Paradoxurile naşterii lui Mesia (Mica 5:1-4)

Ce dă măsura unui om? Primele răspunsuri care ne sar în minte sunt: cultura lui, realizările lui, moştenirea lui? De aceea în ultimii ani asistăm la o inflaţie de dicţionare de personalităţi de tip Who’s Who care îşi caută victimele printre persoanele cu intenţii de ascensiune. Ce dă măsura unui om? Dacă ne mai frământăm puţin mintea am putea găsi şi altele: caracterul său, statura sa morală, binele care l-a făcut şi mulţimea celor pe care i-a ajutat. Ce dă măsura unui om? Probabil că nu este uşor să găsim un răspuns la această întrebare capitală, dar cred că viaţa unui asemenea om trebuie să fi avut un impact extraordinar nu numai pentru generaţia sa ci pentru mai multe generaţii consecutive. Un om cu adevărat mare, trebuie să fie acela care pe lângă toate acestea a avut o conştiinţă clară a vocaţiei şi, îndrăznesc să spun, a fost anunţat încă înainte de a se naşte. În aceste condiţii puţini oameni se mai califică să intre în galeria celor mai renumite personalităţi ale lumii. Despre unele personalităţi au fost inventate împrejurări speciale în care ar fi avut loc naşterea, semne pe cer şi anunţuri profetice.

Există o astfel de persoană celebră care în ciuda faptului că a avut o viață publică limitată la doar trei ani, viaţa sa a avut un impact de cel puţin două milenii şi încă mai continuă să impresioneze. Este vorba despre Isus din Nazaret. Despre el citim că a fost prezis în repetate rânduri încă din zorii civilizaţiei umane. Primilor oameni Dumnezeu le spusese că se va ridica dintre urmaşii lui Adam şi al Evei se va ridica unul care va ridica rasa umană din mizeria supunerii faţă de diavolul şi îi va da lovitura de moarte (Gen. 3:15). Din păcate sosirea acestuia s-a lăsat aşteptată milenii la rând fără ca problema să fi fost rezolvată.

Patriarhul Iacov a primit înştiinţarea că unul dintre fiii săi, un altul decât fiul său preferat Iosif, va avea onoarea de a da principele familiei alese de Dumnezeu pe pământ. Astfel lui Iuda Dumnezeu îi promitea prin testamentul lui Iacov că va avea un domnitor în familie până când va veni unul numit Şilo (Trimis) ca să conducă toate popoarele lumii (Gen. 49:10). Israel a ajuns să aibă un regat şi o dinastie domnitoare, dar acest regat nu a ajuns niciodată la stăpânire mondială. Regele David însuşi a primit promisiunea unei dinastii fără sfârşit (2Sam. 7:15-16). Cu toate acestea, împărăţia s-a rupt în două după numai două generaţii de la întemeierea sa şi a sfârşit desfiinţată cu totul, iar populaţia deportată. E adevărat că Dumnezeu a îngăduit refacerea regatului dar nu a mai ajuns niciodată la strălucirea de pe vremea lui David şi Solomon, cu atât mai puţin să acceadă la stăpânire mondială. Împlinirea promisiunii a rămas suspendată.

Descendenţa din Işai a unuia care va pacifia şi va conduce pământul prin autoritatea cuvintelor sale, fără forţa armelor se află şi în promisiunea lui Isaia (11:1-5) în sec. VIII a.Chr. Tot în această perioadă se ridică profetul Mica din Moreşet anunţând printre oracole de judecată şi un oracol surprinzător:

„Dar tu, Betleeme Efrata,

deşi eşti neînsemnat printre miile lui Iuda,

totuşi din tine Îmi va ieşi

Cel Ce va fi Conducător în Israel,

Cel a Cărui origine este din vechime,

chiar din zilele veşniciei.

 

De aceea El îi va abandona

până la vremea când cea care trebuie să nască va naşte.

Apoi, rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la israeliţi.

 

El se va înfăţişa şi va păstori poporul în puterea Domnului,

în toată maiestatea Numelui Domnului, Dumnezeul Său.

Şi ei vor locui liniştiţi,

căci atunci El va fi măreţ până la marginile pământului!”

(Mica 5:1-3)

 

Intenţionez să zăbovim asupra acestui oracol pentru a ne strădui să înţelegem minunăţiile prezise de profetul înainte cu 700 de ani ca realităţile acestea să se întâmple. Ne aducem aminte din relatările Evangheliei după Matei că atunci când magii din Răsărit au căutat pe regele de curând născut al iudeilor la curtea de la Ierusalim, consilierii lui Irod au ştiut unde să-l caute pe Mesia: în Betleemul din Iudeea pentru că aşa a prezis profetul Mica, citând textul de mai sus (Mt. 2:3-6). Într-adevăr originea lui Mesia din Betleemul Iudeei este transparentă.

Aşadar predicţia lui Mica s-a împlinit în persoana lui Isus din Nazaret. Să privim mai atent la detaliile pe care acest om a fost inspirat de Dumnezeu să le pună în persoana celui ce urma să vină, chiar dacă a trebuit să se mulţumească a le vedea de departe fără a le înţelege pe deplin (1Pt. 1:10-12). Paradoxul este un enunţ contradictoriu dar care poate fi demonstrabil. Oracolul lui Mica privitor la Mesia conţine cel puţin trei paradoxuri.

Primul paradox: Cum se putea ca cineva care se năştea din Betleemul Iudeei să aibă originea în veşnicie?

Israel a avut tot felul de conducători. A fi conducător cu pedigree presupune să ai naşterea corespunzătoare. Spre deosebire de alţi regi contemporani cu sine, cu precedentul rege Saul şi cu mulţi conducători din zilele noastre, regele David nu a făcut din satul natal capitala statului său, nici măcar capitala vreunui regiuni. Faptul că pe vremea lui David a existat la Betleem o garnizoană filisteană presupune existenţa unor lucrări de apărare specifice unei cetăţi. Abia nepotul său Roboam a fortificat aşezarea (2Cr. 11:6). David, însă, a întemeiat capitala la Ierusalim, într-un teritoriu neutru preluat de la canaaneni. Aşadar familia regală s-a aşezat la Ierusalim. David a avut fii care s-au născut la Hebron sau la Ierusalim. Următorii regi ai lui Iuda s-au născut în capitală.

Profetul vorbeşte despre vremuri în care Betleemul urma să intre în rândul cetăţilor obişnuite alături de celelalte. Invazia asiriană din 701 a.Chr. a terminat opoziţia ridicată de cetăţile întărite din Iuda, lăsând capitala fără nicio apărare. Numai intervenţia lui Dumnezeu a oprit căderea Ierusalimului înaintea trupelor lui Sanherib. După 100 de ani au ajuns la Ierusalim babilonienii. Ei au desfiinţat Iuda ca regat şi au deportat populaţia de rang şi meşteşugarii, ceea ce a dus la sărăcirea ţării.

Aici Mica refuză a folosi termenul „rege” care ar fi fost mai natural pentru a desemna un asemenea lider, poate pentru că termenul a fost corupt prin întrebuinţare. Conducătorul lui Israel care va veni din Betleem va avea o origine care se va putea urmări până la originile dinastiei (cf. Is. 63:9, 11). În cel mai fericit caz, evreii ar fi înţeles că acesta urma să aibă o genealogie curată până la Adam, fiul lui Dumnezeu.

Cine s-ar fi gândit că prinţul din Betleem urma să fie Cel fără început? Domnul Isus îşi începe lucrarea cu anunţul: „Pocăiţi-vă căci Împărăţia Cerurilor este aproape!” Când este interogat de Sanhedrin, Domnul afirmă nu numai că este Mesia ci şi că va veni cu autoritatea lui Dumnezeu Însuşi (Mc. 14:62-63), fapt care îi atrage acuza de hulă. Pilat însuşi este deranjat de îndârjirea cu care Domnul refuză să se apere de acuzele evident neîntemeiate ale acuzatorilor Săi şi Îl întreabă direct: „Atunci un Împărat tot eşti?” Răspunsul vine prompt: „Da sunt! Pentru aceasta m-am născut!” Deşi nu a purtat niciodată pe pământ purpura şi coroana, decât purpura soldaţilor şi coroana de spini, era ceva regal în toată purtarea lui. Deşi nu a avut soldaţi în subordine, era ceva regal în cuvintele sale, o autoritate de care ascultau şi duhurile. Deşi a recunoscut că Împărăţia Sa nu era din lumea aceasta, Împărăţia Sa era printre oameni. Oriunde cineva accepta autoritatea lui Dumnezeu asupra vieţii Sale acolo ajungea Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aceasta este în expansiune continuă.

Apostolul Ioan are ceva de spus despre Domnul Isus care a fost înviat şi înălţat la ceruri. El este „Cel Care este, Care era şi Care vine, întâiul născut dintre morţi, Conducătorul regilor pământului, Cel care ne iubeşte, Care ne-a eliberat prin sângele Lui şi ne-a făcut să fim o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu Tatăl Său” (Ap. 1:5-6). El este „Alfa şi Omega, Cel care va veni pe nori şi orice ochi Îl va vedea, Cel Atotputernic” (Ap. 1:8). El este „Cel Dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu! Cel care a fost mort şi acum este viu, Cel care are cheile Morţii şi ale Locuinţei Morţilor” (Ap. 1:18). El este Cel a cărui faţă strălucea ca soarele în toată puterea lui, ale cărui picioare erau ca arama aprinsă, al Cărui glas era ca vuietul unor ape mari, Care poartă în mână Cele Şapte Stele şi din a Cărui gură iese o sabie cu două tăişuri” (Ap. 1:15-16). El este Împăratul căruia îi cântă cerul, Mielul care a fost junghiat şi care „a răscumpărat oameni din orice seminţie, limbă, popor şi neam şi a făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru” (Ap. 5:10). El este „Cel credincios şi adevărat, ai Cărui ochi sunt ca para focului, Care poartă un nume pe care nu-l ştie nimeni, Care este îmbrăcat într-o haină înmuiată în sânge, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care conduce armatele îngereşti călare pe un cal alb şi pe a cărui coapsă scrie Regele regilor şi Împăratul împăraţilor” (Ap. 19:11-16). El este „Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David” (Ap. 5:5). El este „Rădăcina şi Spiţa lui David, Steaua Strălucitoare de dimineaţă” (Ap. 22:16).

Domnul Isus este Regele a cărui obârşie trece dincolo de Adam, dincolo de timp. Isus este Dumnezeu Însuşi.

Al doilea paradox: Cum putea ca Dumnezeu să-şi fixeze calendarul refacerii relaţiei sale cu Israel în funcţie de „cea care urma să nască”? Câte femei din Israel şi din lume nu aveau să nască? Cum putea Dumnezeu să dea un semn ca acesta? Ce putea fi atât de neobişnuit în naşterea unei copil?

Este greu să ne dăm seama din puţinele cuvinte ale profeţiei lui Mica despre înţelesul acestor cuvinte. Isaia, contemporanul lui Mica, a primit o profeţie asemănătoare şi mai detaliată. Să investigăm această profeţie cu speranţa că vom găsi mai multe detalii ajutătoare pentru interpretarea acelor puţine cuvinte din Mica. În contextul invaziei din nord a alianţei arameo-israelite, profetul Isaia îl anunţă pe regele Ahazia, un idolatru fără pereche, că Dumnezeu are planuri precise cu privire la regatul lui Iuda şi că ele nu includ deocamdată căderea Ierusalimului.

Dumnezeu îi lui Ahaz privilegiul, la fel cum va face cu fiul acestuia, Ezechia, de a cere un semn care să certifice faptul că Dumnezeu este la cârma evenimentelor. Ahaz, însă, refuză să ceară un semn. Sub sloganul neispitirii lui Dumnezeu, se ascunde multă necredinţă. Ca să desăvârşească profeţia lui Isaia, Dumnezeu ia iniţiativa de a-i da un semn lui Ahaz: „Iată tânăra va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi îi va pune numele Emanuel” (7:14). Domnul îi dădea un răgaz lui Iuda până la ieşirea din copilărie a acestui copil ce urma să se nască cel mai probabil lui Isaia. Vor urma 12 ani de belşug, dar după ce această perioadă se va încheia Asiria va invada Iuda şi va pustii totul în calea lor. Cu toate acestea nu vor reuşi să dovedească regatul lui Iuda şi nu îşi vor putea încheia planurile aşa cum şi le doreau cu privile la Iuda.

La fel cum cuvintele rostite de profetul Isaia erau mărturie pentru Israel, copiii lui Isaia erau „semne şi prevestiri în Israel de la Domnul Oştirilor” (8:18). Predicţia privitoare la viitorul apropiat ilustrată prin copilul profetului Isaia este folosită pentru a anunţa o profeţie mai specială care priveşte viitorul îndepărtat. Profeţia aceasta anunţă că vremea de necaz şi întuneric va fi întreruptă de apariţia unei „mari lumini” (9:2), de încetarea războaielor şi de vremuri de pace. Totul va fi pornit de acest alt Copil care se va naşte tuturor şi Căruia I se adresează cu apelative dintre cele mai măreţe, ca lui Dumnezeu Însuşi şi care va prelua domnia regelui David: Isaia 9:6-7.

Apostolul Matei inspirat de Duhul lui Dumnezeu recunoaşte că naşterea excepţională a Domnului Isus se potriveşte acestor predicţii din Isaia care îl avea în vedere pe un copil supranumit Emanuel (Dumnezeu este cu noi), născut ca dovadă a faptului că Dumnezeu este interesat de poporul Său. Şi cum altfel ar putea fi din moment ce vocaţia acestui copil era aceea de a „mântui pe poporul Său de păcatele sale” (1:21-23).

Despre acesta copil îngerul anunţa Mariei că era Fiul lui Dumnezeu şi că urma să primească domnia pentru totdeauna (Luca 1:30-32). Minunea era cu atât mai mare cu cât naşterea Sa era cu totul specială, prin intervenţia lui Dumnezeu în procesul zămislirii. Naşterea acestui copil a fost identificată corect de primii martori ai întrupării drept intervenţia personală a lui Dumnezeu. Zaharia exclamă profetic:

„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel,

pentru că a venit în ajutor şi Şi-a răscumpărat poporul!

El ne-a ridicat un corn de mântuire în casa slujitorului Său David

Aşa cum a spus prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime

Şi ne-a adus izbăvire de duşmanii noştri şi din mâinile celor ce ne urăsc.” (Luca 1:68-70)

Simeon care fusese anunţat că nu va muri până nu-L va vedea pe Mesia, declamă şi el profetic:

„Ochii Mei au văzut mântuirea Ta

pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor

o lumină care să slujească celorlalte neamuri drept revelaţie,

iar poporului Tău, Israel, drept glorie!” (Luca 2:29-32)

Ana era o femeie specială care aştepta mântuirea lui Israel în post şi rugăciune. Şi ea L-a identificat pe Mesia în Pruncul Isus şi a vorbit cu toţi cei care aşteptau răscumpărarea Ierusalimului (2:38).

Acesta era copilul care se potrivea descrierii şi trebuia să aducă vremurile de pace.

Al treilea paradox: Cum se putea ca un om să conducă poporul în toată maiestatea lui Dumnezeu şi slava Lui să cuprindă tot pământul? Au mai fost lideri în Israel, a căror splendoare a captat atenţia popoarelor învecinate. Aşa au fost David şi Solomon care au primit închinarea popoarelor subjugate şi admiraţia popoarelor care au dorit alianţa cu imperiul evreu. Totuşi aceasta situaţie a fost de relativă scurtă durată şi nu a fost descrisă drept una în care Dumnezeu să se fi manifestat în toată maiestatea Lui.

Ca să se împlinească promisiunea că acest Conducător „va păstori poporul în puterea Domnului” era nevoie ca Duhul lui Dumnezeu să fie prezent din belşug şi să coordoneze viaţa acelui conducător, aşa cum numai Moise a mai condus poporul. Deşi toţi liderii, fie ei religioşi sau politici, erau imaginaţi prin metafora ciobanului, iar poporul era imaginat ca o turmă, numai unii lideri s-au calificat pentru o deplină întruchipare de lideri-păstori. Dumnezeu Însuşi şi-a „condus poporul” (Ex. 15:13), lucrare pentru care S-a folosit de Moise şi Aaron (Ps. 77:20). Prezenţa Duhului lui Dumnezeu peste Moise era atât de mare încât i-a îndestulat şi pe alţi 70 de presbiteri care l-au asistat în problemele de conducere (Num. 11). Desigur aceasta nu înseamnă că Duhul este o materie care poate fi tăiată în 72 de părţi egale. Dar prezenţa Duhului în viaţa unui om putea fi suficientă pentru toată diversitatea slujirilor pe care le îndeplinea prin darurile corespunzătoare acestora. Când responsabilităţile erau împărţite între mai multe persoane, darurile erau distribuite şi ele altfel.

Ioan Botezătorul a primit misiunea de a precede şi anunţa sosirea lui Mesia. El a primit un semn prin care să îl recunoască pe Acesta: la botez Duhul Sfânt să se oprească deasupra lui în chip de porumbel (Ioan 1:31-33). Despre El tot Ioan afirma că este diferit de toţi mesagerii lui Dumnezeu pentru că „Dumnezeu nu-i dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34). Şi într-adevăr prin faptele şi cuvintele Sale, Domnul Isus a dovedit cu prisosinţă că este plin de Duhul lui Dumnezeu. Despre El ap. Ioan afirma că este Cuvântul lui Dumnezeu prin care au fost create toate lucrurile (Ioan 1:1-12).

Ca să se împlinească profeţia că acest Conducător va păstori poporul „în toată maiestatea Numelui Domnului Dumnezeului Său” era nevoie ca nobleţea caracterului lui Dumnezeu, cel mai mare monarh dintre câţi există, să fie prezentă în caracterul său. Ce face un monarh să fie mare? Cărţile de înţelepciune răspund aproape invariabil: înţelepciunea manifestată în sentinţe de dreptate. Regele Solomon şi-a dorit înţelepciunea ca să fie un garant al dreptăţii în Israel şi Dumnezeu i-a dăruit-o pentru că a decis înţelept (1Regi 3:5-15). Înţelepciunea aceasta se manifesta printr-un cuvânt cu autoritate, a cărui judecată nu putea fi pusă la îndoială. Pentru aceasta regele avea nevoie să se aplece asupra Legii lui Moise şi să o cunoască bine (Deut. 17:18-20). Splendoarea dată de veşminte, de palat şi de familie veneau ca un dar de la Dumnezeu peste regele care căuta binele poporului Său. Au fost regi care au investit mai mult în palat decât pentru binele poporului. Solomon Însuşi a impus biruri tot mai mari peste populaţie pentru a întreţine aparatul funcţionăresc, armata şi proiectele de construcţie tot mai mari din ţară.

Domnul Isus şi-a început oficial lucrarea în sinagoga din Nazaret, când a citit din pericopa zilei tocmai textul din Isaia 61:1-2 care anunţa:

Duhul Domnului este peste Mine

Căci M-a uns ca să aduc celor sărmani vestea bună.

El M-a trimis să vestesc celor captivi eliberarea

Şi orbilor – căpătarea vederii

Să-i eliberez pe cei cei asupriţi

Şi să vestesc anul de îndurare al Domnului. (Luca 4:18)

Tot Isaia a văzut ziua în care va veni Mesia şi va pacifia pământul cicatrizat de atâtea războaie, transformându-l într-o nouă grădină a Edenului. Din păcate înţelegerea momentului în care se va întâmpla acest plan dacă se va întâmpla vreodată pe acest pământ sau doar în ceruri a divizat pe interpreţii Bibliei. Ceea ce este evident se referă la caracterul acestei Persoane pe umerii Căreia stă această responsabilitate. Ea este numită Mlădiţa din tulpina lui Işai, Vlăstarul din rădăcina lui Işai, sau Rădăcina lui Işai. Caracterul acestei persoane este descris prin cuvintele din Isaia 11:2-5.

Aceeaşi preocupare pentru proclamarea dreptăţii lui Dumnezeu este atribuită celui numit Robul Domnului şi Alesul lui Dumnezeu, Căruia Dumnezeu îi promite tot sprijinul şi că va pune Duhul Său peste El (Isaia 42:1-4). Evanghelistul Matei, care este foarte atent să identifice profeţiile din VT care s-au împlinit în persoana şi lucrarea Domnului Isus arată că această promisiune s-a împlinit (Mt. 12:15-21).

Concluzie

Cele trei paradoxuri din profeţia lui Mica vorbesc în moduri diferite despre unul şi acelaşi: Mesia va fi în egală măsură om şi Dumnezeu. Evreii nu au reuşit să priceapă mai bine această realitate decât prin afirmarea descendenţei regelui davidic din Adam, fiul lui Dumnezeu. Aici este vorba despre mai mult: este vorba despre o prezenţă neamestecată a firii dumnezeieşti. Tocmai această realitate a fost demonstrată de Domnul Isus nu numai prin pretenţiile Sale care i-au exasperat pe teologi, ci mai ales prin învierea Sa din morţi. Tocmai de aceea Evanghelia predicată de ap. Petru şi ap. Pavel conţineau atât referinţa la întruparea (viaţa şi moartea) Domnului Isus, cât şi la învierea Sa din morţi (F. ap. 2; 4:10; 5:29-31; 10:36-43; Rom. 1:1-4; 1Cor. 15:4-6).

 

Invitaţie la colocviu

În perioada 27-29 ianuarie 2011, adică în zilele de joi, vineri şi sâmbătă, începând cu orele 18.00, în locaşul de închinare al bisericii, situat pe strada Ciheiului nr. 40 din cartierul Nufărul, Biserica Baptistă „Providenţa” din Oradea organizează un colocviu pe tema LUCRAREA CUVÂNTULUI REVELAT ŞI A DUHULUI SFÂNT ASTĂZI.

Obiectivul colocviului îl constituie dezbaterea unor subiecte biblice şi practice legate de rolul şi lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Său în Biserică şi în viaţa credinciosului contemporan. Au fost invitaţi patru profesori de exegeză biblică şi teologie, care vor analiza dimensiunile biblice, istorice, doctrinare şi practice ale conlucrării dintre Cuvântul revelat şi Duhul Sfânt din punctul de vedere al teologiei evanghelice.

Invitaţii bisericii sunt:

• Dr. Silviu Tatu, conferenţiar la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti, care va prezenta Funcţiile profetului în societatea israelită a Vechiului Testament.
• Dr. Radu Gheorghiţă, conferenţiar la Seminarul Teologic Baptist din Kansas City, SUA, şi la Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, care va vorbi despre „Cum zice Duhul” – Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt în epistolele generale ale Noului Testament.
• Dr. Marius-David Cruceru, conferenţiar la Universitatea Emanuel din Oradea, care prezenta lucrarea Nimic nou sub soare, o scurtă descriere a crizei carismatice din primele secole creştine şi a răspunsului biblic oferit acesteia, cu referire specială la montanism, Augustin (şi capadocieni).
• Dr. Emil Bartoş, conferenţiar la Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, care va face O incursiune în istoria mişcărilor de trezire şi înnoire spirituală din bisericile evanghelice.
• Una dintre sesiuni va fi destinată analizării subiectului colocviului din perspectiva Mărturisirii de credinţă a Cultului Creştin Baptist din România.
• Ultima sesiune va reuni invitaţii pentru un dialog cu auditoriul prin intermediul întrebărilor trimise în scris pe parcursul sesiunilor anterioare.

Participarea este deschisă tuturor celor interesaţi.

Împietrirea inimii. Un studiu de caz: Faraon

În limbajul biblic al VT „inima” este un termen care vorbeşte prin metonimie despre activitatea mentală a omului. Această accepţiune este opusă gândirii greco-romane, unde acelaşi organ este folosit ca metonimie pentru activitatea emoţională a omului. În gândirea iudaică, emoţiile erau asociate cu măruntaiele sau rărunchii.

Împietrirea inimii vorbeşte despre încăpăţânare, despre susţinerea cu fermitate, chiar şi în lipsa argumentelor a unei convingeri ce intră în conflict cu convingerea altora asupra aceluiaşi subiect. Fariseii aveau o inimă împietrită, adică aveau convingeri ferme cu privire la Sabat, care au intrat în conflict deschis cu convingerea Domnului Isus despre acelaşi subiect (Mc. 3:1-6).

Exemplul lui Faraon este invocat adesea pentru a arăta cum funcţionează liberul arbitru în raport cu preştiinţa lui Dumnezeu şi pentru a oferi o alternativă teologică la predestinare. Oricât de greu de înghiţit este doctrina predestinării, nici preştiinţa lui Dumnezeu nu este mai uşor de luat mai ales când se dovedeşte insuficient de coerentă cu mărturia Bibliei.

Împotrivirea faţă de Dumnezeu este posibilă numai dacă este plănuită de Dumnezeu.

Aşadar se afirmă că Dumnezeu l-a împietrit pe faraon numai după ce acesta s-a împietrit el însuşi în repetate rânduri. Dacă s-ar putea dovedi lucrul acesta atunci am putea lua ca model împietrirea lui faraon pentru a înţelege de cât timp dispune omul până ajunge la punctul fără întoarcere. Din păcate împotrivirea faţă de Dumnezeu este este extrem de periculoasă când se produce de prima dată. Pe evrei nu i-a scăpat statutul de popor al lui Dumnezeu. Cine s-a împotrivit a plătit (Deut. 1:26, 43; 9:7, 24). Iov are convingerea că nimeni nu i se poate împotrivi lui Dumnezeu (Iov 9:4). Regele Ioşafat ştie că nimeni nu I se poate împotrivi lui Dumnezeu (2Cr. 20:6). Chiar şi faraonul Nechao îi trimite o depeşă lui Iosia să nu i se împotrivească pentru că el a fost chemat să facă lucrarea lui Dumnezeu (2Cr. 35:21). Cuvintele rostite prin profetul Isaia sunt foarte clare: „Când Eu lucrez, cine Mi se poate împotrivi?” (Is. 43:13). Aşadar, când omul sau demonul (cf. Dan. 10:13) se poate împotrivi lui Dumnezeu sau mesagerului Său nu există decât o altă posibilă interpretare decât că Dumnezeu a prevăzut această împotrivire.

Ne aducem aminte de „lupta” lui Iacov cu îngerul pe malul uedului Iabok, din care învingătorul pare să fi fost Iacov (Gen. 32:22-32). Desigur Dumnezeu a folosit această experienţă şi s-a lăsat înfrânt pentru încurajarea lui Iacov: „Te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai învins” (Gen. 32:28). Referinţa la „oameni” se referă la Laban. Pe Iacov îl aştepta în zori o altă mare confruntare, cu Esau. Din păcate experienţa din timpul nopţii nu l-a transformat aşa cum se pretinde, pentru că în zorii zilei recurge la aceleaşi mici meschinării ca şi până atunci. Este nevoie ca Dumnezeu să aducă experienţa de la Sihem cu Dina ca Iacov să-şi deschidă ochii înspre Dumnezeu, să-şi respecte promisiunea de a se întoarce la Betel şi de a începe o reformă autentică în familia sa (Gen. 35:1-15).

Să ne întoarcem la faraonul contemporan cu Moise. De la bun început Dumnezeu l-a avertizat pe Moise că faraon nu le va permite să plece, că Dumnezeu a planificat totul pentru ca să fie oportunităţi suficiente pentru o confruntare prelungită:

„Eu ştiu că monarhul Egiptului nu vă va lăsa să ieşiţi până când nu-l voi sili cu mâna Mea puternică. Eu îmi voi întinde Mâna şi voi lovi Egiptul cu toate minunile Mele, pe care le voi face în el; după aceea monarhul Egiptului vă va lăsa să plecaţi.” (Ex. 3:19-20)

Este clar că Dumnezeu prevăzuse o anumită desfăşurare a evenimentelor şi îi avertizase de la bun început pe Moise şi pe Aaron. Aceeaşi situaţie este relatată şi din perspectiva predeterminării reacţiei lui faraon:

„Eu, însă, îi voi împietri inima lui Faraon şi voi înmulţi semnele şi minunile în ţara Egiptului. Când Faraon nu te va asculta, Îmi voi întinde mâna împotriva Egiptului şi prin faptele măreţe ale judecăţii Mele Îmi scoate din ţara Egiptului oştirile, pe israeliţi, poporul Meu.” (Ex. 7:3-4)

Aşadar „împietrirea inimii” lui Faraon a fost decretată de Dumnezeu ca mijloc prin care se asigura contextul înmulţirii minunilor din Egipt.

„Împietrirea inimii lui Faraon” – cauză sau efect?

Unii teologi vorbesc despre împietrirea inimii lui Faraon ca fiind manifestarea exclusivă a voinţei sale, care l-a stârnit pe Dumnezeu să reacţioneze. Deşi am văzut cum, înainte ca vreuna dintre minunile săvârşite în Egipt să aibă loc, Dumnezeu a prevăzut această desfăşurare a evenimentelor. Vom parcurge acum descrierile făcute de Moise reacţiilor lui Faraon la fiecare dintre minunile săvârşite la porunca lui Dumnezeu.

1. transformarea toiagului în şarpe: „Inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro), astfel că el nu i-a ascultat pe cei doi, după cum zisese Domnul” (Ex. 7:13 cf. 7:14).

2. prefacerea apei în sânge: „inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro) şi nu i-a ascultat pe Aaron şi pe Moise, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors, a intrat în palat şi inima nu i-a fost mişcată de întâmplarea aceasta.” (Ex. 7:22-23)

3. înmulţirea fără precedent şi în excedent a broaştelor: „Când Faraon a văzut că are răgaz, şi-a împietrit inima (wehahbed et-libbo), după cum spusese Domnul şi nu i-a ascultat.” (Ex. 8:15) Aceasta este prima instanţă când Biblia menţionează explicit că Subiectul acţiunii de împietrire este Faraon iar obiectul este inima sa.

4. transformarea prafului în ţânţari: „Inima lui Faraon a fost împietrită (wayehezaq lev faro) şi nu i-a ascultat, după cum spusese Domnul” (Ex. 8:19).

5. invazia Egiptului de roiuri de muşte: „Faraon şi-a împietrit inima (wayahbed faro et-libo) şi nu a lăsat poporul să plece” (Ex. 8:32).

6. molima animalelor: „inima lui Faraon s-a împietrit (wayihbad lev paro) şi tot nu a lăsat poporul să plece” (Ex. 9:7)

7. molima oamenilor: „Domnul a împietrit inima lui Faraon şi acesta nu i-a ascultat, după cum îi spusese Domnul” (Ex. 9:12).

8. grindina: „inima lui Faron s-a împietrit şi nu i-a lăsat pe israeliţi să plece, după cum îi spuse Domnul lui Moise” (Ex. 9:35).

9. invazia lăcustelor: „Domnul i-a împietrit inima lui Faraon şi acesta nu i-a lăsat pe israeliţi să plece” (Ex. 10:20)

10. ameninţarea cu ultima urgie: „Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui Faraon, dar Domnul i-a împietrit inima şi acesta n-a lăsat pe popor să plece din ţara sa” (Ex. 11:10).

11. după ieşirea din Egipt: „Eu îi voi împietri inima lui Faraon şi el vă va urmări” (Ex. 14:4).

12. după ieşirea din Egipt: „Apoi voi împietri inimile egiptenilor şi aceştia vor merge după ei” (Ex. 14:17).

Se constată cum în jumătate din cazurile citate se subliniază relaţia de cauzalitate dintre hotărârea Domnului şi împietrirea inimii lui Faraon, suficient de multe pentru a contrazice caracterul întâmplător al împietritrii.

Împotriva teoriei care spune că Domnul a împietrit inima lui Faraon după ce Faraon însuşi şi-a împietrit-o în repetate rânduri stă şi faptul că, după ce Biblia afirmă explicit că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon (situaţia 7), se mai precizează o dată că „inima lui Faraon s-a împietrit” (situaţia 8). Următoarele situaţii (9 la 12) sunt într-adevăr coerente şi susţin că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon.

Din păcate, indiferent cât de puţine sunt ocaziile în care se afirmă explicit că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon, ca şi cum numărul ar conta, tot umanismul creştin (din păcate există şi aşa ceva) iese şifonat de aici pentru că trebuie să explice legitimitatea intervenţiei lui Dumnezeu asupra liberului arbitru. Cu cât este mai justificată abrupta intervenţie a lui Dumnezeu asupra libertăţii de alegere a lui Faraon după şase refuzuri succesive ale acestuia decât după unul singur?

Formula „inima lui Faraon a fost împietrită” face uz de un verb intranzitiv care descrie o stare şi de o metonimie (inima pentru minte) ca să descrie o stare fără a preciza explicit cauza. Totuşi din textele care au anunţat confruntarea dintre Moise şi Aaron ca trimişi ai lui Dumnezeu pe de o parte şi Faraon şi vrăjitorii lui pe de altă parte (Ex. 3:19-20; 7:3-4) înţelegem că Dumnezeu reprezintă cauza acestei stări de încăpăţânare. Dumnezeu Însuşi a precizat lui Faraon: „te-am ridicat ca să-ţi arăt puterea Mea şi astfel Numele Meu să fie vestit pe întreg pământul” (Ex. 9:16).

Cert este că, înţelegem din contextul relatărilor din Exodul, împietrirea inimii lui Faraon nu a fost cu nimic abuzivă şi constrictivă asupra lui Faraon. Cel puţin el şi poporul său nu au resimţit această decizie ca pe una impusă din afară, ci s-au delectat în luarea ei. Dumnezeu, însă, a pregătit contextul, poporul şi personalitatea lui Faraon pentru ca decizia de a refuza plecarea lui Israel din Egipt să fie naturală.

Dumnezeu alege de cine să se îndure şi pe cine să împietrească

Moise însuşi învaţă această lecţie nu tocmai uşor, atunci când crezând că L-a prins pe Dumnezeu într-o pasă bună şi se afla într-o poziţie de avantaj faţă de divinitate, cere să Îl vadă pe Dumnezeu. Domnul îi răspunde plin de har: „Eu Mă îndur de cine vreau să mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă” (Ex. 33:19). Drept urmare, Moise se alege cu o experienţă de neuitat în care aude rostit Numele Domnului de crainicul Său şi cade la pământ în închinare, fără să îi mai ardă de experimentarea esenţelor tari (vezi relatarea din cap. 34).

Apostolul Pavel confirmă această înţelegere a alegerii suverane a lui Dumnezeu pentru scopuri precise chiar cu referire la Faraon în Romani 9. În concluzia ilustraţiei sale despre Faraon (doar unul dintre argumentele folosite pentru a arăta că mântuirea a fost trimisă neevreilor), Pavel afirmă: „Şi ce dacă Dumnezeu, dorind să-Şi arate mânia şi să-Şi facă cunoscută puterea, a avut răbdare cu cei care erau vase ale mâniei Sale, pregătite pentru distrugere? Şi ce dacă El a făcut aşa ca să-Şi facă cunoscută bogăţia slavei Sale peste nişte vase ale îndurării, pe care le pregătise mai dinainte pentru slavă, incluzându-ne pe noi, pe care ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri?” (Rom. 9:23-24)

Un răspuns, fie el şi parţial, la această severă întrebare o aflăm mai târziu în aceeaşi epistolă: „Uită-te deci la bunătatea şi la severitatea lui Dumnezeu: El este sever cu cei care au căzut, iar cu tine este bun, dacă rămâi în bunătatea Lui. Altfel, şi tu vei fi tăiat.” (Rom. 11:22) Cu alte cuvinte, manifestarea îndurării lui Dumnezeu obligă la o viaţă responsabilă. Alte exemple se pot găsi şi în NT nu numai în VT, dar am preferat să ne limităm la cazul lui Faraon, a cărui invocare ni se pare inadecvată a fi citată în apărarea teoriei că Dumnezeu împietreşte doar pe cel ce singur s-a împietrit mai întâi.

Privită din perspectiva omului, umblarea cu Dumnezeu trebuie să fie dusă cu perseverenţă până la capăt, rămânând în bunătatea lui Dumnezeu. Privită din perspectiva lui Dumnezeu, umblarea celor aleşi s-a sfârşit prin glorificare, pentru că El are voinţa şi resursele necesare pentru a-l sprijini pe cel credincios să persiste în această umblare. Paradoxul libertăţii responsabile a omului în contextul predestinării sale impune recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu ca premisă şi, suplimentar, recunoaşterea faptului că liberul arbitru este mult limitat de numeroşi factori care nu stau la îndemâna omului a fi controlaţi. Spre deosebire de Moise, noi nu am fost înştiinţaţi care sunt oamenii a căror inimă a fost împietrită, aşa că avem datoria să ne muncim cu ei în vederea mântuirii lor atât cât avem suflare, fără a ne lăsa deturnaţi de aceştia de la scopul de a ne duce mântuirea la capăt.