În sfârşit ajungem la spinosul subiect al darurilor spirituale. Subiectul nu este spinos pentru că aşa l-ar fi lăsat Dumnezeu, ci pentru că oamenii în neputinţa lor l-au făcut să ajungă astfel. Pavel recunoaşte încă de la începutul epistolei că în Corint Dumnezeu fusese generos cu împărţirea darurilor spirituale, pentru că existau din belşug. În cele din urmă Pavel ajunge să clarifice nişte detalii ce ţineau de practicarea publică a darurilor. De aceea îşi începe mesajul prin formula: „În ce priveşte darurile spirituale, fraţilor, nu vreau să fiţi în necunoştinţă”. Din moment ce corintenii nu erau lipsiţi de niciun dar (1:7), cum se făcea că nu aveau cunoştinţă despre acestea? Desigur, Pavel vorbea ironic aici, ca şi cum cunoştinţele lor se dovedeau (din nou) fără valoare.
Pavel îi avertizează pe corinteni de faptul că practica anterioară convertirii nu mai trebuie să interfereze cu viaţa creştinilor. Convertirea este lucrarea Duhului Sfânt. Schimbarea convingerilor şi capacitatea de a proclama divinitatea lui Cristos vin doar de la Duhul Sfânt. Practicile idoleşti pot vicia viaţa creştină chiar şi după convertire, după cum am văzut în cap. 8-10 cu privire la consumul cărnii sacrificate idolilor şi la practica Mesei Domnului. De data acesta intuim că practicarea darurilor spirituale în Biserică conserva ceva din practicile păgâne de la corintenii care s-au convertit. Ce anume era străin de practica apostolică, urmează să descoperim din învăţătura oferită corintenilor.
Probabil că formularea cea mai succintă a principiilor pauline despre practicarea darurilor spirituale în Biserică este dată în 12:7 – „Prezenţa Duhului este făcută cunoscută fiecăruia pentru binele tuturor”. De aici deducem trei principii: (1) darurile sunt manifestarea suverană a Duhului, (2) darurile sunt date individual, fiecărui creştin în parte, (3) darurile sunt date spre folosul colectiv al Bisericii. Darul spiritual este mai mult decât un talent natural, aşa cum se vede chiar şi din abilităţile lui David, căci „Domnul era cu el” (1Sam. 16:18).
1. Darurile spirituale sunt abilităţi supranaturale oferite de Duhul Sfânt în mod suveran. Din maniera în care Pavel expune subiectul în acest pasaj înţelegem că la Corint existau probleme de asociere a darurilor spirituale cu Duhul Sfânt. Înţelegem că exista competiţie în Biserică şi că unii ajunseseră să îi desconsidere pe alţii pentru că aveau alte daruri. De aceea Pavel se simte obligat să sublinieze faptul că darurile spirituale sunt diverse, dar, dacă sunt autentice, toate au aceeaşi sursă, acelaşi autor, adică Duhul Sfânt. Diversitatea de daruri, slujiri şi lucrări sunt inspirate de acelaşi Domn care este singurul Dumnezeu (v. 4-6).
Deşi nu le aminteşte pe toate, în Romani 12 mai sunt şi altele – slujirea, încurajarea, dărnicia, conducerea, milostenia – Pavel selectează câteva daruri pe care le împerechează, pentru a scoate în evidenţă înfăptuirea de minuni, aflată în centru şi rămasă nepereche. Patru dintre acestea vor fi citate şi în cap. 13, iar două dintre ele vor fi individualizate pentru un studiu de caz în cap. 14.
cuvânt de înţelepciune + cuvânt de cunoaştere (p.a.D.),
credinţă (p.a.D.) + daruri de vindecare (p.a.D.),
înfăptuirea de minuni
profeţia + discernerea duhurilor,
felurite limbi + interpretarea limbilor.
Obosit să mai tot repete formula „prin acelaşi Duh” (abreviat p.a.D. mai sus), Pavel încheie lista sa prin generalizarea „toate acestea sunt făcute de Unul şi Acelaşi Duh, care dă fiecăruia aşa cum vrea” (v. 11). Şi prin imaginea trupului Pavel subliniază acelaşi principiu când spune: „Dumnezeu a aranjat mădularele în trup pe fiecare dintre ele aşa cum a vrut El” (v. 18). Din nou în v. 24: „Dar Dumnezeu aşa a aranjat trupul, dând o mai mare onoare unui mădular inferior, ca să nu fie dezbinare în trup”.
2. Darurile spirituale sunt abilităţi supranaturale oferite de Duhul Sfânt fiecărui creştin în parte şi, în acelaşi timp, în mod complementar cu darurile date celorlalţi.
Unitatea Bisericii este dată de faptul că toţi creştinii sunt convertiţi prin lucrarea Duhului Sfânt. Această realitate este exprimată prin două aluzii la istoria lui Israel la trecerea Mării Roşii sau a Iordanului şi la apa izvorâtă din stâncă. „Noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh” … „tuturor ne-a fost dat să bem dintr-un singur Duh” (12:13). Pavel a mai spus o dată corintenilor că traversarea Mării Roşii a fost un botez pentru Moise (1Cor. 10:1-2). Aici se clarifică faptul că Dumnezeu lucra şi la nivel spiritual cu poporul Israel, aşa cum urma să lucreze cu Biserica. Toţi în Israel au avut parte de aceeaşi experienţă spirituală. Toţi în Biserică am avut parte de aceeaşi aceeaşi experienţă spirituală, a înnoirii prin Duhul Sfânt. Acelaşi Duh care ne-a adus la cunoştinţa mântuitoare că „Isus este Cristosul”, că mântuirea vine numai prin credinţa în Domnul Isus, ne-a dat şi daruri spirituale pentru a ne face folositori Bisericii, adică trupului lui Cristos.
Pavel foloseşte imaginea trupului pentru a ilustra adevărul despre Biserica lui Cristos care presupune manifestarea unei diversităţi de daruri spirituale. Ca orice imagine, chiar şi imaginea trupului are limitele ei. Pavel doreşte să sublinieze faptul că fiecare membru al Bisericii reprezintă doar o parte din întreg şi că fiecare parte este folositoare întregului pentru ceea ce este, că fiecare îndeplineşte o funcţie şi nu este posibil ca să se revolte împotriva trupului încercând să fie altceva, mai bun şi mai onorabil decât ceea ce este acum.
Este adevărat că, asemenea corintenilor, putem fi fascinaţi şi ispitiţi să avem darurile mai vizibile şi care primesc mai multă onoare. Un predicator scoţian a primit odată mărturia unui vizitator al Bisericii, un tânăr cu evidente alte preocupări decât Biserica: „Domnule pastor, i-a spus acesta la sfârşitul programului, sunt încântat că, deşi am vizitat Biserica dv pentru prima dată, am înţeles că am nevoie de Dumnezeu şi vreau să mă pocăiesc!” Pastorul a întrebat cu interes: „Ce anume v-a determinat să luaţi această decizie? A fost ceva din predică?” „A, nu! A fost modul în care am fost primit la Biserică chiar de la uşă când domnul de la intrare mi-a spus: «Bine ai venit, tinere!»” Poate că Dumnezeu te-a făcut picior în trupul lui Cristos. Îndeplineşte datoria de picior. În organism sunt organe despre care nici măcar nu ştim că există, până când ne îmbolnăvim din pricina lor.
O soră în vârstă a mărturisit că a fost cercetată profund la închinarea Bisericii de un predicator (se mai întâmplă şi aceasta). Ea i-a scris tânărului predicator de 29 de ani, că nu predica a condus-o aproape de Domnul, ci modul impecabil în care s-a prezentat la amvon. Ca să nu credem că sora avea imaginaţii nesănătoase trebuie să precizez că tânărul cu pricina a murit la 29 de ani, la scurtă vreme după primirea acestei scrisori, dar oamenii au mărturisit că a fost unul dintre puţini oamenii care îl emana pe Cristos prin tot ceea ce era, spunea şi făcea. Numele lui era Robert McChenney. Dumnezeu te-a făcut tâmplă să porţi coroană, poartă-o fără îngâmfare.
Implicaţii
1. Din moment ce Dumnezeu-Duhul Sfânt dă daruri spirituale după cum voieşte, înseamnă că El dispune tot la fel de creştinii hăruiţi cu daruri. Dumnezeu îl cheamă pe Filip să caute prin pustie un car îndreptându-se în Egipt cu un demnitar etiopian în el ca să-i explice Scripturile (F. ap. 8:26-27), după care Duhul îl conduce prin Azot spre Cezareea (8:40). Dumnezeu îl trimite pe Anania, ucenicul din Antiohia, să îl caute pe Saul, persecutorul Bisericii, care îl aştepta orbit de Dumnezeu să îşi reprimească vederea (F. ap. 9:10-16). În timp ce se afla slujind şi postind în Antiohia, Duhul îi alege pe învăţătorii Pavel şi Barnaba să fie trimişi ca apostolii (F. ap. 13:1-3). Acelaşi Duh îi strică planurile lui Pavel şi, după ce îl opreşte să intre şi în Asia şi în Bitinia, sunt trimişi în Macedonia (16:6-10). A avea daruri spirituale presupune obligaţii noi faţă de Împărăţie, pentru că Dumnezeu se aşteaptă ca să le folosim în interesul Împărăţiei.
2. Desigur, Apostolul pare să personifice părţile trupului, ca şi cum ar avea personalitate proprie. În realitate ele sunt într-o subordonare desăvârşită, îndeplinind strict funcţiile pentru care există în trup. Totuşi se mai întâmplă ceva interesant: în situaţii extreme, unele membre pot prelua din funcţiile altor membre similare, iar unele organe pot compensa funcţiile altor organe care au colapsat. Oare există înţelepciunea aceasta în Trupul lui Cristos? Cu siguranţă că există într-o adunare care îl are pe Cristos ca şi cap. Adevăraţii creştini nu stau şi se plâng într-una că le lipseşte păstorul, ci pun mâna şi suplinesc lipsa lui. Probabil că vă aduceţi aminte că păstorii noştri ne învăţau că sunt atribute ale păstorului care se aşteaptă şi din partea membrilor să le îndeplinească: să ne îngrijim unii de alţii, să ne rugăm unii pentru alţii, să ne încurajăm unii pe alţii. Dacă am rămas fără splină, măduva spinării îşi asumă rolul de producător de celule roşii fără să se plângă că a rămas singură. Dacă ar fi fost să rămânem fără amândouă mâinile, oare nu ar fi învăţat picioarele să scrie şi să cânte la pian dacă trebuie? Mă întreb dacă Pavel ar fi ştiut ca şi noi astăzi că rinichii filtrează tot ce este rău în sânge, cu cine i-ar fi asemănat din Biserică. Cu pastorul, comitetul sau grupul de părtășie din care faci parte?
3. Studiu de caz: profeţie sau vorbire în limbi (glosolalie).
În 1Corinteni 12 Pavel ne învaţă ca şi pe corintenii de altădată ce sunt darurile cu adevărat. În capitolul 13, el ne arată că în lipsa dragostei care să motiveze şi să întreţină focul darurilor, acestea sunt lipsite de valoare. În capitolul 14, el va face o aplicaţie specifică pentru cele mai problematice daruri spirituale din Corint: profeţia şi vorbirea în limbi.
La fel ca şi în restul epistolei, Pavel îi citează pe corinteni în repetate rânduri, uneori extensiv, dar unii comentatorii nici măcar nu sesizează acest aspect, iar alţii cred că citatele sunt foarte scurte. Să evidenţiem pe câteva dintre ele: „este un singur / acelaşi Duh” (12:4-13), „fiţi plini de râvnă pentru darurile duhovniceşti / pentru cele mai importante daruri / după darurile duhovniceşti” (12:31; 14:1, 12), „cel ce vorbeşte într-o limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, întrucât nimeni nu-l înţelege, iar în Duhul spune taine” (14:2), „cel ce vorbeşte într-o limbă se zideşte pe sine” (14:4), „dacă mă rog într-o limbă, duhul meu se roagă” (14:14, 15), „voi cânta laude cu duhul” (14:15), „voi mulţumi (bine) cu duhul” (14:16), „limbile sunt un semn nu pentru credincioşi, ci pentru necredincioşi, în timp ce profeţia nu este un semn pentru necredincioşi, ci pentru credincioşi” (14:22), „femeile să tacă în biserici, …, este ruşinos pentru o femeie să vorbească în Biserică” (14:34-35). Toate aceste afirmaţii contrazic Biblia în general şi învăţătura apostolică, chiar afirmaţiile pauline din cap. 14. Suntem cu toţi de acord că există o lege a necontradicţiei de care şi Pavel ştia.
Şi aici, ca şi în alte locuri din epistolă, Pavel este ironic cu corintenii. Celor plini de râvnă pentru daruri spirituale, Pavel le promite că ştie el o cale nespus mai bună decât aceasta. La fel ca şi Amos altădată, când îi îndemna pe evrei să meargă la altarele păgâne, şi Pavel îi invită sarcastic pe corinteni să se agite mai departe în căutarea lor, însă el urmează să le arate o cale mai bună (1Cor. 12:31). Tot la fel, după măreţul capitol al dragostei, celor pe care tocmai îi învăţase despre superioritatea dragostei, le spunea: „urmăriţi dragostea şi fiţi plini de râvnă după darurile duhovniceşti, în special darul profeţiei” (14:1). Cu alte cuvinte: „creşteţi în dragoste şi dacă vă mai rămâne timp căutaţi să profeţiţi”. Celor care se lăudau cu glosolalia lor, Pavel continuă să sublinieze superioritatea profeţiei (14:3, 5). Celor care se justificau zicând că se roagă în Duhul prin glosolalie, cântă în Duhul, sau mulţumesc în Duhul, Pavel le spune că oricât de frumos sună, mintea rămâne neroditoare şi el preferă să pună şi mintea la contribuţie. Nu este jenant să ţi se spună: „nu fiţi copii în gândire, ci fiţi copii în ce priveşte răul, iar în gândire fiţi maturi” (14:20)? Cât de penibilă este situaţia când un vizitator dă peste o comunitate creştină vorbind în limbi neînţelese: „nu vor spune ei că v-aţi ieşit din minţi?” (14:23). În final, Pavel este aspru cu corintenii: „Oare la Corint s-a scris Cuvântul lui Dumnezeu? Oare Biserica universală există în virtutea adunării din Corint?” (14:36) Culmea mustrării: „Dacă cineva se crede inspirat de Dumnezeu, ar trebui să recunoască autoritatea apostolică” (cf. 14:37-38).
Din capitolul 14 vom extrage trei principii supreme care permit recunoaşterea darurilor autentice.
(1) Darurile spirituale sunt date pentru zidirea Bisericii. Aşa spunea versetul-cheie din argumentul iniţial (12:7). Acesta era scopul capitolului 13: fără dragoste, adică orientarea fiinţială, umorală, ontologică, a darurilor înspre semeni, purtătorul darului este ca limba clopotului de bronz, doar un zgomot. Tocmai datorită acestei abilităţi de a zidi Biserica, darul profeţiei este superior vorbirii în limbi (14:4-5). Corintenii aveau daruri, le lipsea doar intenţia sănătoasă de a le folosi pentru zidirea Bisericii (14:12). Fără să interzică manifestarea vorbirii în limbi (14:39), Pavel limitează drastic manifestarea acestuia: „cel care vorbeşte într-o limbă să se roage şi pentru puterea de a o traduce” (14:13). În caz că nu are darul interpretării, şi nici nu se găseşte nimeni care să interpreteze, vorbitorul trebuie să tacă, „să-şi vorbească lui însuşi şi lui Dumnezeu” (14:28).
Glosolalia nu este un semn normativ al primirii Duhului Sfânt, cu atât mai puţin un semn al botezului cu Duhul Sfânt, ci doar unul dintre daruri. Exemplele din F. Ap. descriu nişte situaţii excepţionale, când evreii au fost convinşi prin aceste minuni că Evanghelia era menită şi pentru neevrei (2:1-13; 8:1-25; 10:23-48; 19:1-12). Aceste episoade semnalează cum Evanghelia a ajuns de la Ierusalim, în Samaria şi până la marginile pământului (lumea cunoscută), împlinind predicția Domnului (F. ap. 1:8).
(2) Pentru a evita manifestarea extatică a păgânilor şi babilonia vorbirii în limbi întreţinută de profeţii profesionişti şi de oracolele păgâne, Pavel îi învaţă pe corinteni şi prin ei şi pe noi să ne închinăm în mod integralist: cu mintea şi cu spiritul la un loc. Profeţia este superioară glosolaliei pentru că prin cinci cuvinte cu înţeles şi cu rost poţi face mai mult bine decât prin o mie de cuvinte în altă limbă fără interpretare.
(3) Darurile spirituale trebuie investite în mântuirea semenilor. Din această perspectivă vorbirea în limbi este contraproductivă. Dacă vrem ca necredincioşii care intră în adunare să aibă oportunitatea de a fi confruntaţi cu adevărul lui Dumnezeu, de a fi cercetaţi şi judecaţi în gândurile lor, atunci trebuie să le dăm Cuvântul lui Dumnezeu. Vorbirea în limbi nu poate face aceasta. Spre ruşinea corintenilor, Pavel citează un text din profetul Isaia (28:11-12), unde Dumnezeu, exasperat de împietrirea în neascultare a lui Israel, decretează că îi va da pe mâna unui popor barbar, care vorbeşte o limbă ciudată. Surpriza va fi că, nici umilit în felul acesta, Israel nu va asculta. Aşadar vorbirea în limbi este un semn al judecăţii peste oameni, nu de mântuire. Încă o dată, profeţia ca discurs transparent va putea să îi conducă pe oameni la recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul adunării (14:25).
Concluzie
Căutarea primară a creştinului autentic trebuie să fie după părtăşia cu Duhul Sfânt şi după sfinţenia pe care El o aduce. Darurile şi roadele vor veni de la sine la creştinul care are o relaţie sănătoasă cu Duhul lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus 