cu un om, pe care îl confundă iniţial cu un profet, din moment ce îi cere binecuvântarea (Gen. 32:24–32). De această dată nu se face schimb de amabilităţi, ci de lovituri. De fapt tocmai contactul fizic, care suplimentează contactul auditiv şi vizual, precum şi consecinţele perene ale celui dintâi, nu permite încadrarea acestei angelofanii printre cele oniromantice, chiar dacă este o experienţă nocturnă[2].

Fiecare dintre angelofaniile enunţate anterior are specific un moment în care recipientul epifaniei realizează că interlocutorul său trebuie să fie mai mult decât un simplu trecător; prima opţiune nu este mai fericită decât ultima, deoarece intuiţia receptorului, contrariată de ignoranţa iniţială, devine extrema opusă, vizând nimic mai puţin decât însăşi divinitatea. Demonstraţia de putere supranaturală, de regulă rostirea unei predicţii cu referire la un detaliu ascuns din viaţa personajului, declanşează procesul de conştiinţă prin care subiectul se extaziază şi / sau se autoînvinovăţeşte de incapacitatea dovedită iniţial, aceea de a identifica statutul interlocutorului său. Astfel, „călătorul necunoscut” ştie despre sarcina Agarei, despre lipsa de urmaşi a Sarei, despre dezamăgirea lui Lot faţă de cetăţenii Sodomei şi ai Gomorei, despre căutarea după identitate a lui Iacov, despre preocuparea lui Ghedeon pentru starea deplorabilă a poporului oprimate şi despre lipsa de urmaşi a familiei lui Manoah. În aceste două cazuri din urmă, personajele solicită o confirmare suplimentară printr-o jertfă şi, în ambele situaţii, intuiţia li se confirmă.

În câteva situaţii excepţionale subiectul posedă o acuitate suficient de mare pentru a identifica fiinţe angelice în partenerii de dialog din cadrul întâlnirilor sale diurne. Este cazul lui Iacov (Gen. 32:1–2), al lui David (2 Sam. 24:17) şi al lui Daniel. Departe de a fi apreciată, această capacitate reprezintă mai degrabă un lest, deoarece produce o reacţie de teamă de o intensitate insuportabilă. Reacţia lui Iacov este în acord cu naturaleţea cu care acesta îşi promovează propriile interese în limitele unei spiritualităţi superficiale, netransformate încă[3]. Altfel stau lucrurile cu David care, conform cronicarului, se prosterne la pământ împreună cu Consiliul Prezbiterian implorând mila divină (1 Cr. 21:16). Daniel descrie cu lux de amănunte reacţia sa la întrevederea avută cu „omul îmbrăcat în haine de in”:

Numai eu, Daniel, am văzut viziunea; bărbaţii care erau cu mine nu au văzut-o, însă au fost cuprinşi de o frică atât de mare, încât au luat-o la fugă pentru a se ascunde. Astfel am fost lăsat singur, privind această mare viziune. Puterea m-a părăsit, culoarea feţei mi s-a schimbat ca la un mort şi am rămas fără vlagă. Am auzit apoi sunetul cuvintelor sale, iar când am auzit sunetul cuvintelor sale, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Atunci o mână m-a atins şi m-a aşezat pe genunchii şi pe mâinile mele tremurânde. El mi-a zis: „Daniele, om plăcut lui Dumnezeu, ia aminte la cuvintele pe care ţi le voi spune! Stai în picioare, căci acum am fost trimis la tine!” Când mi-a vorbit astfel, m-am ridicat tremurând. (Dan. 10:7–10, NTR)

Prin urmare, identificarea îngerului nu este deloc facilă. Printre marile dezavantaje care au împiedicat o recepţie clară a epifaniei se pot enumera spiritualitatea superficială şi teologia eclectică a receptorului, înşelată cu uşurinţă de abilitatea perfectă a fiinţelor angelice de a se deghiza într-o fiinţă umană. Relatările biblice despre epifanii se complică atunci când naratorul alunecă în ficţiune, domeniul dintre realitate şi aparenţă, pentru a crea confuzie în cititor sau, mai degrabă, pentru a sublinia caracterul dual al epifaniilor. Probabil că cea mai controversată apariţie divină o reprezintă „stâlpul de foc / nor” (kabod) ascociată cu cultul lui Iahve.

Chiar dacă depăşim contextul oniromanţiei, clarificarea epifaniei se poate dovedi utilă pentru înţelegerea fenomenului în relaţia sa chiar şi cu visul. În plus, experimentarea visului este similară întâlnirii cu îngeri pentru faptul că se bazează mai degrabă pe un construct mental (imagine) decât pe o realitate percepută prin simţuri. Cum se explică atunci realitatea experimentată de receptorii epifaniilor, adesea implicând perceperea îngerilor prin simţuri?

Explicaţia cea mai coerentă cu mărturia biblică este dată de dreptul suveran al lui Dumnezeu de a le aloca îngerilor trupuri care să le faciliteze împlinirea misiunii lor. Spre deosebire de trupul uman, trupul atribuit temporar îngerilor este produs în mod artificial (nu este produs prin naştere), nu trebuie alimentat pentru a fi întreţinut (deşi mâncarea poate fi consumată) şi nu poate fi folosit pentru reproducere; este doar o apariţie sau o mască (Williams 2002, 90–92)[4]. Trupul lor se supune legilor fizice, precum gravitaţia, dar poate la fel de bine să le ignore (vezi ascensiunea îngerilor)[5].

Cele două texte biblice care fundamentează tradiţia revelaţiei superioare rezervată lui Moise, sunt Exodul 33:9–11 şi Numerii 12:5–10. Iterate în contexte similare, de contestare a autorităţii mozaice, ambele par a sugera identificarea Dumnezeirii cu stâlpul de foc / nor. Superioritatea acestui tip de revelaţie nu constă atât în lipsa medierii, deşi este adevărat şi acest aspect (cf. Ex. 4:14–17), cât în exprimarea conştientă şi raţională care nu caracterizează starea de semiconştienţă a revelaţiei onirice şi interpretarea necesară visului.

El le-a zis:

– Ascultaţi cuvintele Mele:

când este un profet între voi,

Eu, Domnul, Mă fac cunoscut lui în vedenii

şi îi vorbesc în visuri.

Nu tot aşa este şi cu robul Meu Moise;

el este credincios peste toată casa Mea.

Cu el vorbesc gură către gură,

clar, nu prin cuvântări enigmatice.

El vede înfăţişarea Domnului.

Cum de nu v-aţi temut deci

să vorbiţi împotriva robului Meu Moise? (Num. 12:6–8, NTR)

Cine se ascunde în spatele acestei aparenţe? „Vorbirea gură către gură” este înţeleasă în mod tradiţional ca fiind vorbirea nemediată a lui Dumnezeu, direct, către Moise, „cum vorbeşte un om cu prietenul său” (Ex. 33:11). Totuşi, în ambele cazuri, se presupune distincţia calitativă dintre revelaţia lui Dumnezeu faţă de Moise şi cea obişnuită faţă de profeţii de rând, identitatea divinităţii fiind protejată de norul slavei. Din moment ce vederea lui Dumnezeu era practic imposibilă şi teoretic inadmisibilă (Ex. 33:20), este mai corect să admitem că experienţa auditivă trebuie să fi fost în atenţia naratorului în textele citate anterior. Chiar şi aşa, identitatea persoanei ascunse de norul slavei rămâne definitorie pentru calitatea epifaniei mozaice. Se sugerează trei soluţii interpretative: un înger obişnuit, Îngerul Domnului (a se citi Cristosul preîntrupat) sau Dumnezeu Însuşi, cu menţiunea că principiul anterior enunţat nu îl includea şi pe Moise.

Pentru clarificări, argumentul trebuie să pornească de la naraţiunea care relatează originea acestei apariţii. Iniţial se susţine astfel:

Ca să-i conducă pe drum, Domnul a mers înaintea lor într-un stâlp de nor ziua şi într-un stâlp de foc noaptea, ca să le dea lumină, astfel că puteau călători atât ziua, cât şi noaptea. Nici stâlpul de nor din timpul zilei, nici stâlpul de foc din timpul nopţii nu se depărta dinaintea poporului. (Ex. 13:21–22, NTR)

Ulterior, însă, situaţia este interpretată diferit, identificându-se stâlpul de nor / foc cu o altă persoană:

Îngerul lui Dumnezeu care mergea înaintea taberei lui Israel a călătorit şi a mers înapoia lor, iar stâlpul de nor a călătorit dinaintea lor şi s-a aşezat dinapoia lor. (Ex. 14:19)

Soluţia aceasta este doar temporară, deoarece acţiunea este, din nou, atribuită, în v. 24, Domnului din stâlpul de nor / foc, iar egiptenii şi israeliţii sunt convinşi că este Domnul cel care luptă pentru poporul Său (Ex. 14:25; 15:3, 6, 16). Lucrurile ar fi rămas neschimbate dacă autorul nu ar fi revenit asupra acestei interpretări, cu un cuvânt definitiv, de data aceasta creditat cu autoritatea divină.

Iată, Eu trimit un înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu i te împotriveşti lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar dacă vei asculta glasul Lui şi dacă vei face tot ce-ţi voi spune, Eu voi fi vrăjmaşul vrăjmaşilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi. Îngerul Meu va merge înaintea ta şi te va duce la Amoriţi, Hetiţi, Fereziţi, Canaaneeni, Heviţi şi Iebusiţi, şi-i voi nimici. (Ex. 23:20–23, VDC)

Deşi identitatea sa este incontestabil angelică, prerogativa sa – iertarea păcatelor – pare a depăşi oficiul unui simplu executant divin. Soluţia este inclusă în acelaşi text, atunci când se afirmă: „Numele Meu este în el”[6]. Cu alte cuvinte, îngerul delegat a-l conduce pe Israel din Egipt şi până în Canaan este împuternicit cu toată autoritatea necesară pentru împlinirea cu succes a acestei slujbe. Prin urmare, de acum înainte, ori de câte ori Dumnezeu Îşi asumă o acţiune, iterează o propoziţie sau emite legi apelează la intermedierea îngerului desemnat pentru aceasta.

Îngerul, fie el şi „al Domnului”, nu poate fi confundat nici cu Satana, chiar dacă există elemente de legătură dintre cele două entităţi. Singura asociere dintre „îngerul Domnului” şi termenul satan provine din episodul cu profetul Balaam, acolo unde este doar o calitate a mesagerului ceresc în raport cu divinatorul mesopotamian (Num. 22:22). În secţiunea narativă a cărţii lui Iov, fiinţa angelică având rolul lui Satana este prezentat ca unul dintre „fiii lui Dumnezeu”, un apelativ tradiţional pentru „îngeri” (1:6; 2:1). Identitatea celor două fiinţe pare a fi clarificată în profeţia lui Zaharia, când îngerul Domnului şi Satana sunt imaginaţi într-un context judiciar ca reprezentanţi ai apărării, respectiv ai acuzării în raport cu cazul marelui-preot Iosua (Zah. 3:1). Chiar dacă îngerul Domnului pare a fi confundat cu Dumnezeu Însuşi, uzitarea formulei consacrate în limbajul oracular: „Aşa vorbeşte Domnul Oştirilor” (Zah. 3:7), îl califică doar pentru funcţia de reprezentant omnipotent.

Literatura canonică târzie agreează această interpretare, calificând teofania lui Iacov drept o angelofanie şi acceptă calitatea de mesager a îngerului, care se adresează omului în numele divinităţii (Osea 12:4). Autorul psalmului 78 descrie cauzalitatea urgiilor cu care Dumnezeu a lovit Egiptul prin vectorialul „îngeri ai răului” (Ps. 78:49).

Chiar şi tradiţia apostolică agreează întru totul această interpretare (Fap. 7:30, 38, 53; Gal. 3:19; Evrei 2:1–5; 13:2)[7]. De observat modalitatea în care apostoli folosesc termenul de „înger”, făcând abstracţie de formulările tradiţionale sau chiar folosind pluralul. Este clar că, cel puţin pentru ei, persoana lui Cristos nu putea fi confundată cu cea a îngerului. Chiar mai mult, apostolul Pavel transferă imaginea oficiului de ambasador omnipotent, atât de naturală gândirii antice, de la îngeri la apostoli (2 Cor. 5:20)[8], într-un fragment literar unitar care promovează slujirea apostolică în comparaţie cu slujirea profetică din Vechiul Testament[9].

Singurul simbol admis în iconografia israelită şi care reprezintă teofania este heruvimul, o figură hibridă cu trup de leu, crupă de taur, aripi de vultur şi cap de om (cf. Ez. 1). Prezent iniţial doar pe Capacul ispăşirii şi pe Catapeteasmă (Perdeaua interioară) (Ex. 25:18–22; 26:1), ulterior a ajuns săpat pe uşi şi pe pereţii Templului (1 Împ. 6:29–36). Totuşi, în interpretarea jungiană a lui Kluger (1967, 106), heruvimii şi serafimul sunt „exemplificări clare ale unor vechi divinităţi ale naturii care au devenit aspecte ale lui Iahve”.

Dacă se presupune calitatea de mesager a fiinţei celeste, o calitate legată etimologic de numele său, mal’ak yhwh[10], atunci nu putem concluziona împreună cu Lindblom (1961, 102) că reprezentarea antropologică a divinităţii are caracter revelator în ce priveşte fiinţa supremă, acesta având mai degrabă un caracter criptic, care Îi salvgardează transcendenţa Sa. Principalele argumente prin care Negoiţă (2004, 83–86) susţine identificarea acestui înger cu Dumnezeu Însuşi derivă din Hexateuh, în cele mai multe cazuri din reacţiile subiective ale receptorilor pe care le-am analizat anterior.

Oare trebuie să considerăm normativă reacţia personajelor faţă de aceste arătări şi interpretarea dată persoanei revelate? Pentru a putea fi dat un răspuns afirmativ la această întrebare, vor trebui evidenţiate dovezile textuale care ar putea demonstra că naratorul s-a identificat cu opinia personajelor sale. Trebuie notat că, în cele mai multe cazuri, credibilitatea teologică a personajelor este discutabilă şi de o valoare direct proporţională cu natura iluzorică experienţa lor. Cât priveşte acceptarea închinării, care nu ar trebui să îi caracterizeze pe îngeri, trebuie notat că există şi alte pasaje în care aceştia nu obiectează (Gen. 19:1; Luca
24:4–5). Negoiţă nu include în argumentul său angelofania lui Manoah (Jud. 13:3–23), dar tocmai acolo fiinţa care apare sub titlul de „înger al Domnului” refuză sacrificiul, recomandând consacrarea acestuia lui Dumnezeu Însuşi (13:16).

Câtă vreme îngerul are rolul de mesager al lui Dumnezeu şi trebuie să intermedieze pentru Dumnezeu emiterea unui oracol, îngerul primeşte drepturile şi responsabilităţile inerente oficiului său. Identificarea divinităţii cu mesagerul Său indică mai degrabă dreptul de reprezentare al solului şi datoria destinatarului de a-l trata cu cinstea cuvenită expeditorului, calitate care are clare origini în mentalitatea OAA[11]. Cu toate acestea, Kluger (1967, 70–71) preferă să privească aparenta asociere dintre îngerul Domnului şi Dumnezeu ca pe o identitate perfectă, care descrie ipostazierea lui Dumnezeu în intervenţiile sale punctuale. Ea propune teza evoluţiei conceptului de adversar mitologic (Satana) pornind din caracterul belicos al divinităţii ipostaziate ca „înger al Domnului” în literatura preexilică şi de la natura divină atribuită acestuia în cartea Iov. De aici derivă şi contestarea distincţiei dintre cele două entităţi personale şi asocierea lor doar pe criterii funcţionale.

Când este vorba despre teofania mediată oniric, relatările viselor în care receptorul interacţionează cu divinitatea sunt mai degrabă experienţe auditive. Lipsite total de descrierea persoanei divine / mesagerului divin şi a reacţiei subiective de teroare care însoţeşte de regulă epifaniile, visele-mesaj permit doar reconstituirea sub formă de dialog a întâlnirii. Prin urmare, sentimentul prezenţei trăit de receptor trebuie să se refere doar la proximitatea divinităţii (Husser 1999, 123–124). Singura excepţie notabilă este visul lui Iacov, în care scara este populată de fiinţe angelice, iar la capătul ei tronează Dumnezeu Însuşi, dar chiar şi aici lipseşte descrierea, motiv pentru care există suficiente motive pentru a se considera că teofania a fost doar de natură auditivă.


[1] A se observa cum autorul îl prezintă pe vizitator ca „îngerul lui Dumnezeu”, deşi identitatea sa nu este cunoscută personajelor (Jud. 13.16). Se poate spune că autorul conspiră cu cititorii săi împotriva personajelor sale. Ignoranţa sa este cu siguranţă interpretată ironic.

[2] Deşi Iacov consideră că l-a văzut pe Dumnezeu, aceasta este mai degrabă o supra-apreciere, deoarece tradiţia profetică apreciază experienţa ca pe o angelofanie (Osea 12:4).

[3] Este nevoie de o altă criză pentru ca Iacov să-şi ia în serios mandatul profetic şi să-şi onoreze promisiunea de la Bethel (Gen. 35). Aici se va întoarce abia după ce relaţia cu sihemiţii este pe punctul a se denatura într-un conflict interetnic (Gen. 34).

[4] Monografia lui Williams reprezintă un valoros material apologetic, promovând argumentul existenţei îngerilor ca „fiinţe imateriale, spirituale, create de Dumnezeu” ca şi construct filosofic fundamentat pe existenţa lui Dumnezeu, pe compatibilitatea naturii lor cu universul creat şi pe demonstraţia caracterului rezonabil al ipotezei. Informaţia provine din documentele biblice canonice şi din experienţa umană (mai ales capitolul 4 „Angelic Actuality”).

[5] Unii pot invoca asemănarea dintre relatările cu îngeri şi cele cu Cristosul înviat (Luca 24:36–43; In 20:19–20, 26–27). Spre deosebire de trupul atribuit îngerilor, trupul înviat al lui Isus păstra calităţile fizice şi particularităţile fizionomice ale trupului Său dinainte de moarte, elemente care nu pot fi atribuite îngerilor ca fiinţe eminamente spirituale (lipsite de trup material). Trupul Cristosului înviat reprezintă modelul pentru trupul creştinilor înviaţi (1 Cor. 15:35–50) cu menţiunea că sexualitatea este anulată, calitate prin care trupul spiritualizat al înviatului se va asemăna cu entitatea spirituală care găzduieşte fiinţa angelică (Luca 20:34–36).

[6] Traducerea Cornilescu preferă să rezolve criza aparentă din text, transcriind cu majusculă „îngerul” şi pronumele referitoare la el, ca şi cum, din nou, ar fi vorba despre „îngerul Domnului” alias Cristosul preîntrupat.

[7] Negoiţă afirmă că „Pavel şi vechii scriitori bisericeşti chiar l-au identificat cu persoana a doua a Sf. Treimi.” (2004, 85) Argumentele care urmează sunt de-a dreptul îndoielnice. Dacă Cristos este identificat cu îngerul lui Dumnezeu doar pentru simplul fapt că Pavel îl introduce în ecuaţie în 1 Cor. 10:9 pentru a sugera continuitatea experienţei religioase dintre Israelul antic şi Biserică, atunci cu atât mai mult trebuie să-l asociem pe Cristos cu stânca din care poporul a băut apă (1 Cor. 10:4). Şi dacă Cristos a fost într-adevăr îngerul lui Dumnezeu, atunci de ce atribuie Pavel responsabilitatea morţii israeliţilor păcătoşi Nimicitorului (1 Cor. 10:10)? În plus, dacă vocea care s-a auzit la darea Legii pe Sinai a fost a lui Cristos, atunci toată forţa argumentului care demonstrează superioritatea Creştinismului faţă de Iudaism pe baza superiorităţii lui Cristos, fondatorul Creştinismului, faţă de îngeri ca intermediari ai Iudaismului, devine nulă (cf. Evrei 1–2). Expresiile de tipul „duhul lui Cristos” sau „ocara lui Cristos” cu referire la profeţii Vechiului Testament (1 Pt. 1:10–11), respectiv la suferinţa îndurată de Moise (Ev. 11.26) nu susţin nicidecum teoria Cristosului preîntrupat, din moment ce, pentru aceeaşi apostoli întruparea lui Cristos s-a făcut o singură dată, la împlinirea vremii, cu scopul clar al morţii ispăşitoare (Ev. 1:1–2; F. ap. 3:18–26). Cel mult se poate accepta că „deşi este anacronic să vorbim despre mal’ak yhwh ca ipostază a Dumnezeirii, expresia sugerează o imagine sugestivă pentru agenţia divină şi, de aceea, un tip proleptic al Cristologiei Noului Testament” (Stephen F. Noll, în NIDOTTE H4855). Este clar că, cel puţin pentru Negoiţă, opţiunea patristică a funcţionat normativ pentru interpretarea textelor biblice cărora li s-a impus un punct de vedere aprioric.

[8] Metafora mesagerului aplicată apostolilor debutează încă din primele pagini ale celei de-a doua epistole expediate corintienilor. Conexiunile dintre slujirea apostolică şi calitatea de ambasador după modelul mesagerilor antici presupune mai multe aspecte. Solia apostolilor are ca şi conţinut revelaţia lui Dumnezeu şi este purtată cu responsabilitate ca şi în prezenţa Sa (2 Cor. 2:17). Scrisorile de recomandare nu au fost scrise pe tăbliţe de piatră, după cum era obiceiul Orientului antic, ci în inimi, nu cu cerneală ci cu Duhul Sfânt (2 Cor. 3:1–4). Onorul slujbei nu este derivat din educaţie, moştenire sau ereditate ci derivă din alegerea lui Dumnezeu (3:5–6). Adiacenţa semantică permite lui Pavel specularea unui alt contact al slujbei de apostol, acela cu slujirea profetică a lui Moise, faţă de care este superioară întrucât mesajul cristic codificat în Vechiul Testament este uşor de înţeles acum prin Duhul Sfânt, odată ce evenimentele profeţite s-au împlinit (3:7–18). Totuşi, Pavel revine la ilustraţia sa şi continuă observând că datoria apostolului este de a prezenta nealterat mesajul, aşa cum mesagerii sunt datori a face, fără a recurge la tehnicile retorice ale oratorilor contemporani, un fel de liberi profesionişti pe piaţa ideilor (4:1–6). O astfel de slujbă are dificultăţile ei, de care apostolii sunt conştienţi şi pe care le acceptă cu bucurie (4:7–5:10). Conţinutul mesajului abia acum urmează şi este rezumat în cuvintele „slujba împăcării” (5:18–19) şi în pateticul îndemn „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (5:20). Aşadar, statutul apostolilor este acela de „ambasadori ai lui Cristos” o calitate redată în greceşte prin verbul presbeuō (gr. a reprezenta ca ambasodor).

[9] Secţiunea 2:14–7:4 manifestă o identitate aparte, fiind flancată de două pasaje autobiografice (1:8–2:13 şi 7:5–16), chestiune general acceptată de majoritate comentatorilor. Tematic, fragmentul abordează de o manieră apologetică chestiunea apostoliei lui Pavel (Jan Lambrect, Second Corinthians; Sacra Pagina, 8; Collegeville, Minn.: Liturgical; p. 43). Chiar dacă Paul Bernett (The Second Epistle to the Corinthians; NICNT; Grand Rapids, Mich.: Eerdmans; p. 23) nu agreează ideea unei origini comune a fragmentului 6:14–7:1 cu fragmentul anterior, pe baza diferenţelor semantice (numeroase hapax legomena) (cf. Joseph A. Fitzmyer, „Qumran and the Interpolated Paragraph in 2 Cor.
6:14–7:1”, p. 205–217 în Essays on the Semitic Background of the New Testament; London: Geoffrey Chapman, 1971) este dispus să accepte unitatea tematică a pasajului care demonstrează aferenţe cu deutero-Isaia (Bernett, op.cit., p. 46). Imaginea „slujitorului lui Dumnezeu” pe care Pavel o foloseşte pentru a-şi descrie vocaţia (2 Cor. 6:4) ar fi un ecou al slujitorului suferind din Isaia 40–55, pasaj la care probabil că Pavel a meditat în contextul tulburărilor din biserica corintenilor (Bernett, op.cit., p. 47). Ben Witherington III (Conflict and Community in Corinth: A Socio-Rhetorical Commentary on 1 and 2 Corinthians; Grand Rapids, Mich.: Eerdmans and Carlisle: Paternoster; 1995) propune o paradigmă retorică pentru coeziunea discursului din 2 Cor. 2:17–13:4 cu trei secţiuni: propositio (2:7), probatio cu cinci argumente (3:1–6:13, 6:14–7:1,
7:2–16, cap. 8–9, 10:1–13:4) şi peroratio (13.5–10).

[10] Promovarea fiinţelor angelice ca profesionişti ai diplomaţiei celeste pentru umanitate apare ca funcţie principală şi în „angelologia de laborator” a lui Andrei Pleşu (Despre îngeri, Bucureşti: Humanitas, 2003, p. 22). Această funcţie este abilitată de relaţia nemediată de care au parte cu Divinitatea, din care derivă calitatea revelatorie a activităţii lor (idem, p. 57–65).

[11] Termenul semitic m~la~k şi echivalentul său akkadian m*r v]Pr] sunt folosiţi cu prioritate în diplomaţie pentru a desemna mesagerul unui suveran, responsabil cu transmiterea orală a unui mesaj, în numele suveranului său pe care îl reprezenta. Akkadiana mai cunoaşte un termen, s%KK~l%, care se referea la orice zeu trimis pentru a rezolva o problemă în numele divinităţii pe care o reprezenta (Stephen F. Noll, NIDOTTE 5.0, H4855). Se constată că, în ebraică, sensurile celor doi termeni au fost cumulate de unul singur. Aceeaşi idee este regăsită şi în monografia lui Fridolin Stier (Gott und sein Engel im Alten Testament, 1934, p. 19). Bineînţeles că termenul este folosit în literatura biblică nu numai cu referire la fiinte angelice, ci şi fiinţe umane cu responsabilităţi seculare (solii) sau religioase (profeţii).

Comentarii închise la Angelofania: revelaţia prin „îngerului Domnului”

Din categoria Polemici biblice