Arhive pe etichete: 1Corinteni

Practica îndreptării păcătoşilor în Biserică (1Cor. 5:1-6:11)

Curăţirea de păcat nu are festivaluri religioase şi nici anotimpuri. De ce am ales acest fragment de text şi nu altul? Întrucât Pavel îi citează pe corintieni de trei ori, am fi putut discuta fiecare dintre aceste secţiuni separat: 5:1-8, 5:9-13, 6:1-11. Totuşi ele sunt strâns legate de o temă comună şi de nişte elemente de coeziune interioară a discursului care m-au obligat să le păstrez împreună: există o listă de persoane cu vicii care este amintită de două ori (5:11; 6:9-10), în fiecare dintre cele trei pasaje există amintit verbul „a judeca” cel puţin o dată şi de opt ori în ultimul pasaj, sau alte verbe care descriu atitudini ferme împotriva păcatului: „a da afară pe cel rău” (5:2, 13), „a da pe mâna Satanei” (5:5), „a nu avea niciun fel de legături” (5:9-11). Avem chiar o sentinţă în toată regula (5:4-5). Cunoaşterea corintienilor este din nou pusă la teste de Apostol, pentru că le-o corectează şi le este ironizată prin formula: „Nu ştiţi?” (5:6; 6:2, 3, 9). Aşadar, puse împreună elementele comune ne orientează înspre o temă care priveşte administrarea situaţiilor de păcat din Biserică după modelul apostolic.

Această învăţătură paulină a fost cauzată fără îndoială de cel puţin două situaţii problematice din Biserică: un incest şi un proces la tribunal între unii dintre membrii Bisericii. Cine idealizează situaţia din Biserica primară, ori nu înţelege Biblia, ori vrea să manipuleze cu ideologia. Pavel argumentează teologic împotriva modului în care Biserica a preferat să se raporteze la aceste situaţii conflictuale din interiorul Bisericii. Biserica a preferat lipsa oricărei acţiuni directe, dar Pavel instruieşte înspre soluţii radicale şi de confruntare.

Înainte de a vedea soluţiile apostolice pentru situaţiile acestea, se impune discutarea a două chestiuni preliminare. Întâi, de ce să vorbim despre păcatul creştinilor? Şi creştinii păcătuiesc? Desigur, şi creştinii mai pot păcătui pentru că încă poartă cu ei o fire pământească, descrisă ca păcătoasă, care prin neveghere îi poate atrage în păcat. Diferenţele mari dintre un creştin şi un necreştin sunt că un creştin nu trebuie să păcătuiască şi nu se bucură în păcat, ar putea să se împotrivească ispitei, iar atunci când păcătuieşte un creştin, Duhul îl mustră şi el se pocăieşte. De aceea este mai natural să vezi un creştin care se pocăieşte de păcatul său decât un creştin care păcătuieşte şi rămâne în păcatul acela. Apostolul Ioan ne atrage atenţie că nu ne putem lăuda cu o viaţă totalmente lipsită de păcat, decât dacă vrem să ne amăgim singuri şi să-i minţim pe semeni (1Ioan 1:8-9).

Nu decredibilizăm creştinismul când deconspirăm în public pe creştinii păcătoşi? Este indicat să ne spălăm rufele în public? Nu ne discredităm singuri vorbim înaintea necreştinilor despre metehnele noastre? Dacă păcatul creştinilor decredibilizează creştinismul înaintea necreştinilor, atunci moralitatea creştinilor ar trebui să credibilizeze şi mai mult creştinismul? Ştim că lucrurile nu stau chiar aşa. Pe câţi oameni aţi auzit mărturisind că exemplul moral al unui creştin i-a fost SUFICIENT ca să se întoarcă la Dumnezeu? Ce fel de om credeţi că este acela care zice: „Din cauza greşelii cutărui creştin, sau imoralităţii cutăruia, eu nu mai pot să cred în Dumnezeu”? O viaţă principială exemplară, în lipsa mărturiei cuvintelor, nu este suficientă pentru a conduce pe cineva la credinţa în Isus Cristos. Credinţa vine în urma auzirii ne învaţă acelaşi Ap. Pavel (Rom. 10).

Cu toate acestea, responsabilitatea creştină faţă de Dumnezeu în privinţa standardului de moralitate promovat prin cuvinte şi fapte rămâne valabilă şi nu este cu nimic mai puţin importantă. Ba chiar Dumnezeu îi va trage la socoteală pe toţi, creştini şi necreştini deopotrivă, pentru modul în care au trăit. În plus vom da socoteală nu numai de cele săvârşite de noi, ci şi de cele care i-au influenţat în rău şi pe alţii (Mt. 18:6-8). Aşadar îi spunem păcatului pe nume, indiferent de cine este făptaşul său. Cine nu vrea să se îndrepte, trebuie să fie ajutat să se îndrepte în Biserică. Nu se recurge la mustrarea publică a creştinilor decât în cazul celor care nu se pocăiesc.

Apoi, noi facem diferenţa între creştini nominali şi creştini practicanţi. Biblia nu o face. Creştinii nominali nu sunt creştini defel. Ori eşti creştin, adică ucenic al lui Cristos, ori nu eşti deloc. Desigur, poţi fi un ucenic mai slab, mai neinstruit, dar nu poţi fi ucenic de formă. Poţi mima anumite practici creştine, dar Dumnezeu care cunoaşte inima ta, ştie exact ce fel de hram porţi. Tu poţi pretinde că porţi hramul arhanghelului Mihail şi Gabriel, dar de fapt nu eşti bun de nimic în Împărăţia lui Dumnezeu: mintea ta nu a fost schimbată, gura ta este tot batjocoritoare, inima ta este tot rea, picioarele tale tot la rău aleargă şi de pocăinţă nu vrei să auzi. Tu trebuie să te întâlneşti cu Dumnezeu cu adevărat, pentru că nu te-ai întâlnit niciodată.

Noi facem diferenţa între creştini fireşti şi creştini spirituali, dar Biblia nu o face. Pavel vorbea în 1 Corintieni 2:14 şi 3:1 despre un hibrid ciudat de creştini care în loc să se lase coordonaţi de Duhul se lasă coordonaţi de fire. Creştinul firesc este un oximoron. O asemenea specie nu există; o asemenea specie este o bestie neviabilă, ca şi basiliscul lui Cornilescu, un hibrid imposibil între şarpe şi cocoş (Is. 14:29). În cel mai fericit caz am putea admite că este un hibrid steril, ca şi catârul.

Să ne întoarcem la problemele din 1Corinteni 5 şi 6. Aşadar prima problemă de imoralitate din Corint era incestul: relaţia intimă între un bărbat şi mama sa vitregă. Interdicţia era foarte clară în Legea lui Moise. De ce s-a ofensat atât de tare Apostolul, din moment ce aici aveam neevrei? Este Legea lui Moise valabilă şi pentru ei? De fapt scrisoarea lui Pavel nu precizează nimic despre etnia celor vinovaţi. Chiar dacă ar fi precizat, nu avea nicio importanţă din moment ce învăţătura era dată întregii Biserici din Corint şi Bisericii universale. Înţelegem de aici, o dată în plus, că standardul Legii lui Moise, rămâne valabil pentru creştini, ca şi tipar după care este apreciată moralitatea lor.

Pentateuhul era foarte clar în privinţa incestului, considerat o urâciune înaintea lui Dumnezeu, un păcat grosolan, un mod de viaţă păgân pe care Dumnezeu nu îl tolera (Lev. 18, mai ales v. 8). Ciudăţenia situaţiei din Biserica din Corint consta în faptul că lui Pavel i s-a raportat nu numai de existenţa ei dar şi de mândria corintienilor în tolerarea acestei situaţii. Ce oameni deschişi la minte, ar putea spune cineva! În unele teritorii din SUA şi în Marea Britanie, sub presiunea neopăgânilor atei, s-a ajuns la scoaterea în afara legii a colindatului de Crăciun, la obligaţia de a ordina homosexuali, sau de a închiria localul Bisericii pentru nunţi între homosexuali. Acolo unde Biserica nu a acceptat aceste constrângeri s-a ajuns la tribunal. Din păcate, au existat destule biserici care nu s-au opus, ci chiar s-au considerat onorate să fie atât de tolerante. Cine ştie, spuneau ele, poate că aceasta este ocazia cu care vor intra şi homosexualii în Biserică.

Datoria Bisericii: judecata păcătoşilor şi despărţirea de cei notorii. Soluţia autorizată într-o asemenea situaţie ar fi trebuit să fie întristarea pentru păcătos, dar şi îndepărtarea păcătosului din mijlocul adunării. Apostolul se sesizează din oficiu şi ia atitudine, imaginând o adunare generală a Bisericii din Corint, unde, fiind şi el prezent, s-a hotărât în Numele Domnului Isus ca vinovatul să fie scos din Biserică, adică dat pe mâna lui Satana pentru ca să fie sancţionat în trup, cu speranţa ca spiritul să fie recuperat, când Dumnezeu va hotărî lucrul acesta. Aşadar, disciplinarea prin excludere din comuniunea Bisericii reprezintă un act de o foarte mare seriozitate şi gravitate, pentru că vinovatul a fost dovedit şi apartenenţa sa la Biserică a fost întreruptă. Scos de sub autoritatea Bisericii, omul este dat pe mâna lui Satana, este vulnerabil pentru că nu mai are protecţia lui Cristos, Capul şi Mirele Bisericii, iar diavolul poate să-şi facă voia cu trupul lui. Aceasta înseamnă că duhul său rămâne în continuare departe de controlul diavolului, dar fiind disciplinat în trup prin lucrările diavolului, creştinul care a ajuns să trăiască în păcat este conştientizat de situaţia gravă în care s-a pus singur şi de consecinţele grave ale alegerii sale.

Predarea către Satana a creştinului care a ajuns să trăiască în păcat nu înseamnă lepădarea definitivă pentru că mai există speranţă pentru el. Acesta a ajuns prin neveghere să se împietrească faţă de lucrarea Duhului Sfânt. Acum, sub presiunea sancţiunii, a despărţirii Bisericii de el şi a suferinţei primite în trup, mintea lui este constrânsă să gândească mai lucid, să înţeleagă ce a pierdut şi să se întoarcă la Domnul.

Predarea către Satana a creştinului care a ajuns să trăiască în păcat nu înseamnă posedare demonică. Viaţa creştină nu este un continuu ciclu posedare-deposedare-reposedare. Satana nu iese afară cu una cu două. De aceea prezenţa lui într-un om este cunoscută drept POSEDARE. Tot la fel, Duhul Sfânt nu se joacă de-a v-aţi ascunselea cu diavolul: când el intră în viaţa cuiva, nu iese de acolo la prima nemulţumire şi nici chiar la intristări repetate. „Lui Dumnezeu nu-i pare rău de chemarea făcută şi nici de darurile oferite”.

Învăţătura Domnului Isus cu privire la duhul exorcizat care se întoarce cu mai multe duhuri în omul de unde a fost scos (Luca 11:24-26) se referă la cei care au beneficiat de aceste eliberări şi nu au primit pe nimeni în casă. Din moment ce rabinii din vremea Domnului Isus făceau exorcizări, învăţătura se referea la pacienţii lor în primul rând. Învăţătura Domnului Isus trebuie pusă în contextul v. 23 şi 28 din Luca 11, unde ni se atrage atenţia că trebuie să păstrăm o relaţie apropiată cu Domnul Isus dacă vrem să protejăm de demoni.

Nu ştim dacă printre cei exorcizaţi de Domnul Isus au fost unii care nu au mărturisit credinţa lor în Domnul Isus, dar au fost leproşi care au fost vindecaţi şi nu au mulţumit Domnului. Ce vreau să spun este că dacă ai primit credinţa în Isus, tu ai Duhul Sfânt şi casa ta nu mai este goală. Diavolul va continua să dea târcoale, dar fără folos. Ocazional va putea primi dreptul de a se ocupa de trupul tău, dar mintea ta, duhul tău rămân ale Domnului.

Justificare teologică: Biserica este într-un Paşte perpetuu. Ca să dea justificare acestui tratament de judecare şi disciplinare a celor păcătoşi în Biserică, Pavel foloseşte imaginea Sărbătorii Paştelui şi a Azimilor care o urmează. Cu acest prilej fiecare familie avea datoria să pregătească un miel şi să cureţe locuinţa de drojdie. Biserica, la fel ca şi familia evreiască, are în Domnul Isus un Miel de Paşte. Mielul este Unul pentru toată Biserica universală. Ceea ce mai lipseşte este ca fiecare biserică locală să scoată drojdia păcatului, răutăţii şi vicleniei, pentru ca să fie sărbătoare cu adevărat. Creştinii sunt imaginaţi de „plămădeala nouă” (5:7), de „azimele curăţiei şi adevărului” (5:8). Dintre toţi oamenii lor ar trebui să le vină uşor să identifice drojdia şi să se separe de ea.

Fiecare Biserică este chemată să îşi facă curăţenie în casă şi să scoată drojdia afară nu numai în preajma Sărbătorii Paştelui ca un ritual pe care să-l reia anul viitor. Şi dacă bisericile evanghelice şi-ar face obiceiul ca anual să îşi cureţe adunarea de păcătoşii nepocăiţi tot bine ar fi. Sărbătoarea noastră este perenă. Biserica este în Paşte continuu. Cristos s-a jertfit o dată pentru totdeauna, nu se jertfeşte în fiecare an. Prin urmare, curăţenia trebuie făcută constant, nu o dată pe an, nici de două ori pe an, ci ori de câte ori este nevoie.

Clarificare: Despărţirea de păcătoşi nu înseamnă ieşirea din lume. Aţi simţit vreodată povara de a trăi într-o aşezare umană atât de plină de păcătoşi încât parcă vi se face rău, vă oprimă, vă dezgustă? S-ar putea ca unii să purtaţi această povară în familiile voastre. Această experienţă nu trebuie să ne împingă a ieşi din lume, pentru ca să ne trăim viaţa de credinţă. Dacă ştim cum să ne uităm şi unde să ne uităm există oameni imorali oriunde ne uităm în jurul nostru. Nu cred că Biserica a primit mandatul de a se retrage din lume, creând comunităţi mănăstireşti.

Domnul Isus Însuşi s-a rugat pentru Biserica Sa în felul următor: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău” (Ioan 17:15). Având asigurată protecţia lui Dumnezeu împotriva diavolului, creştinul are mandatul de a transmite lumii mesajul lui Dumnezeu şi de a locui în lume după standardul Împărăţiei lui Dumnezeu.

În relaţia cu oamenii din lume, creştinii trebuie să se păzească de orice relaţie care îi obligă faţă de aceştia, care îi pune într-o postură de subordonare sau de dependenţă. Există situaţii precum cele de angajare în care obligaţiile contractuale nu sunt întotdeauna favorabile creştinului. Suntem învăţaţi să ne supunem lor, dar dacă găsim o oportunitate de eliberare să o folosim, ca să nu fim împiedicaţi a sluji lui Dumnezeu cu devotament.

Aşadar, Biserica este chemată să scoată lumea din Biserică. Din păcate nu toate păcatele sunt evidente şi grosiere precum incestul sau adulterul, hoţia sau tâlhăritul, beţia sau idolatria. Chiar şi aceste păcate cunosc mijloace mult mai subtile de împlinire decât împlinirea lor fizică primară. De exemplu, ai ajuns să te delectezi cu un anume gen de literatură, reviste, muzică, sau film care pune într-o lumină pozitivă sau tolerează imoralitatea? Uşor-uşor conştiinţa ta devine tot mai bătucită şi insensibilă la păcat şi, prin urmare, tot mai vulnerabilă la greşeală.

Atitudinea de indulgenţă faţă de păcat nu rezolvă nimic, la fel cum nici vânarea păcatelor altora nu ajută atât de mult pe cât strică. Greşelile trebuie îndreptate cu tact într-un cadru de siguranţă şi dragoste frăţească. Diavolul şi aliaţii lui trebuie demascaţi prin mărturisirea păcatelor şi prin socoteală dată altor fraţi şi surori mai maturi în credinţă, astfel încât să nu mai mizeze pe ascunzişurile inimii şi pe natura diversionistă a păcatului.

Practica judecării păcatului în Biserică primeşte o confirmare încă şi mai solidă prin învăţătura celui de-al treilea paragraf (6:1-11) în care se aduce mustrare celor care au sfârşit în tribunalele lumeşti cu divergenţele lor. Pe ce bazează interdicţia lui Pavel de a căuta rezolvare la litigii între fraţi în tribunale lumeşti? Există trei motive principale şi unul implicit: (1) Ap. Pavel afirmă că Dumnezeu a acordat Bisericii privilegiul judecării lumii şi a îngerilor, asupra unor probleme mult mai grele decât cele lumeşti. Cu atât mai mult, problemele triviale ale lumii acesteia ar trebui să fie rezolvate tot în Biserică. (2) În Biserică există şi oameni demn de încredere, înţelepţi şi imparţiali pentru a împărţi judecata. (3) Creştinul ar fi trebuit mai degrabă să sufere paguba, decât să ajungă să-şi caute dreptatea în defavoarea altor fraţi. Cu toţii ştim că este posibil ca în tribunalele lumeşti să câştige procesul nu cine are dreptate, ci partea care a angajat avocatul care minte cel mai natural, mai bine argumentat şi care poate invoca chestiuni procedurale la momentele cele mai oportune. La astfel de tribunale să mergem cu problemele noastre între fraţi? (4) Argumentul implicit vine din mărturia Scripturii. Rânduiala judecătorilor din popor era cunoscută în Israelul antic şi nu este ceva inventat de Pavel. Textele din Exodul 18, Deuteronom 16:18-20 şi 17:8-13 ne pun înainte principiile de la temelia acestei practici. Din nou, Pavel ancorează practica Bisericii în Scripturile VT şi Biserica nu are nicio problemă cu aceasta.

Desigur avem câteva probleme majore cu această soluţie apostolică. Ap. Pavel zice să facem aşa, dar el nu ştie că noi nu ne mai putem supune liderilor noştri pentru că s-au discreditat. Oare există vreun lider care nu s-a discreditat înaintea TA niciodată? Oare cu aceeaşi măsură îţi măsori şi ŢIE nedreptăţile pe care le faci altora? Este interesant că Scriptura vorbeşte atât de mult despre supunere şi aproape deloc despre condiţiile în care supunerea nu mai este necesară. Aceste motive mai degrabă le deducem decât le constatăm în Scriptură.

Apoi, dacă chiar eşti dispus să le acorzi liderilor tăi credibilitate, vei fi dispus să le accepţi discernământul şi soluţiile propuse? Oare nu tocmai pentru că doreşti propria ta soluţie la problema în litigiu, ţi-ai angaja un avocat care să-ţi apere interesele? Dacă ai fi fost dispus să suferi paguba, probabil că nu ai fi ajuns la proces întâi de toate.

În fine, te-ai simţi bine să îţi prezinţi problema în Biserică şi să te faci vulnerabil apărându-ţi pricina, sau crezi că imaginea ta ar avea de suferit?

Istorie cu Happy-end?!

Vinovaţii şi Biserica din Corint au înţeles gravitatea situaţiei şi au luat atitudine, astfel încât în următoarea scrisoare trimisă corintienilor Pavel îi laudă pentru răspunsul prompt dat acestei probleme: Biserica i-a sancţionat pe vinovaţi, iar vinovaţii s-au pocăit întrerupând relaţia lor păcătoasă. În aceste condiţii Pavel recomanda grabnica lor reprimire în Biserică, pentru ca Satana să nu abuzeze de trupul creştinului pocăit (2Cor. 2:5-11). Formularea folosită de Pavel este identică cu cea din 1Corinteni 5.

Unii din Biserica din Efes au fost apreciaţi de Domnul Isus pentru că au pus la încercare pe cei care s-au prezentat ca apostoli şi i-au găsit înşelători (Ap. 2:2).  În alte biserici din Asia însă nu s-a făcut nimic, astfel încât au prosperat tot felul de idolatri şi de învăţători străini fie ei nicolaiţi sau iudei.

Apostolul Iuda a primit îndemn de la Duhul Sfânt să-şi schimbe subiectul epistolei sale şi, în loc să vorbească despre mântuire, a preferat să scrie şi să îndemne să lupte „pentru credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (v. 3). Credinţa este atât încredere în Dumnezeu, un act de supunere voită Lui, cât şi convingeri ferme. De aceea, Biserica are obligaţia să discearnă adevărul de minciună, atât în învăţătură cât şi în practică. Din păcate cele mai subtile forme de înstrăinare vin prin învăţătură.

Ap. Iacov califică pe „cel rătăcit de la adevăr” cu păcătosul, şi îi încurajează pe creştini să nu cedeze la luptă (Iacov 5:19-20).

Comentarii închise la Practica îndreptării păcătoşilor în Biserică (1Cor. 5:1-6:11)

Din categoria 1Corinteni, Biserica, Utilităţi pentru adunare

Apostolii, misionarii şi Biserica

INTRODUCERE

Începem un studiu în prima epistolă a lui Pavel către corintieni, unde nădăjduim să aflăm răspunsuri pentru frământări vechi ca şi pentru cele noi ale Bisericii. Problematica ridicată de această epistolă nu este tocmai uşoară, dar nu putem evita la nesfârşit să vorbim despre lucruri atât de importante precum cele ridicate de modul în care comunitatea creştină din Corint a înţeles să-şi împlinească mandatul de Biserică.

CUM A APĂRUT BISERICA DIN CORINT?

În Corintul antic, din provincia romană a Ahaiei, urmare a slujirii apostolului Pavel în acest oraş timp de 18 luni, s-a înfiripat o biserică dintre convertiţii evrei şi neevrei (F. ap. 18:8-11). După ce i-a fost refuzat accesul în sinagoga din Corint, unde predicase la începutul misiunii sale, Pavel s-a adunat cu cei care îl ascultau în casa unui patron încreştinat pe nume Iustus, vecin cu sinagoga. Însuşi conducătorul sinagogii şi familia lui au crezut în Domnul Isus. Dumnezeu îl anunţă pe Pavel în vis să-şi continua lucrarea cu îndrăzneală pentru că avea mult popor în Corint (F. ap. 18:10).

Pe când se afla în Efes, provincia Asia (1Cor. 16:8-9), Pavel scrie comunităţii creştine din Corint şi din întreagă Ahaia (2Cor. 1:1), cea mai pasională şi mai lungă epistolă din Noul Testament.  Corespondenţa lui Pavel cu Biserica din Corint, spun cercetătorii, trebuie să fi cunoscut patru scrisori, dintre care două s-au pierdut. Acesta este un semn al preocupării lui Pavel pentru adunarea din Corint şi al numeroaselor probleme care i-au suscitat atenţia. Scrierea primei epistole este ocazionată de câteva întrebări primite de Apostol din partea unor membri ai Bisericii prin intermediul unor sclavi creştini din casa lui Cloe – Stefana, Fortunat şi Ahaic (1Cor. 16:17). Pavel însuşi a căutat să afle de la ei cum stăteau lucrurile în mod real în Biserică (1:11).

CINE ERA BISERICA DIN CORINT?

Biserica din Corint era constituită din neevrei şi evrei, de unde interesul mixt al adunării lor pentru cunoaştere şi cunoştinţe dar şi pentru minuni. Pentru creştinii neevrei Pavel foloseşte în mod frecvent formule de tipul: „ştim”, „nu ştiţi?” Problema nu era că nu ştiau câte ceva, ci că ceea ce ei ştiau nu era în acord cu tradiţia (adică învăţătura şi practica) apostolică. De aceea Pavel îl trimite la Corint pe Timotei despre care spune că „vă va reaminti căile mele în Cristos Isus, aşa cum le învăţ eu în toate bisericile” (4:17). Din convingerea că îşi trage învăţătura şi practica din învăţătura Domnului, Pavel are curajul să le spună corintienilor: „Fiţi imitatorii mei!” (4:16) sau „Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos!” (11:1). Întrucât corintienii au ajuns mândri peste măsură de cunoştinţele lor contradictorii şi neapostolice, Pavel este adesea sarcastic sau cel puţin ironic cu ei. Nu trebuie să pierdem nicio clipă din vedere această tentă ironică a scrierii pauline către corintieni.

Dată fiind diversitatea problemelor existente în Biserică, Chrys Caragounis, profesor de limba greacă şi NT la Universitatea din Lund, Suedia, a concluzionat că adunarea din Corint trebuie să fi avut câteva sute de membri. (Vezi articolul său din Pleroma IX (2009), p. 9-50.) Dacă aşa au stat lucrurile, Biserica nu s-ar fi putut întruni în vila unui creştin mai înstărit. Nu exista vilă care să acomodeze prezenţa atâtor oameni. Mai degrabă Biserica se întrunea într-un spaţiu public, închiriat pentru adunările sale publice. Din păcate oraşul Corint nu a fost excavat niciodată, materialele de construcţie erau prea slabe pentru a rezista trecerii atâtor milenii şi în documentele biblice şi extrabiblice nu există dovezi că ar fi existat o construcţie special destinată adunărilor creştine. Condiţiile de mediu din Corint şi toleranţa societăţii faţă de creştini în această perioadă a istoriei Imperiul roman permiteau întrunirile în spaţii publice sau chiar în aer liber.

CE FRĂMÂNTĂRI AVEA BISERICA DIN CORINT?

Atât cât putem reconstitui comunitatea corintienilor din cele două epistole pauline, putem spune că fraţii din Corint erau împărţiţi în privinţa liderilor pe care îi creditau, erau atraşi de discursuri elocvente, tolerau din partea unor membri practici contrare bunelor moravuri, precum incestul, prostituţia şi judecata în tribunale civile între fraţi, dezvoltaseră diverse practici unice între Bisericile vremii interpretând greşit invăţătura apostolică şi erau pasionaţi de daruri spirituale (vorbire în limbi, profeţie şi cunoştinţă cu prioritate). Din moment ce Duhul Sfânt a păstrat aceste epistole ca să ajungă şi la noi, putem presupune fără să greşim că învăţătura din ele trebuie să ne fie de folos.

Situaţia existentă în biserica din Corint îl determină pe Pavel să amâne dezbaterea conţinutului Evangheliei şi importanţa ei pentru credincios până când dă răspuns la câteva probleme importante ridicate de situaţia din biserică şi de întrebările unora din membrii ei: autoritatea în Biserică (cap. 1-4), disciplina bisericească (cap. 5), litigiile dintre fraţi (6:1-11), prostituarea (6:12-20), căsătoria (cap. 7), idolii (8:1-11:1), purtarea vălului (11:2-16), Masa Domnului (11:17-34) şi darurile spirituale (cap. 12-14). Unitatea în diversitate este un slogan promovat prea des ca un deziderat greşit înţeles, deşi inspirat din Scriptură. În Biserică diversitatea este acceptată în ce priveşte statutul social, etnia, genul şi darurile primite în mod suveran de la Duhul Sfânt, dar nu doctrina şi practicile. Pavel şi-a scris scrisorile ca să clarifice care este doctrina sănătoasă şi practicile autorizate în Biserică, după cum zice în 4:6 – „Fraţilor,  am aplicat toate acestea mie şi lui Apolo, de dragul vostru, ca să învăţaţi ce înseamnă «nimic dincolo de ceea ce este scris» şi astfel niciunul dintre voi să nu se mândrească cu cineva împotriva altcuiva”.

PROBLEMA AUTORITĂŢII ÎN BISERICĂ (cap. 1-4)

Din moment ce Pavel îşi începe corespondenţa cu corientienii cu problema diviziunii din biserică, putem deduce că el consideră că modul în care se înţelegea autoritatea în Biserică stătea la baza crizei din adunare. Adunarea din Corint era împărţită pe cel puţin patru grupuri, care susţineau preeminenţa unui lider asupra altora. Unii îl considerau superior pe Apollo, alţii pe Pavel, alţii pe Petru, iar cei mai fuduli pe Cristos Însuşi, şi fiecare grupare se ralia în spatele unuia dintre ei. Situaţia aceasta este descrisă de Pavel drept o dezbinare în gândire, în vorbire şi în scop (1:10) şi trebuia să înceteze. Această stare de lucruri îi diagnostica drept imaturi în credinţă, credincioşi cu tendinţe lumeşti (3:1-3). Atenţie! Nu faptul că nu credeau în darurile spirituale ale vindecării, cunoaşterii şi vorbirii în limbi îi cataloga drept imaturi; corintienii se pare că le aveau şi credeau în ele. Din contră, faptul de a împărţi adunarea după lideri, în ciuda faptului că existau daruri spirituale, îi califica pentru statutul de oameni ca şi cei din lume.

De unde ştim dacă experimentăm o situaţie similară cu a corintienilor? Dacă ne împărţim susţinând un lider sau altul, vorbind mai mult despre el decât despre Cristos, Domnul nostru (1:3). Dacă ne împărţim în funcţie de preferinţele pentru abilitatea oratorică şi pastorală a unui predicator atunci ne asemănăm cu corintienii.

CARE AU FOST CONDIŢIILE CARE AU CONDUS LA DIVIZIUNE?

Cum de au ajuns corintienii în confuzia de a se diviza după predicatori şi apostoli? Cum de au ajuns corintienii să se lupte între ei pe tabere care pretindeau paternitatea unui învăţător sau al altuia? Răspunsul ni-l dă tot Pavel şi el constă din cinci motive: nu au înţeles misiunea lui Pavel ca apostol (1:17, 2:1-5), nu au înţeles esenţa Evangheliei (1:18-25), nu au înţeles esenţa Bisericii (1:26-28), nu au înţeles rostul lui Cristos (1:29-31), nu au înţeles limitările lor şi rolul Duhului Sfânt în iluminarea minţii (2:6-3:3).

Elementul comun tuturor motivelor expuse de Pavel este acela că realitatea vizibilă este înşelătoare, pe când cea ascunsă este cea care contează şi, în plus, realitatea este şi inversă aşteptărilor. Să luăm pe rând motivele expuse de Pavel.

Corintienii au ajuns la diviziune pentru că nu au înţeles vocaţia apostolului (1:10-17, 2:1-5).

Problema derivă din faptul că existau „în circulaţie” mai multe persoane care preluaseră titlul de apostol, iar corintienii îi numeau cu multă simpatie „apostoli deosebiţi” (hyperlian, adică „excepţionali”). Confruntarea cu Biserica din Corint asupra creditării acestor apostoli este adresată în 2Corinteni (mai ales cap. 10-12). Pentru facilitarea discuţiei am ales să vorbesc despre ceilalţi apostoli (mesageri împuterniciţi), alţii decât Pavel şi Cei 12 prin termenul „misionari”, substantivul derivat din verbul mittere, varianta latinească a termenului grecesc folosit de Noul Testament pentru „apostol”.

1. Pavel nu se confundă cu slujitorii bisericii locale (prezbiterii) şi nici cu vedetele predicării itinerante (sofiştii şi rabinii)

Pavel nu era un simplu predicator, sau un botezător (1:13-17). Deşi autoritatea apostolică i-ar fi permis să se prezinte înaintea lor cu mult curaj şi cu înţelepciune, Pavel a venit cu temere în Corint, temere justificată prin faptul că, deşi fusese trimis de Duhul în Macedonia, avusese parte de o recepţie foarte rece: în Filippi a fost întemniţat, în Tesalonic şi Bereea evreii au vrut să-l linşeze, în Atena grecii l-au batjocorit, după ce l-au ascultat în Areopag (F. ap. 16-17).

Aşa temător cum era după experienţele avute recent printre greci, Pavel le-a adus corintienilor mesajul lui Cristos, un mesaj lipsit de elocinţa discursurilor filosofice preferate de unii dintre ei. În felul acesta apostolul le oferea oportunitatea de a-şi fundamenta credinţa pe puterea lui Dumnezeu manifestată mult mai evident prin slăbiciunile apostolului.

Contrastul dintre vorbirea elocventă a sofiştilor şi mesajul apostolic este pus în evidenţă cel mai bine prin expresia „dovada Duhului şi a puterii” (2:4), pe care trebuie să ne luăm timp să o examinăm. Unii au înţeles-o ca pe manifestarea Duhului prin minuni, dar această interpretare este cu totul exclusă în acest context. Aici „dovada Duhului şi a puterii” este pusă în opoziţie cu slăbiciunea fizică a apostolului şi mesajul său rudimentar, adică lipsit de elocvenţă. Am putea înţelege expresia ca o hendiadă: „puterea Duhului”. În „puterea Duhului” se regăseşte tot ceea ce omenirea ar trebui să aştepte, atât putere cât şi înţelepciune (2:3-5).

Mai mult, mesajul despre Cristos este pus în opoziţie cu minunile cerute de evrei şi cu înţelepciunea cerută de neevrei (1:22-23). Aşadar Dumnezeu nu a respectat aşteptările evreilor de a confirma un mesaj prin semne miraculoase şi nici pe ale neevreilor de a confirma un mesaj prin elocinţă. Drept urmare unii nu s-au sfiit să considere mesajul răstignirii lui Cristos un mesaj steril, adică o pricină de poticnire de evrei şi o nebunie de neevrei. Însă tocmai aici se ascunde puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

În plus, când Pavel vorbeşte despre Duhul ca mediator al mesajului apostolic în oameni, nici măcar nu aminteşte minunile (2:10-16), ci vorbeşte doar despre înţelepciunea dată credinciosului pentru a înţelege lucrările lui Dumnezeu. În fine, Pavel mai foloseşte încă o dată termenul „putere” cu referire la Împărăţia lui Dumnezeu, când afirmă că „împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvinte, ci în putere” (4:19-21), dar nici acolo „puterea” nu consta în miracole, ci în autoritatea de a disciplina.

Să nu fi făcut Pavel minuni în Corint? Relatările din Fapte cu privire la misiunea lui Pavel din Corint nu vorbesc nimic despre acest aspect al slujirii apostolice. Pavel însuşi nu face apel la miracolele săvârşite de Dumnezeu prin el, decât către sfârşitul epistolei a doua, când este vădit incitat de corintienii care pretindeau că nu s-a dovedit a fi apostol printre ei (2Cor. 12:12). Cu siguranţă pe parcursul a 18 luni, trebuie să fi avut măcat câteva oportunităţi de manifestare în această privinţă. Cu toate acestea Pavel nu consideră că acestea au validat mesajul său, ci au fost un supliment.

Convingerea carismaticilor că adevărata predicare determină vindecare instantanee în adunare se bazează pe o înţelegere aparte a Bibliei, care nu are nimic în comun cu mărturia Evangheliei şi a Faptelor apostolilor. Nici chiar în evanghelii nu ni se spune că oamenii erau vindecaţi în timp ce Domnul Isus predica, ci vindecările le făcea înainte de predică, după predică, sau oprit fiind de la predică. Nici despre apostoli nu se afirmă aşa ceva, ci vindecările erau făcute în timp ce călătoreau dintr-un loc în altul, uneori fără să premediteze actul vindecării.

Oare textul din Matei 22:29 obligă la cunoaşterea puterii Duhului, indiferent cum este aceasta definită, ca supliment la cunoaşterea Scripturilor? „Vă rătăciţi pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” le spunea Domnul Isus saducheilor care au vrut să-l ispitească printr-o întrebare legată de înviere (Mt. 22:29). Discuţia cu Saducheii are în vedere puterea lui Dumnezeu manifestată la învierea trupurilor, care duce la transformarea lor după modelul trupurilor spirituale ale îngerilor. Dacă citeşti cu atenţie contextul este imposibil să nu găseşti indicii ale interpretării unui text, ca şi în cazul acesta. Relatarea apare în Matei 22 şi Marcu 12 în aproximativ aceeaşi formă, dar apare şi în Luca. Nici Matei, nici Marcu nu folosesc expresia „puterea lui Dumnezeu” pentru a vorbi despre Duhul Sfânt, aşa cum face evanghelistul Luca. Tocmai în Luca lipseşte răspunsul Domnului Isus cum că rătăcirea Saducheilor se datorează necunoaşterii Scripturilor şi a puterii lui Dumnezeu. Dacă ar fi apărut şi la Luca am fi avut motive să credem că Domnul Isus le impută că nu au Duhul Sfânt. Prin urmare este imposibil ca să citeşti aici o normă general valabilă pentru Biserică, ca şi cum Domnul dădea învăţătură despre obligaţia de a cunoaşte Scripturile şi puterea Duhului Sfânt.

Presupoziţia că predicarea aduce vindecare are la bază un mod speculativ, mistic, de a înţelege realitatea. Şi astăzi există evrei, precum rabinul Levi Brackman care cred că săvârşirea minunilor este posibilă şi de dorit pentru orice învăţător care se conectează la nivelurile Cunoaşterii Superioare şi trezeşte acel aspect al Divinităţii care permite săvârşirea minunilor. Pentru aceasta el se foloseşte de un ritual pe care nu vreau să-l detaliez aici ca să dau cuiva idei. Filosofia lor derivă din Cabbala, o filosofie mistică evreiască din Evul Mediu. Desigur nu toţi cărturarii evrei au această orientare spre minuni, ci sunt unii care au păstrat prioritatea Cuvântului şi a meditaţiei la Legea Domnului asupra experienţei.

2. Pavel nu confundă rolul său prestabilit, delegat şi limitat cu rolul lui Dumnezeu şi recunoaşte asemănări cu slujirea misionarilor (3:1-23)

Spuneam că tensiunile din biserica din Corint au la origine neînţelegea autorităţii şi a modului în care se răsfrânge ea în Biserică. Pavel se adresează acestei probleme când răspunde la întrebarea „cine sunt liderii Bisericii cu adevărat?” El se conectează la subiectul acesta încă o dată prin citarea pretenţiilor nelegitime ale corintienilor: „Eu sunt al lui Pavel!”, „Eu sunt al lui Apolo!” din 3:4.

Deşi Pavel admite că liderii recunoscuţi de corintieni erau „conlucrători cu Dumnezeu” (3:9), el se grăbeşte să pună această realitate în perspectiva corectă. Apostolii sunt ca agricultorii care trudesc pe câmpul lui Dumnezeu (Biserica). Dumnezeu le este superior pentru că EL face să crească (3:6-9).

Apostolii sunt ca nişte constructori care ridică un Templu lui Dumnezeu, care este proprietarul (3:10-17). Dumnezeu dă fiecărui predicator rezultate (3:5), evaluează lucrarea fiecăruia şi răsplăteşte în Ziua Judecăţii (3:12-15). Pavel îşi asumă dreptul de a fi început lucrarea, fiind maestrul care a turnat fundaţia acestui edificiu prin predicarea Evangheliei lui Isus Cristos (3:10-11).

În fine, apostolii sunt administratorii afacerii lui Dumnezeu. Pavel consideră că este un administrator care va da socoteală direct stăpânului său (4:1-5). Toate imaginile scot în evidenţă implicarea apostolilor la lucrările fundamentale, de origine, ale Bisericii, dar cu materiale preexistente puse la dispoziţie de Dumnezeu, Stăpânul.

Chiar şi aşa apostolii nu se pot confunda cu Apostolii. Aceştia din urmă L-au însoţit pe Domnul Isus pe tot parcursul lucrării Sale, sunt martorii învierii şi cei care au articulat Evanghelia pentru Biserică. Pentru siguranţa învăţătorului, orice învăţătură trebuie să stea pe temelia Evangheliei lui Isus Cristos specifică predicării apostolice. Nu există predicator care să se scuze pe baza acestor versete că verificarea învăţăturii şi lucrării sale ar fi nelegitime până în Ziua Judecăţii. Nu există predicator, sau pastor care să se eschiveze de la cercetarea adevărului spuselor sale de către ceata prezbiterilor, pentru că autoritatea lor nu este apostolică. Aşadar, lucrătorii trebuie să aibă simţiri cumpătate despre ei, la fel cum şi Biserica trebuie să aibă o percepţie cumpătată despre slujitorii lor.

Este impropriu ca Biserica să se laude cu predicatorii ei şi pentru motivul că ei le sunt daţi ca slujitori. Deşi apostol, Pavel s-a supus la tot felul de înfrânări din cauza slujirii sale: dispreţ, slăbiciuni, dezonoare, lipsuri, sărăcie, până acolo încât se consideră „gunoiul acestei lumi, mizeria tuturor” (4:13). Cu cât mai repede acceptă şi ceilalţi apostoli această realitate cu atât mai bine. Totuşi acceptarea personală a vocaţiei de apostoli nu îi justifică pe membrii Bisericii să se poarte cu ei ca şi cu nişte gunoaie. Această purtare faţă de predicatori nu îi cinsteşte pe credincioşi. De aceea Pavel spune „parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte condamnaţi la moarte, un spectacol pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni” (4:9). Tocmai pentru că un asemenea comportament faţă de un apostol nu este adecvat, Pavel îi avertizează că va veni la Corint ca să rezolve problema prin disciplinarea unora.

Aşadar corintienii abordau autoritatea fragmentar, schismatic, nu unitar şi au sfârşit împotrivindu-se autorităţii apostolice. Pavel spunea că autoritatea trebuie să fie privită unitar de întreaga adunare şi în mod corect. Autoritatea se răsfrânge de sus în jos, în felul următor în Biserică:

Dumnezeu (Cristos)

Apostolii (Pavel şi Cei 12)

misionarii (Apolo şi alţii), pseudo-apostolii

Apostolii pot fi misionari, dar misionarii nu pot fi Apostoli. În ce-i priveşti pe corinteni, Pavel este superior tuturor celorlalţi apostoli şi pentru faptul că el le-a moşit naşterea ca biserică, pe când ceilalţi le-au servit ca tutori (1Cor. 4:14-21). Autoritatea dată de paternitatea lui Pavel asupra bisericii din Corint îl îndreptăţeşte chiar şi să administreze disciplina (1Cor. 4:18-21), deşi nu ţinea neapărat să se întâmple aşa (2Cor. 13:10). Din câte se pare biserica a înţeles mesajul şi Pavel nu şi-a îndeplinit ameninţările printr-o acţiune de amploare printre corintieni.

Apostolii sunt întâii-stătători ai credinţei noastre. Cei 12 Apostoli sunt cei 12 ucenici aleşi de Domnul, care au fost cu Domnul pe toată durata lucrării Sale publice, de la botez la înălţare (F. ap. 1:21-22). Despre importanţa slujirii acestor 12 bărbaţi mărturiseşte Biblia în două privinţe speciale: Domnul Isus afirmă că judecata celor 12 seminţii ale lui Israel este încredinţată lor (Mt. 19:28) şi Apocalipsa lui Ioan revelează că ei au onoarea de a apărea pe cele 12 temelii ale noului Ierusalim (Ap. 21:14). Pavel este un apostol special, ales în condiţii extraordinare tot de Domnul Isus cu scopul de a ajuta misiunea internaţională a Bisericii (F. ap. 9:6, 15; 22:14-16; 26:17).

Apostoli ca şi aceştia nu mai există astăzi. Ar putea exista oameni care slujesc ca deschizători de drumuri ca exploratorii de altădată, sau ca misionari. Totuşi, învrednicirea lor pentru o asemenea slujbă cu daruri spirituale asemănătoare celor deţinute de apostolii Bisericii primare este o chestiune de manifestare suverană a Duhului lui Dumnezeu. Biserica noastră sprijină lucrarea mai multor misionari, dar niciunul nu a mărturisit că a primit darul vindecărilor sau darul săvârşirii de minuni, chiar dacă au trăit minuni. Chiar şi aşa ei nu au dreptul de a se numi APOSTOLI şi cu atât mai puţin de a pretinde onoruri de apostoli. Statutul Cultului Baptist acceptă existenţa unor slujitori care funcţionează după modelul apostolic şi, ca să nu existe confuzie, i-a numit misionari. Tot la fel, Ioan Botezătorul a slujit în „duhul şi puterea” lui Ilie, adică în puterea duhului lui Ilie, adică după modelul slujirii lui Ilie fără a fi o reîncarnare a lui Ilie, sau o copie fidelă a lui.

Apostoli auto-intitulaţi există şi astăzi, mai ales din grupul carismatic al Mişcării Vineyard, al Mişcării apostolic-profetice şi al Profeţilor din Kansas City. Elementul comun al acestor mişcări este că evită să se numească biserici, considerându-se mişcări de rugăciune sau trezire spirituală. În plus evită să îşi exprime convingerile în mărturisiri de credinţă, iar când le au le contrazic cu practicile şi discursurile liderilor lor. Numeroase nume de apostoli şi profeţi apar pe listele acestor mişcări: John Wimber, Kenneth Hagin, C. Peter Wagner, Kim Clement, Erica Grene, Steve Shultz, Bill Hamon, Rick Joyner, Paul Cain, Bob Jones, James Goll, John-Paul Jackson, Mike Bickle, Todd Bentley, ca să numim doar câţiva. Există câteva edituri româneşti care au popularizat cărţi despre misiunea şi învăţătura internaţională a acestor: Succeed Publishing din Medgidia, Life şi Elpis din Oradea, ca să numim doar câteva. Acum suntem căutaţi de crainicii acestor apostoli, după care vor apărea şi apostolii înşişi.

Concluzii

Îi datorăm lui Dumnezeu mântuirea noastră. Dumnezeu ne-a făcut marele privilegiu că planul Său ascuns timp de veacuri ne-a fost descoperit. Acesta îl are în vedere pe Cristos care S-a răstignit pentru noi şi în care am fost sfinţiţi. Dumnezeu ne-a chemat să fim sfinţi, a trimis mesageri care să ne aducă Evanghelia, ne-a dat Duhul Său ca să o înţelegem şi daruri spirituale ca să ne slujim unii altora. Dumnezeu este patronul, arhitectul şi proprietarul Bisericii.

Apostolii ne-au transmis învăţătura şi experienţa lor de martori oculari cu Domnul Isus. Pe ea se întemeiază credinţa, practica şi proclamarea noastră creştină. Misionarii au o autoritate derivată de la Domnul, care le-a dat daruri corespunzătoare slujirii lor, dar mesajul, caracterul şi convingerile lor nu pot fi originale, ci subordonate Cuvântului. Niciunui om nu îi este permis să-şi asume autoritate profetică sau apostolică, pentru că produsul muncii lor este derivat din Cuvântul lui Dumnezeu, o explicaţie a acestuia, şi nu este o adăugire la Cuvântul lui Dumnezeu.

Comentarii închise la Apostolii, misionarii şi Biserica

Din categoria 1Corinteni, Biserica