Arhive pe categorii: Teologia Vechiului Testament

Paradoxurile naşterii lui Mesia (Mica 5:1-4)

Ce dă măsura unui om? Primele răspunsuri care ne sar în minte sunt: cultura lui, realizările lui, moştenirea lui? De aceea în ultimii ani asistăm la o inflaţie de dicţionare de personalităţi de tip Who’s Who care îşi caută victimele printre persoanele cu intenţii de ascensiune. Ce dă măsura unui om? Dacă ne mai frământăm puţin mintea am putea găsi şi altele: caracterul său, statura sa morală, binele care l-a făcut şi mulţimea celor pe care i-a ajutat. Ce dă măsura unui om? Probabil că nu este uşor să găsim un răspuns la această întrebare capitală, dar cred că viaţa unui asemenea om trebuie să fi avut un impact extraordinar nu numai pentru generaţia sa ci pentru mai multe generaţii consecutive. Un om cu adevărat mare, trebuie să fie acela care pe lângă toate acestea a avut o conştiinţă clară a vocaţiei şi, îndrăznesc să spun, a fost anunţat încă înainte de a se naşte. În aceste condiţii puţini oameni se mai califică să intre în galeria celor mai renumite personalităţi ale lumii. Despre unele personalităţi au fost inventate împrejurări speciale în care ar fi avut loc naşterea, semne pe cer şi anunţuri profetice.

Există o astfel de persoană celebră care în ciuda faptului că a avut o viață publică limitată la doar trei ani, viaţa sa a avut un impact de cel puţin două milenii şi încă mai continuă să impresioneze. Este vorba despre Isus din Nazaret. Despre el citim că a fost prezis în repetate rânduri încă din zorii civilizaţiei umane. Primilor oameni Dumnezeu le spusese că se va ridica dintre urmaşii lui Adam şi al Evei se va ridica unul care va ridica rasa umană din mizeria supunerii faţă de diavolul şi îi va da lovitura de moarte (Gen. 3:15). Din păcate sosirea acestuia s-a lăsat aşteptată milenii la rând fără ca problema să fi fost rezolvată.

Patriarhul Iacov a primit înştiinţarea că unul dintre fiii săi, un altul decât fiul său preferat Iosif, va avea onoarea de a da principele familiei alese de Dumnezeu pe pământ. Astfel lui Iuda Dumnezeu îi promitea prin testamentul lui Iacov că va avea un domnitor în familie până când va veni unul numit Şilo (Trimis) ca să conducă toate popoarele lumii (Gen. 49:10). Israel a ajuns să aibă un regat şi o dinastie domnitoare, dar acest regat nu a ajuns niciodată la stăpânire mondială. Regele David însuşi a primit promisiunea unei dinastii fără sfârşit (2Sam. 7:15-16). Cu toate acestea, împărăţia s-a rupt în două după numai două generaţii de la întemeierea sa şi a sfârşit desfiinţată cu totul, iar populaţia deportată. E adevărat că Dumnezeu a îngăduit refacerea regatului dar nu a mai ajuns niciodată la strălucirea de pe vremea lui David şi Solomon, cu atât mai puţin să acceadă la stăpânire mondială. Împlinirea promisiunii a rămas suspendată.

Descendenţa din Işai a unuia care va pacifia şi va conduce pământul prin autoritatea cuvintelor sale, fără forţa armelor se află şi în promisiunea lui Isaia (11:1-5) în sec. VIII a.Chr. Tot în această perioadă se ridică profetul Mica din Moreşet anunţând printre oracole de judecată şi un oracol surprinzător:

„Dar tu, Betleeme Efrata,

deşi eşti neînsemnat printre miile lui Iuda,

totuşi din tine Îmi va ieşi

Cel Ce va fi Conducător în Israel,

Cel a Cărui origine este din vechime,

chiar din zilele veşniciei.

 

De aceea El îi va abandona

până la vremea când cea care trebuie să nască va naşte.

Apoi, rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la israeliţi.

 

El se va înfăţişa şi va păstori poporul în puterea Domnului,

în toată maiestatea Numelui Domnului, Dumnezeul Său.

Şi ei vor locui liniştiţi,

căci atunci El va fi măreţ până la marginile pământului!”

(Mica 5:1-3)

 

Intenţionez să zăbovim asupra acestui oracol pentru a ne strădui să înţelegem minunăţiile prezise de profetul înainte cu 700 de ani ca realităţile acestea să se întâmple. Ne aducem aminte din relatările Evangheliei după Matei că atunci când magii din Răsărit au căutat pe regele de curând născut al iudeilor la curtea de la Ierusalim, consilierii lui Irod au ştiut unde să-l caute pe Mesia: în Betleemul din Iudeea pentru că aşa a prezis profetul Mica, citând textul de mai sus (Mt. 2:3-6). Într-adevăr originea lui Mesia din Betleemul Iudeei este transparentă.

Aşadar predicţia lui Mica s-a împlinit în persoana lui Isus din Nazaret. Să privim mai atent la detaliile pe care acest om a fost inspirat de Dumnezeu să le pună în persoana celui ce urma să vină, chiar dacă a trebuit să se mulţumească a le vedea de departe fără a le înţelege pe deplin (1Pt. 1:10-12). Paradoxul este un enunţ contradictoriu dar care poate fi demonstrabil. Oracolul lui Mica privitor la Mesia conţine cel puţin trei paradoxuri.

Primul paradox: Cum se putea ca cineva care se năştea din Betleemul Iudeei să aibă originea în veşnicie?

Israel a avut tot felul de conducători. A fi conducător cu pedigree presupune să ai naşterea corespunzătoare. Spre deosebire de alţi regi contemporani cu sine, cu precedentul rege Saul şi cu mulţi conducători din zilele noastre, regele David nu a făcut din satul natal capitala statului său, nici măcar capitala vreunui regiuni. Faptul că pe vremea lui David a existat la Betleem o garnizoană filisteană presupune existenţa unor lucrări de apărare specifice unei cetăţi. Abia nepotul său Roboam a fortificat aşezarea (2Cr. 11:6). David, însă, a întemeiat capitala la Ierusalim, într-un teritoriu neutru preluat de la canaaneni. Aşadar familia regală s-a aşezat la Ierusalim. David a avut fii care s-au născut la Hebron sau la Ierusalim. Următorii regi ai lui Iuda s-au născut în capitală.

Profetul vorbeşte despre vremuri în care Betleemul urma să intre în rândul cetăţilor obişnuite alături de celelalte. Invazia asiriană din 701 a.Chr. a terminat opoziţia ridicată de cetăţile întărite din Iuda, lăsând capitala fără nicio apărare. Numai intervenţia lui Dumnezeu a oprit căderea Ierusalimului înaintea trupelor lui Sanherib. După 100 de ani au ajuns la Ierusalim babilonienii. Ei au desfiinţat Iuda ca regat şi au deportat populaţia de rang şi meşteşugarii, ceea ce a dus la sărăcirea ţării.

Aici Mica refuză a folosi termenul „rege” care ar fi fost mai natural pentru a desemna un asemenea lider, poate pentru că termenul a fost corupt prin întrebuinţare. Conducătorul lui Israel care va veni din Betleem va avea o origine care se va putea urmări până la originile dinastiei (cf. Is. 63:9, 11). În cel mai fericit caz, evreii ar fi înţeles că acesta urma să aibă o genealogie curată până la Adam, fiul lui Dumnezeu.

Cine s-ar fi gândit că prinţul din Betleem urma să fie Cel fără început? Domnul Isus îşi începe lucrarea cu anunţul: „Pocăiţi-vă căci Împărăţia Cerurilor este aproape!” Când este interogat de Sanhedrin, Domnul afirmă nu numai că este Mesia ci şi că va veni cu autoritatea lui Dumnezeu Însuşi (Mc. 14:62-63), fapt care îi atrage acuza de hulă. Pilat însuşi este deranjat de îndârjirea cu care Domnul refuză să se apere de acuzele evident neîntemeiate ale acuzatorilor Săi şi Îl întreabă direct: „Atunci un Împărat tot eşti?” Răspunsul vine prompt: „Da sunt! Pentru aceasta m-am născut!” Deşi nu a purtat niciodată pe pământ purpura şi coroana, decât purpura soldaţilor şi coroana de spini, era ceva regal în toată purtarea lui. Deşi nu a avut soldaţi în subordine, era ceva regal în cuvintele sale, o autoritate de care ascultau şi duhurile. Deşi a recunoscut că Împărăţia Sa nu era din lumea aceasta, Împărăţia Sa era printre oameni. Oriunde cineva accepta autoritatea lui Dumnezeu asupra vieţii Sale acolo ajungea Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aceasta este în expansiune continuă.

Apostolul Ioan are ceva de spus despre Domnul Isus care a fost înviat şi înălţat la ceruri. El este „Cel Care este, Care era şi Care vine, întâiul născut dintre morţi, Conducătorul regilor pământului, Cel care ne iubeşte, Care ne-a eliberat prin sângele Lui şi ne-a făcut să fim o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu Tatăl Său” (Ap. 1:5-6). El este „Alfa şi Omega, Cel care va veni pe nori şi orice ochi Îl va vedea, Cel Atotputernic” (Ap. 1:8). El este „Cel Dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu! Cel care a fost mort şi acum este viu, Cel care are cheile Morţii şi ale Locuinţei Morţilor” (Ap. 1:18). El este Cel a cărui faţă strălucea ca soarele în toată puterea lui, ale cărui picioare erau ca arama aprinsă, al Cărui glas era ca vuietul unor ape mari, Care poartă în mână Cele Şapte Stele şi din a Cărui gură iese o sabie cu două tăişuri” (Ap. 1:15-16). El este Împăratul căruia îi cântă cerul, Mielul care a fost junghiat şi care „a răscumpărat oameni din orice seminţie, limbă, popor şi neam şi a făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru” (Ap. 5:10). El este „Cel credincios şi adevărat, ai Cărui ochi sunt ca para focului, Care poartă un nume pe care nu-l ştie nimeni, Care este îmbrăcat într-o haină înmuiată în sânge, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care conduce armatele îngereşti călare pe un cal alb şi pe a cărui coapsă scrie Regele regilor şi Împăratul împăraţilor” (Ap. 19:11-16). El este „Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David” (Ap. 5:5). El este „Rădăcina şi Spiţa lui David, Steaua Strălucitoare de dimineaţă” (Ap. 22:16).

Domnul Isus este Regele a cărui obârşie trece dincolo de Adam, dincolo de timp. Isus este Dumnezeu Însuşi.

Al doilea paradox: Cum putea ca Dumnezeu să-şi fixeze calendarul refacerii relaţiei sale cu Israel în funcţie de „cea care urma să nască”? Câte femei din Israel şi din lume nu aveau să nască? Cum putea Dumnezeu să dea un semn ca acesta? Ce putea fi atât de neobişnuit în naşterea unei copil?

Este greu să ne dăm seama din puţinele cuvinte ale profeţiei lui Mica despre înţelesul acestor cuvinte. Isaia, contemporanul lui Mica, a primit o profeţie asemănătoare şi mai detaliată. Să investigăm această profeţie cu speranţa că vom găsi mai multe detalii ajutătoare pentru interpretarea acelor puţine cuvinte din Mica. În contextul invaziei din nord a alianţei arameo-israelite, profetul Isaia îl anunţă pe regele Ahazia, un idolatru fără pereche, că Dumnezeu are planuri precise cu privire la regatul lui Iuda şi că ele nu includ deocamdată căderea Ierusalimului.

Dumnezeu îi lui Ahaz privilegiul, la fel cum va face cu fiul acestuia, Ezechia, de a cere un semn care să certifice faptul că Dumnezeu este la cârma evenimentelor. Ahaz, însă, refuză să ceară un semn. Sub sloganul neispitirii lui Dumnezeu, se ascunde multă necredinţă. Ca să desăvârşească profeţia lui Isaia, Dumnezeu ia iniţiativa de a-i da un semn lui Ahaz: „Iată tânăra va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi îi va pune numele Emanuel” (7:14). Domnul îi dădea un răgaz lui Iuda până la ieşirea din copilărie a acestui copil ce urma să se nască cel mai probabil lui Isaia. Vor urma 12 ani de belşug, dar după ce această perioadă se va încheia Asiria va invada Iuda şi va pustii totul în calea lor. Cu toate acestea nu vor reuşi să dovedească regatul lui Iuda şi nu îşi vor putea încheia planurile aşa cum şi le doreau cu privile la Iuda.

La fel cum cuvintele rostite de profetul Isaia erau mărturie pentru Israel, copiii lui Isaia erau „semne şi prevestiri în Israel de la Domnul Oştirilor” (8:18). Predicţia privitoare la viitorul apropiat ilustrată prin copilul profetului Isaia este folosită pentru a anunţa o profeţie mai specială care priveşte viitorul îndepărtat. Profeţia aceasta anunţă că vremea de necaz şi întuneric va fi întreruptă de apariţia unei „mari lumini” (9:2), de încetarea războaielor şi de vremuri de pace. Totul va fi pornit de acest alt Copil care se va naşte tuturor şi Căruia I se adresează cu apelative dintre cele mai măreţe, ca lui Dumnezeu Însuşi şi care va prelua domnia regelui David: Isaia 9:6-7.

Apostolul Matei inspirat de Duhul lui Dumnezeu recunoaşte că naşterea excepţională a Domnului Isus se potriveşte acestor predicţii din Isaia care îl avea în vedere pe un copil supranumit Emanuel (Dumnezeu este cu noi), născut ca dovadă a faptului că Dumnezeu este interesat de poporul Său. Şi cum altfel ar putea fi din moment ce vocaţia acestui copil era aceea de a „mântui pe poporul Său de păcatele sale” (1:21-23).

Despre acesta copil îngerul anunţa Mariei că era Fiul lui Dumnezeu şi că urma să primească domnia pentru totdeauna (Luca 1:30-32). Minunea era cu atât mai mare cu cât naşterea Sa era cu totul specială, prin intervenţia lui Dumnezeu în procesul zămislirii. Naşterea acestui copil a fost identificată corect de primii martori ai întrupării drept intervenţia personală a lui Dumnezeu. Zaharia exclamă profetic:

„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel,

pentru că a venit în ajutor şi Şi-a răscumpărat poporul!

El ne-a ridicat un corn de mântuire în casa slujitorului Său David

Aşa cum a spus prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime

Şi ne-a adus izbăvire de duşmanii noştri şi din mâinile celor ce ne urăsc.” (Luca 1:68-70)

Simeon care fusese anunţat că nu va muri până nu-L va vedea pe Mesia, declamă şi el profetic:

„Ochii Mei au văzut mântuirea Ta

pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor

o lumină care să slujească celorlalte neamuri drept revelaţie,

iar poporului Tău, Israel, drept glorie!” (Luca 2:29-32)

Ana era o femeie specială care aştepta mântuirea lui Israel în post şi rugăciune. Şi ea L-a identificat pe Mesia în Pruncul Isus şi a vorbit cu toţi cei care aşteptau răscumpărarea Ierusalimului (2:38).

Acesta era copilul care se potrivea descrierii şi trebuia să aducă vremurile de pace.

Al treilea paradox: Cum se putea ca un om să conducă poporul în toată maiestatea lui Dumnezeu şi slava Lui să cuprindă tot pământul? Au mai fost lideri în Israel, a căror splendoare a captat atenţia popoarelor învecinate. Aşa au fost David şi Solomon care au primit închinarea popoarelor subjugate şi admiraţia popoarelor care au dorit alianţa cu imperiul evreu. Totuşi aceasta situaţie a fost de relativă scurtă durată şi nu a fost descrisă drept una în care Dumnezeu să se fi manifestat în toată maiestatea Lui.

Ca să se împlinească promisiunea că acest Conducător „va păstori poporul în puterea Domnului” era nevoie ca Duhul lui Dumnezeu să fie prezent din belşug şi să coordoneze viaţa acelui conducător, aşa cum numai Moise a mai condus poporul. Deşi toţi liderii, fie ei religioşi sau politici, erau imaginaţi prin metafora ciobanului, iar poporul era imaginat ca o turmă, numai unii lideri s-au calificat pentru o deplină întruchipare de lideri-păstori. Dumnezeu Însuşi şi-a „condus poporul” (Ex. 15:13), lucrare pentru care S-a folosit de Moise şi Aaron (Ps. 77:20). Prezenţa Duhului lui Dumnezeu peste Moise era atât de mare încât i-a îndestulat şi pe alţi 70 de presbiteri care l-au asistat în problemele de conducere (Num. 11). Desigur aceasta nu înseamnă că Duhul este o materie care poate fi tăiată în 72 de părţi egale. Dar prezenţa Duhului în viaţa unui om putea fi suficientă pentru toată diversitatea slujirilor pe care le îndeplinea prin darurile corespunzătoare acestora. Când responsabilităţile erau împărţite între mai multe persoane, darurile erau distribuite şi ele altfel.

Ioan Botezătorul a primit misiunea de a precede şi anunţa sosirea lui Mesia. El a primit un semn prin care să îl recunoască pe Acesta: la botez Duhul Sfânt să se oprească deasupra lui în chip de porumbel (Ioan 1:31-33). Despre El tot Ioan afirma că este diferit de toţi mesagerii lui Dumnezeu pentru că „Dumnezeu nu-i dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34). Şi într-adevăr prin faptele şi cuvintele Sale, Domnul Isus a dovedit cu prisosinţă că este plin de Duhul lui Dumnezeu. Despre El ap. Ioan afirma că este Cuvântul lui Dumnezeu prin care au fost create toate lucrurile (Ioan 1:1-12).

Ca să se împlinească profeţia că acest Conducător va păstori poporul „în toată maiestatea Numelui Domnului Dumnezeului Său” era nevoie ca nobleţea caracterului lui Dumnezeu, cel mai mare monarh dintre câţi există, să fie prezentă în caracterul său. Ce face un monarh să fie mare? Cărţile de înţelepciune răspund aproape invariabil: înţelepciunea manifestată în sentinţe de dreptate. Regele Solomon şi-a dorit înţelepciunea ca să fie un garant al dreptăţii în Israel şi Dumnezeu i-a dăruit-o pentru că a decis înţelept (1Regi 3:5-15). Înţelepciunea aceasta se manifesta printr-un cuvânt cu autoritate, a cărui judecată nu putea fi pusă la îndoială. Pentru aceasta regele avea nevoie să se aplece asupra Legii lui Moise şi să o cunoască bine (Deut. 17:18-20). Splendoarea dată de veşminte, de palat şi de familie veneau ca un dar de la Dumnezeu peste regele care căuta binele poporului Său. Au fost regi care au investit mai mult în palat decât pentru binele poporului. Solomon Însuşi a impus biruri tot mai mari peste populaţie pentru a întreţine aparatul funcţionăresc, armata şi proiectele de construcţie tot mai mari din ţară.

Domnul Isus şi-a început oficial lucrarea în sinagoga din Nazaret, când a citit din pericopa zilei tocmai textul din Isaia 61:1-2 care anunţa:

Duhul Domnului este peste Mine

Căci M-a uns ca să aduc celor sărmani vestea bună.

El M-a trimis să vestesc celor captivi eliberarea

Şi orbilor – căpătarea vederii

Să-i eliberez pe cei cei asupriţi

Şi să vestesc anul de îndurare al Domnului. (Luca 4:18)

Tot Isaia a văzut ziua în care va veni Mesia şi va pacifia pământul cicatrizat de atâtea războaie, transformându-l într-o nouă grădină a Edenului. Din păcate înţelegerea momentului în care se va întâmpla acest plan dacă se va întâmpla vreodată pe acest pământ sau doar în ceruri a divizat pe interpreţii Bibliei. Ceea ce este evident se referă la caracterul acestei Persoane pe umerii Căreia stă această responsabilitate. Ea este numită Mlădiţa din tulpina lui Işai, Vlăstarul din rădăcina lui Işai, sau Rădăcina lui Işai. Caracterul acestei persoane este descris prin cuvintele din Isaia 11:2-5.

Aceeaşi preocupare pentru proclamarea dreptăţii lui Dumnezeu este atribuită celui numit Robul Domnului şi Alesul lui Dumnezeu, Căruia Dumnezeu îi promite tot sprijinul şi că va pune Duhul Său peste El (Isaia 42:1-4). Evanghelistul Matei, care este foarte atent să identifice profeţiile din VT care s-au împlinit în persoana şi lucrarea Domnului Isus arată că această promisiune s-a împlinit (Mt. 12:15-21).

Concluzie

Cele trei paradoxuri din profeţia lui Mica vorbesc în moduri diferite despre unul şi acelaşi: Mesia va fi în egală măsură om şi Dumnezeu. Evreii nu au reuşit să priceapă mai bine această realitate decât prin afirmarea descendenţei regelui davidic din Adam, fiul lui Dumnezeu. Aici este vorba despre mai mult: este vorba despre o prezenţă neamestecată a firii dumnezeieşti. Tocmai această realitate a fost demonstrată de Domnul Isus nu numai prin pretenţiile Sale care i-au exasperat pe teologi, ci mai ales prin învierea Sa din morţi. Tocmai de aceea Evanghelia predicată de ap. Petru şi ap. Pavel conţineau atât referinţa la întruparea (viaţa şi moartea) Domnului Isus, cât şi la învierea Sa din morţi (F. ap. 2; 4:10; 5:29-31; 10:36-43; Rom. 1:1-4; 1Cor. 15:4-6).

 

Comentarii închise la Paradoxurile naşterii lui Mesia (Mica 5:1-4)

Din categoria Mica, Teologia Vechiului Testament

Invitaţie la colocviu

În perioada 27-29 ianuarie 2011, adică în zilele de joi, vineri şi sâmbătă, începând cu orele 18.00, în locaşul de închinare al bisericii, situat pe strada Ciheiului nr. 40 din cartierul Nufărul, Biserica Baptistă „Providenţa” din Oradea organizează un colocviu pe tema LUCRAREA CUVÂNTULUI REVELAT ŞI A DUHULUI SFÂNT ASTĂZI.

Obiectivul colocviului îl constituie dezbaterea unor subiecte biblice şi practice legate de rolul şi lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Său în Biserică şi în viaţa credinciosului contemporan. Au fost invitaţi patru profesori de exegeză biblică şi teologie, care vor analiza dimensiunile biblice, istorice, doctrinare şi practice ale conlucrării dintre Cuvântul revelat şi Duhul Sfânt din punctul de vedere al teologiei evanghelice.

Invitaţii bisericii sunt:

  • Dr. Silviu Tatu, conferenţiar la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti, care va prezenta Funcţiile profetului în societatea israelită a Vechiului Testament.
  • Dr. Radu Gheorghiţă, conferenţiar la Seminarul Teologic Baptist din Kansas City, SUA, şi la Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, care va vorbi despre „Cum zice Duhul” – Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt în epistolele generale ale Noului Testament.
  • Dr. Marius-David Cruceru, conferenţiar la Universitatea Emanuel din Oradea, care prezenta lucrarea Nimic nou sub soare, o scurtă descriere a crizei carismatice din primele secole creştine şi a răspunsului biblic oferit acesteia, cu referire specială la montanism, Augustin (şi capadocieni).
  • Dr. Emil Bartoş, conferenţiar la Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, care va face O incursiune în istoria mişcărilor de trezire şi înnoire spirituală din bisericile evanghelice.
  • Una dintre sesiuni va fi destinată analizării subiectului colocviului din perspectiva Mărturisirii de credinţă a Cultului Creştin Baptist din România.
  • Ultima sesiune va reuni invitaţii pentru un dialog cu auditoriul prin intermediul întrebărilor trimise în scris pe parcursul sesiunilor anterioare.

Participarea este deschisă tuturor celor interesaţi.

Comentarii închise la Invitaţie la colocviu

Din categoria Biblia şi societatea, Polemici biblice, Teologia Vechiului Testament, Utilităţi pentru adunare

Împietrirea inimii. Un studiu pe caz: Faraon

În limbajul biblic al VT „inima” este un termen care vorbeşte prin metonimie despre activitatea mentală a omului. Această accepţiune este opusă gândirii greco-romane, unde acelaşi organ este folosit ca metonimie pentru activitatea emoţională a omului. În gândirea iudaică, emoţiile erau asociate cu măruntaiele sau rărunchii.

Împietrirea inimii vorbeşte despre încăpăţânare, despre susţinerea cu fermitate, chiar şi în lipsa argumentelor a unei convingeri ce intră în conflict cu convingerea altora asupra aceluiaşi subiect. Fariseii aveau o inimă împietrită, adică aveau convingeri ferme cu privire la Sabat, care au intrat în conflict deschis cu convingerea Domnului Isus despre acelaşi subiect (Mc. 3:1-6).

Exemplul lui Faraon este invocat adesea pentru a arăta cum funcţionează liberul arbitru în raport cu preştiinţa lui Dumnezeu şi pentru a oferi o alternativă teologică la predestinare. Oricât de greu de înghiţit este doctrina predestinării, nici preştiinţa lui Dumnezeu nu este mai uşor de luat mai ales când se dovedeşte insuficient de coerentă cu mărturia Bibliei.

Împotrivirea faţă de Dumnezeu este posibilă numai dacă este plănuită de Dumnezeu.

Aşadar se afirmă că Dumnezeu l-a împietrit pe faraon numai după ce acesta s-a împietrit el însuşi în repetate rânduri. Dacă s-ar putea dovedi lucrul acesta atunci am putea lua ca model împietrirea lui faraon pentru a înţelege de cât timp dispune omul până ajunge la punctul fără întoarcere. Din păcate împotrivirea faţă de Dumnezeu este este extrem de periculoasă când se produce de prima dată. Pe evrei nu i-a scăpat statutul de popor al lui Dumnezeu. Cine s-a împotrivit a plătit (Deut. 1:26, 43; 9:7, 24). Iov are convingerea că nimeni nu i se poate împotrivi lui Dumnezeu (Iov 9:4). Regele Ioşafat ştie că nimeni nu I se poate împotrivi lui Dumnezeu (2Cr. 20:6). Chiar şi faraonul Nechao îi trimite o depeşă lui Iosia să nu i se împotrivească pentru că el a fost chemat să facă lucrarea lui Dumnezeu (2Cr. 35:21). Cuvintele rostite prin profetul Isaia sunt foarte clare: „Când Eu lucrez, cine Mi se poate împotrivi?” (Is. 43:13). Aşadar, când omul sau demonul (cf. Dan. 10:13) se poate împotrivi lui Dumnezeu sau mesagerului Său nu există decât o altă posibilă interpretare decât că Dumnezeu a prevăzut această împotrivire.

Ne aducem aminte de „lupta” lui Iacov cu îngerul pe malul uedului Iabok, din care învingătorul pare să fi fost Iacov (Gen. 32:22-32). Desigur Dumnezeu a folosit această experienţă şi s-a lăsat înfrânt pentru încurajarea lui Iacov: „Te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai învins” (Gen. 32:28). Referinţa la „oameni” se referă la Laban. Pe Iacov îl aştepta în zori o altă mare confruntare, cu Esau. Din păcate experienţa din timpul nopţii nu l-a transformat aşa cum se pretinde, pentru că în zorii zilei recurge la aceleaşi mici meschinării ca şi până atunci. Este nevoie ca Dumnezeu să aducă experienţa de la Sihem cu Dina ca Iacov să-şi deschidă ochii înspre Dumnezeu, să-şi respecte promisiunea de a se întoarce la Betel şi de a începe o reformă autentică în familia sa (Gen. 35:1-15).

Să ne întoarcem la faraonul contemporan cu Moise. De la bun început Dumnezeu l-a avertizat pe Moise că faraon nu le va permite să plece, că Dumnezeu a planificat totul pentru ca să fie oportunităţi suficiente pentru o confruntare prelungită:

„Eu ştiu că monarhul Egiptului nu vă va lăsa să ieşiţi până când nu-l voi sili cu mâna Mea puternică. Eu îmi voi întinde Mâna şi voi lovi Egiptul cu toate minunile Mele, pe care le voi face în el; după aceea monarhul Egiptului vă va lăsa să plecaţi.” (Ex. 3:19-20)

Este clar că Dumnezeu prevăzuse o anumită desfăşurare a evenimentelor şi îi avertizase de la bun început pe Moise şi pe Aaron. Aceeaşi situaţie este relatată şi din perspectiva predeterminării reacţiei lui faraon:

„Eu, însă, îi voi împietri inima lui Faraon şi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului. Când Faraon nu te va asculta, Îmi voi întinde mâna împotriva Egiptului şi prin faptele măreţe ale judecăţii Mele Îmi scoate din ţara Egiptului oştirile, pe israeliţi, poporul Meu.” (Ex. 7:3-4)

Aşadar „împietrirea inimii” lui Faraon a fost decretată de Dumnezeu ca mijloc prin care se asigura contextul înmulţirii minunilor din Egipt.

„Împietrirea inimii lui Faraon” – cauză sau efect?

Unii teologi vorbesc despre împietrirea inimii lui Faraon ca fiind manifestarea exclusivă a voinţei sale, care l-a stârnit pe Dumnezeu să reacţioneze. Deşi am văzut cum, înainte ca vreuna dintre minunile săvârşite în Egipt să aibă loc, Dumnezeu a prevăzut această desfăşurare a evenimentelor. Vom parcurge acum descrierile făcute de Moise reacţiilor lui Faraon la fiecare dintre minunile săvârşite la porunca lui Dumnezeu.

1. transformarea toiagului în şarpe: „Inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro), astfel că el nu i-a ascultat pe cei doi, după cum zisese Domnul” (Ex. 7:13 cf. 7:14).

2. prefacerea apei în sânge: „inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro) şi nu i-a ascultat pe Aaron şi pe Moise, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors, a intrat în palat şi inima nu i-a fost mişcată de întâmplarea aceasta.” (Ex. 7:22-23)

3. înmulţirea fără precedent şi în excedent a broaştelor: „Când Faraon a văzut că are răgaz, şi-a împietrit inima (wehahbed et-libbo), după cum spusese Domnul şi nu i-a ascultat.” (Ex. 8:15) Aceasta este prima instanţă când Biblia menţionează explicit că Subiectul acţiunii de împietrire este Faraon iar obiectul este inima sa.

4. transformarea prafului în ţânţari: „Inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro) şi nu i-a ascultat, după cum spusese Domnul” (Ex. 8:19).

5. invazia Egiptului de roiuri de muşte: „Faraon şi-a împietrit inima (wayahbed faro et-libo) şi nu a lăsat poporul să plece” (Ex. 8:32).

6. molima animalelor: „inima lui Faraon s-a împietrit (wayihbad lev paro) şi tot nu a lăsat poporul să plece” (Ex. 9:7)

7. molima oamenilor: „Domnul a împietrit inima lui Faraon şi acesta nu i-a ascultat, după cum îi spusese Domnul” (Ex. 9:12).

8. grindina: „inima lui Faron s-a împietrit şi nu i-a lăsat pe israeliţi să plece, după cum îi spuse Domnul lui Moise” (Ex. 9:35).

9. invazia lăcustelor: „Domnul i-a împietrit inima lui Faraon şi acesta nu i-a lăsat pe israeliţi să plece” (Ex. 10:20)

10. ameninţarea cu ultima urgie: „Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui Faraon, dar Domnul i-a împietrit inima şi acesta n-a lăsat pe popor să plece din ţara sa” (Ex. 11:10).

11. după ieşirea din Egipt: „Eu îi voi împietri inima lui Faraon şi el vă va urmări” (Ex. 14:4).

12. după ieşirea din Egipt: „Apoi voi împietri inimile egiptenilor şi aceştia vor merge după ei” (Ex. 14:17).

Se constată cum în jumătate din cazurile citate se subliniază relaţia de cauzalitate dintre hotărârea Domnului şi împietrirea inimii lui Faraon, suficient de multe pentru a contrazice caracterul întâmplător al împietritrii.

Împotriva teoriei care spune că Domnul a împietrit inima lui Faraon după ce Faraon însuşi şi-a împietrit-o în repetate rânduri stă şi faptul că, după ce Biblia afirmă explicit că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon (situaţia 7), se mai precizează o dată că „inima lui Faraon s-a împietrit” (situaţia 8). Următoarele situaţii (9 la 12) sunt într-adevăr coerente şi susţin că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon.

Din păcate, indiferent cât de puţine sunt ocaziile în care se afirmă explicit că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon, ca şi cum numărul ar conta, tot umanismul creştin (din păcate există şi aşa ceva) iese şifonat de aici pentru că trebuie să explice legitimitatea intervenţiei lui Dumnezeu asupra liberului arbitru. Cu cât este mai justificată abrupta intervenţie a lui Dumnezeu asupra libertăţii de alegere a lui Faraon după şase refuzuri succesive ale acestuia decât după unul singur?

Formula „inima lui Faraon a fost împietrită” face uz de un verb intranzitiv care descrie o stare şi de o metonimie (inima pentru minte) ca să descrie o stare fără a preciza explicit cauza. Totuşi din textele care au anunţat confruntarea dintre Moise şi Aaron ca trimişi ai lui Dumnezeu pe de o parte şi Faraon şi vrăjitorii lui pe de altă parte (Ex. 3:19-20; 7:3-4) înţelegem că Dumnezeu reprezintă cauza acestei stări de încăpăţânare. Dumnezeu Însuşi a precizat lui Faraon: „te-am ridicat ca să-ţi arăt puterea Mea şi astfel Numele Meu să fie vestit pe întreg pământul” (Ex. 9:16).

Cert este că, înţelegem din contextul relatărilor din Exodul, împietrirea inimii lui Faraon nu a fost cu nimic abuzivă şi constrictivă asupra lui Faraon. Cel puţin el şi poporul său nu au resimţit această decizie ca pe una impusă din afară, ci s-au delectat în luarea ei. Dumnezeu, însă, a pregătit contextul, poporul şi personalitatea lui Faraon pentru ca decizia de a refuza plecarea lui Israel din Egipt să fie naturală.

Dumnezeu alege de cine să se îndure şi pe cine să împietrească

Moise însuşi învaţă această lecţie nu tocmai uşor, atunci când crezând că L-a prins pe Dumnezeu într-o pasă bună şi se afla într-o poziţie de avantaj faţă de divinitate, cere să Îl vadă pe Dumnezeu. Domnul îi răspunde plin de har: „Eu Mă îndur de cine vreau să mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă” (Ex. 33:19). Drept urmare, Moise se alege cu o experienţă de neuitat în care aude rostit Numele Domnului de crainicul Său şi cade la pământ în închinare, fără să îi mai ardă de experimentarea esenţelor tari (vezi relatarea din cap. 34).

Apostolul Pavel confirmă această înţelegere a alegerii suverane a lui Dumnezeu pentru scopuri precise chiar cu referire la Faraon în Romani 9. În concluzia ilustraţiei sale despre Faraon (doar unul dintre argumentele folosite pentru a arăta că mântuirea a fost trimisă neevreilor), Pavel afirmă: „Şi ce dacă Dumnezeu, dorind să-Şi arate mânia şi să-Şi facă cunoscută puterea, a avut răbdare cu cei care erau vase ale mâniei Sale, pregătite pentru distrugere? Şi ce dacă El a făcut aşa ca să-Şi facă cunoscută bogăţia slavei Sale peste nişte vase ale îndurării, pe care le pregătise mai dinainte pentru slavă, incluzându-ne pe noi, pe care ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri?” (Rom. 9:23-24)

Un răspuns, fie el şi parţial, la această severă întrebare o aflăm mai târziu în aceeaşi epistolă: „Uită-te deci la bunătatea şi la severitatea lui Dumnezeu: El este sever cu cei care au căzut, iar cu tine este bun, dacă rămâi în bunătatea Lui. Altfel, şi tu vei fi tăiat.” (Rom. 11:22) Cu alte cuvinte, manifestarea îndurării lui Dumnezeu obligă la o viaţă responsabilă. Alte exemple se pot găsi şi în NT nu numai în VT, dar am preferat să ne limităm la cazul lui Faraon, a cărui invocare ni se pare inadecvată a fi citată în apărarea teoriei că Dumnezeu împietreşte doar pe cel ce singur s-a împietrit mai întâi.

Privită din perspectiva omului, umblarea cu Dumnezeu trebuie să fie dusă cu perseverenţă până la capăt, rămânând în bunătatea lui Dumnezeu. Privită din perspectiva lui Dumnezeu, umblarea celor aleşi s-a sfârşit prin glorificare, pentru că El are voinţa şi resursele necesare pentru a-l sprijini pe cel credincios să persiste în această umblare. Paradoxul libertăţii responsabile a omului în contextul predestinării sale impune recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu ca premisă şi, suplimentar, recunoaşterea faptului că liberul arbitru este mult limitat de numeroşi factori care nu stau la îndemâna omului a fi controlaţi. Spre deosebire de Moise, noi nu am fost înştiinţaţi care sunt oamenii a căror inimă a fost împietrită, aşa că avem datoria să ne muncim cu ei în vederea mântuirii lor atât cât avem suflare, fără a ne lăsa deturnaţi de aceştia de la scopul de a ne duce mântuirea la capăt.

 

Comentarii închise la Împietrirea inimii. Un studiu pe caz: Faraon

Din categoria Polemici biblice, Teologia Vechiului Testament

Ce este un profet?

Profeţia ca vocaţie

În cultura popoarelor păgâne profeţii erau oamenii care aveau abilitatea de a descoperi viitorul apropiat pentru călăuzire personală sau comunitară, motiv pentru care erau cunoscuţi ca văzători. Modelul acesta a fost preluat de la canaaneni şi de profeţii israeliţi (1Sam. 9:1-10). Iniţial, în Israelul biblic, slujirea de profet era vocaţională nu clericală, adică omul era chemat de Dumnezeu indiferent din ce pătură socială provenea şi ce profesie avea şi nu practica meseria pentru că fusese instruit sau provenea dintr-o familie cu tradiţie profetică. Această înţelegere asupra slujirii de profet se păstrează până târziu în sec. al VIII-lea a.Chr. când Amos îl contrează pe Amaţia, preot şi profet de curte al lui Ieroboam al II-lea: „Eu n-am fost nici profet, nici fiu de profet, ci păstor şi îngrijitor de sicomori. Dar Domnul m-a luat de la oi şi mi-a zis: «Du-te şi profeţeşte poporului meu, Israel!» (Amos 7:14-15)”

Profetul avea ca datorie să primească şi să transmită mesajul lui Dumnezeu către poporul Israel şi să mijlocească prin rugăciune pentru Israel înaintea lui Dumnezeu. Durata misiunii profetice era stabilită de Dumnezeu şi se putea extinde de la câteva luni până la o viaţă întreagă. Primirea mesajului profetic era mediată prin vis şi îngeri. Unii profeţii au primit şi abilitatea de a săvârşi minuni. Cea mai celebră breaslă profetică a purtat numele de „ucenicii profeţilor” (fiii prorocilor) şi i-a avut ca promotori pe Ilie şi Elisei.

Cu timpul, însă, la curtea monarhului sau în centre profetice, au apărut profeţii profesionişti. Sub presiunea obligaţiei de a deservi nevoile de călăuzire personală a clienţilor, profetismul a trecut de la o slujire vocaţională la o slujire profesionistă, în care descoperirea voii lui Dumnezeu presupunea tehnici de inducere a visării şi realizarea artificială a mesajelor profetice. Confruntarea dintre profeţii autentici (iahvişti) şi cei profesionişti a cunoscut atât perioade de acalmie cât şi perioade de conflict deschis în istoria lui Israel.

Profetul scriitor

Cea mai durabilă contribuţie a profeţilor autentici o constituie Canonul VT, care conţine relatări autorizate de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu despre biografia şi învăţătura acestora îngemănată cu istoria poporului Israel. Pentru detalii privitoare la mişcarea profetică israelită se poate consulta cartea mea Profetismul israelit în documentele biblice: între fals şi autentic (Oradea: Casa Cărţii, 2008).

În Noul Testament profetul era cunoscut pentru contribuţiile sale în ce priveşte călăuzirea personală şi comunitară a Bisericii. Se cunosc profeţi precum Ioan Botezătorul (Mt. 14:5; 21:26; Luca 1:76), Ana (Mc. 6:15; Luca 2:36; 7:26; F. ap. 3:22-23), Domnul Isus (Mt. 21:11), Agab (F. ap. 11:28; 21:10-11), cele patru fiice ale evanghelistului Filip (F. ap. 21:9), ucenicii anonimi din Tyr (F. ap. 21:4). Alte persoane au avut experienţe de descoperire a unor informaţii ascunse: Zaharia (Luca 1:67-79), Simeon (Luca 2:34), Petru (F. ap. 5:1-3; 10:9-20), Corneliu (F. ap. 10:13), Filip (F. ap. 8:29), Anania (F. ap. 9:10-16) şi Pavel (F. ap. 16:6-10; 18:9-10; 20:23; 27:21-26).

Existenţa profeţilor în Biserica primară este confirmată şi de epistole. Profeţii sunt integraţi celorlalte slujiri din Biserică pentru popularizarea învăţăturii Bisericii (1Cor. 12:28-29; Ef. 3:5; 4:11-12). Profeţii aduceau descoperirile primite spre cunoştinţa adunării şi erau judecate (1Cor. 14:29; 1Tes. 5:20-21). Manifestarea profetică era ţinută sub control (1Cor. 14:32-33). Profeţii autorizau învăţătura apostolică (1Cor. 14:37). Unii profeţi îşi permiteau să aducă revelaţie nouă contrară Scripturii şi sfârşeau condamnaţi de Dumnezeu (2Pt. 2:1-2; 1In 4:1; Ap. 2:20).

Elementul unic al profeţiei în perioada VT este receptarea revelaţiei lui Dumnezeu. Mesajul profetic este un discurs emis de profet pentru confruntarea păcatului şi pentru educarea poporului. Aceste două dimensiuni ale mesajului profetic reies din cele două tipare folosite în discursul profetic: (1) oracolul (de condamnare şi de mântuire) era primit prin revelaţie şi descoperea voia lui Dumnezeu pentru un om sau o comunitate, şi (2) învăţătura, prin care se prelucra Legea lui Moise. Cele trei teste pentru autorizarea unui mesaj profetic sunt: (1) să fie conform cu convingerile iahviste (Deut. 13:1-5; Ap. 2:20-23), (2) să se împlinească evenimentele anticipate (Deut. 18:20-21; Ioan 12:16), (3) profetul să aibă caracter ales (Ez. 14:1-11; Mt. 7:15-23).

Cu siguranţă fenomenul profetic a fost mult mai amplu în Israel decât ne putem noi da seama din puţinele documente scrise rămase, dar numai anumite oracole au fost autorizate a fi incluse în Canon cu valoare normativă pentru poporul lui Dumnezeu. Dumnezeu a încheiat procesul revelaţiei prin Isus Cristos (Ev. 1:1-3; 2:1-4). Celelalte descoperiri aduse de profeţi în Biserica primară privesc doar aspectul călăuzirii personale şi comunitare. Dovadă stă şi numărul extrem de redus de mesaje profetice incluse în NT.

Profeţi şi apostoli

Aspectul inspiraţiei divine în vederea scrierii unor cărţi de învăţătură şi mărturie autorizate de Dumnezeu în perioada Bisericii primare le revine apostolilor. Tocmai de aceea ei sunt văzuţi pe picior de egalitate cu profeţii VT. Apostolul Petru vorbeşte despre dificultatea interpretării scrierilor lui Pavel care sunt răstălmăcite de unii la fel ca şi „celelalte Scripturi” (2Pt. 3:14-18). Termenul este în mod clar mai mult decât onorant. În acelaşi capitol ap. Petru atrage atenţia asupra învăţăturii comune a VT şi NT, adică a profeţilor şi apostolilor, cu privire la zilele din urmă: „trebuie să vă amintiţi de cuvintele spuse mai înainte de sfinţii profeţi şi de porunca Domnului şi Mântuitorului, care v-a fost spusă prin apostoli” (2Pt. 3:2).

De fapt, în privinţa apropierii celor două vocaţii, profetul VT şi apostolul NT, mărturiseşte etimologia numelor şi natura chemării lor. Termenul ebraic nabi’ este pus în legătură cu doi termeni akkadieni, unul însemnând „a chema”, altul „a desemna”. Situaţia este mult mai clară în greacă acolo unde prophetes (cel care vorbeşte pentru Dumnezeu) presupune delegarea la fel ca şi termenul apostolos (cel trimis). În privinţa chemării, profetul atât cât şi apostolul sunt oameni cu o misiune, delegaţi a-L reprezenta pe Dumnezeu, sau „trimişi împuterniciţi” (ambasadori) cum zice ap. Pavel (2Cor. 5:20). Câteva exemple de profeţi trimişi cu misiune de Dumnezeu ar fi suficient aici: Moise (Ex. 3:10; 4:13), Ilie (2Regi 2:2, 4, 6), Isaia (Is. 6:8), Ezechiel (Ez. 2:3, 4; 3:6), antemergătorul lui Mesia (Mal. 3:1; 4:5; 11:10), Domnul Isus (In 13:20; F. ap. 3:20). Principiul trimiterii reiese foarte clar şi din alte texte care subliniază acest aspect al vocaţiei profetice (Zah. 7:12; Mt. 23:34). Luca îi identifică prin două categorii: profeţii şi apostolii (Luca 11:49).

Din perspectiva celor spuse mai sus, astăzi nu mai există profeţi ca şi profeţii israeliţi care ne-au dăruit cărţile VT. Tot la fel astăzi nu mai există apostoli ca şi apostolii Bisericii primare care ne-au dăruit cărţile NT. Cei 12 apostoli sunt oameni speciali pentru că aceştia au fost aleşi de Domnul Isus Însuşi, au fost martorii oculari ai lucrării sale timp de trei ani, inclusiv ai învierii Sale. După moartea lui Iuda grupul apostolic a fost completat prin Matia, unul dintre cei doi candidaţi care întruneau aceste calităţi (F. ap. 1:15-26). Acelaşi titlul l-a primit şi Saul din Tars din pricina misiunii de predicare a Evangheliei în teritorii noi între neamuri şi pentru că L-a văzut pe Cristos cel înviat (1Cor. 9:1-3; 2Cor. 12:12). Pavel face referire la chemarea sa ca apostol la începutul fiecărei epistole.

Apostolii rămân oameni fără pereche nu numai din pricina vocaţiei lor, ci şi a contextului unic în care şi-au îndeplinit mandatul. Până la Domnul Isus mântuirea fusese rezervată poporului Israel. Apostolii au avut responsabilitatea de a duce mântuirea neevreilor, împlinind astfel mandatul primit de la Domnul Isus. Aşa ceva nu se mai auzise până acum, dovadă şi precauţia cu care evreii creştini au dus Evanghelia la neevrei. Dumnezeu foloseşte prigoana ca să-i scoată din Ierusalim, să le dea vedenii ca să îi trimită în misiune printre neevrei ca lui Petru şi semne ca şi vorbirea în limbi ca evreii să se asigure că misiunea era autorizată de Dumnezeu. Cele patru incidente descrise de Luca în care cei convertiţi (neevrei) s-au manifestat prin vorbire în limbi (Ierusalim, F. ap. 2; Samaria, F. ap. 8; familia lui Corneliu, F. ap. 10 şi Efes, F. ap. 19) servesc scopului de a confirma această tranziţie a Evangheliei de la evrei la neevrei după tiparul subliniat încă de la începutul cărţii Faptele apostolilor: „în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (1:8).

Profeţi şi apostoli astăzi

Dacă este să mai vorbim despre profeţi şi apostoli în Biserica de astăzi atunci aceştia nu sunt ca profeţii din VT şi şi apostolii din NT. Ei nu trebuie să proclame Evanghelia în contextul unei Biserici care se deschide pentru prima dată pentru neevrei. Acest prag a fost depăşit. Ei nu trebuie să primească revelaţia lui Dumnezeu cu privire la viaţa şi învăţătura lui Cristos; deja am primit-o. Ne aşteptăm ca slujirea celor care este să poarte aceste nume să fie nuanţat diferită. Nu putem decât spera ca polisemia să nu vicieze mai mult decât a făcut-o deja înţelegerea şi practica acestei slujiri.

 

Comentarii închise la Ce este un profet?

Din categoria Teologia Vechiului Testament

Duhul în Sfânta Treime

Am constatat până aici că Dumnezeu este o Persoană chiar şi în lipsa trupului material care ne defineşte pe noi ca oameni. Întrebarea la care trebuie să dăm răspuns acum este aceea dacă Duhul Sfânt este o persoană distinctă de Dumnezeu şi de Fiul şi în ce fel se raportează ea la celelalte.

În sec. al IV-lea a existat o sectă creştină care nega atât dumnezeirea Fiului, la fel ca arienii, cât şi dumnezeirea Duhului Sfânt. Ei au fost numiţi pneumatomahi pentru că “luptau împotriva Duhului”. Continuatorii arienilor şi ai pneumatomahilor din zilele noastre sunt Martorii lui Iehova, care cred Isus Cristos este un om adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu pentru viaţa exemplară trăită, iar Duhul Sfânt este doar o influenţă (vezi formularea englezească Holy Ghost). Musulmanii consideră că Duhul Sfânt este Arhanghelul Gabriel.

Încă din sec. IV, Părinţii Capadocieni (Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz) au fost cei care au scris tratate ca răspuns împotriva lor. Oricum în 381 la Constantinopol, delegaţii Bisericii au hotărât că a nu susţine divinitatea Domnului Isus şi a Duhului Sfânt înseamnă erezie şi a scos în afara legii pe care susţineau astfel de doctrine. De atunci avem crezul niceo-constantinopolitan, care afirmă astfel despre Duhul:

„Credem în Duhul Sfânt,

Domnul şi de viaţă dătătorul,

care purcede de la Tatăl,

căruia i se aduce închinare şi este slăvit împreună cu Tatăl şi Fiul,

care a vorbit prin profeţi.”

Pentru a dovedi divinitatea Duhului Sfânt am folosit textele care Îl prezintă pe Dumnezeu în tandem cu Duhul, ca entităţi diferite.

1. Duhul este implicat în creaţie

La creaţie, pământul era „fără formă şi gol”. Peste acest haos „plutea / survola” Duhul lui Dumnezeu (Gen. 1:2). În acest haos se aude vocea lui Dumnezeu: „Să fie lumină!” (Gen. 1:3) Tot la fel, continua generare a lumii este datorată conlucrării dintre Dumnezeu şi Duhul Său: „Îţi trimiţi Duhul, ele sunt plăsmuite, înnoind astfel faţa pământului” (Ps. 104:30).

2. Duhul împuterniceşte şi abilitează oameni

Când Dumnezeu vorbeşte cu Moise despre abilităţile speciale ale lui Beţaleel, israelitul însărcinat cu realizarea Tabernacolului (Cortul Întâlnirii) confirmă originea duhovnicească a acestora: „Domnul l-a chemat pe nume pe Beţalel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda, pe care El l-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu …” (Ex. 25:30-31).

Aceeaşi exprimare este găsită şi în relatarea chemării celor 70 de prezbiteri la slujba de lideri ai Israelului. Moise îi spunea lui Iosua: „Eu îmi doresc ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din profeţi şi Domnul să-Şi pună Duhul Său peste ei!” (Num. 11:29, cf. v. 17, 25)

3. Duhul revelează lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu.

Experienţa inspiraţiei profetice este sintetizată de leviţii contemporani cu Neemia în termenii conlucrării dintre Dumnezeu şi Duhul Său: „Le-ai dat chiar şi Duhul Tău cel bun ca să-i instruiască” (9:20 cf. Is. 63:11), „i-ai avertizat prin Duhul Tău, prin profeţii Tăi” (9:30). Isaia afirmă: „Domnul M-a trimis împreună cu Duhul Său” (Is. 48:16; 61:1; Zah. 7:12 şi multe altele).

Dumnezeu şi Duhul Său sunt implicaţi în desfăşurarea istoriei şi împlinirea decretelor divine. „Gura Domnului a poruncit şi Duhul Său le-a adunat împreună” spunea revelaţia dată lui Isaia (34:16) despre lucrurile viitoare hotărâte de Dumnezeu.

4. Urmarea lui Dumnezeu este posibilă prin Duhul

Psalmistul insistă înaintea lui Dumnezeu ca să nu fie sancţionat cu părăsirea sa de către Duhul lui Dumnezeu: „Nu mă izgoni din prezenţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt!” (Ps. 51:11) Dorinţa de a asculta de Dumnezeu şi de a împlini aşteptările Sale vine de la Duhul lui Dumnezeu, despre care Dumnezeu îi promite lui Israel astfel: „Voi pune Duhul Meu înăuntrul vostru şi vă voi face să urmaţi hotărârile Mele, să păziţi legile Mele şi să le împliniţi” (Ez. 36:27).

La acestea se adaugă numeroase texte din Noul Testament care subliniază distincţia dintre Persoanele Sfintei Treimi a Căror slujire este specializată.

1. Lucrarea Duhului în slujirea Domnului Isus

Implicarea Dumnezeirii în lucrarea Domului Isus (Mt. 12:18 cf. Is. 14:13-15; Luca 4:18; Is. 61:1-2).

Hula împotriva Duhului Sfânt (Mt. 12:31-32). Duhul Sfânt este distinct de Domnul Isus şi de Dumnezeu. Hula este sancţionată la fel ca şi hula faţă de Dumnezeu în VT.

Rugăciunea Fiului (Luca 10:21).

2. Dăruirea Duhului în Biserică

Lucrarea Duhului după proslăvirea Domnului Isus (Ioan 15:26; F. ap. 2:33; 5:32). Biserica apuseană afirma că Duhul purcede şi de la Fiul (filioque). Un Sinod apusean din 809 autoriza formularea, pentru ca în 867 să fie condamnată de către Fotie patriarhul Constantinopolului. Această situaţie a condus în cele din urmă la scindarea bisericii în 1054.

3. Primele sinteze doctrinare

Botezul se administrează în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (Mt. 28:19)

Existenţa Bisericii se datorează conlucrării celor trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (1Cor. 12:3-7). Biserica, Trupul lui Cristos, este sub autoritatea lui Dumnezeu şi membrele ei sunt coordonate de Duhul (v. 8-31).

Unitatea Bisericii este dată de conlucrarea celor trei persoane ale Dumnezeirii (Ef. 4:4-6).

Benedicţia paulină (2 Corinteni 13:14)

4. Mântuirea ca lucrare a Trinităţii (pasaje secundare)

Relatarea mântuirii familiei lui Corneliu include predicarea lui Petru despre Cristos şi lucrările făcute de Dumnezeu prin El, urmată de coborârea Duhului Sfânt peste ascultători (F. ap. 10:34-48, cf. 15:7-11).

Duhul îi călăuzeşte pe apostoli în lucrarea lor (F. ap. 20:20-23, cf. 16:6-8)

La momentul hotărât Dumnezeu l-a trimis pe Fiul pentru a răscumpăra oameni pentru Dumnezeu. Apoi l-a trimis pe Duhul pentru a-i păstra pentru sine (Gal. 4:1-7). Duhul este dat Bisericii pentru a păstra pe cei aleşi de Dumnezeu, răscumpăraţi prin jertfa Domnului Isus (Rom. 5:1-8; 2 Cor. 3:1-4:6; Ef. 1; 1 Tes. 2:2-7; 2 Tes. 2:13-17; 2 Tim. 1:3-14; Tit 3:4-7).

 

Concluzie

Duhul Sfânt, cunoscut în Vechiul Testament şi ca Duhul lui Dumnezeu, are o relaţie foarte apropiată de Dumnezeu şi de Duhul Sfânt. Această apropiere ţine întâi de toate de natura comună a acestor persoane (ontologie) dar şi de interesele şi preocupările lor comune.

 

Comentarii închise la Duhul în Sfânta Treime

Din categoria Teologia Vechiului Testament

Dumnezeu este o Persoană cu o natură specială

Persoanele sunt definite de regulă ca indivizi cu conştienţă de sine, cu calităţi de natură fizică şi cu calităţi de natură spirituală. Din această definiţie umanistă Dumnezeu este exclus cu bună ştiinţă, deoarece Dumnezeu nu are un trup material. Anumite ajustări se vor impune acestei definiţii în momentul în care vom înţelege cum este Dumnezeu.

Când definim o entitate putem încerca să o definim în raport cu genul proxim (cu entităţile de care se apropie cel mai mult) şi cu genul opus (cu entităţile de care diferă cel mai mult). Idolul şi îngerul sunt de folos în această încercare de definire. Studiul comparativ cu omul ar putea adăuga definiţiei un plus de focalizare.

Profeţilor le-a făcut mare plăcere să-l definească pe Dumnezeu în opoziţie cu idolii.

„Idolii lor sunt din argint şi din aur,

Sunt lucrarea mâinilor omeneşti.

Ei au gură, dar nu vorbesc,

Au ochi, dar nu văd,

Au urechi, dar nu aud,

Au nas, dar nu pot mirosi,

Au mâini, dar nu pot pipăi,

Au picioare, dar nu pot umbla cu ele,

Iar din gâtlej nu pot scoate niciun sunet.

Ca ei sunt cei care-i fac

Şi toţi cei care se încred în ei.

Israel să se încreadă în Domnul –

El este ajutorul şi scutul lui!

Casa lui Aaron să se încreadă în Domnul –

El este ajutorul şi scutul lui!

Cei ce se tem de Domnul să se încreadă în Domnul –

El este ajutorul şi scutul lor!” (Psalm 115:4-11; 135:15-21)

Spre deosebire de idoli, Dumnezeu este în cer şi face tot ce vrea în cer şi pe pământ (Ps. 115:3). Spre deosebire de idoli, Dumnezeu nu are un trup făcut de mâini omeneşti: nu are gură, ochi, urechi, nas, mâini şi picioare. Cu toate acestea El vorbeşte omului, vede chiar şi ascunzişurile inimii, aude şi dorinţele nerostite, miroase sacrificiile aduse, Îşi întinde mâna şi se deplasează oriunde doreşte pe rotocolul pământului. Aşadar calităţile despre care oamenii fără Dumnezeu cred că ne oferă prerogativele observării ştiinţifice a lumii, nu sunt strict legate de trupul material.

Diferenţa dintre Dumnezeul personal al revelaţiei şi idolii popoarelor păgâne a fost subliniată în repetate rânduri în istoria lui Israel de către profeţi. Israeliţii au continuat să rămână fascinaţi de „cultura canaaneană” a ţării în care s-au aşezat, pentru ca mai târziu să adopte „cultura” egiptenilor, filistenilor, arameilor, asirienilor şi babilonienilor. Presiunea unui cult religios adecvat închinării prin simţuri, cu o divinitate vizibilă, cu nevoi asemenea omului şi indulgentă cu închinătorii săi a fost mai puternică decât învăţătura autorizată a închinării înaintea unui Dumnezeu invizibil şi sever. Idolii sunt imagini, reprezentări ale unor idei, pe care omul le inventează şi le întreţine. Dumnezeu este o Persoană care stabileşte şi întreţine relaţii cu omul.

Ca să înţelegem mai bine realitatea existenţei imateriale a lui Dumnezeu putem să o comparăm cu a fiinţelor care se apropie cel mai mult de Dumnezeire: anume îngerii.

Trupul fizic primit temporar de îngeri nu putea ascundea abilităţile extra-ordinare ale acestor puternice fiinţe. El arăta asemenea trupului omenesc şi le permitea să vorbească, să vadă, să audă, să pipăie, să meargă, chiar şi să mănânce. Totuşi, aşa cum trupul uman nu poate, trupul lor se putea face invizibil (îngerul înaintea lui Balaam, îngerul înaintea lui Ghedeon, îngerii la Dotan), putea sta în flacără fără să fie consumat (îngerul la rugul aprins şi îngerul înaintea lui Manoah), putea să secere vieţi fără ca el să fie vreodată în pericol (îngerul în tabăra israeliţilor conduşi de Moise prin pustie, îngerul la Ierusalim pe vremea lui Ezechia), putea să incapaciteze pe oameni în diverse moduri (îngerii lovind cu orbire pe sodomiţii care înconjuraseră casa lui Lot) sau să capaciteze pe oameni şi pe animale în moduri speciale (Agar vede un izvor acolo unde nu văzuse înainte, măgăriţa lui Balaam şi apoi profetul însuşi îl văd pe înger, ucenicul lui Elisei vede oştirea îngerească de la Dotan). Cu alte cuvinte puteau să intre în contact cu materia, fără ca aceasta să le influenţeze în vreun fel existenţa.

Autorul epistolei către evrei citează cartea Psalmilor care afirmă despre îngeri că ceea ce descrie natura lor originară este „flăcăra” şi „vântul” (Evrei 1:7) şi adaugă mai târziu „duhuri slujitoare” (v. 14).

Din relatările despre lucrarea Domnului Isus înţelegem că până şi demonii erau capabili să vorbească, să audă, să priceapă, să se deplaseze, chiar dacă nu aveau un trup vizibil şi adesea se foloseau de alte trupuri (oameni sau animale) pentru a se face vizibili. Înţelegem că măriilor lor le repugnă ideea vieţuirii fără trup material, motiv pentru care îşi caută gazdă dintre oameni şi animale (vezi episodul cu îndrăcitul din Gadara).

Mai mult, citim în Noul Testament că trupul înviat al Domnului Isus a avut abilităţi supraomeneşti într-un trup aparent omenesc. Domnul s-a putut servi de acest trup pentru a crea impresia unui om ca ceilalţi (s-a hrănit, a vorbit, a auzit, a putut fi pipăit, a umblat), dar a putut face mai mult decât atât, fiind capabil să intre în încăperi chiar dacă aveau uşile închise, putea să apară pe nevăzute sau să dispară în acelaşi fel, se putea deplasa pe orizontală dar şi pe verticală (vezi înălţarea la cer).

Din această comparaţie cu genul proxim înţelegem că şi Dumnezeu care este Spirit, chiar dacă nu are un trup material, nici nu este sau nu poate fi o Prezenţă imposibil de localizat sau o influenţă necorporală prezentă pretutindeni. Profetul Ezechiel L-a identificat pe Dumnezeu şezând pe un tron şi a Cărui înfăţişare, fără a o putea descrie, semâna cu înfăţişarea unui om. Aşadar Dumnezeu are un trup imaterial dar bine precizat şi conturat, chiar dacă abilităţile acestuia sunt peste orice abilitate dată omului şi superioară oricărei imaginaţii omeneşti. De la învierea, înălţarea şi proslăvirea Domnului Isus, cerul găzduieşte un trup omenesc transformat, aşa cum vor mai exista şi după învierea morţilor cu milioanele.

Biblia spune despre om că a fost adus în existenţă ca o unitate formată din trup şi spirit (Gen. 2:7), după „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu (1:28). Teologii discută de milenii cum se înţelege această expresie şi în ce a constat acesta. Consider că expresia poate fi înţeleasă ca o hendiadă în felul următor: „un tipar asemănător”, adică o reflecţie ce reproduce asemănări, dar nu un tipar identic. Cu trupul ne asemănăm animalelor în aşa de multe privinţe, încât omul fără Dumnezeu a ajuns să creadă că omul a evoluat din animale. Cu spiritul ne asemănăm lui Dumnezeu, care a suflat în nările omului suflare de viaţă. Calvin afirma că până şi în trup răzbat anumite scântei ale Dumnezeirii, dar că acestea se referă în primul rând la spirit.

Pe lângă abilităţile fizice şi spirituale, omul a avut o evidentă conştienţă de sine. Omul avea o relaţie constantă cu Dumnezeu, fapt care îi permitea să se înţeleagă pe sine în raport cu o altă persoană. Dumnezeu îl însărcinează pe om să numească animalele şi, astfel, să facă diferenţa dintre sine şi alte fiinţe. În cele din urmă, după crearea femeii, omul a putut să se distingă şi faţă de o altă fiinţă umană. Aşadar omul demonstrează că a avut conştienţa de sine şi şi-a exercitat-o încă de la începutul existenţei sale.

Deşi omul se bucură de un trup, această situaţie este doar temporară. Domnul Isus afirma că la înviere oamenii vor primi trupuri îngereşti (Mt. 22:30), iar Pavel afirma că trupurile materiale vor fi transformate (1 Cor. 15:50-55). Am putea concluziona că omul moşteneşte de la Dumnezeu natura spirituală, care este încorsetată temporar de trupul material, adică nu îi este permis să se desfăşoare la adevărata ei capacitate. Întrucât trupul material este doar o calitate tranzitorie a persoanelor, (trupul de o calitate superioară urmează să îl primim după ce viaţa în acest trup se sfârşeşte), definirea persoanei trebuie să ţină cont de această realitate.

Dacă privim materia şi materialitatea din perspectiva beneficiilor pe care le gustăm în această viaţă (pot fi considerate pe bună dreptate extraordinare pentru că nu cunoaştem altele), putem afirma împreună cu Marius Cruceru că „materialitatea nu este blestemată, ci este leagănul în care se desfăşoară viaţa noastră biologică” (Şi voi, care sînteţi răi, … fiţi dar desăvârşiţi ca Tatăl, 2010, p. 140). Dacă privim din perspectiva escatonului, a lumii viitoare ce va să vie, şi a calităţii superioare care ne va defini existenţa, atunci materialitatea nu poate fi considerată un leagăm ci mai degrabă un corset. Dacă privim materialitatea din perspectiva escatonului şi a beneficiilor ce pot fi câştigate drept urmare a trăirii în condiţiile actuale, materialitatea poate fi privită ca un împrumut ce ne permite capitalizare. Indiferent de imaginile folosite şi de teologiile pe care acestea le inspiră, un lucru este sigur: materialitatea ESTE blestemată din pricina păcatului adamic (Gen. 3:16-19; Rom. 8:18-22).

Universul creat de Dumnezeu este caracterizat de ordine. Persoanele din univers au un loc prestabilit, o ierarhie predeterminată. Fiecare persoană este împlinită atunci când îşi recunoaşte locul în lumea lui Dumnezeu şi acţionează în consecinţă.

Dumnezeu (Duh): Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Îngerii (duhuri slujitoare)

Demonii (duhuri rebele)

Oamenii (trup şi duh însuflat de Dumnezeu)

Celelalte vieţuitoare (trupuri şi instincte)

Din moment ce Dumnezeu este Fiinţa Supremă, Persoana prin excelenţă, cea mai aleasă şi excelentă dintre fiinţe, este natural ca să existe anumite chestiuni particulare care îi descriu existenţa.

(1) Dumnezeu nu se arată omului aşa cum este El, dar există promisiunea unei asemenea experienţe (1 Cor. 13:12; 1Ioan 3:1-2). În Vechiul Testament, Dumnezeu se arată şi vorbeşte prin intermediar (îngeri şi profeţi). Profeţii care au avut parte de vederea Dumnezeirii, au trebuit să se mulţumească cu vederea unor fragmente ale tronului de slavă (bătrânii lui Israel, Isaia, Ezechiel) sau cu anunţarea slavei divine (Moise, Habacuc). De precizat aici, că termenul şekina atât de preferat în literatura carismatică nu este folosit în VT pentru a descrie realitatea slavei lui Dumnezeu. Cea mai deplină manifestare de Sine a lui Dumnezeu vine prin întruparea Sa în Domnul Isus (Ioan 4:8-11).

(2) Dumnezeu vorbeşte omului, însă cu predilecţie în situaţii de incapacitare temporară (în somn – Num. 12:6-8). Lui Moise, Dumnezeu i se adresa fără mijlocirea somnului, dar în acest caz se folosea de îngerul delegat pentru însoţirea lui Israel spre Canaan (Ex. 23:20-24). Cea mai înaltă revelaţie a venit prin Domnul Isus, Dumnezeu vorbind în mod direct poporului, fără intermediar (Ioan 14:6-11). Apostolii au preluat cuvintele Domnului şi le-au predat mai departe Bisericii.

(3) Dumnezeu aude de tot ce se petrece pe pământ şi se implică în tot ce se petrece în univers prin intermediul slujitorilor săi, îngerii. Ei sunt însărcinaţi să îndeplinească toate poruncile lui Dumnezeu şi se delectează în a asculta de Dumnezeu (Evrei 1). Spre deosebire de îngeri şi apostoli, care sunt trimişi, Fiul a hotărât de bunăvoie să împlinească planul lui Dumnezeu de mântuire a omului (Evrei 2, 10). Domnul Isus avea o abilitate dumnezeiască de a cunoaşte gândurile oamenilor (Mc. 2:8/Luca 5:22; Luca 6:8; Mc. 8:17; Luca 11:17; Mc. 12:15).

(4) Dumnezeu este capabil să se deplaseze oriunde doreşte, dar nu o face altfel decât pe tron. Platforma tronului descrisă de Ezechiel este însufleţită pentru că fiinţe spirituale puternice sunt la temelia tronului. Prin Domnul Isus, Dumnezeu s-a supus la toate limitările unui trup omenesc, locuind pentru o vreme în condiţii vitrege de viaţă cu lipsuri şi mari nevoi, într-una dintre cele mai sărace şi nesigure ţări ale lumii cunoscute. Chiar şi aşa, cu prilejul ispitirii sale timp de 40 de zile în pustie, Domnul Isus s-a lăsat luat de Duhul în pustie pentru a fi ispitit de diavolul, care L-a dus în tot felul de călătorii, arătându-i lumea şi promiţându-i tot felul de lucruri. Apoi, după ce a murit, tot în spirit s-a dus în Locuinţa morţilor unde le-a dus tuturor celor nemângâiaţi vestea că există o înviere a morţilor, că moartea nu este realitatea ultimă şi că El este în controlul acestei situaţii (1Petru 3:18-19).

Această imagine a maiestăţii lui Dumnezeu trebuie să ne inspire la o adevărată spiritualitate, o închinare autentică înaintea lui Dumnezeu care este Duh (Ioan 4:24). Natura spirituală a fiinţei Sale este comună Persoanelor din Sfânta Treime. Într-un studiu următor vom discuta despre argumentele biblice ale existenţei Dumnezeirii ca Trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – într-Una.

Comentarii închise la Dumnezeu este o Persoană cu o natură specială

Din categoria Teologia Vechiului Testament

Câtă „bunătate” există în Vechiul Testament?

În nou apăruta sa carte Bunătate – o teologie bazată pe învăţătura Domnului nostru Isus Cristos, Iosif Ţon susţine că pentru a defini conceptul de bunătate Vechiul Testament foloseşte doar doi termeni: tov şi hesed. Situaţia este departe de a fi exactă. Termenul tov este folosit atât ca adjectiv (bun), cât şi ca substantiv (bunătate). Calitatea de substantiv este redată şi prin variantele tuv şi tova, deşi aceasta din urmă face referire la bunăstare şi la bunurile posedate. Termenul tov poate avea şi o conotaţie morală, fiind opus lui ra’.

Ideea de „bun” poate fi exprimată şi prin alţi termeni precum şalem (complet, pacificat). Ideea de „îndurare”, poate fi la fel de bine descrisă nu numai de hesed, ci şi de alţi termeni precum: rahum, rahamim, hen şi hanun. Acestor termeni li se pot asocia adjective precum rav, gadol (e.g., Ps. 145:7, 8) şi elohim (Dumezeu, probabil folosit ca superlativ absolut) (2 Sam. 9:3).

Există câteva împerecheri celebre între termeni din acest domeniu semantic: hanun werahum (2Cr. 30:9; Nm. 9:17, 31; Ps. 111:4; 112:4; 145:8; Ioel 2:13; Iona 4:2), tov wehesed (Ps. 23:7), hesed weemet (Gen. 24:49; 47:29; Ex. 34:6; Iosua 2:14; 2Sam. 2:6; 15:20; Ps. 25:10; 61:8; 85:11; 86:15; 89:15; Pr. 3:3; 14:22; 16:6; 20:28), hesed werahamim (Ps. 103:4, Is. 16:5; Dan. 1:9; Osea 2:21; 7:9), hesed umişpat (Ps. 101:1; Ier. 9:23; Osea 12:7).

Ţon consideră că bunătatea şi adevărul din expresia hesed weemet sunt două lucruri distincte (p. 36-37). Hesed este văzută ca bunătatea ieşită din comun care „poartă” păcatele celor nedrepţi. Nici măcar nu este contemplată posibilitatea ca expresii precum hesed weemet ar putea fi hendiade, adică mijloace artistice prin care un singur lucru este exprimat prin două cuvinte legate prin conjuncţie coordinativă (în acest caz „îndurare adevărată”). Numai înţelegând întâi regula vom putea înţelege mai apoi excepţiile de la această uzanţă, adică situaţiile în care expresia este ruptă în cele două cuvinte componente care devin parte a unor linii poetice diferite (Is. 16:5; Osea 4:1). Aceasta este mai degrabă o inovaţie.

Pentru un studiu lingvistic pe cuvântul hesed şi interpretarea expresiei hesed weemet ca hendiadă se poate consulta articolul semnat de Zobel în Theological Dictionary of the Old Testament, ed. de G. Johannes Botterweck, Helmer Ringgren, vol. 5, p. 44-64. Vezi aici. Nu se discută contextul legământului care era strâns legat de conceptul exprimat prin termenul hesed, fapt care nu poate aduce decât deservicii percepţiei sensului adecvat al acestui termen şi, mai ales, instruirii altora în privinţa sa. Superficialitatea studiului pe cuvânt, cel puţin pentru partea de VT, face notă discordantă cu pretenţiile lui Iosif Ţon de a propune o nouă înţelegere asupra acestui concept profund ancorat în VT.

Comentarii închise la Câtă „bunătate” există în Vechiul Testament?

Din categoria Teologia Vechiului Testament