Arhive pe etichete: 1 Corinteni

Individualismul şi cunoaşterea de Dumnezeu (1Corinteni 8-10)

Problema căreia Ap. Pavel îi dă rezolvare în aceste capitole este participarea la mesele festive ocazionate de sărbătorile păgâne şi organizate la templele păgâne, care presupunea consumarea cărnii consacrate idolilor. Formularea de la începutul cap. 8 „cu privire la ceea ce este jertfit idolilor” sugerează că Biserica din Corint a cerut clarificări, pentru că şi în această privinţă aveau opinii diferite.

Răspunsul este elaborat şi integrează câteva secţiuni care merită să fie precizate de la bun început ca să înţelegem argumentul paulin:

  1. Evaluarea realităţii din Corint cu aprecieri asupra cunoaşterii (8:1-13)
  2. Apărarea slujirii apostolice şi a modului ales de Pavel pentru a se raporta la adunarea corintenilor (cap. 9).
  3. O introspecţie în istoria idolatriei lui Israel (10:1-11).
  4. O cunoaştere nouă asupra idolatriei ca părtăşie cu demonii la mesele templelor păgâne (10:12-22).
  5. O cunoaştere nouă asupra urmăririi binelui comun (10:23-33).
  6. Concluzie: „Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos!” (11:1).

Învăţătura, chiar şi în Biserică, are a face cu cunoaşterea. Noi predicăm în Biserică pentru a avea cunoaştere despre Dumnezeu, şi nu orice fel de cunoaştere ci din aceea mântuitoare. Nu putem să ne strângem împreună doar ca să avem o experienţă de moliciune şi încălzire a inimii, emoţii şi sentimentalisme. Acestea se pot întâmpla pentru că suntem fiinţe umane descrise şi de sentimente, dar ca închinători nu trebuie să aservim sentimentelor toate realităţile din jurul nostru, cu atât mai puţin închinarea publică a Bisericii. Cine se lasă condus de impulsurile emoţiilor sale nu primeşte note prea bune din partea societăţii, pentru că este supus erorilor mai mult decât oricare altul. „Urmează-ţi inima!” este sloganul hollywoodian care a ajuns să ne intoxice minţile şi să conducă la libertinism şi imoralitate. Creştinii nu cred în dragostea care vine şi pleacă în căsnicie, ci în dragostea care este educată să rămână.

Cunoaşterea de Dumnezeu este esenţială pentru creştinismul predicat de Pavel:

  • „ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este descoperit în ei” (Rom. 1:19)
  • „noi am primit Duhul care vine de la Dumnezeu ca să putem cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu” (1Cor. 2:12).
  • „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui” (Flp. 3:10).
  • „noi răsturnăm argumentele şi orice înălţime semeaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.” (2Cor. 10:5)
  • „mă rog … să pricepeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere” (Ef. 3:18-19).

Cunoaşterea aceasta nu este una care se rezumă la o înţelegere intelectuală, o cunoaştere de dragul cunoaşterii, ci este una care pune bazele unei relaţii interpersonale, de comuniune şi reciprocitate cu Dumnezeu. Problema cunoaşterii este capitală pentru învăţătura oferită de Ap. Pavel adunării din Corint. Ap. Pavel foloseşte tot felul de termeni din domeniul cunoaşterii şi formulări de tipul „ştiţi” – „nu ştiţi?”. Preocuparea corintenilor pentru cunoaştere este în afara oricărei îndoieli, pentru că încă de la început Apostolul recunoaşte că „aţi fost îmbogăţiţi în … orice fel de cunoaştere” (1:5). Cunoaşterea pe care o aduce Duhul lui Dumnezeu Îl priveşte pe Isus Cristos şi este superioară cunoaşterii din lume (1:19-25, 2:10-16, 3:18-20).

Capitolul 8 începe cu recunoaşterea faptului că în Biserica din Corint existau mulţi care considerau că au o cunoaştere înaltă cu privire la Dumnezeu (v. 1). Pavel nu este mulţumit de nivelul cunoaşterii lor, motiv pentru care le administrează o lecţie de adevărată cunoaştere care se poate rezuma în şase puncte, ce surprind tot atâtea probleme datorate individualismului:

  1. Mândria: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce smerenie (8:1-2).
  2. Superficialitate: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se subordonează iubirii de Dumnezeu (v. 3).
  3. Erezia: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este o dreaptă cunoaştere (8:4-6).
  4. Dezinteresul pentru fraţi: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se supune iubirii frăţeşti (8:7-13, 10:23-33).
  5. Neconformarea: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu urmează modelul apostolic (cap. 9, 11:1).
  6. Snobismul: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este învăţabilă (10:1-22).

Să le luăm pe rând.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce smerenie (8:1-2).

„Informaţia este putere”, spune un slogan contemporan. Tot la fel cunoaşterea poate crea senzaţia de autoritate şi superioritate faţă de cei care nu o au defel sau în aceeaşi măsură. Totuşi, cunoaşterea este o practică obositoare ce nu are sfârşit ne avertizează eclesiastul (Ecl. 1:13), iar experienţa noastră o confirmă.

Reversul învăţării este delăsarea, bine exprimată de o falsă gradaţie, populară printre toţi studenţii, nu numai cei din Oxford: „Cu cât învăţ mai mult, cu atât am mai mult din care să uit. Cu cât uit mai mult, cu atât ştiu mai puţin. Dacă ştiu atât de puţin, de ce să mă mai obosesc să învăţ?”

Apostolul invită la o adevărată cunoaştere, dar care să nu divizeze adunarea pe clase şi niveluri, care să nu cultive mândria, ci smerenia, pentru că adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce realizarea măreţiei lui Dumnezeu şi a nimicniciei omului. Pavel revine la această idee, atunci când afirmă că „dacă aş avea toată cunoaşterea, dar nu am dragoste, nu sunt nimic” (13:2), pentru că dragostea „nu este invidioasă,  nu se laudă, nu este mândră, … nu-şi urmăreşte propriile interese …” (13:4-6). Cunoaşterea adevărată nu este compatibilă cu mândria pentru că cine umblă prin Duhul nu se îngâmfă, nu provoacă şi nu invidiază (Gal. 5:25-26).

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se subordonează iubirii de Dumnezeu (v. 3).

Cunoaşterea de Dumnezeu trebuie să conducă la întâlnirea cu Dumnezeu. Poţi studia pe Dumnezeu în laborator fără să te întâlneşti cu Creatorul? Poţi studia Cuvântul lui Dumnezeu fără să te întâlneşti cu Dumnezeu care S-a revelat? Poţi studia urmele intervenţiei lui Dumnezeu în istorie, fără să te întâlneşti cu Cristosul întrupat? Da! Da! Da! Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este cea care Îl întâlneşte pe Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu garantează faptul că şi Dumnezeu ne va cunoaşte, adică face cunoştinţă cu noi.

Cât de mult rezonează cuvintele lui Pavel cu ceea ce ne învăţa Domnul Isus prin Evanghelia după Ioan: „Dacă mă iubeşte cineva, va iubi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi, iar Noi vom veni la El şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Ap. 3:20)

Tot corintenilor, Pavel le atrage atenţia că nu mai Îl cunoaştem pe Cristos în felul lumii, pentru că suntem o nouă creaţie. Mai mult chiar, noi înşine suntem cunoscuţi de Dumnezeu (2Cor. 5:11-17). Acelaşi Apostol găseşte o strânsă legătură între moralitate şi prietenia lui Dumnezeu când concluzionează un prim avertisment trimis lui Timotei cu privire la erezia din Biserică: „temelia lui Dumnezeu rămâne fermă, având sigiliul acesta: «Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui» şi «Oricine rosteşte Numele Domnului trebuie să se îndepărteze de nedreptate» (2Tim. 2:19). Aceste sigilii sunt convergente cu plăcuţa pusă pe turbanul marelui preot pe care scris: «Sfânt Domnului».

Uneori am mai auzit urarea aceasta: «Iubească-te Domnul!» Poate că am putea să o transformăm în: «Cunoască-te Domnul!» ca să fim mai precişi biblic, pentru că iubirea lui Dumnezeu este un lucru sigur.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este o dreaptă cunoaştere (8:4-6).

Dacă nu ne putem permite luxul să credem orice informaţie, cu atât mai mult nu ne putem permite să dăm sau să primim orice învăţătură. Predicatorii au responsabilitate faţă de Dumnezeu, înaintea Căruia orice învăţător va da socoteală (1Cor. 3:10-17; cf. Iacov 3:1). Învăţătura trebuie să fie a lui Cristos, pentru că circulă prin popor şi învăţăturile dracilor. Învăţăturile Bisericii trebuie întemeiate pe învăţătura sănătoasă şi nu pe învăţăturile oamenilor. Învăţăturile trebuie măsurate cu dreptarul (Rom. 6:16), cu standardul învăţăturii apostolice (F. Ap. 2:42).

În privinţa idolilor învăţătura trebuia să fie corectă: un idol este o imagine neînsufleţită fără nicio valoare, alta decât materialul din care este confecţionat. Tot la fel se poate spune despre icoane: ele pot fi obiecte de patrimoniu ca obiecte de artă ce se află, dar nu au nicio altă valoare. Dumnezeu este unul Singur şi pe Acela nu L-a văzut nimeni. Dumnezeu Tatăl este Creatorul şi toţi oamenii, cu atât mai mult creştinii, trăiesc pentru slava Lui (10:31). Tot la fel există un singur Domn, Isus Cristos, şi toate se ţin prin El. Acestea sunt doctrine foarte importante şi nu se poate face rabat la ele.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se supune iubirii frăţeşti (8:7-13, 10:23-33).

Conflictul din Corint exista şi la Roma (vezi Romani 14-15) şi îi avea ca protagonişti pe creştinul tare şi pe creştinul slab, desigur două tipare care îşi avea reprezentanţi în aceste comunităţi creştine. Pentru că am auzit adesea invocat argumentul creştinului mai slab este foarte important să clarificăm identitatea lui. Deci, cine este creştinul mai slab despre care vorbeşte Ap. Pavel? Când vorbeşte despre responsabilitatea sa de a fi relevant tuturor ascultătorilor săi, în 9:19-23 Pavel precizează patru categorii de ascultători: iudei, cei ce sunt sub Lege, cei ce sunt fără Lege şi cei slabi. Este clar că primele două categorii reprezintă una şi aceeaşi clasă, adică pe evrei. Tot aşa ultimele două categorii reprezintă o altă clasă, pe cea a neevreilor. Din capitolul 8 aflăm că aceştia „mai slabi” sunt creştini care nu sunt convertiţi de mult timp, deoarece până nu demult erau obişnuiţi cu idolii, şi au o conştiinţă mai puţin educată şi mai vulnerabilă (8:7). Ei sunt uşor deturnaţi de la convingerile lor, când îi văd pe creştinii maturi făcând altfel decât cred ei că ar fi bine (8:10). Ei sunt creştini, fraţi în Domnul ai celor maturi, şi pot ajunge într-o mare încurcătură văzând purtarea celor maturi (8:11). Preluând exemplul fraţilor mai mari, ei ajung să facă anumite lucruri fără să le înţeleagă sau să fie de acord cu ele, motiv pentru care conştiinţa este rănită (8:12), după ce au fost greu încurcaţi, adică s-au poticnit în fraţii lor (8:13). Aşadar, cel mai slab este fratele neevreu convertit de curând din păgânism. Cel mai slab nu este fratele vechi în credinţă şi întârziat în maturitate, care ar fi trebuit să ajungă în stare să-i înveţe pe alţii. Cel mai slab nu este nici necreştinul, nici membrul neconvertit al familiei creştine, nici creştinul de curând convertit şi foarte relaxat în ce priveşte standardul credinţei sale.

Convingerea cu privire la existenţa unui Singur Dumnezeu şi a unui singur Mântuitor – Isus Cristos – era comun împărtăşită de fraţii din Corint. Consecinţele acestei convingeri erau, totuşi, diferite: unii corintieni aveau libertatea de a mânca din hrana consacrată idolilor, iar alţii nu aveau această libertate. Ce sacrificăm când manifestarea aceloraşi doctrine ne despart: relaţiile, doctrina, sau libertatea? Când cunoaşterea de Dumnezeu mă eliberează de prejudecăţi nu înseamnă că voi trăi liber de acestea doar de dragul libertăţii mele. Din contră, libertatea mea o voi sacrifica mai detaşat, pentru că un om eliberat de Cristos, cum sunt eu, oricum nu este liber, ci este robul lui Cristos (1Cor. 7:22).

Ce soluţii există pentru medierea unor asemenea conflicte? În primul rând există posibilitatea dialogului, a confruntării între cei care au hotărât în inima lor în mod diferit. Apoi există nevoia de învăţătură. Dacă este să se facă o mediere între părţi este evident că cel liber renunţă la libertatea lui de dragul celuilalt. Este foarte probabil că direcţia va fi înspre legalism şi nu liberalism. Liberalismul este adus de cei care s-au săturat de rânduieli, ca scuză pentru o trăire lejeră după tiparele lumii, ca să nu ofensăm prea tare sau să-i şocăm pe necredincioşi. Este interesant că fraţii mai slabi din vremea lui Pavel erau mai riguroşi şi mai scrupuloşi în deciziile lor cu privire la păgânismul din care au plecat decât creştinii maturi şi decât creştinii contemporani. Presiunea care există pe biserici pentru liberalizarea practicilor creştine nu derivă de la dorinţa creştinilor maturi de a se acomoda rigurozităţii noilor convertiţi, ci presiunii de a nu ofensa nişte convertiţi de formă, care nu au părăsit niciodată păgânismul de care trebuiau să se convertească. Pentru siguranţa relaţiilor din comunitate putem ajunge ca să precizăm prescripţiile dogmatice şi prescripţiile doctrinare pe care le împărtăşim, uneori poate chiar şi obiceiurile practice care decurg din cele dintâi.

Pavel aprecia că o adunare creştină ce are o pasiune pentru cunoaşterea de Dumnezeu corect înţeleasă se limitează în libertatea sa de dragul acomodării acestor fraţi mai tineri, cu o conştiinţă mai neîncercată, pentru a le permite să se consolideze în credinţă prin biruinţe repetate asupra ispitelor şi să se consolideze în obiceiuri noi alese şi evlavioase. Aceasta ar fi însemnat că creştinii maturi şi-ar fi pus standarde şi mai stricte: a nu mânca deloc carne, a nu mai trece pe la magazinele şi restaurantele templelor păgâne şi chiar a refuza mâncarea unui prieten dacă era anunţat cu privire la originea ei. Principiul era ca libertatea mea să nu dea prilej de judecată din partea celor necredincioşi sau de cădere din partea celor slabi. „Să nu fiţi pricină de poticnire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu, aşa cum dealtfel încerc şi eu, în toate lucrurile să plac tuturor necăutând folosul meu, ci al multora, pentru a fi mântuiţi!” (10:32-33).

Să luăm ca exemplu consumul de alcool. Scriptura nu interzice cu desăvârşire consumul de alcool, dar este împotriva alcoolismului, al intoxicării alcoolice. Unii creştini nu au renunţat la consumul limitat de vin, dar pentru creştinii care s-au convertit din alcoolism, această libertate îi poate atrage înapoi în vechile păcate. Dacă un asemenea creştin îl vede pe fratele său degustând sau consumând vin în altă împrejurare decât la Masa Domnului, poate ajunge să creadă că nu este nicio problemă să consume alcool în mod echilibrat, chiar dacă a făcut la convertire un jurământ că nu va mai consuma niciodată. O dată reînvăţat cu consumul, va ajunge uşor să abuzeze de el.

Un alt exemplu ar fi participarea la festivităţi unde se consumă alcool. Fratele Mihaly Cornea, misionarul întemeietor al mişcării baptiste din România, refuza să meargă la ospeţe, adică festivităţi unde se consuma alcool, pentru a nu fi pricină de poticnire pentru fraţii mai tineri în credinţă, dar nici nu accepta la botez pe oamenii care nu au lepădat consumul de alcool sau de tutun. Creştinii pot avea libertatea de a participa la bucuria semenilor pentru că au convingerea că fiecare dă socoteală personal înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, un frate mai slab care s-a hotărât să nu se expună la asemenea festivităţi poate fi deturnat de la hotărârile şi jurămintele sale, dacă va vedea un frate mai matur în credinţă. Drept urmare va accepta să participe călcându-şi pe conştiinţă, pentru ca mai apoi poate să ajungă să consume alcool şi să se întoarcă la vechile păcate.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu urmează modelul apostolic (cap. 9, 11:1).

Ca Apostol, Pavel avea dreptul de a fi întreţinut de bisericile pe care le slujea. Învăţătura era naturală, până şi bunul-simţ o susţinea. Mai mult, însă, învăţătura era revelată, pentru că aşa învăţa şi Biblia. Pavel era conştient că predicarea Evangheliei era o datorie necondiţionată de primirea unui ajutor material din partea Bisericii, pentru că darul şi chemarea erau de la Dumnezeu, la fel cum era şi trupul consacrat lui Dumnezeu prin celibat. Pavel se imagina un concurent în arenă care se supunea la antrenamente şi privaţiuni doar de dragul răsplătirii, care venea în urma câştigării cursei, cu condiţia să nu fi fost descalificat.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se lasă instruită (10:1-22).

Ştiau corintienii câte ceva, dar nu ştiau destul. Doctrina despre Dumnezeu şi doctrina despre Cristos erau corecte. Ei aveau probleme cu doctrina despre Duhul Sfânt. Aici, însă, Pavel mai adaugă ceva cunoaşterii lor. Aşa cum le spunea şi tesalonicenilor că ar dori că completeze la credinţa lor (cf. 1Tes. 3:10), Pavel doreşte să adauge cunoaşterii corintienilor ceva cunoştinţe despre lumea spirituală. Pentru aceasta evreii generaţiei lui Moise sunt luaţi ca exemplu. Uluitor! Faptul că au băut din apa izvorâtă în mod miraculos din stâncă şi au mâncat din mană a însemnat părtăşia cu Cristos, nu pentru că îngerul care îi însoţea era Cristos ci pentru că Stânca şi mana Îl prefigurau pe Cristos Însuşi. Idolatria lor şi desele lor răzvrătiri aduceau atingere lui Dumnezeu şi, implicit, lui Cristos, pentru că poporul Israel este continuat de poporul lui Dumnezeu din NT. Continuitatea dintre popoare face ca experienţa unuia să fie cuantificată în termenii specifici celuilalt. Răzvrătirea faţă de conducerea lui Moise este, de aceea, ca şi răzvrătirea faţă de Cristos.

Îndemnul de a fugi de idolatrie, pentru că este o ispită care poate fi înfrântă  (10:12-13), se aplică creştinilor tocmai în conjunctura în care se aflau corintenii. Părtăşia la Masa Domnului era o părtăşia a credincioşilor cu Dumnezeu. Tot la fel, consumarea din alimentele consacrate idolilor este o părtăşie cu cultul divinităţii respective. Din moment ce Dumnezeu nu se asociază cu idolatria, cultul păgân este închinat unui demon. Prin urmare, creştinii care consumă din alimentele închinate idolilor se află în postura imposibilă şi de neacceptat de a se închina şi lui Dumnezeu şi idolilor. Dumnezeu nu tolerează o asemenea competiţie, motiv pentru care trebuie să renunţăm la mesele idoleşti.

CONCLUZIE

Mintea eliberată de învăţăturile începătoare ale acestei lumi, de tradiţii şi obiceiuri păgâne / pre-creştine adoptate în sânul creştinismului, va înţelege cu alţi ochi realitatea, va avea compasiune faţă de cei care au rămas înăuntru, va avea libertatea să se manifeste în acelaşi fel, deşi nu mai are aceleaşi convingeri şi este detaşată de presiunea experimentată înaintea convertirii. Totuşi, din spirit de empatie sau colegialism, un creştin care se consideră matur, care are cunoaştere, poate ajunge să se angajeze în practici vechi fără să se simtă influenţat sau îndatorat în vreun fel. Totuşi de dragul fratelui mai tânăr în credinţă este chemat să îşi limiteze libertatea.

Anunțuri

Comentarii închise la Individualismul şi cunoaşterea de Dumnezeu (1Corinteni 8-10)

Din categoria 1Corinteni, Polemici biblice

Cât de bine este ca omul să fie singur? (1Cor. 6:12-7:40)

Discursul despre realităţile intime tinde să se trivializeze atunci când este prea explicit. Într-o lume imorală şi lascivă ca şi cea în care trăim este foarte uşor să cazi în vulgaritate. Întrucât intenţionez ca mesajul să ajungă la destinatari nealterat, este necesară abţinerea de la alunecarea spre vulgaritate.

  • Pavel nu tratează toată problematica legată de căsătorie, cu cazuistica şi excepţiile specifice acesteia.

El răspunde la întrebările specifice ale corintienilor pornind de la două sloganuri care manipulau principii pauline în interesul unor partide corintiene. Specific, Pavel motivează rezistenţa faţă de desfrâu (6:12-20), argumentează în favoarea dragostei conjugale (7:1-7), încurajează celibatul celor necăsătoriţi şi văduvilor (7:8-11), discută aspectul divorţului în familiile mixte (7:12-16), subliniază principiul rămânerii lângă Dumnezeu indiferent de situaţia socială a convertitului (7:17-24), ia în discuţie avantajele şi dezavantajele celibatului şi ale căsătoriei (7:25-40).

  • Deşi Pavel vorbeşte în nume propriu, aceasta nu înseamnă că unele sfaturi sunt mai autoritative decât altele. Deşi Pavel face distincţia între ceea ce este deja în Biblie şi ceea ce completează el în mod specific, el concluzionează zicând: „cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (7:40). Prin urmare, „părerea sa” este autorizată de Duhul şi sfaturile lui sunt normative la fel ca restul Scripturilor, cu atât mai mult cu cât ele nu le contrazic. Pentru noi nu există diferenţe în autoritate între cele scrise de Pavel şi cele scrise de Luca, de Isaia sau Moise.
  • Pavel îndreaptă unele sloganuri preluate de la Pavel şi folosite de unii corintieni în mod abuziv.
  1. „Toate îmi sunt îngăduite” (6:12) trădează o agendă hedonistă care încuraja consumul şi libertinajul. Libertatea absolută este cel mai dulce somn cu care ne îmbie umanismul. În realitate niciun om nu îl poate experimenta pe acesta. Pavel îl corectează grabnic, pentru că principiul a fost scos din context şi folosit ca licenţă pentru libertinaj şi păcat.
  2. „este bine pentru bărbat să nu se atingă de femeie” (7:1) trădează o agendă puritană, mistică chiar. Aceasta este extrema opţiunii dinainte. Şi ucenicii Domnului au exagerat în felul acesta. După ce au înţeles seriozitatea legământului cununiei, ei au exclamat: „Dacă astfel stau lucrurile cu soţul şi soţia, nu merită să te căsătoreşti!” (Mt. 19:10). Pavel îi corectează pe corintieni spunând că o dată ce eşti căsătorit ai obligaţii faţă de partenerul de viaţă. Nu poţi trăi cu starea civilă de căsătorit, dar în abstinenţă sau divorţ practic.

Cum a fost la început? (6:12-7:7)

  • Mariajul este o legătură permanentă între un bărbat şi o femeie.

Din tot discursul lui Pavel este evident că Pavel ia în calcul această singură posibilitate. În tot acest pasaj, legătura este evident între un bărbat şi o femeie, fie cu soţia în mod natural, fie cu prostituata ca relaţie anormală. La fel ca şi Domnul Isus, Pavel evocă textul din Geneza când Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie (Gen. 2:24). Apoi el întăreşte principiul „fiecare bărbat să-şi aibă propria soţie şi fiecare femeie să-şi aibă propriul soţ” (7:2).

Uniunea dintre un soţ şi o soţie produce o unitate trupească între ei, la care se atentează prin uniunea cu o altă persoană din afara căsătoriei (6:16). Existenţa Bisericii aduce o nouă realitate în fiinţă, creştinul este parte a unei comunităţi şi păcatele săvârşite în trup afectează întregul organism al Bisericii şi Îl necinsteşte pe Domnul Isus, răscumpărătorul nostru, şi pe Duhul Sfânt, cel ce locuieşte în trupul meu. „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (6:20) afirmă tocmai realitatea răscumpărării noastre, care urmează să fie desăvârşită prin înviere (Rom. 8:18-24). Referindu-se la persoana care ascultă Cuvântul, Domnul Isus a promis: „Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23).

Din moment ce trupul acesta este al lui Dumnezeu prin creaţie, prin răscumpărare şi prin locuire, ceea ce fac cu el este extrem de important. Când mă trezesc din somnul de odihnă, pot să salut Sfânta Treime care locuieşte în mine. Mă interesează să ţin trupul în bună stare de funcţionare, fără să-l pun în pericol. Mă păzesc de păcat pentru că trupul este pentru slujirea Domnului (Rom. 12).

  • Desfrâul este un păcat împotriva propriului trup, care este templul Duhului Sfânt.

Cetăţenii Corintului erau cunoscuţi pentru libertinajul lor, până acolo încât a fost creat verbul „a te corintieniza” pentru a vorbi despre a te desfrâna. Creştinii din Corint împrumutaseră un proverb tradiţional pentru a justifica comportamentul lor lasciv: „Mâncărurile sunt pentru stomac, iar stomacul este pentru mâncăruri”. Se subînţelegea de aici, aşa cum peste veacuri va teoretiza şi Freud cu privire la sexualitate: fiecare organ este pentru o funcţie specifică şi nu este corect să-ţi opreşti plăcerile şi să nu-ţi împlineşti nevoile. Pavel aruncă în arena ideilor un principiu capital: trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup. După cum vom vedea mai jos, aceasta nu înseamnă abstinenţă, ci limitarea relaţiilor intime în domeniul strict al căsătoriei.

Din moment ce Dumnezeu este Creatorul, Răscumpărătorul şi Locuitorul trupului meu, El are drept de stăpân asupra mea. Orice păcat îl ofensează pe Dumnezeu, dar desfrâul este un păcat săvârşit în trup. Este ca şi cum ai aduce în Templul lui Dumnezeu idoli, sau ai sacrifica animale necurate pe altarul Său. Aceasta este o urâciune. Creştinul nici măcar nu trebuie să ia în calcul această posibilitate.

Sunt religii şi secte precum budhismul, mooniţii şi neognosticismul care promovează sexualitatea ca pe o cale de îndumnezeire. Să rămânem cu capul pe umeri şi să nu uităm că unitatea dintre un bărbat şi o femeie este doar trupească, nu şi duhovnicească, iar unitatea dintre Dumnezeu şi om nu este trupească, ci doar duhovnicească (6:16-17).

  • Dragostea conjugală este o responsabilitate permanentă între soţi, amendată doar de înţelegerea mutuală pentru a se consacra temporar disciplinelor spirituale.

Contrar pretenţiilor unor corintieni mai spirituali sau puritani, leacul împotriva desfrâului este căsătoria nu abstinenţa (7:2). Relaţia din căsătorie este reglementată de ap. Pavel prin principiul dăruirii, nu al pretinderii. Fiecare partener trebuie să îşi vadă trupul proprietatea celuilalt.

Din 7:32-35 înţelegem că preocuparea pentru partenerul de căsătorie este naturală şi poate indisponibiliza pe cineva chiar şi pentru slujirea lui Dumnezeu. Dacă este să-i plăcem partenerului nostru de căsătorie, unii pot fi mai pretenţioşi decât alţii. Am auzit şi teoria aceasta că soţia trebuie să ţină pasul cu concurenţa dacă vrea ca soţul ei să-i rămâna fidel. Teoria aceasta are tot la fel de multă valoare pe cât are ideea că un anumit parfum îţi garantează atractivitatea. Ambele nu au nicio valoare în ce priveşte evlavia. Trucuri ca acestea funcţionează doar atâta timp cât sunt controlat de fire, pentru că atunci când legea superioară a Duhului de viaţă pune stăpânire pe mine, ajung să ţin în frâu legea duhului şi a morţii. Trebuie să ajung să-mi iubesc soţia, copiii, comunitatea Bisericii şi pe toţi semenii pentru că îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că am o relaţie de cunoaştere reciprocă cu Dumnezeu, nu pentru că mă dau cu un anumit parfum, sau sunt motivat vizual. Trucurile acestea, deloc ieftine de altfel, au efect doar pentru cei care încă se mai lasă călăuziţi de fire.

Consacrarea pentru discipline spirituale, cum este rugăciunea, trebuie să se facă cu învoirea ambelor părţi. Aici Pavel preia învăţătura din Legea lui Moise, unde sfinţirea personală putea fi urmărită prin curăţie trupească şi abstinenţă (Ex. 19:15; 1Sam. 21:4-5).

În concluzie, trupul despre care lumea mă învaţă că este al meu şi fac ce vreau cu el, în adevăr este mai întâi al lui Dumnezeu, apoi al partenerului de căsătorie şi abia în ultimul rând al meu. Cu trupul meu eu îi slujesc lui Dumnezeu şi semenilor, începând cu soţul/soţia dacă sunt căsătorit/ă.

Cum este mai bine, date fiind „necazurile de acum”? (7:8-40)

Deşi Pavel nu explică ce înţelege prin „necazurile de acum” (7:26), cu siguranţă corintienii înţelegeau ce avea în vedere. Încă este prea devreme să luăm în calcul persecuţia creştinilor, mai probabil fiind vorba despre foamete. A întemeia o familie pe vremuri de foamete nu poate să fie o idee bună nici astăzi.

Căsătoria era o chestiune obligatorie atât pentru evrei cât şi pentru romani. Ca politică demografică, Cezar August a emis o lege în 18 î.H. prin care tinerii erau obligaţi să se căsătorească. În felul acesta se spera şi ca să se limiteze desfrâul şi consecinţele acestuia printre cetăţenii imperiului. Aşadar când propunea celibatul ca soluţie reală pentru creştini, în contextul specific de atunci, Pavel se opunea modelului propus de societate.

Celibatul nu este condiţia naturală a omului, ci căsătoria. Căsătoria este regula, celibatul este excepţia. De aceea, celibatul este o vocaţie, un dar (7:7). Tot la fel spunea şi Domnul Isus despre celibat: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai cei cărora le-a fost dat … cel ce poate să primească cuvântul acesta, să-l primească” (Mt. 19:11-12).

De unde ştii dacă ai vocaţia de celibatar pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Dacă eşti consumat de binele lucrării lui Dumnezeu, nu ai timp nici să dormi pentru binele Împărăţiei şi singura ta preocupare este să faci cumva ca Împărăţia să progreseze. Frământarea aceasta este atât de mare încât nu simţi lipsa familiei şi, mai ales, nu ai nicio problemă în stăpânirea dorinţei. Pavel foloseşte două formulări, una negativă şi alta pozitivă, ambele vorbind despre stăpânirea vasului. În prima afirmă astfel „dacă nu se pot stăpâni, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească, decât să ardă de dorinţă” (7:9). În a doua Pavel revine zicând: „oricine este convins în inima lui şi nu este constrâns, ci îşi ţine dorinţele sub control, şi a hotărât în inima lui să nu se căsătorească … face bine” (7:37).

Îndemnul lui Pavel la celibat este comun mai multor categorii de creştini. Afară de cei căsătoriţi, Pavel îi îndeamnă pe toţi creştinii să rămână în starea de celibatari cel puţin deocamdată, adică până trec „necazurile de acum”. Pavel nu ascunde faptul că ar dori ca toţi creştinii să fie liberi de angajamentul căsniciei: „eu doresc ca toţi oamenii să fie aşa cum sunt eu” (7:7). Pavel consideră că este mai bine pentru cei necăsătoriţi şi văduve „să rămână aşa cum sunt eu” (7:8). Motivul pentru celibat este ca să fie scutiţi de grijuri pentru familia lor (7:32). Fără să interzică mariajul, Pavel pune celibatul într-o lumină mai favorabilă: „cel ce se căsătoreşte bine face, dar cel care nu se căsătoreşte face şi mai bine” (7:38).

Principiul pe care îl aplică în acest caz este numit „regula pe care o dau în toate bisericile” şi spune astfel: „fiecare să-şi păstreze în viaţă locul pe care i l-a încredinţat Domnul şi la care l-a chemat Dumnezeu” (7:17). Aceasta înseamnă că, dacă te-ai convertit ca şi evreu rămâi evreu, dacă te-ai convertit ca neevreu, nu căuta să te faci evreu, dacă te-ai convertit ca sclav, sau proprietar de sclavi, rămâi aşa. Dacă te-ai convertit ca şi căsătorit, rămâi căsătorit, iar dacă ai fost celibatar, rămâi aşa. Amendamentul este ca ori de câte ori apar oportunităţi de îmbunătăţire a situaţiei tale curente te poţi folosi de ele.

Pe de o parte, căsătoria nu este un păcat, dar este posibil ca slujirea ta faţă de Dumnezeu să sufere din cauza angajamentelor faţă de familie. Pe de altă parte, nu pot să ard sub presiunea dorinţelor şi ispitit de Satana din pricina nestăpânirii mele. Cu siguranţă aceasta nu este o stare mai bună, mai ales dacă înainte de convertire trăiam în adulter fără procese de conştiinţă. Soluţia este să mă căsătoresc şi să slujesc lui Dumnezeu în şi prin familia mea.

 

Ce facem când toate merg prost în căsnicie?

Din păcate căsătoria, la fel ca şi alte instituţii, este supusă asaltului degradării şi păcatului care este în lume. Prima corupere a căsătoriei a fost poligamia (căsătoria unui bărbat cu mai multe soţii). Poligamia este tolerată în poporul evreu şi reglementată, astfel încât soţiile să fie întreţinute corespunzător şi să nu fie abuzate. O altă corupere căsătoriei a fost divorţul, despărţirea soţilor. Legea lui Moise a reglementat posibilitatea divorţării pentru situaţii speciale, care avea în vedere necredincioşia în cămin (Deut. 24:1-4).

Această permisiune a fost distorsionată cu timpul ajungând ca pe vremea Domnului Isus, unii rabini să permită divorţul pentru „orice cauză”. Domnul Isus este interogat de farisei pe această temă (Mt. 19:3) şi Domnul le răspunde că nu este de acord cu această interpretare rabinică, că este suficient amendamentul dat de Moise pentru divorţ pentru adulter. Oricine divorţează pentru alt motiv şi se recăsătoreşte comite el însuşi adulter (Mt. 19:7-9).

  • Divorţul nu este prima soluţie pentru cei credincioşi.

În legea romană exista posibilitatea divorţului prin separare, adică soţul putea să îi spună soţiei: „te eliberez, simte-te liberă să pleci”, presupunând că soţul era proprietar, sau soţia putea să îşi anunţe soţul: „eu plec”. Amândouă situaţiile le avem precizate în text ca soluţii nepermise creştinilor (7:10-11). Se pare că în Corint existau deja unele femei care plecaseră de acasă, caz în care recomandarea este să se împace cu soţul (7:11a). Desigur această soluţie nu era obligatorie şi singura indiferent de situaţia prin care trecea cuplul. Aici Pavel anulează obiceiul roman, aşa cum Domnul Isus a anulat obiceiul evreu, de a te despărţi de partenerul tău pe motiv că nu mai ai chef, că simţi că nu îl mai iubeşti, sau alte motive triviale, desigur pentru a te disponibiliza pentru o altă relaţie.

  • Cuplurile mixte au licenţă a se despărţi, dacă partenerul necredincios o cere.

Chiar şi aşa, creştinul nu putea face nimic, dacă partenerul necreştin preferă să recurgă la această procedură. Oamenii nu pot fi constrânşi să iubească cu forţa. Ap. Petru îndeamnă pe surorile cu soţi necredincioşi să fie de o iubire pilduitoare ca să-i câştige pe soţii lor, chiar şi fără cuvinte, tot la fel cum soţii trebuiau să se poarte în mod ales cu soţiile lor ca să nu le fie împiedicate rugăciunile (1Pt. 3:1-7). Aşadar divorţul prin separare poate apărea la cererea partenerului necredincios, iar creştinul părăsit îl poate considera un divorţ legitim. Pavel spune că principiul trăirii în pace este superior mariajului pe viaţă. Parafrazând un principiu al Domnului, căsătoria nu a fost făcută pentru om şi nici omul pentru căsătorie. Pavel tocmai ne-a spus că trupul a fost făcut pentru Domnul (6:13).

De observat că Pavel nu ne dă răspuns la întrebarea: în ce condiţii este permis divorţul creştinilor? Pavel vorbeşte despre divorţul prin separare specific societăţii romane şi discută legitimitatea lui pentru creştini. Domnul Isus a spus deja că divorţul este permis în caz de necredincioşie în mariaj. Nu putem decât presupune că principiul era acceptat şi de Pavel, la fel cum a făcut cu alte principii. VT avertiza cu privire la dreptul de îngrijire a soţiei în ce priveşte hrana şi îmbrăcămintea, precum şi afecţiunea fizică (Ex. 21:10). Aceste obligaţii apar şi în 1 Cor. 7.

Se poate presupune atunci că divorţul nu este prima soluţie la mariajul cu probleme, ci împăcarea. Ce se întâmplă cu cuplurile în care partenerul creştin suferă la mâna celui necreştin tot felul de privaţiuni, violenţe şi abuzuri? Dacă ar fi din pricina lui Cristos, poate ar mai fi cumva de înţeles, dar dacă este doar din pricina faptului că soţul este încăpăţânat şi violent, putem să recomandăm sorei noastre să sufere totul?

Este recăsătorirea permisă?

Consider că răspunsul paulin îi obligă pe soţii creştini certaţi să se împace, iar creştinilor care sunt victime ale divorţului abuziv de către partenerii necreştini şi creştinilor văduvi le permite recăsătorirea.

Comentarii închise la Cât de bine este ca omul să fie singur? (1Cor. 6:12-7:40)

Din categoria 1Corinteni

Dacă Duhul Sfânt nu e, atunci … nimic nu e (1Corinteni 2:6-3:3)

Introducere

Ne putem uita la noi înşine ca să diagnosticăm singuri cum stăm cu modul în care Duhul Sfânt exercită autoritatea asupra vieţii noastre. De exemplu, cum interpretezi un câştig neaşteptat sau un necaz neaşteptat? Prin calcule probabilistice, sau ca noroc şi ghinion? Aceasta este înţelepciune lumească. Dacă crezi că este o intervenţie a lui Dumnezeu şi un dar nemeritat şi te face mai recunoscător şi mulţumitor lui Dumnezeu atunci este înţelepciune duhovnicească. Cum interpretezi faptul că liderii creştini sunt atât de diferiţi în aşa de multe privinţe? Cum interpretezi că unii se despart şi încep alte lucrări, sau unii se asociază deşi păreau duşmani?  Chiar şi între Barnaba şi Pavel a apărut o neînţelegere care i-a despărţit (F. ap. 15:36-41). Dacă crezi că poţi explica totul prin teorii ale conspiraţiei, interese, lipsa principiilor şi pusee de mândrie s-ar putea să ai probleme cu înţelepciunea firească. Însă, dacă crezi că harul lui Dumnezeu poate să folosească chiar şi conflictele pentru lărgirea împărăţiei Sale, dacă crezi că oamenii pot ajunge să-şi schimbe convingerile şi să-şi îndrepte viaţa, atunci dovedeşti că ai învăţat să gândeşti duhovniceşte. Lasă judecata celor îndreptăţiţi să o facă şi fii credincios în lucrul încredinţat ţie.

Confuzia creată în Biserica din Corint, care s-a manifestat prin divizare şi partizanat, a fost diagnosticată de Pavel. Apostolul a constatat că adunarea din Corint făcea confuzie între Apostoli şi misionari sau alţi lucrători creştini, dovedea a nu fi înţeles ce înseamnă Biserica şi lucrarea lui Cristos. Înainte de a merge mai departe şi a adresa câteva probleme specifice care i-au fost raportate despre adunarea din Corint şi de a adresa răspuns la câteva întrebări de ale corintienilor, Pavel mai scoate în evidenţă o problemă de înţelegere din partea lor. Tocmai creştinii din Corint care susţineau manifestările Duhului prin daruri spirituale sunt apostrofaţi aici de Apostol pentru carenţe majore în înţelegerea lor cu privire la Duhul Sfânt.

Diferenţele dintre omul firesc şi omul duhovnicesc

Pavel îşi începe argumentaţia despre Duhul Sfânt în prima secţiune a epistolei sale, pentru a o continua mai târziu şi a o detalia în privinţa darurilor spirituale. Pentru Apostol era clar că adunarea din Corint nu a înţeles rolul Duhului Sfânt în iluminarea minţii, etapa premergătoare convertirii. După ce i-a lăudat că sunt plini de daruri, mai ales dintre cele senzaţionale, daruri de cunoştinţă şi vorbire (1:5), aici Apostolul le atrage atenţia că a fost în imposibilitatea de a le fi vorbit ca unor oameni spirituali ci a trebuit să li se adreseze ca unor oameni lumeşti (sarkikos – 3:1, 3) sau fireşti (psyhikos – 2:14). Oare când a avut dreptate? Dacă omul duhovnicesc este cel care are Duhul şi înţelege Evanghelia, atunci darurile din Biserica din Corint de unde erau? Din moment ce Pavel însuşi nu se grăbeşte să dea un răspuns la această problemă, probabil că nici noi nu ar trebui să ne grăbim. Vom aştepta în schimb să mai adăugăm la această dezbatere şi pe cele care urmează ca să ne clarificăm.

Pavel descrie diferenţele dintre cele două tipuri de înţelepciune promovate de cele două tipuri de oameni. Înţelepciunea lumii este împărtăşită de conducătorii, înţelepţii, cărturarii şi polemiştii lumii, constă în cuvinte elevate şi înţelepciune strălucită, nu acceptă lucrurile fără aparenţă de înţelepciune (nebune), slabe, de joasă clasă (josnice, dispreţuite), a căror existenţă nu poate fi verificată prin simţuri (1:27-29). Această înţelepciune este sortită încetării, pentru că Dumnezeu îi va pune capăt. Înţelepciunea lui Dumnezeu a fost ascunsă vreme de milenii, dar a fost revelată prin lucrarea şi învăţătura Domnului Isus şi reprezintă ceea ce Dumnezeu a pregătit celor ce-L iubesc şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nicio problemă să folosească ceea ce este desconsiderat de lume pentru a-şi arăta înţelepciunea.

Apostolul face această constatare despre diferenţele dintre cele două tipuri de oameni, dar şi dă răspuns la două întrebări importante: de ce nu înţelege omul firesc înţelepciunea lui Dumnezeu şi cum se poate ajunge în postura de a înţelege înţelepciunea lui Dumnezeu. Suplimentar am putea da un răspuns la întrebarea care se impune într-o astfel de discuţie: de unde ştiu că am Duhul Sfânt?

De ce nu înţelege omul firesc înţelepciunea lui Dumnezeu?

Apostolul Pavel consatată că înţelepciunea lui Dumnezeu nu a fost primită de niciunul „din fruntaşii veacului acestuia” (2:8). Ap. Ioan face o constatare similară când vorbeşte despre misiunea neînţeleasă a Domnului Isus. Când Lumina însăşi a venit în lume, întunericul – a se înţelege oamenii care au creat prin păcatele lor o lume a întunericului – nu a înţeles Lumina (In 1:5). Nici chiar în Biserica din Corint Pavel nu a găsit un teren mai propice pentru înţelegerea învăţăturii creştine, deoarece îi deconspiră pe corintieni zicând: „Nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti” (3:1). La fel îşi exprima dezamăgirea şi autorul Ep. către evrei când le vorbea despre hrana moale pe care încă este dator să le-o dea unora care ar fi trebuit să fie deja în stare să-i înveţe pe alţii (Evrei 5:11-6:3).

Apostolul pune degetul pe rană şi în v. 14 avem cele două motive pentru care omului firesc îi este imposibil să ajungă să înţeleagă înţelepciunea lui Dumnezeu.

Problema estetică

Întâi, Apostolul zice că „pentru el sunt o nebunie”, adică este o chestiune care ţine de prejudecăţi.  Omul firesc are o problemă care derivă din valorile sale şi modul în care se percepe pe sine ca şi consumator sau obiectul estetic. Cum poţi ajunge să convingi pe cineva că are nevoie de anumite lucruri, dacă nu te asiguri întâi că există convingerea că îi lipsesc. Ţi se pune o reclamă în poştă care zice: „Noi ştim ce ai nevoie pentru grădina ta”. Probabil că aşa este. Ce nu ştiu ei este că tu nu ai grădină, sau poate nici nu te interesează să ai una. Cum poţi să vorbeşti despre mântuirea lui Dumnezeu cu omul fără Dumnezeu care nici măcar nu conştientizează nevoia de Dumnezeu, care consideră că se descurcă singur şi că, în cel mai fericit caz, religia este o chestie care ţine de socializare, la care poate participa ocazional?

Există teologi, mai ales din tradiţia anabaptistă, menonită şi metodistă, care cred că natura omului este suficient de bună ca omul să poată alege pentru sine, să se întoarcă spre Dumnezeu şi chiar să rămână în credinţă. Teologii reformaţi şi mulţi teologi baptişti, cel puţin la începutul istoriei lor, au avut convingerea că în lipsa ajutorului lui Dumnezeu, niciun om nu putea face vreodată un lucru vrednic de atenţia lui Dumnezeu (Rom. 3).

Problema epistemologică

Apoi, Apostolul zice că omul firesc „nu le poate înţelege pentru că trebuie judecate duhovniceşte”, adică este o chestiune care ţine de infirmităţi.  Omul firesc are o problemă care derivă din abilităţile sale naturale sau dobândite. Deşi fiecare om primeşte ca daruri de la Dumnezeu „gândul veşniciei” şi „conştiinţa” acestea nu sunt suficiente pentru a ajunge să înţeleagă înţelepciunea lui Dumnezeu. În cazul celor mai mulţi oameni, aceste daruri se atrofiază cu timpul prin lipsa folosirii lor, sau prin întrebuinţare incorectă. Unii ajung să folosească natura spirituală a personalităţii umane pentru a se angrena într-o spiritualitate îndoielnică, în religie, sau, mai rău, în spiritism şi superstiţii. Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei ca să-L caute pe Dumnezeu, nu să-şi bată joc de El. Unii ajung să ignore conştiinţa, dar alţii ajung să o folosească pentru a-şi crea o reputaţie de umanişti sau de filantropi. Dumnezeu ne-a dat conştiinţa să realizăm că suntem atraşi înspre rău şi să căutăm ajutorul Lui pentru a face binele.

Să ne ajute raţiunea? Să fie de vreun folos intelectul? Dacă Evanghelia ar fi fost înţeleasă prin raţiunea omului, liderii lumii nu L-ar mai fi răstignit pe Domnul Isus şi nu ar mai fi fost nevoie de Duhul Sfânt. În lipsa Duhului Său, planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii nu poate fi nici măcar intuit, darmite înţeles, de raţiunea omului. Este aceasta o realitate sau doar o pretenţie falsă? Pavel spune aici că Duhul Sfânt este cel care declanşează totul şi el coordonează întregul proces de cunoaştere, înnobilând facultăţile naturale şi abilităţile dobândite cu prezenţa Sa.

Ca să ajungi să înţelegi înţelepciunea lui Dumnezeu ai nevoie de instrumentul corespunzător. Nu poţi sonda spaţiul cu tractorul, nici măcar cu cele mai dotate avioane supersonice, ci ai nevoie de sonde spaţiale. Nu poţi să te cobori în adâncimile mării cu autobuzul, nici chiar cu cele mai dotate portavioane, ci ai nevoie de submarine. Omul are abilitatea să se cunoască pe sine, adică viaţa sa emoţională şi a gândurilor sale, dar ca să investigheze activitatea organelor fizice are nevoie de aparate sofisticate. Tot la fel, ca omul să cunoască gândurile lui Dumnezeu, atât de diferite de ale noastre, superioare la superlativ faţă de ale noastre (Is. 55:8-9), are nevoie disperată de Duhul Sfânt. El singur poate da abilitatea de a înţelege lucrările lui Dumnezeu (2:10, 12, 13, 15-16). Numai când ajunge să împărtăşească „gândul lui Cristos”, numai atunci poate spera să ajungă la cunoaşterea autentică a lui Dumnezeu şi să aspire la o relaţie care să semene cu cea existentă între Dumnezeu şi Fiul Său.

Ce poate face omul firesc să ajungă la cunoaşterea de Dumnezeu?

La această întrebare există un singur răspuns: din punct de vedere teoretic şi practic omul firesc nu poate face nimic. Este imposibil să ne imaginăm un mort dorind sau fiind în stare să facă ceva pentru sine. Întrebarea mai corectă ar fi: Ce poate face Dumnezeu cu un om firesc să ajungă la cunoaştere de Dumnezeu?

Teologii reformaţi şi alţii care le-au urmat, au ajuns la concluzia că Duhul Sfânt demarează cunoaşterea de Dumnezeu, că dacă mântuirea trebuie să înceapă cumva atunci nu se poate decât printr-o pornire determinată lăuntric de prezenţa Duhului Sfânt (1Cor. 2:12). Când au contemplat realitatea contribuţiei lui Dumnezeu la mântuirea omului, pe care îl găseşte în moarte spirituală şi complet dezinteresat de mântuire, reformatorii au ajuns la o singură concluzie, anume că omul are parte de un har iniţial (prevenitor). Aşa au fost interpretate cuvintele Ap. Pavel din Efeseni 2:5-9 şi ale Ap. Ioan din 1Ioan 4:10, 19. Ca să vezi că au dreptate poţi să îţi dai răspuns la următoarele întrebări: Cum ai ajuns să ai interes pentru Dumnezeu? Cum s-a stârnit în tine nevoia după lucrurile spirituale? Cum ai ajuns să-ţi pese de nevoile altora şi să crezi că făcând aşa îl slujeşti pe Dumnezeu? Cum de cauţi răspuns la întrebările existenţei umane în Biblie, cartea pe care o urai sau o desconsiderai? Dacă încă nu te bucuri de acceptarea acestei realităţi şi totuşi eşti într-o adunare, experimentând închinarea cu Biserica, eşti pe o cale bună. Cere ajutorul lui Dumnezeu. Domnul Isus ne-a spus că lui Dumnezeu îi face o deosebită plăcere să ne dea daruri şi darul care nu doreşte să ni-L refuze este Duhul Sfânt (Luca 11:13).

Pe lângă raţionalişti, cei care cred că numai prin raţiune se poate ajunge la cunoaştere, sunt alţii care propun ca singură cale de cunoaştere experienţa (empiriştii), sau intuiţia (fenomenologii), sau credinţa (fideismul). Creştinii nu neagă aportul acestora în cunoaşterea de Dumnezeu, dar dacă rămânem doar la acestea, atunci convertirea este un exerciţiu pur uman, mimăm de fapt convertirea şi nu avem decât umanism cu faţă creştină. Toate aceste abilităţi pot fi în adevăr folositoare, dar numai după ce Duhul Sfânt porneşte lucrarea de curăţire a minţii noastre, intoxicată cu tot felul de învăţături toxice, unele chiar narcotice. Nu poţi ajunge învăţător în Biserică fără să fi trecut pe la dezintoxicare. Nu poţi să fii profesor universitar de filosofia religiei şi yogin, nici chiar iudeu practicant, şi de a doua zi să ajungi mare învăţător al Bisericii, chiar dacă între timp s-a petrecut naşterea din nou. Toate lucrurile sunt noi în adevăr, dar impactul învăţăturii asupra minţii poate să fie de durată. De aceea Pavel nu permitea ca Biserica să-şi aleagă prezbiteri dintre cei convertiţi de curând. Copiii şi adolescenţii sunt cei mai vulnerabili la învăţăturile străine. De aceea consider că nu este nicio onoare în a te lăuda cu converviterea lor câtă vreme nu au trecut testul maturităţii. Eu însumi m-am convertit la 15 ani, dar valul mare al încercărilor abia de atunci încolo a venit peste mine şi doar îndurarea lui Dumnezeu m-a ţinut aproape de El când fascinaţia cu lucrurile din jurul meu era atât de mare.

Să vedem exemplul marelui Apostol. După convertire, marele rabin Pavel a petrecut doi ani în Arabia, pentru ca abia după trei ani de la convertire să se întoarcă la Ierusalim pentru a se întâlni cu liderii Bisericii (Gal. 1:15-18). Barnaba l-a căutat pe Saul care era izolat în Biserica din pricina reputaţiei de persecutor al Bisericii şi l-a promovat la Antiohia (F. ap. 11:25-26), după care l-a luat ca parte a unei delegaţii de ducere de ajutoare din Antiohia la Ierusalim (F. ap. 11:27-30; 12:25). În postura de învăţător în Antiohia îl găsim pe Pavel când Duhul hotărăşte trimiterea lui şi a lui Barnaba pentru slujirea de apostoli (F. ap. 13:1-4).

Creştinilor care au ajuns fascinaţi de înţelepciunea lumii, sau care nu s-au lăsat niciodată dezintoxicaţi de aceasta, Pavel are următoarea recomandare: „cine se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun ca să ajungă înţelept” (3:18-20). Motivaţia arată înspre deşertăciunea înţelepciunii fireşti pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Înseamnă oare aceasta să renunţăm la raţiune? Nicidecum. Să demisionăm ca fiinţe gânditoare şi să devenim nişte mistici care experimentează Dumnezeirea? Pavel nu ar fi de acord cu aceste interpretări ale noastre. Un erudit care a fost învăţat să cunoască realitatea prin anumite metode ştiinţifice, va avea pretenţia să-L pună pe Dumnezeu în eprubetă şi va fi dezamăgit pentru că nu se poate. Dumnezeu este spirit. Nu poate nimeni să taie o bucată din mantia lui Dumnezeu să ne-o dea spre cercetare. Nu poate nimeni să-L înregistreze pe Dumnezeu pe o casetă video ca să nu putem pronunţa asupra Sa. Chiar şi cercetătorii Bibliei împărtăşesc diverse metode de înţelegere a Bibliei şi pot ajunge prizonierii tehnicilor lor de lucru şi, în ultimă instanţă, ai necredinţei. Ca să fie autorizată de Dumnezeu experienţa şi cunoaşterea noastră trebuie verificată cu Scriptura, cu care nu se poate contrazice, pentru că este inspirată de acelaşi Duh Sfânt de la care pretindem că am primit experienţa.

Credinciosul trebuie să renunţe la pretenţiile sale arogante de a înţelege şi explica divinitatea ca şi cum ar fi un obiect al cunoaşterii sale. Dumnezeu trebuie să fie sursa şi obiectul închinării noastre. Cunoaşterea nu ne-a fost dată ca un scop în sine, ci ca o unealtă în apropierea de Dumnezeu. Tocmai aici rezidă a doua soluţie oferită de Ap. Pavel: trebuie să căutăm să-L cunoaştem pe Cristos (3:21-23). O cunoaştere pur intelectuală este lovită de nulitate. Cunoaşterea presupune relaţie şi reciprocitate. Unii vor descoperi în ziua judecăţii că au fost îndrăgostiţi de propria imagine despre Cristos, dar nu de adevăratul Cristos, Care le va spune: „Plecaţi de la mine, căci nu vă cunosc!” (Mt. 7:23). Condiţia de a-L cunoaşte pe Cristos derivă din prezenţa Duhului în credincios.

De unde ştim că avem Duhul?

Deja l-am auzit pe Pavel mărturisind că Dumnezeu în suveranitatea Lui îi alege pe unii oameni (1:26-28). La această manifestare a suveranităţii lui Dumnezeu, Pavel adaugă acum şi faptul că Dumnezeu le oferă Duhul Său (2:12), ofertă făcută prin har (2:12). În lipsa Duhului este imposibilă cunoaşterea lui Dumnezeu. Singurul care cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu este Duhul Său şi, dacă Dumnezeu nu ni L-ar da, am fi în ignoranţă totală de planul Său, care îl are în centru pe Isus Cristos şi nu darurile spirituale, sau nevoia omului de mântuire.

În lipsa Duhului este imposibilă sfinţirea, curăţirea şi îndreptăţirea (1Cor. 6:9-11), dar şi perseverarea în sfinţire după chipul Domnului (1Cor. 6:19; 2Cor. 3:17-18). Numai cine are Duhul Sfânt se poate închina lui Dumnezeu şi poate recunoaşte Dumnezeirea lui Cristos (1Cor. 12:1-3). Cine are Duhul Sfânt primeşte dar spiritual / daruri spirituale pentru zidirea Bisericii (12:4-13). Duhul aduce speranţă (2Cor. 5:1-5) şi răbdare (2Cor. 6:3-6) şi toate celelalte roade spirituale (Gal. 5:22-23).

Tocmai despre aceste învăţături urmează să ne ocupăm pe rând în dăţile următoare.

Cât de grav este diagnosticul dat de Ap. Iacov! Înţelepciunea care se materializează în dezbinare, pizmă amară, ceartă, tulburare şi fapte rele nu este duhovnicească este firească, este drăcească. Înţelepciunea duhovnicească este cunoscută pentru preocupare pe care posesorul ei o are pentru curăţie, blândeţe, ascultare, îndurare, dreptate, transparenţă şi, mai presus de toate, pace. Făcătorii de pace au promisiunea că vor fi numiţi „fiii lui Dumnezeu” (Mt. 5:9) şi că Dumnezeu îi va asista în umblarea lor în neprihănire (Iv 3:18).

Adevărata înţelepciune vine de la DUHUL SFÂNT, care descoperă lucrurile adânci ale lui DUMNEZEU celor care-L iubesc pe DUMNEZEU, celor ce au gândul lui CRISTOS, celor ce sunt ai lui CRISTOS.

Comentarii închise la Dacă Duhul Sfânt nu e, atunci … nimic nu e (1Corinteni 2:6-3:3)

Din categoria 1Corinteni, Biserica, Utilităţi pentru adunare

Ce este Biserica?

Pentru a se păstra în viaţă, omul are nevoie de anumite lucruri indispensabile, fără de care viaţa nu ar fi posibilă. Există alte lucruri care, deşi nu sunt absolut obligatorii, îi conferă o calitate superioară a vieţii sale. De exemplu, omul nu poate trăi fără apă decât 9 zile, la temperaturi mai mici de 300C, iar fără hrană rezistă între trei şi şase săptămâni. Mahatma Gandhi a supravieţuit unui post de trei săptămâni, iar în Biblie ni se spune că Moise a postit 40 de zile de două ori la rând (Ex. 34:28; Deut. 9:11-10:11). Diferenţa dintre cei doi este că Moise a stat în prezenţa lui Dumnezeu. Ilie a călătorit spre muntele Horeb timp de 40 de zile fără apă şi hrană şi s-a întors în acelaşi fel (1Regi 19). Domnul Isus a fost ispitit de Satana în pustie timp de 40 de zile. Despre fascinaţia unor grupări creştine pentru postul prelungit (21, 40 de zile) vom vorbi cu alt prilej, dar este destul să observăm aici că nu ne este cerută o asemenea jertfă şi experienţa noastră măruntă nu se poate asemăna cu misiunea lui Moise, Ilie sau a Domnului Isus.

Revenind la lucrurile indispensabile vieţii, este important ca omul să aibă şi adăpost. Ca să-şi păstreze calitatea de fiinţă umană, omul are nevoie de relaţii semnificative. Suplimentar se mai pot adăuga diverse alte lucruri care îi pot spori confortul, precum hainele călduroase pe timp friguros, mijloacele de transport, instrumentele muzicale, armele şi altele.

Dacă ne vom gândi la Biserică, ce anume este absolut vital pentru existenţa sa şi ce anume sporeşte „confortul” de a fi Biserică? Care sunt acele realităţi în lipsa cărora Biserica încetează a mai fi Biserică? Apoi care sunt acele realităţi a căror prezenţă în viaţa Bisericii îi înlesnesc viaţa ca Biserică? Am început studiul nostru din prima epistolă a lui Pavel către corintieni evidenţiind faptul că biserica din Corint avea o înţelegere greşită cu privire la distincţia dintre Apostoli şi misionari. Acum vom discuta despre o altă clarificare pe care o face Pavel, aceea cu privire la Biserică. Ce anume dă caracterul distinctiv al Bisericii şi care sunt acele realităţi fără de care Biserica încetează a mai fi Biserică? În primele nouă versete din Prima epistolă către corintieni, Pavel vorbeşte despre darul întreit oferit de Dumnezeu-Sfânta Treime Bisericii şi despre ţelul întreit al Bisericii pe pământ. Darul întreit constă dintr-o comunitate lărgită, o chemare la părtăşia cu Dumnezeirea şi daruri spirituale. Ţelul întreit constă din sfinţire, mărturisire şi aşteptarea revenirii Domnului Isus. Din împletirea acestor daruri şi ţeluri se pot evidenţia mărcile distinctive ale Bisericii.

Biserica este o comunitate

Pavel îşi adresează epistola către „Biserica lui Dumnezeu (ekklesia tou Theou) din Corint, … împreună cu toţi ceilalţi din orice loc” (1:2). În primul rând Biserica este un grup de oameni, o comunitate. „Biserica este o adunare, dar nu orice adunare este o biserică.” (Miroslav Volf) Biserica este o comunitate formată din mai mulţi indivizi, nu un singur individ (Mt. 18:20). Nimeni nu poate pretinde că singur ESTE Biserica. Totuşi, o singură comunitate locală se poate numi Biserică, la fel de bine cum totalitatea ucenicilor lui Cristos de pe pământ şi din toate timpurile se poate numi Biserică.

Când Pavel călătorea prin provinciile Imperiului roman, Biblia spune că întărea în credinţă „bisericile” nu BISERICA (F. ap. 15:41; 16:5), transmitea salutări din partea bisericilor pe care le vizitase (Rom. 16:16; 1Cor 16:19), stabilea rânduieli unitare în toate bisericile (1Cor. 7:17; 11:16; 14:33-34; 16:1). De fapt întreg Noul Testament se referă la comunitatea locală a fraţilor cu termenul de Biserică şi foloseşte termenul „biserici” pentru totalitatea adunărilor locale dintr-o regiune geografică: în Asia (1Cor. 16:19; Ap. 1:4, 11), în Ahaia (2Cor. 1:1), în Macedonia (2Cor. 8:1), în Galatia (Gal. 1:2), în Iudeea (Gal. 1:22; 1Tes. 2:14). Unii slujitori, ca şi Pavel de exemplu, sunt consideraţi slujitori ai tuturor bisericilor, deşi au fost ordinaţi de biserica din Antiohia pentru misiune internaţională (2Cor. 8:18-19, 23-24; 11:8, 28).

Înţelegem de aici că Biserica posedă o dimensiune locală şi una regională, universală chiar, dar niciodată o dimensiune naţională. Din această perspectivă titlul Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste este corect.

Cine este membru al unei Biserici locale este concomitent şi parte a Bisericii universale, dar nu poţi fi membru al Bisericii universale fără să fi parte a unei Biserici locale. Acea Biserică locală care se consideră atât de unică încât refuză asocierea cu alte Biserici locale, care nu acceptă manifestarea universală a Bisericii, a încetat să mai fie Biserică; este mai degrabă un club. Bisericii locale nu îi lipseşte nimic din ceea ce face biserica să fie Biserică, pentru că este adunarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu veghează la binele poporului Său.

Pentru înţelegerea naturii Bisericii metaforele (imaginile) folosite cu privire la ea sunt foarte relevante: poporul lui Dumnezeu, trupul lui Cristos, Templul lui Dumnezeu, ogorul lui Dumnezeu (Pavel), turma lui Dumnezeu, poporul lui Dumnezeu de preoţi şi regi (Petru), prieteni şi fraţi (Ioan), Cetate şi Mireasă (Apocalipsa). Din toate reiese că Biserica este într-o strânsă relaţie cu Dumnezeu, Care îi defineşte existenţa, şi că Biserica este un întreg constituit din multe părţi, strâns legate între ele.

Rămâne întrebarea: cât de mică poate fi o adunare ca să poată fi considerată o Biserică. Mulţi dintre noi am avut şi unii încă mai avem experienţa unor adunări foarte mici. Pentru că este vorba despre relaţia dintre mai multe persoane este legitim să vorbim despre o instituţie. Oriunde există o societate, adică un grup de oameni, se ajunge prin consens la promovarea unor reguli de convieţuire publică şi privată. Individul nu poate fi o instituţie, dar o comunitate poate. Fiind o instituţie, Uniunea Bisericilor Baptiste din Romania are un Statut care reglementează relaţiile dintre Bisericile componente şi dintre membrii acestora. Conform Statutului nostru o adunare există din momentul în care se decid 20 de persoane majore să o înfiinţeze. Tot la fel un grup cu 3-19 membri majori se poate constitui ca biserică filială. Ca să putem da un răspuns satisfăcător la această întrebare trebuie să vedem ce funcţii serveşte o asemenea comunitate. Deocamdată am subliniat faptul că Biserica este o comunitate.

Biserica este o comunitate de natură spirituală

Pavel afirmă că Biserica este comunitatea lui Dumnezeu, formată din oameni care au o chemare specială de natură spirituală. Termenul ebraic qahal, tradus prin grecescul ekklesia, sugerează adunarea poporului lui Dumnezeu în jurul lui Dumnezeu pentru îndatoriri spirituale. În greceşte, în textele din afara Bibliei, termenul ekklesia desemna adunarea populară convocată de câteva ori pe an în oraşele greceşti pentru discutarea unor chestiuni orăşeneşti. În Noul Testament, Biserica este comunitatea oamenilor chemaţi de Dumnezeu din lume ca să fie sfinţi, după ce tot ei au fost sfinţiţi (adică puşi deoparte) în Isus Cristos. Chemarea lui Dumnezeu are implicaţii etice: cel chemat are obligaţia să se deosebească de cei nechemaţi şi o poate face pentru că Dumnezeu îi dă puterea aceasta prin Duhul Sfânt.

Biserica nu este nici un organism social şi nici o asociaţie, din moment ce membralitatea în Biserică se bazează pe renaştere spirituală. Renaşterea spirituală permite depăşirea oricăror bariere sociale, politice sau culturale. În poporul lui Dumnezeu autentic nu se face discriminare pe criterii de rasă, sex, naţionalitate, ocupaţie sau poziţie socială. Pavel chiar atrage atenţia că Dumnezeu pare să atragă mai mult pe cei modeşti şi nebăgaţi în seamă ai societăţii. Aceasta nu înseamnă că printre cei chemaţi nu sunt şi patricieni, precum Cloe şi Iustus din Corint, cei din casa Cezarului, oameni de afaceri, precum Lidia şi Filimon, şi oameni educaţi, precum Apolo. Şi noi în vremurile noastre ne întâlnim cu aceeaşi situaţie. Ce afirmă Pavel nu înseamnă nici că cei credincioşi nu pot ajunge pe parcursul vieţii să devină mai înstăriţi, mai cunoscuţi sau mai inteligenţi. Ap. Iacov atrage atenţia că una dintre dovezile transformării creştinului prin Cuvânt este tocmai abilitatea sa de a nu face discriminare după faţa omului (cap. 2).

Biserica este acea comunitate umană care se adună în jurul persoanei lui Isus Cristos ca Mântuitor şi Domn, cu care şi are părtăşie prin Duhul Sfânt (1Cor. 1:9). Domnul Isus este temeiul renaşterii spirituale lucrate după planul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt lucrează în Biserică pregătind poporul pentru ziua încheierii tuturor lucrurilor (1:7-8). Creştinii au părtăşie unii cu alţii şi cu Dumnezeu-Sfântă Treime pentru că au ceva în comun: Duhul Sfânt. Această realitate este subliniată în diverse feluri de Pavel, atunci când foloseşte pronumele „noi” cu referire la membrii Bisericii universale şi la biserica locală din Corint: noi am crezut aceeaşi Evanghelie (15:1-11), am fost cumpăraţi cu un preţ (7:23), am primit Duhul lui Dumnezeu (2:12), Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi ca într-un Templu (6:19), am fost botezaţi într-un singur Duh (12:13).

Când o persoană se converteşte ea nu devine Biserica, ci este adăugată la Biserică (F. ap. 2:41). Biserica este lucrarea lui Dumnezeu, la fel cum şi convertirea este lucrarea lui Dumnezeu. Când un credincios adoarme în Domnul, Biserica nu îşi încetează existenţa, ci îşi continuă existenţa până când Cristos îşi va răpi Biserica. Când un credincios decide să se retragă dintr-o adunare, fără a deveni membru al unei alte adunări, dovedeşte o săracă înţelegere a Bisericii. Biserica îşi continuă existenţa şi fără acela, dar acel credincios se sustrage tocmai scopului intenţionat de Dumnezeu pentru mântuirea sa. Într-un asemenea context, Ciprian, episcopul Cartaginei din sec. al III-lea, ajunsese să spună următoarele afirmaţii care au devenit dictonuri teologice (din păcate adeseori folosite în afara contextului): „Nu este creştin acela care nu este în Biserica lui Cristos”, „Nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată acela care nu are ca mamă Biserica” şi „Nu există mântuire în afara Bisericii”.

Aici este nimerit să facem distincţia dintre Biserică şi Împărăţia lui Dumnezeu. Amândouă sunt realităţi spirituale care îşi găsesc materializare în fapte generate de persoane cu caractere înnoit, care pot avea o manifestare concretă de teritorii sub administraţie teocratică. Împărăţia lui Dumnezeu ca teritoriu sub administraţie divină rămâne un deziderat escatologic, care poate fi realizat deocamdată doar pentru o vreme şi în anumite locuri. Împărăţia se extinde prin lucrarea Bisericii, deoarece Biserica este mama noastră, în sensul că oamenii sunt convertiţi prin lucrarea Bisericii conlucrătoare cu Dumnezeu. Aici Scriptura se referă la lucrarea tuturor membrilor ei, consideraţi preoţi, şi nu la lucrarea unor prelaţi sau clerici. Împărăţia lui Dumnezeu a generat Biserica, dar Biserica este instrumentul şi custodele Împărăţiei (Millard Erickson).

Biserica este o comunitate spirituală activă / dinamică

În aşteptarea Zilei Domnului Biserica nu aşteaptă cu braţele încrucişate, sau mirată, descumpănită, descurajată ori înfricoşată, ci activă cu gândul la Domnul pe care Îl vor vedea în curând. Biserica este activă în exterior, în relaţia cu semenii, în interior, în relaţia cu membrii Bisericii.

În ce priveşte relaţia Bisericii cu semenii, Dumnezeu aşteaptă de la Biserica Sa să depună mărturie folosind darurile cu care a fost echipată de Duhul Sfânt (1:4-6). Mărturia poate fi depusă şi prin botez şi Masa Domnului, dar şi prin alte lucrări cu caracter misionar ale Bisericii: fie că sunt educative, sociale sau culturale. Ap. Pavel revine mai târziu în epistolă asupra discuţiei despre daruri şi clarifică nişte principii de folosire a lor în public, deoarece corintienii ajunseseră la abuzuri. Folosirea darurilor priveşte zidirea Bisericii şi nu a individului, ea priveşte proclamarea Evangheliei şi nu etalarea spiritualităţii personale.

În ce priveşte relaţia Bisericii cu membrii săi, Dumnezeu aşteaptă ca Biserica să fie preocupată de sfinţirea membrilor săi şi de urmarea învăţăturii apostolice. Revenind la afirmaţiile lui Pavel având ca subiect pronumele „noi” constatăm unele care au de a face cu preocuparea pentru moralitate: noi suntem alergători în arenă (1Cor. 9:24-27), nu ne asociem cu cei care fac de ruşine numele de creştin (5:9-13), urmărim binele altora, nu al nostru personal (10:24), suntem judecaţi de Domnul prin disciplinare (11:32).

Când discutăm problema sfinţirii trebuie să luăm în calcul o normă, agreată de întreaga comunitate, definitorie pentru identitatea ei. Această normă nu poate fi alta din perspectiva lui Pavel, decât predicarea apostolică. Desigur aceasta include şi interpretarea creştină (nu iudaică) a Noului Testament. Primii convertiţi dintre iudeii de la Ierusalim după Rusalii şi-au construit o nouă identitate pe baza părtăşiei lor din care nu lipsea rugăciunea, frângerea pâinii şi învăţătura apostolilor (F. ap. 2:42).

Pavel îi cheamă pe corintieni în repetate rânduri la urmarea modelului şi învăţăturii oferite de Domnul Isus şi urmate de Apostol (1Cor. 4:16-17; 7:17; 11:23; 14:37-38; 15:1-11). Acestor versete li se adaugă numeroase alte referinţe la ştiinţa corintienilor („toţi ştim”, „nu ştiţi?”, „să ştiţi”) şi la îndreptările aduse de Pavel modului greşit în care corintienii au aplicat învăţăturile sale (după cum vom vedea în dăţile viitoare). O învăţătură greşită răspândită printre corintieni era cea legată de lucrurile viitoare: corintienii credeau că binecuvântările veacului viitor sunt deja disponibile. Din paragraful 1Cor 4:8-13 reiese că, în timp ce Pavel se străduise să le explice teologia crucii, corintienii erau mai interesaţi de teologia triumfalismului. Carson constata că „ei cred că sunt deja împăraţi, în timp ce apostolii care le-au adus Evanghelia vin în urma alaiului, condamnaţi să moară în arenă” (Carson, Introducere în Noul Testament, p. 491). Pavel îndrăzneşte să ia exemplul şi să-l întoarcă cu susul în jos şi în 2Corinteni 2:14-16 să accepte ideea că suntem în coloana deschisă de carul celui triumfător, dar suntem printre victimele care urmează să fie sacrificate. Teologia carismatică, de speţa celei promovate de Chris Oyakhilome din Africa de Sud şi de Străjerii din România prin teoria „proclamă şi vei avea” presupune exact acelaşi tip de interpretare.

Aici este vorba despre diferenţele existente între modul în care este perceput viitorul, adică relaţia dintre veacul de acum şi veacul viitor: escatologie realizată, supra-realizată (p. 513) sau futuristă. Escatologia realizată susţine că anumite aspecte ale Împărăţiei lui Dumnezeu sunt deja prezente în veacul acesta, încă de la începutul lucrării Domnului Isus, dar că Împărăţia lui Dumnezeu ÎNCĂ nu a sosit în deplinătatea puterii sale. De la Oscar Cullman încoace aceasta este interpretarea teologică majoritară. Escatologia supra-realizată susţine că toate aspectele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt deja prezente în veacul acesta, că Împărăţia a venit DEJA în toată puterea ei. Escatologia futuristă susţine că Împărăţia lui Dumnezeu încă stă să vină în veacul viitor. Boala, suferinţa de orice fel vor fi definitiv eradicate numai în veacul viitor prin deschiderea accesului la pomul vieţii. Efectele păcatului şi ale morţii nu vor mai fi în veacul viitor prin îndepărtarea definitivă a păcătoşilor şi a morţii, care vor fi aruncaţi în iazul de foc. Până una-alta acestea rămân parte a vieţii noastre, chiar şi a creştinului şi Dumnezeu le foloseşte cu mare succes pentru formarea caracterului nostru.

În fine, o Biserică adevărată are şi o conducere autorizată căreia Biserica i se supune ca Domnului. Tocmai pentru că nu a înţeles problema supunerii faţă de autoritate, Biserica din Corint a ajuns la diviziune şi păcat. Pentru faptul că nu au înţeles nici ce înseamnă Biserica, Pavel a trebuit să-şi ia timp să îi recupereze pe fraţii din Corint.

La întrebarea pusă mai la început – Ce anume face o comunitate să fie Biserică? – putem acum răspunde: să fie credincioşi care să se slujească unii altora şi lumii cu darul oferit lor de Dumnezeu, să ofere hrană spirituală din belşug şi conducere vizionară. Nu numărul contează membrilor contează, pentru că Dumnezeu este acolo unde sunt doi sau trei, ci maturitatea acestora şi disponibilitatea acestora de a se lăsa folosiţi de Dumnezeu.

Concluzii

Ce face o comunitate să fie Biserică? Cu siguranţă nu autorizarea de către stat, care foloseşte criteriul reprezentativităţii (cine nu reprezintă mai mult de 5% din populaţia ţării nu este recunoscut ca şi cult creştin). Baptiştii au militat dintotdeauna pentru separarea Bisericii de stat şi s-au opus interferenţei statului în problemele religioase. Totuşi trebuie să ascultăm de legea statului, atâta vreme cât ea nu contrazice ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.

Ce face o comunitate să fie Biserică? Cu siguranţă nu numele pe care şi l-au pus. Sunt multe comunităţi umane care se prezintă astăzi ca şi BISERICI, cu nume care mai de care mai impunătoare: Biserica lui Cristos, Biserica apostolică, Biserica lui Cristos şi a sfinţilor zilelor de pe urmă. Nu numele face o Biserică. Ortopraxia (trăirea corectă) şi ortodoxia (convingerea corectă) nu este dată de pretenţia de a le avea, ci de îndeplinirea standardului apostolic. Ereticii (cei care împărtăşesc doctrine deviante de la învăţătura sănătoasă) îşi dau o şansă în plus faţă de schismatici (cei care părăsesc Biserica mamă din pricina convingerilor lor), pentru că cei dintâi rămân în Biserică, se supun autorităţii ei şi vor putea experimenta îndreptarea, înnoirea şi transformarea.

Ce face o comunitate să fie Biserică? Biserica este o comunitate de natură spirituală pentru că este constituită din oameni care au experimentat o renaştere spirituală şi experimentează părtăşia cu Dumnezeu-Sfântă Treime. Biserica este o comunitate de natură spirituală activă, adică implicată în mărturisirea Evangheliei prin cuvinte şi necuvinte, şi o Biserică preocupată de păstrarea standardului de curăţie şi învăţătură sănătoasă după învăţătura apostolică. Biserica este o instituţie pentru că presupune o comunitate umană stabilă, între ai cărei membri trebuie să se stabilească relaţii.

Consider că bisericile baptiste întrunesc calităţile bisericii autentice. Este oportună o reformă în cadrul bisericilor baptiste? Desigur, acolo unde doctrina este contrazisă de practică. Reforma mai poate privi în bisericile baptiste şi partea instituţională a bisericii, dar nu doctrina ei. Întotdeauna mai este loc pentru reformă instituţională. Acolo unde Mărturisirea de credinţă nu este specifică şi mai este loc de clarificări, acestea nu pot contrazice niciodată esenţa doctrinei creştine şi învăţătura Cuvântului.

 

Comentarii închise la Ce este Biserica?

Din categoria 1Corinteni, Biserica