Arhive pe categorii: Polemici biblice

Confruntari pe teme biblice

Credinţa caută argumente, nu le ignoră

În ultimul număr al revistei de popularizare a ştiinţei Biblical Archaeological Review (BAR), profesorul Ronald S. Hendel, evreu de origine, îşi anunţa retragerea din organizaţia americană de studii biblice, Society of Biblical Literature (vezi aici). Motivul invocat era că organizaţia şi-a schimbat în ultimul timp orientarea dintr-una care încurajează gândirea critică şi vrednică a rămâne între umanioare, într-una care cultivă fundamentalismul reprezentat în opinia dânsului de prezenţa tot mai vizibilă a adventiştilor şi penticostalilor la întrunirile anuale ale societăţii.

Jena pe care o simte Prof. Hendel provine din faptul, declarat dealtfel, că de la Pascal şi Spinoza încoace discursul teologic nu îşi are locul printre savanţi, iar teologia nu are ce căuta printre ştiinţe. Această schimbare de macaz a avut într-adevăr loc în perioada sec. XVIII-XX, dar în ultimii ani postmodernismul a redeschis dialogul dintre teologie şi ştiinţă (oricât de incredibil ar părea) prin faptul că, cred eu, a spart tiparele dogmatice ale ştiinţei. Dogmatismul, de orice origine ar fi el, este exclus în societatea umanistă în care trăim, iar Hendel nu a reuşit să arate prin gestul său altceva decât urâciunea dogmatismului umanist. Faptul acesta este evidenţiat şi de opiniile savanţilor care s-au grăbit să dea replică pe pagina mai sus citată.

Dacă este corect ceea ce sesizează Prof. Hendel, cum că SBL a organizat grupuri de discuţii de orientare confesională, lăsând în administrarea Societăţii de studii penticostale şi a Societăţii adventiste pentru studii religioase două asemenea grupuri, consider că SBL a greşit. Există obiceiul la mai toate societăţile contemporane de studii să se organizeze şi pe laboratoare, dar acestea trebuie să fie pe teme / subiecte şi nu pe originea comună a prezentatorilor. Indiferent de provenienţa şi moştenirea teologică (în cazul nostru) a prezentatorilor, aceştia trebuie să fie validaţi sau invalidaţi în funcţie de argumentele pe care le aduc.

În România, la capătul opus al lumii şi civilizaţiei, constat că suferim de alte metehne. Renumele unui autor este mai important decât argumentele pe care le aduce. De aceea în lucrările de teologie, autorii se semnează cu gradul şi nu cu numele, cum ar sta bine unui umil slujitor al Domnului. Mă izbesc mereu de obiceiul colegilor mei şi al studenţilor de a cita o autoritate cu toate titlurile onorifice, ecleziale şi academice ale acesteia. Situaţia este o falsă onoare adusă autorităţii în cauză. Întâlnim cu toţii autori care se semnează pe copertă cu titluri onorifice, ecleziale şi academice. Conţinutul, însă, nu este pe măsura titlurilor. De fapt, din moment ce argumentul nu are nimic în comun cu titlurile, ce rost mai au menţionarea acestora din urmă?

Revenind la criza produsă de Hendel, conducerea SBL a propus membrilor săi să ia atitudine publică faţă de gestul demisionarului Hendel, urmând ca în viitorul apropiat să se pronunţe faţă şi public faţă de acesta. Cred că dacă nu am avea nimic altceva de învăţat, măcar modul onorabil în care se rezolvă cele mai grave situaţii ne-ar putea servi de model.

Anunțuri

Comentarii închise la Credinţa caută argumente, nu le ignoră

Din categoria Biblia şi societatea, Polemici biblice

Câţi ani a domnit regele Saul?

Formula folosită în cartea Regilor pentru a reda durata domniei unui rege iudeu sau israelit este: „Şi n ani a domnit la capitala”, formulă preluată şi de cronicar.

Formula folosită în 1 Samuel 13:1 nu se potriveşte acestora. Ea mai apare o singură dată în cartea Samuel, cu privire la regele David: „David avea 30 de ani când a [început să] împărăţit şi a împărăţit 40 de ani” (2 Samuel 5:4). Dacă ar fi să luăm literal această formulă aşa cum apare ea în varianta lui Saul, ar trebui să citim 1 Samuel 13:1 astfel: „Saul avea un an când a [început să] împărăţit şi a împărăţit doi ani”. Atât cât ne putem da seama, acesta este un text defectuos, adică transmis cu lipsuri. De apreciat seriozitatea masoreţilor care nu au intervenit în text, ci l-au transmis exact aşa cum l-au primit. Nici măcar Septuaginta nu a intervenit la durata domniei lui Saul, lăsând-o la doi ani, deşi a propus vârste diferite pentru Saul în anul începerii domniei, fie 30 sau 21. Versiunea Cornilescu preia această tradiţie a Septuagintei.

NRSV propune redarea acestui verset cu lacune: „Saul was . . . years old when he began to reign; and he reigned . . . and two years over Israel.” Din pricina faptul că este lacunar, unii comentatori nici măcar nu i-au în considerare acest verset pentru analiză. KJV propune o traducere care ia în considerare o altă posibilitate: „Saul reigned one year; and when he had reigned two years over Israel …”, interpretând anii specificaţi aici ca fiind termenul la care Saul şi-a ridicat armata pentru a începe ofensiva anti-filisteană. Versiunea NTR preia versiunea oferită de Septuaginta şi corectează durata domniei în lumina textului din Faptele apostolilor, marcând aceste adăugiri prin litere cursive şi note de subsol corespunzătoare.

Diaconul Ştefan este singurul care vorbeşte despre durata domniei lui Saul ca fiind de 40 de ani (F. ap. 13:21), deşi Vechiul Testament nu afirmă nicăieri în mod explicit faptul că Saul ar fi domnit 40 de ani. Cifra folosită de Ştefan ar putea fi foarte bine doar o aproximare. Argumentul său nu ridica pretenţii pentru exactitatea datelor. Patruzeci reprezintă o cifră rotundă pentru durata unei generaţii. Din moment ce David şi Solomon au domnit fiecare câte 40 de ani, este mai mult decât natural ca şi primului rege să îi fie alocaţi tot 40 de ani. Tot 40 de ani de odihnă urmează stăpânirii lui Otniel, Debora, Ghedeon şi Eli, iar celei a lui Ehud – 80 de ani (de două ori 40). Moise însuşi a petrecut câte 40 de ani în fiecare etapă a vieţii sale: 40 în Egipt, 40 în Madian şi 40 de ani cu Israel pe drum.

K.A. Kitchen, în cartea sa On the Reliability of the Old Testament (2003, p. 309), socotea anii de autoritate a judecătorilor şi primilor regi în limita celor 480 de ani despre care vorbea autorul Regilor că ar fi trecut de la ieşirea din Egipt până în momentul dedicării Templului. Astfel, prin diferenţe ajungea să propună că domnia lui Saul a fost de 32 de ani.

Până la confirmarea textului din 1 Samuel 13:1 de manuscrise mai vechi decât cele pe care le avem, durata domniei lui Saul rămâne neconfirmată de Vechiul Testament.

Comentarii închise la Câţi ani a domnit regele Saul?

Din categoria Polemici biblice

David Pawson la Bucureşti

Screen shot 2009-11-03 at 20.55.55David Pawson este în România. O autobibliobiografie a fost expusă în prima zi a conferinţei de la Bucureşti (luni după-amiaza). Destul de dramatică şi emoţionantă. Pastorul Pawson este evident unul dintre învăţătorii contemporani Bibliei care au vocaţie, nu numai educaţie.

Prima zi de sesiuni plenare (marţi dimineaţa) au fost dedicate subiectului mântuirii din perspectiva căutării unui răspuns la întrebarea: „Se poate pierde mântuirea?” Argumentul a fost condus pe linia clarificărilor preliminare: (1) Ce este mântuirea, (2) De la ce suntem mântuiţi? (3) Cine lucrează mântuirea? Opinia îmbrăţişată de Pawson este una arminiană, considerată una de echilibru între extremele calvinistă şi pelagiană. Calviniştii au fost transparent acuzaţi că sunt mai calvini decât Calvin însuşi, că exagerează cu rolul pe care Dumnezeu îl are pe tot parcursul procesului mântuirii. Cele cinci principii ale calvinismului, aşa cum au fost sistematizate la Dort sub acronimul TULIP (valabil în limba engleză), au fost şi ele caricatural prezentate: (T – Total depravity) Depravarea totală, (U-Unconditional election) Alegerea necondiţionată, (L-Limited atonement) Ispăşirea limitată, (I-Irrezistible grace), Harul irezistibil, (P-Perserverence of the saints) Perseverenţa sfinţilor.

Să vedem care este opinia lui Pawson despre mântuire. Pe bună dreptate mântuirea este o realitate complexă, realizată gradual, nu instantaneu, pe parcursul vieţii credinciosului, nu cândva în trecutul vieţii sale de credinţă, ale cărei faţete sunt surprinse de diverse imagini. Întâi vine justificarea, sau îndreptăţirea, o chestiune mai degrabă juridică prin care omul este pus în drepturi de către Dumnezeu pe baza credinţei sale (o achiziţie proprie a omului) şi este eliberat de vina păcatelor sale. Apoi urmează sfinţirea, din nou responsabilitatea într-o măsură considerabilă a omului, care presupune eliberarea de puterea păcatului. Totul se încheie cu proslăvirea, sau glorificarea, care va însemna pentru noi eliberarea de prezenţa păcatului.

Dintre toate acestea, evident, ultima etapă a mântuirii – glorificarea – aparţine în întregime lui Dumnezeu, care va recunoaşte meritele credinciosului şi îl va primi în slava Sa. Totuşi, care sunt cu adevărat meritele omului în procesul mântuirii? Imaginea pe care o creionează apostolul Pavel omului lipsit de Dumnezeu este una destul de gravă: omul este ca şi mort (Efeseni 2:1, 5), prin urmare ajutorul mântuirii trebuie să îi vină din afară. În ce constă revigorarea lui pentru o reacţie pozitivă faţă de Evanghelia auzită? Doar harul lui Dumnezeu care trezeşte din morţi, luminează, deschide urechi, termeni care definesc lucrarea lui Mesia. Numai un om care a avut parte de o asemenea experienţă poate începe pe calea moralităţii şi a sfinţirii (a se vedea discursul paulin despre sfinţire în Efeseni 5 orientat în jurul citatului: „Trezeşte-te, tu care dormi, învie din morţi, iar Cristos te va lumina” probabil un imn creştin). Şi apoi când vine vorba de sfinţire, este imposibil ca vreun om, oricât de bine motivat şi intenţionat ar fi el / ea, să reuşească de unul singur marea realizare a desăvărşirii caracterului său. Pavel era deznădăjduit de realitatea eşecului perpetuu. Caracterul se realizează doar prin Duhul Sfânt şi prin conlucrarea perfectă cu Acesta. Prin urmare, calviniştii nu au fost greşiţi când au afirmat că Dumnezeul ca Suveran este Cel care oferă garanţia mântuirii noastre (ca proces complet) nu omul. Cu toate acestea, Dumnezeu este dispus să aprecieze intenţia şi dorinţa omului de a se lăsa prelucrat de Duhul Său în asemănarea chipului lui Cristos până la desăvârşire, în ciuda faptului că, în comparaţie cu contribuţia lui Dumnezeu, omul a făcut atât de puţin. Din nou, această situaţia ne orientează înspre bunătatea lui Dumnezeu pe care o arată înspre aleşii Săi.

Sunt ferm convins că mântuirea este o lucrare teandrică, adică divino-umană, însă contribuţia celor două părţi nu este nici pe departe egală, sau la fel de eficientă. Lipsit de iniţiativa divină şi de ajutorul zilnic al lui Dumnezeu, omul este disperat de neajutorat. Dacă vreo etapă din procesul mântuirii ar fi putut fi realizată doar prin aportul omului, Dumnezeu nu ar fi trebuit să intervină. Un Dumnezeu care ştie orientarea umană inexorabilă înspre lut şi păcat şi nu intervine este un Dumnezeu crud. El intervine doar în cazul unora, pe care îi alege El motivat de dragoste, nu de preştiinţă, de pretenţiile sau realizările umane, ca să se vadă harul Său. El nu are obligaţia faţă de nimeni să împartă cu el / ea cerul Său. Pur şi simplu aşa alege El pe unii. Pentru clarificarea acestei minunate taine avem epistola către Romani. Faptul că teologii calvinişti au subliniat doctrina mântuirii aşa cum se vedea ea din perspectiva lui Dumnezeu într-o epocă în care realizările religioase ale omului trecuseră sub tăcere Suveranitatea lui Dumnezeu nu îi face deloc vinovaţi. Din contră, ei au reuşit să-mi aducă aminte cât de mare este harul lui Dumnezeu faţă de mine şi, în consecinţă, cât de mare este responsabilitatea mea pentru mântuirea mea şi a celor din jurul meu.

Din aceasta perspectivă privind acum lucrurile, ceea ce spune Pavel în Romani 8 este adevărul curat: dacă Dumnezeu este la lucru în viaţa unei persoane şi omul acela este preocupat să Îl lase a genera caracterul cel nou, deznodământul nu poate fi decât unul singur – moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu, desăvârşirea mântuirii. Aşadar contează cum defineşti mântuirea şi cum înţelegi contribuţia omului în acest proces. Umanistul vede un rol mai pregnant al omului în acest proces, de unde derivă şi posibilitatea pierderii mântuirii. Apostolii nu au găsit realitatea înstrăinării unor creştini de Biserică ca fiind uşor de explicat. De aceea Ioan concluzionează că astfel de oameni nu au fost dintre ai noştri (1 Ioan 2:19). Spre deosebire de aceştia, cei care au rămas, au reuşit această realizare prin Duhul Sfânt (2:20). Dumnezeu vede contribuţia Sa mai importantă decât a omului. De fapt singurul rol al omului este acela de a se împotrivi firii sale (aici sunt pe aceeaşi linie cu Pawson) şi de a se lăsa la îndemâna lui Dumnezeu pentru a genera o viaţă nouă şi un caracter cristic în el, ca garanţie a moştenirii mântuirii finale. Aşa privind lucrurile, mântuirea nu se poate pierde şi calviniştii aveau dreptate. Dacă a reuşit ceva pastorul Pawson cu prilejul acestei zile, atunci a fost faptul de a mă motiva să iau penelul şi să scriu … nu un articol, ci o carte.

Stilul lui Pawson este unul narativ, mai puţin teologic, presărat cu ilustraţii din experienţa personală şi cu frecvente acuze la creştinismul britanic care s-ar fi îndepărtat de creştinismul biblic autentic. Se remarcă refuzul său de a da referinţe citatelor biblice la care apelează. Oricât de greşite sunt uneori împărţirile pe capitole şi versete în canonul iudeo-creştin, aceasta este o moştenire pe care nu o putem nega decât în defavoarea noastră. Referinţa numerică se practică şi în cazul altor lucrări de specialitate şi din afara literaturii biblice. Chiar şi faptul că trimiterile la versete şi capitole a alimentat practica greşită a citării unui text în afara contextului, sau, mai rău, a interpretării unui text în afara contextului nu justifică ignorarea referinţelor. Ar fi ca şi cum am arunca apa de la baie împreună cu copilul îmbăiat acolo. Acuza că tot creştinismul britanic este înstrăinat de Dumnezeu, cu excepţia enclavelor care stau sub influenţa lui David Pawson, sună ca şi acuza profetului Ilie care se credea rămăşiţa a tot ceea ce însemna iahvism autentic în Israelul antic. Dar Dumnezeu avea o cu totul altă părere.

Comentarii închise la David Pawson la Bucureşti

Din categoria Polemici biblice, Utilităţi pentru adunare

Suferinţa dreptului

suffering_Job-705x500Comparaţia dintre lucrarea canonică a lui Iov şi alte lucrări din Antichitate pe tema suferinţei dreptului a scos în evidenţă faptul că judecata omului a fost de când lumea pripită şi neconformă cu realitatea. Spre deosebire de contextul Orientului Apropiat al Antichităţii, unde standardul moral era inexistent, în societatea iudaică moralitatea era definită în raport cu Legea revelată de Dumnezeu lui Moise. Aşa se face că prietenii lui Iov, adepţi ai teologiei populare, au putut să diagnosticheze criza lui Iov ca pe o sancţiune divină la încălcarea standardului moral al lui Dumnezeu. Tot la fel, Iov însuşi s-a putut apăra pe sine, dezvinovăţindu-se că nu se făcea vinovat cu călcarea niciuneia dintre poruncile Domnului (mai ales capitolul 31). Iov este omul care nu „s-a simţit cu musca pe căciulă” atunci când moartea i-a bătut la uşă.

Iov este un personaj nepereche nu numai prin faptul că a putut afirma despre sine că nu este vină în el, spre marea dezamăgire a prietenilor săi. Tot despre el Biblia afirmă că şi-a luat în serios datoria de familist şi de părinte. Chiar şi când copiii lui erau majori, Iov se simţea obligat să mijlocească la Dumnezeu pentru ei, pentru ca vreun eventual păcat săvârşit din neatenţie să fie iertat. Până şi soţia lui, aşa ignorantă cum a fost când i-a cerut să facă un păcat vrednic de moarte ca Dumnezeu să îi curme suferinţa, a rămas cu el în ciuda suferinţei sale şi au continuat mariajul lor şi după ce încercarea aceasta a fost depăşită. Când alte femei ar fi dat bir cu fugiţii, soţia anonimă a lui Iov i-a rămas fidelă prin toate suferinţele sale.

Iov este un erou al credinţei autentic pentru că a rămas credincios Domnului, în ciuda imensei sale suferinţe, fără ca să aibă perspectiva pe care noi astăzi o avem asupra dreptului suveran al lui Dumnezeu de a încerca prin suferinţă pe credincioşii Săi şi de a o face uneori doar pentru a-Şi proslăvi Numele. Dacă ceea ce spune Pavel în 1 Corinteni 10:13 că „nu ne-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească” (şi cred că aşa este), atunci puterea lui Iov a fost cu adevărat mare. Spre deosebire de oricare dintre noi care am pierdut copii, Iov şi-a pierdut pe toţi cei zece copii ai săi într-o singură zi. Spre deosebire de oricare dintre noi cărora Dumnezeu ne-a luat din averi, lui Iov Dumnezeu i-a luat tot ce a avut într-o singură zi. Şi nu i-a luat puţin: 7000 de oi, 3000 de cămile, 500 de perechi de boi, 500 de măgăriţe. Spre deosebire de oricare dintre noi care suntem cercetaţi printr-o boală, lui Iov i s-a luat sănătatea într-o singură zi, aşa încât s-a trezit cu o boală incurabilă, izolat în condiţii de carantină, fără nicio speranţă de mai bine, dar nici măcar de moarte iminentă. Să nu mai vorbim de faptul că, în cazul lui Iov, Dumnezeu a intervenit repunându-l în drepturi, tot la fel cum l-a şi deposedat, dând lumii întregi un semnal că l-a reabilitat integral. Un asemenea standard este imposibil de bătut!

Un singur muritor a ajuns să depăşească standardul suferinţei lui Iov şi el un drept, un drept perfect legitim după tot standardul lui Dumnezeu şi Acela a suferit ca să împlinească dreptatea lui Dumnezeu pentru ca dreptatea meritată astfel să ne fie imputată nouă celor care credem în suferinţa lui nemeritată. Dacă nu reuşim nici măcar cu suferinţa dreptului Iov să ne asemănăm, atunci cum ne-am putea asemăna cu suferinţa lui Cristos, pentru că despre El vorbeam adineaori. Cred că dreptul Iov ne-a fost dat ca model de maximă suferinţă pentru ca noi, mult mai modeştii suferinzi, să ne punem suferinţa noastră în context şi să fim mulţumitori Domnului de harul de care ne-a făcut nouă parte şi să nu ne trezim văicărindu-ne.

În ultimă instanţă Dumnezeu este judecătorul ultim al fiecărui om. Mă tem, însă, că prea adesea ne slobozim la penel sau la gură, îndrăznind comparaţii cu totul exagerate, de-a dreptul patetice şi cu totul scoase din context. Cred că ne şade mai bine să păstrăm măsura şi să-L lăsăm pe Domnul să-Şi apere proprietatea. Eventual ne vom putea pronunţa despre statura morală a vreunei persoane doar după ce viaţa sa a trecut pe dinaintea ochilor noştri consumându-se. Apoi, veni-va vremea unor temporare concluzii. Temporare, pentru că în cazul lui Iov Dumnezeu Însuşi s-a pronunţat inspirând scrierea cărţii canonice care i-a purtat de atunci numele. Noi toţi epigonii suferinţei va trebui să ne mulţumim cu un modest număr de ordine pe listele vrednicilor contemporani, pentru că, nu-i aşa, în cazul nostru, va trebui să aştepăm pentru pronunţarea divină până la Ziua Judecăţii. Abia atunci vom vedea cine se mai învredniceşte de titlul de „drept suferind”.

Comentarii închise la Suferinţa dreptului

Din categoria Polemici biblice

Sinuciderea şi Revelaţia

Picture 1Sinuciderea înseamnă luarea propriei vieţi, adică intervenţia individului în desfăşurarea evenimentelor vieţii proprii curmându-şi în mod abrupt şi intenţionat viaţa. Prin numărul mare de victime pe care îl face anual, în creştere de la un an la altul şi în România, sinuciderea a devenit parte a cotidianului societăţii noastre, indiferent că ne place nouă sau nu. Forma cea mai recentă, autorizată chiar prin lege în numeroase ţări ale lumii, este eutanasia, adică moartea asistată. A pretinde că sinuciderea este o problemă prea dificilă astfel încât să nu ne permitem să încercăm măcar răspunsuri este o dovadă de falsă modestie. E adevărat că nu ne permitem să fim detaşaţi şi să tratăm subiectul cu răceală şi obiectivism de bibliotecă pentru că flagelul loveşte în apropierea noastră.

Nu ne putem permite luxul de a judeca cazuri individuale atâta vreme cât nu avem informaţii complete. Nu intenţionez să caut motivele care împing un individ la o soluţie extremă atât de radicală. Pe acestea le va judeca Dumnezeu, care le şi cunoaşte mai bine. Nu intenţionez să discut obiectivele pe care sinucigaşii le au când recurg la un asemenea gest irevocabil. Pe acestea le va judeca Dumnezeu, care le cunoaşte în contextul lor. Frământarea mea este una teologică. Voi căuta să pun împreună dovezile şi textele biblice relevante. În fond mă străduiesc să înţeleg ce anume ne spune Revelaţia despre subiect.

 

Viaţa este darul lui Dumnezeu, nu o simplă manifestare a unor capacităţi umane

Originatorul vieţii este Dumnezeu Însuşi. Istoria creaţiei relatează cum Dumnezeu îl capacitează pe om, bărbat şi femeie, să perpetueze rasa umană şi, făcând astfel, să îşi îndeplinească mandatul de a stăpâni peste creaţie ca vicerege. Contrar agendei deiste, Dumnezeu nu s-a retras din istoria umanităţii, pentru că El este implicat activ în generarea descendenţilor lui Adam, după cum dovedeşte frecventa utilizare a formulei „Domnul a dat zămislire” în Biblie. Până şi copiii rezultaţi din incest sunt acceptaţi ca odrasle legitime (vezi copiii lui Lot şi ai lui Iuda), în ciuda faptului că incestul ajunge condamnat şi aspru sancţionat de Legea lui Moise. Poetul recunoaşte cu uluire faptul că Dumnezeu este cel care a lucrat în ascuns la zămislirea sa (Psalmul 139:13-15).

Ideea întocmirii omului ca fiinţă cu trup şi spirit apare frecvent în literatura biblică (Deut. 32:6; Iov 31:15; Ps. 33:15; 119:73; Isaia 49:15; Zah. 12:1). A crede că Dumnezeu ne-a încredinţat nouă viaţa fără a mai fi interesat de ceea ce facem noi cu ea este o mare înşelăciune. Dumnezeu are autoritate asupra vieţilor noastre, aşa cum olarul este stăpân peste lutul lui (Isaia 29:15-16). Astfel, nu este multă înţelepciune în ridicarea de întrebări de felul: „De ce m-ai făcut aşa?” sau aparent mai religioasa variantă: „De ce ai îngăduit aşa?”

 

În ciuda imperfecţiunilor ei, viaţa este mai preţioasă decât moartea

Întâi de toate, constat că în cultura semită sinuciderea nu posedă aura de demnitate pe care o regăsim în cultura budistă sau în cea musulmană, de exemplu. Viaţa este apreciată mai mult decât orice. Este adevărat că viaţa poate fi sacrificată în folosul altora pe câmpul de luptă. Semiţii, inclusiv evreii, puneau viaţa mai presus de orice, după cum mărturiseşte şi proverbul următor: „pentru cel viu mai există speranţă, după cum mai de preţ este un câine viu decât un leu mort” (Eclesiastul 9:4). Am putea interpreta că mai bine este sclav în viaţă, decât prinţ mort. În acest context, se subliniază faptul că moartea aduce cu ea inactivitatea şi lipsa manifestării sentimentelor. Viaţa este de preferat în ciuda faptului că este caracterizată de certitudinea morţii şi de incapacitatea de a rezista în faţa acumulării de prostie. Chiar şi aşa viaţa este vrednică de trăit. Există mult prea multe frumuseţi care, consumate în regimul intenţionat de Creator, să nu dea satisfacţii omului.

Evreii au avut de pătimit din cauza îndepărtării lor de Dumnezeu, aşa că promisiunea exilului a intrat pe rol. Pentru un evreu naţionalist (poate cea mai autentică formă de naţionalism dintre câte există) pătimirea ca străin era cea mai grozavă dintre sancţiuni. Chiar şi aşa, Dumnezeu le porunceşte supravieţuitorilor astfel: „Zidiţi case şi locuiţi-le. Plantaţi grădini şi mâncaţi-le roadele. Luaţi-vă soţii şi faceţi fii şi fiice. Însuraţi-vă fiii şi măritaţi-vă fiicele ca să aibă fii şi fiice. Înmulţiţi-vă în locul în care sunteţi şi nu vă împuţinaţi. Căutaţi pacea pentru cetatea în care v-am dus în captivitate şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, căcă dacă ei îi merge bine şi vouă vă va merge bine.” (Ier. 29:5-7) Viaţa, atâta vreme, câtă este trebuie continuată în limitele lăsate de Dumnezeu.

Cazurile de sinucidere sunt foarte rare în Biblie. Voi lua în discuţie doar două exemple, situate la mii de ani distanţă unul de altul: regele Saul şi Iuda Iscarioteanul. În ambele cazuri se poate vorbi despre decizia personală dar şi despre amăgirea diavolului în luarea unei asemenea decizii. Amândouă personajele s-au înstrăinat în mod constant de Dumnezeu, refuzând să asculte de Dumnezeu în mandatul încredinţat lor: Saul ca rege peste Israel, iar Iuda ca administrator ar donaţiilor către grupul apostolic. În cele din urmă, amândoi recurg la sfatul cel mai nepotrivit cu putinţă al celor care nu îi pot recupera: Saul la o necromantă, Iuda la marele preot care căuta îndepărtarea lui Isus. Niciunul dintre ei nu este acuzat explicit, dar un sens al Providenţei divine aflate în control răzbate din amândouă istorisirile.

Biblia relatează despre mai multe cazuri de sinucidere (îi mulţumesc lui Marius Cruceru pentru a-mi fi atras atenţia asupra acestui fapt): Abimelek (sinucidere asistată), Samson (sinucidere gen „kamikaze”), scutierul lui Saul, Ahitofel, Zimri. Ţin să remarc trei chestiuni importante cu privire la aceste situaţii. În primul rând, cazurile de suicid din Vechiul Testament menţionate  aici zugrăveau „victima” în postura de a încerca să-şi protejeze demnitatea, evitând prin suicid o situaţie ulterioară intuită a se complica şi având grave repercursiuni asupra sa. Poate că nici cazul lui Iuda Iscarioteanul nu este departe de o asemenea interpretare, dat fiind că el însuşi avea convingerea că a trădat un nevinovat şi se temea, probabil, că va avea de înfruntat şi oprobiul colectiv.

În al doilea rând, limba ebraică nu posedă un termen distinct pentru „suicid”, sau oricare dintre termenii din familia sa (sinucidere, sinucigaş). Se preferă, în schimb, perifraza. Abimelek a fost omorât de scutierul său (Jud. 9:54). Samson cere Domnului: „să moară sufletul meu!” (Jud. 16:30), după care autorul evită să descrie moartea lui Samson. Saul „a căzut pe sabie şi a murit” (1 Sam. 31:5). La fel a făcut şi scutierul său (1 Sam. 31:5). Zimri „a incendiat palatul peste sine” (1 Regi 16:18). Cea mai transparentă exprimare cu privire la intenţiile criminale ale unui individ asupra sa însuşi este redată de verbul „s-a sugrumat”, care descrie situaţia lui Ahitofel (2 Sam. 17:23). Acelaşi verb grecesc este folosit în NT pentru a descrie moartea violentă a lui Iuda Iscarioteanul în Evanghelia după Matei (Mt. 27:5). Marcu şi Luca nu înregistrează acest incident. Ioan este criptic („Era noapte” – In 13:30), iar în Faptele apostolilor Luca aminteşte de o manieră piezişă de sinuciderea lui Iuda.

În al treilea rând, faptul cel mai miezos dintre toate, naraţiunile biblice nu emit sentinţe morale vizavi de gestul radical al luării propriei vieţi, decât în cazul lui Iuda, care a împlinit astfel planul lui Dumnezeu şi blestemul anunţat prin Psalmi (F. ap. 1:20). Relatând aceste naraţiuni de o manieră mai puţin dogmatică, autorii inspiraţi de Duhul Domnului, au permis audienţei să dezbată şi să ajungă la un consens pe baza raţionamentului şi a dialogului, luând în discuţie standardul Legii lui Dumnezeu.

Câteva exemple suplimentare ne vor ajuta să înţelegem această chestiune. Cum a ajuns şarpele să conspire împotriva lui Dumnezeu? A greşit Noe când s-a dezgolit în cortul său (în privat)? Au greşit fiicele lui Lot pentru că şi-au făcut urmaşi din tatăl lor  îmbătat în prealabil? Au greşit Avram şi Isaac atunci când au ascuns natura relaţiei lor cu soţiile lor faţă de Faraon, respectiv Abimelek? A greşit Iuda când s-a bucurat de serviciile prostituatei din Timna, dovedită a fi nora sa incognito? A greşit Iosif când ducea tatălui său rapoarte despre fraţii săi? A greşit Iosif când i-a pus la încercare pe fraţii săi, ascunzându-şi adevărata identitate? A greşit Moise când l-a ucis pe supraveghetorul egiptean? A greşit Moise când şi-a luat de soţie o etiopiancă?

Exemplele ar putea continua până în NT. Clasicul exemplu este următorul: a greşit Pavel când l-a refuzat pe Ioan Marcu în echipa sa misionară şi s-a despărţit de Barnaba din această cauză (F. ap. 15:36-41).  Deşi toate aceste situaţii de conflict necesită discuţie şi frământare, ele nu înseamnă că nu există principii sau că standardul biblic este lax. Deliberarea se face numai în urma dezbaterii. Probabil că tocmai această calitate au făcut naraţiunile canonice şi, prin extensie, naraţiunile necanonice care urmează acest tipar să impresioneze mintea omului şi să reziste probei timpului.

 

Luarea vieţii este un prerogativ divin

Regele David insistă prin post şi rugăciune să mijlocească pentru copilul născut lui de Bat-Şeba prin relaţia adulteră dintre ei, dar acceptă sentinţa lui Dumnezeu când copilul moare. Iov recunoaşte că este dreptul lui Dumnezeu de a-i fi luat nu numai proprietăţile ci şi cei zece copii ai Săi. „Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvântat” (Iov 1:21).

Crima cu intenţie este aspru sancţionată în comunitatea israelită. Pentru criminalul cu premeditare nu există ispăşire; el trebuia să ispăşească această vină cu propria viaţă. Spre deosebire de alte legi antice, discriminatorii în sancţiuni în funcţie de statutul social al criminalului şi al victimei, Legea lui Moise este dreaptă. O viaţă valorează la fel de mult, indiferent a cui este – bogat sau sărac, stăpân sau sclav: „Oricine loveşte mortal un om trebuie să fie pedepsit cu moartea” (Exodul 21:12). Singurele excepţii tolerate în Biblie sunt moartea combatanţilor duşmani în contextul luptelor autorizate de Dumnezeu şi crima fără premeditare sau lovitura cauzatoare de moarte administrată de stăpân sclavului său.

 

Scriptura ne invită „să ne dăm viaţa” prin slujirea altora

Apostolul Pavel sintetizează rostul vieţii creştine prin imaginea „sacrificiului viu”, unul dintre numeroase paradoxuri ale teologiei creştine. Este vorba despre o viaţă de slujire consacrată lui Dumnezeu, fără reţineri şi obiecţii, aşa cum numai un animal imobilizat şi sacrificat putea fi caracterizat (Romani 12:1-2). În contextul discuţiei despre lipsa de justificare a păcatului în viaţa credinciosului, acelaşi Pavel spunea: „Să nu mai daţi mădularele voastre păcatului, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca unii care aţi fost aduşi de la moarte la viaţă, şi daţi-vă mădularele voastre lui Dumnezeu, ca instrumente ale dreptăţii, pentru ca păcatul să nu mai domnească asupra voastră, întrucât voi nu sunteţi sub Lege, ci sub har!” (Romani 6:13)

Aşa îl vedem pe Isaac acceptând dreptul tatălui său Avraam asupra sa, lăsându-se legat şi pus deasupra lemnelor pentru a fi jertfit. Aşa îl vedem pe Cristos care renunţă la orice zbatere şi la toate mijloacele de evadare din slujirea lui Dumnezeu chiar şi prin moartea Sa şi acceptă ca nevinovat cea mai cruntă moarte, la mâna celor mai nedrepţi judecători. Aşa îl vedem pe apostolul Pavel care renunţă la toate onorurile iudaismului tradiţional pentru a îmbrăţişa „cariera” apostolului, călătorind din loc în loc prin teritoriile bazinului mediteraneean, riscându-şi viaţa, fiind aproape linşat în repetate rânduri, fiind lipsit adesea chiar şi de cele mai elementare resurse dar mereu dispus să lucreze pentru Dumnezeu.

Ca şi creştini, „suntem lucrarea Lui, creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”, spune Pavel efesenilor (Ef. 2:10). Prin urmare, curmându-ne viaţa ne sustragem menirii pentru care am fost creaţi şi altoiţi în trupul Bisericii şi parte a trupului lui Cristos. Aşa se face că spre deosebire de necreştini, vinovaţi de faptele rele săvârşite, creştinul este responsabil şi de faptele bune pe care a evitat să le facă.

Epistola către evrei ne atrage atenţia că cine nu urmăreşte pacea cu toţi şi sfinţirea nu are cum să Îl vadă pe Domnul (Evrei 12:14). Este posibil ca retrăgându-te dintre două tabere în conflict deschis să poţi face pace, dar calea aleasă trebuie să presupună şi sfinţirea. Sfinţirea presupune tocmai conlucrarea Duhului Sfânt cu duhul omului pentru transformarea vieţii şi o viaţă consacrată în slujire prin trup. Chemarea sfinţirii este în evidentă opoziţie cu sinuciderea.

 

Responsabilitatea este personală

Fiecare suntem responsabili în mod individual de binele sau răul pe care l-am făcut pe când trăiam în trup. Cu acestea, bune – rele, va trebui să ne înfăţişăm înaintea tronului lui Dumnezeu pentru judecată (2 Corinteni 5:10).

Prin profetul Ezechiel (capitolul 18), Dumnezeu clarifică mitul „îndreptăţirii arborescente”, adică imputarea îndreptăţirii de la un individ meritoriu spre un altul nemeritoriu. În ciuda faptului că Dumnezeu nu se delectează cu moartea păcătosului, ci cu pocăinţa lui, „sufletul care păcătuieşte ACELA va muri”. Dreptatea tatălui nu va fi imputată fiului, tot la fel cum răutatea fiului nu va fi imputată tatălui. Dreptatea fiului nu va fi imputată tatălui, tot la fel cum răutatea tatălui nu va fi imputată fiului.

Chiar mai mult, dacă un om drept se dezice de moralitatea lui începând să păcătuiască şi moartea îl surprinde în nedreptatea lui, toată dreptatea lui va fi uitată şi va plăti pentru nedreptatea lui (Ez. 18:24, 26). În mod concret, o viaţă trăită în moralitate nu ajuta omului care a comis crimă cu premeditare, pentru că urma să facă ispăşire cu propria viaţă pentru păcatul său. Tot la fel un om imoral care se pocăia, avea garantată din partea lui Dumnezeu, continuarea vieţii (vezi exemplul lui Manase, 2 Cronici 33).

Este adevărat că în Cristos, omul poate primi dreptatea lui Dumnezeu în ciuda faptului că nu o merită. Dumnezeu, însă, nu îi îndreptăţeşte pe toţi oamenii ci doar pe cei care cred în Cristos şi sunt dispuşi, prin Duhul, să accepte moartea lui Cristos în locul lor. Toţi oamenii care se consideră suficienţi şi liberi să trăiască fără Dumnezeu nu vor avea parte de acest privilegiu şi rămân mai departe în război deschis cu Dumnezeu. Creştinismul nu este o justificare pentru a trăi în păcat sau pentru a încerca păcate (Romani 6). Cine se joacă cu astfel de situaţii este sancţionabil cu acelaşi fel de penalizări ca toţi ceilalţi. Cine calcă legea statului va trebui să plătească. „Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52). Cine se angrenează în conflict poate primi lovituri, inclusiv dintre cele cauzatoare de moarte. Cine se automutilează poate sângera până la moarte. Cine caută să-şi curme viaţa se poate întâlni cu moartea. Cine face astfel este responsabil de faptele sale, în ciuda moralităţii unei vieţi întregi.

 

Concluzie

Sinuciderea este cea mai egoistă dintre toate manifestările specific umane. Ea desconsideră dreptul suveran al lui Dumnezeu, Cel care dă viaţă, de a lua viaţa când crede El de cuviinţă. Sinuciderea este umanismul sub forma lui cea mai transparentă, manifestarea ultimă a dreptului individului de a face ce voieşte cu viaţa sa. În ultimă instanţă sinuciderea este un afront adus lui Dumnezeu ca sancţiune finală pentru interferenţele Sale în viaţa individului. Din moment ce fricoşii, mincinoşii şi criminalii nu au loc în împărăţia lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:8), cum vor putea fi sinucigaşii alintaţi la pieptul Tatălui?

Comentarii închise la Sinuciderea şi Revelaţia

Din categoria Polemici biblice, Utilităţi pentru adunare

Rugăciunea după Iabeţ

opfeb131.jpg

Bruce Wilkinson este un cunoscut orator american care conferenţiază în toată lumea. A scris peste 60 de cărţi traduse în 30 de limbi. The Prayer of Jabez: Breaking Through to the Blessed Life (Sisters, Oregon: Multnomah, 2000) a fost cartea cu cea mai ridicată şi rapidă rată de vânzare în 2001. A Life God Rewards a fost singura carte religioasă care a ajuns best-seller la New York Times în prima săptămână de la apariţie. A promovat seria Walk Thru the Bible prin care popularizeaza învăţătura creştină la nivel de mase. Implicarea sa socială mai ales în Africa în lupta împotriva SIDA şi pentru combaterea sărăciei (www.brucewilkinson.com) este discutabilă, mai ales după retragerea sa unilaterală din unul dintre ele.

Câţiva comentatori ai cărţii atrag atenţia asupra problemelor ridicate de soluţia promovată de Wilkinson. Cea mai consistentă obiecţie a lui Berit Kjos împotriva teoriei lui Wilkinson este în legătură cu lipsa de apreciere a valorii suferinţei pentru viaţa devoţională a creştinului, deşi este partea centrală a proclamării cristice şi apostolice (http://www.crossroad.to/articles2/Jabez.htm). În plus obligativitatea răspunsului din partea lui Dumnezeu pentru orice rugăciune de acest tip este supralicitată deoarece Dumnezeu nu răspunde întotdeauna în modul aşteptat, El nu poate fi constrâns să răspundă la comandă, mai ales că nici rugăciunile nu se conformează standardelor Sale din moment ce Duhul mijloceşte pentru noi.

Charles Cooper evidenţiază faptul că rugăciunea lui Iaebeţ comunică un principiu scăpat de Wilkinson, anume că rugăciunea omului drept are mare valoare. Iaebeţ a dorit mai mult decât i-au permis părinţii şi moştenirea sa ereditară. La o astfel de rugăciune Dumnezeu răspunde (http://www.solagroup.org/articles/christianliving/cl_0004.html).

Pentru Ralph Dettwiler problema cea mai sensibilă o constituie pretenţia reiterată în mod repetat că această rugăciune (şi nu o alta) reprezintă cheia succesului. Deşi contrazice numeroase principii biblice şi este obscură în contextul ei, rugăciunea lui Iaebeţ este propusă mereu a fi repetată zilnic. Wilkinson atrage atenţia înspre cartea sa, nu spre cartea lui Dumnezeu, înspre rugăciunea lui Iaebeţ şi nu spre o viaţă de rugăciune (http://www.behindthebadge.net/articles/a69.html).

Un lucru similar este sesizat şi autorul anonim al recenziei publicate de Biblical Discernement Ministries, bulversat de pretenţiile lui Wilkinson de a oferi un tipar de rugăciune când, pe baza aceluiaşi text, Biblia pare a propune un model de Dumnezeu. Nu suveranitatea lui Dumnezeu ar conta, ci dibăcia omului care a ştiut formula secretă. Wilkinson interpretează calitatea subiectului rugător drept esenţială pentru ascultarea rugăciunii, când realitatea este alta: singurul Cristos are merite şi el însuşi a renunţat la folosirea lor. Într-adevăr rugăciunea omului drept este apreciată de Dumnezeu (Iacov 5:16), dar dreptatea acestuia nu este o achiziţie personală cu care el Îl poate constrânge pe Dumnezeu să-i dea lucrurile cerute. (Pentru comentariile suplimentare, elaborate punct-cu-punct, vezi http://www.rapidnet.com/~jbeard/bdm/BookReviews/jabez.htm.)

Să redescoperim ce ne spune textul biblic.
Iabeţ era mai cu vază decât fraţii săi
deşi mama sa i-a pus numele „Iabeţ” zicând
„L-am născut cu durere!”
Iabeţ l-a chemat pe Dumnezeul lui Israel, zicând:
„Dacă mă vei binecuvânta,
atunci îmi vei lărgi hotarul
atunci mâna Ta va fi cu mine
atunci mă vei păzi de rău ca să nu sufăr”.
Şi Dumnezeu i-a dat ce-i ceruse.
(1 Cronici 4:9-10, versiune personală)

Problema gramaticală

Condiţională completă posedă o protază (propoziţia subordonată – condiţionala cu conjuncţia „dacă”) şi o apodoză (propoziţia principală – consecinţa). Condiţionala are o protază cu particula corespunzătoare şi cu un verb la imperfect, exprimând condiţia posibilă în viitor. Apodoza este compusă din trei verbe la perfect cu vav consecutiv exprimând realităţi certe.

Situaţii de propoziţii condiţionale similare se întâlnesc şi în următoarele pasaje:
• „Dacă tatăl tău va băga de seamă lipsa mea, să-i spui” (1 Sam. 20:6)
• „şi dacă nu ţi-o vor da, vei fi deslegat de jurămîntul pe care mi-l faci.” (Gen. 24:41)
• „Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce” (Jud. 4:8)
• „dacă vine cineva şi te întreabă: ,Este cineva aici?’ să răspunzi: ,Nu’ ” (Jud. 4:20)

Dacă existau mai multe condiţionale coordonate atunci se prefera folosirea conjuncţiei coordonatoare „şi”.
• „dacă vei asupri pe fetele mele, şi dacă vei mai lua şi alte neveste afară de fetele mele” (Gen. 31:50)
• „Dacă niciun om nu s’a culcat cu tine, şi dacă, fiind subt puterea bărbatului tău, nu te-ai abătut dela el ca să te pîngăreşti cu altul” (Num. 5:19)
• „Dacă am căpătat trecere înaintea împăratului, şi dacă găseşte cu cale,” (Est. 5:8, 7:3, 8:5)

Perspectiva auctorială

Cu alte cuvinte Iabeţ spunea: „Când îmi vei lărgi hotarul, când mâna Ta va fi cu mine şi mă vei păzi de cel rău ca să nu sufăr voi putea spune că sunt binecuvântat. Binecuvântează-mă, Doamne!” Rugăciunii lui îi lipsea natura contractuală specifică rugăciunii lui Iacov care îşi condiţionase zeciuiala de binecuvântarea lui Dumnezeu. Scopul cererii lui Iacov era ceva mai transparent decât al lui Iabeţ. Oricum caracterul lui Iacov este mai lesne de analizat decât cel al lui Iabeţ despre care cunoaştem prea puţin. Lucrul pe care dovedeşte că l-a cunoscut cu adevărat Iabeţ a fost contextul social al contemporanilor săi şi resursele nelimitate ale lui Dumnezeu.

Istoria lui Iabeţ este exemplară din punctul de vedere al cronicarului care scria comunităţii evreieşti post-exilice, încercând să le ofere argumente şi modele pentru a fi îndrăzneţi în re-ocuparea ţării. Putem zice că textul este motivat ideologic. Tema ocupării ţării devenea din nou importantă pentru o vreme. De aceea cronicarul şi-a presărat listele genealogice cu exemple similare celui lui Iabeţ: 1 Cronici 2:22-23; 4:21-23, 27, 38-43; 5:16-22.

Are numirea un caracter revelator?

Aşa cum se practica în vremea Vechiului Testament, numirea poseda un caracter revelator numai în măsura în care Dumnezeu inspira procesul numirii: Noe, Işmael, copiii lui Osea, ai lui Isaia, Ioan Botezătorul sau Domnul Isus. Regula era ca părinţii (de regulă numirea era prerogativa mamei) să îi dădea nume nou-născutului în funcţie de incidentele naşterii sale sau de dorinţele de viitor pentru familia lor (cf. Gen. 35:18). Nu era luat în calcul destinul descoperit de Dumnezeu acestora, nici măcar cel intuit de ei. Unii copii primeau nume, cu siguranţă ruşinoase: Iacov (cel ce urmăreşte, cel ce înşală), I-Cavod (nu mai slavă), Iabeţ (joc de cuvinte cu oţev-suferinţă), Lo-Ami (nu este poporul meu), Lo-Ruhama (nu este îndurare). Uneori numele erau schimbate: vezi Israel, Ami, Ruhama.

Există circumstanţe favorabile care asigură răspunsul la rugăciune?

Este adevărat că Domnul a spus „cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”, dar condiţia enunţată în contextul în care spusese aceste cuvinte era „dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele” (Ioan 15.7). Aceasta înseamnă că atunci când ai o părtăşie genuină cu Dumnezeu vei cere exact lucrurile care Îl cinstesc pe Dumnezeu, pentru că mintea noastră este deschisă la lucrarea Duhului Său care ne inspiră şi îşi împlineşte lucrarea de mijlocitor pentru noi cu mai puţine suspine.

Este adevărat că Domnul a zis „cine va zice unui munte să se ridice şi să se arunce în mare şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut”. Dar tot acolo El spune că „orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea” (Mar. 11.24). Convingerea că am şi primit un lucru pentru ne-am rugat nu vine decât din confirmarea lăuntrică a Duhului Sfânt, altminteri nu scăpăm de îndoială niciodată.

Am mai putea adăuga şi promisiunea că insistenţa în rugăciune are beneficii acordată de Domnul prin intermediul pildei judecătorului nedrept (Luca 18.1-8). Dar acolo promisiunea vizează dreptatea pe care o va face Dumnezeu aleşilor Săi în ultimă instanţă. Aceasta nu este un cec în alb, ci o promisiune menită a cultiva încrederea în Dumnezeu.
Rugăciunea Domnească nu este tipizatul succesului (Luca 11.1-3). Cuvintele rugăciunii descoperă un înalt standard privitor la voinţa lui Dumnezeu care este acceptată aşa cum este. În textul imediat următor din Luca, primim pilda prietenului insistent care primeşte ceea ce a ceruse deşi a deranjat în miez de noapte (vv. 4-13). Este adevărat că Domnul zice aici că „oricine cere primeşte, cine caută găseşte, iar celui ce bate i se deschide”. Să observăm că aplicaţia acestei cereri se referă la Duhul Sfânt: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-l cer” (v. 13).

Într-adevăr ce altceva mai bun am nevoie în călătoria vieţii mele decât Însuşi Duhul lui Dumnezeu, garantul părtăşiei mele cu Dumnezeirea, inima lui Dumnezeu bătând în trupul meu, comoara lui Dumnezeu din vasul meu de lut. Prin urmare, nu ştim să ne rugăm pentru că suntem superficiali. Avem motivele noastre, dar acestea nu pot fi considerate justificări. Nu ştim să ne rugăm pentru că suntem încăpăţânaţi şi mândri. Dumnezeu are soluţie pentru fiecare problemă a noastră. Sfatul Scripturii este „smeriţi-vă înaintea lui Dumnezeu şi El vă va înălţa” (Iacov 4.10).

Perseverenţa în rugăciune conduce la transformarea dorinţelor după voia lui Dumnezeu (Romani 8:23-27, Mat 20:22 – nu ştiţi ce cereţi, Iacov 4:3). Viaţa de rugăciune are câteva coordonate: nu ar trebui să fie ceremonială ci făptuită în ascuns, nu ar trebui să fie logolatrie ci rostire cu sens (Matei 6:5-15), cu credinţă şi în spirit conciliat (Marcu 11:12-14, 20-26), cu insistenţă (Luca 18:1-8), cu constanţă (1 Tes. 5:17), prin Duhul Sfânt (Iuda 20).

Există privilegiaţi ai „sorţii” scutiţi de suferinţă?

Suferinţa (răul) ca vocaţie creştină înţeles ca orice tulburare a unui status quo confortabil (indiferent de standard). Confortul creştinului include prigonire (Matei 5:10-12, 2 Tim. 3:12), necazuri (1 Cor 7:28 – cu privire la familişti, Ioan 16:23, 2 Cor. 8:2 – cu privire la Biserică, 6:4, 11:26-27 cu privire la apostoli. Mai trebuie să înţelegem că Dumnezeu se raportează la fiecare persoană în mod individual. Noi catalogăm caracterele, împărţim oamenii pe clase sociale, categorii şi tipuri. Dumnezeu lucrează cu fiecare persoană individual, aşa unic cum este fiecare în parte.

Comentarii închise la Rugăciunea după Iabeţ

Din categoria Carte comentată, Polemici biblice