Arhive pe etichete: alternative educationale

Liberalizarea pieței educaționale: scrisoare deschisă

După ce a căzut dictatura ceaușistă până și copiii și-au luat curajul instilat în ei de exemplul revoluționar al părinților lor să rupă tabloul „conducătorului iubit” din manualele lor. Poate că a fost doar un gest, dar a fost un act de curaj. Ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile nu mergeau în direcția dorită și se ajungea la represalii. Atât de ușor ar fi fost identificați reacționarii! De atunci, copiii și nepoții noștri au trecut prin numeroase inițiative de reformă până acolo încât abecedarul cu „Ana are mere” a rămas dosit în memoria reziduală a generației decrețeilor. Cu ce folos? Scăderea constantă a interesului pentru liceu în particular și școală în general și rezultatele constant slabe de la bacalaureat demonstrează că trendul nu este deloc încurajator pentru învățământul românesc. Cu toate acestea, cineva acolo sus pe General Berthelot trebuie să pună pe picioare un proces de transformare (am renunțat a mai folosi termenul „reformă”, pentru că după desele simulări de reformă, termenul a fost golit de sens) a învățământului care să schimbe cadre, atitudini și mentalități, pentru a pune interesul societății cel puțin pe picior de egalitate cu interesul părinților și al copiilor. Consider că liberalizarea pieței educaționale nu poate să aducă decât bine în cursul unui asemenea proces bine intenționat.

Ca orice cetățean cugetător al acestei țări constat că, bunăoară, în construcții există o piață liberalizată. Diverse persoane cu inițiativă și fonduri se implică în construirea de cartiere rezidențiale. Este ilustrativ să invoc aici exemplul orașului Cisnădie (jud. Sibiu), care a permis derularea a mai mult de o duzină de proiecte de acest fel în zona limitrofă cu orașul Sibiu. Primăria doar a permis, a încurajat și, presupun, a supravegheat procesul de construire de locuințe noi. Acestea trebuie să se execute după proiecte autorizate, sub supravegherea unor maiștri autorizați, după standarde impuse de Inspectoratul de Stat pentru Construcții ș.a.m.d. Puțin contează motivația patronului care a decis să demareze un asemenea proiect: poate că are dorința genuină de a oferi o locuință la prețuri acceptabile tinerilor căsătoriți (mă îndoiesc), poate că dorește să aibă o sursă constantă de venit pentru familia sa (uneori nu iese pasența), poate că dorește să facă bani pentru un trai mai bun (mașină mai bună, casă de vacanță, studii în străinătate, iaht etc). De fapt, motivația contează cel mai puțin în calculul riscurilor unui asemenea proiect. Și mai puțin contează opțiunile ideologice ale patronului sau ale constructorilor, deși am văzut locuințe construite de oameni cu conștiință alertă și temători de Dumnezeu care erau la ani lumină distanță de locuințele construite de oameni fără conștiință. Ceva ce ține de atitudinea față de muncă și de semeni iese la iveală atunci când muncești motivat de sloganul „las’ că-i bine și așa” și altceva când zici „fă ce ți-ar place să-ți facă ceilalți ție”. Oricum, locuințele se construiesc indiferent cât de bine sau prost ies iele din mâinile „meșterilor”. Înțeleg că în România se construiește mult și prost. Se pare că ne-am întors la tiparul ceaușist, acum sub alte auspicii. Contează ce materiale folosești? Se pare că nu. Contează cât de mult stă în picioare tencuiala proaspăt trântită pe perete. Se pare că nu. Contează ce calitate are placa de polistiren cu care s-a placat peretele. Se pare că nu. Toate locuințele au fundație, stâlpi de rezistență, pereți, izolație, centrală propie. Ce mai contează detaliile. Piața s-a liberalizat și există o locuință pentru fiecare buzunar. DE CE NU AR FI AȘA ȘI ÎN EDUCAȚIE?

Cineva ar putea spune că educația contează mai mult pentru viitorul patriei. Să conteze mai mult decât acoperișul pe care (NU) îl avem deasupra capului. Pe parlamentari îi duce capul să propune indemnizații pentru familii la prima căsătorie, la al treilea copil, dar nu îi duce capul să ofere un pachet complet pentru achiziționarea unei locuințe. Proiectul ANL este o gogoașă exploatată politic. În Sibiu ultimele locuințe ANL s-au realizat cu o firmă care s-a dat la fund înainte de finalizarea proiectului, desigur, după încasarea banilor. Cum este posibil așa ceva? Ne mirăm că nu ne rămân copiii în țară și fug familiile tinere cu copii în străinătate. Fug acolo unde există un interes real pentru familie din partea statului. În România singura familie de care le pasă parlamentarilor este familia lor. Prin urmare să mai păstrăm liberalizarea pieței în construcții? Desigur, cu toate deficiențele ei permite un reglaj fin și natural al prețurilor pe piața imobiliară, care ar fi și mai eficient dacă statul ar construi și ar intra în concurență reală cu constructorii privați. Cam cum intenționează primăria Bucureștiului să construiască un cartier nou în fiecare sector. Mult succes. Aștept dovezi. Primăria Sibiului acum se luptă cu asfaltarea străzilor și cu trecerea firelor aeriene în subteran. Cu alte cuvinte confort pentru cei în viață. Tinerelor familii li se strânge mână, li se urează „casă de piatră”, se fac poze de grup și… Următorii!

Există liberalizare și pe piața de asistență medicală. Cine poate spune că aceasta nu este cel puțin la fel de importantă ca educația. De aceea sunt amândouă în grija Guvernului. Oricine are dorință și putință și-a deschis un laborator privat (o gramadă în Sibiu), o clinică (mai ales pentru tratarea hemoroizilor), o farmacie (era să zic „farmacia inimii…”),  un spital chiar. Personalul este calificat, școlarizat în România, cu examene de grad luate, adeseori cu experiență internațională. Avem computere tomograf, ne facem radiografii dentare panoramice cu radiere scăzută, îi facem poze bebelușului de când este în fază embrionară, executăm operații laparoscopice ș.a.m.d. Bine toate costă, ne mai ajută C.A.S. pe ici, pe colo. A meritat efortul liberalizării pieței? Cred că da. Contează motivația patronilor care le-au deschis toate aceste spații de servicii de sănătate? Unii au vrut să câștige mai mulți bani din frământarea perenă a românului pentru sănătate, alții au vrut să ofere servicii de calitate (de ex. analize de laborator credibile), alții s-au săturat de sistemul de stat tributar vechilor principii clientelare. Contează motivația când se eliberează licența de funcționare? Sigur că nu. Contează ideologia pentru care au optat patronii sau angajații unui așezământ de sănătate? Sigur că nu, deși eu unul mă dau mai ușor pe mâna unui om care și-a făcut loc în ideologia sa pentru excelență și pasiune pentru semeni. Contează că bugetul unei farmacii este majoritar arab? Nu pare să conteze în sânul populației. Serviciile de securitate națională ar putea avea o altă opinie, dar pentru omul de rând contează numai prețul și calitatea serviciilor. În mod cert trebuie respectate niște standarde cu privire la igienizare, asistența medicală oferită, pregătirea pre- și postoperatorie a pacienților, calificarea personalului medical și multe altele. Există legi, ordonanțe, proceduri de care trebuie să se țină cont, indiferent dacă instituția de sănătate este o inițiativă privată sau de stat. DE CE NU AR FI AȘA ȘI ÎN EDUCAȚIE?

Am putea continua cu exemple din industria alimentară, transporturi și radio. Oriunde ne întoarcem, libera inițiativă este folositoare. Concurența în regim supravegheat, cu respectarea normelor în domeniu, creează oportunități noi și mai bune. Școala acasă și orice alte inițiative (oricum nu sunt tare multe) din domeniul educației trebuie autorizate prin lege pentru a continua procesul de liberalizare a pieței educaționale. Statul trebuie să ofere părinților dreptul legal de a-și educa odraslele și în alt regim decât cel public de masă. Examenele de capacitate și bacalaureatul pot rămâne în atribuția statului ca elemente de control asupra actului educațional. Faptul că se aduce mereu în discuție motivația, ideologia, resursele, nivelul de pregătire al părinților este o dovadă a lipsei preocupării reale pentru produsul final, care trebuie să prevaleze. Dacă în alte domenii nu contează, de ce ar conta aici? Trebuie stabilite în mod realist niște cerințe minimale pentru fiecare nivel de pregătire și acelea trebuie urmărite cu consecvență având în vedere binele copilului. Manualele tot de specialiști în domeniu vor fi realizate, părintele păstrând rolul de tutore pe care oricum îl joacă și în sistemul promovat în momentul de față. Bibliografia tot pe marii clasici îi va include, tot ce are mai mare preț în cultura universală a umanității va face obiectul disciplinelor de curs. Nu înseamnă că nu pot apărea probleme, nu suntem utopici. Totuși, din acest sistem concurențial s-ar putea naște inițiative noi, oportunități mai bune și, cine știe, poate însuși sistemul național de educație ar prinde mai mult curaj în transformările spre bine pe care și le tot propune fără ca, deocamdată, să fi ajuns acolo.

Comentarii închise la Liberalizarea pieței educaționale: scrisoare deschisă

Din categoria Educaţia creştină, societatea romaneasca

Școala acasă – fals tratat de interes național

Zilele acestea s-au tulburat apele când un cuplu mai cunoscut pe sticlă a anunțat că-și retrage copiii din învățământul de stat. Tot felul de Doamne și domni au avut reacții: unele umorale, altele din vârful limbii. Toți vorbesc crezând că știu despre ce vorbesc. Stați așa: BOR are o reacție! În toptanul de reacții ce mai contează încă una, a mea? În timp ce mulți vorbesc despre școala acasă din amintiri, frânturi de articole online, sau reacții de pe FB, eu chiar am făcut școala acasă timp de opt ani cu cei trei copii ai noștri. A ajuns această problemă de interes națională? Nicidecum, conform jurnalului de ieri de la TVR, abia de sunt câteva sute de copii care studiază în acest regim. Prin urmare interesul este artificial creat; cum s-ar spune „cineva bate șaua să priceapă iapa”. Se pare însă că avem o iapă ce nu este dresată corespunzător, pentru că nu vrea să reacționeze adecvat.

Prima problemă. Învățământul românesc este aservit puterii politice și, cu câte simulări de reformă a tot avut, a intrat în sevraj. Așteaptă o nouă excitație, o nouă restructurare, o nouă schimbare de nume, o nouă „frecție la picior de lemn”. Până una-alta, nu avem dovezi concludente că în sistemul educativ românesc se dorește cu adevărat educarea copiilor, ci doar păstrarea unui status-quo de pe urma căruia câțiva, privilegiați, beneficiază cu adevărat. Și majoritatea parlamentară și opoziția știe că salariile sunt mici în învățământ, că majoritatea școlilor nu au aviz de la ISU și de la Sanepid, dar nu se întâmplă nimic vizibil ca școlile să fie transformate în focare de cultură  integratoare. Încă sunt tolerați educatorii fără vocație, educarea continuă a dascălilor se face de formă, manualele lipsesc și, când există, sunt prea aglomerate și sofisticate asemenea programelor școlare, clasele se renovează pe cheltuiala părinților, manualele suplimentare și bibliografia obligatorie se cumpără tot de părinți pe filiere preferențiale de la profesori, copiii au nevoie de meditații ca să răzbească, (culmea!) tot de la profesorii  pe care îi au la școală. Așadar, în România unde politicienii laudă la unison învățământul gratuit, părinții contribuie din greu la plata transportului școlar, întreținerii școlilor, burselor de merit pentru profesori (meditațiile), manualelor școlare. A mai rămas ceva ce nu plătesc părinții? A, da, asistența medicală! Nu mă stârniți pe subiectul acesta!

A doua problemă, chiar dacă nu e secundară ca importanță. Părinții au responsabilitatea constituțională nu numai de a-i odrăsli pe copii, ci și de a-i crește și de a-i educa. Odată cu trecerea timpului, statul a intervenit tot mai mult  și a creat falsa senzație că îi ajută pe părinți să-și educe copiii, pentru că (vezi, Doamne!) părinții sunt ocupați cu munca, cu propria recreere, cu călătoriile și cu orice altceva decât cu creșterea copiilor. Pentru părinții care consideră nașterea unui copil un accident și creșterea lui un travaliu care le împiedică dezvoltarea personală, guvernantele și statul preiau rolul lor de părinți. Foarte bine, dacă asta își doresc. Există destui părinți care doresc să aibă un rol activ în educarea copiilor lor, pentru că realizează că noi nu suntem termite care își odrăslesc plozii și uită după aceea cu totul de ei. Aceștia nu cred în teoria cu „quality time” și nici în valoarea cadourilor de a compensa lipsa interacțiunii cu copiii.

Școala acasă permite părinților care doresc să se sacrifice pentru copiii lor să facă acest sacrificiu fără jumătăți de măsură, cu dedicare totală și fără a mai adăuga mâhnire peste mâhnire din pricina sistemului educațional nereformat, anacronic și retrograd. Mi se vor arunca în față câștigătorii la olimpiade internaționale, profesorii cu vocație și dedicare, școlile performante etc. De fapt, toate acestea sunt doar excepții. Școala publică nu este pentru oameni de excepție, ci pentru mase. Vorbesc despre un sistem coerent în care la orice școală te duci, toaletele să fie îngrijite și sub acoperișul școlii, curtea să fie întreținută și fără pericole ascunse, educatorii să fie instruiți, binevoitori și cu vocație, manualele și programele să fie croite pe măsura nevoilor reale ale copiilor, predate la începutul anului școlar, cursurile să se țină întotdeauna între orele planificate etc.

Statul trebuie să încurajeze progresul și în învățământ pe toate căile legale. Concurența este una dintre ele și pentru aceasta statul ar trebui să permită școlilor de stat să intre în concurență cu școlile private și cu școala acasă. Deocamdată, în țările unde s-a permis existența școlii acasă, școala de stat este marele perdant. Statul român știe aceasta și anticipează cu panică autorizarea prin lege a școlii acasă, pentru că nu vor fi sute, ci mii și sute de mii de copii, care vor ieși din sistemul de stat. Părinții își vor face socoteala și vor dori ca, dacă tot plătesc transport, manuale și profesori, să se bucure de roada muncii lor. Părinții vor dori ca, dacă tot fac teme cu copiii acasă, să facă toată școala. Părinții vor dori manuale de calitate și le vor găsi. Vor dori sisteme umane de educare pentru copiii lor și le vor găsi în școala acasă. Vor dori alternative și le vor avea. Vor dori flexibilitate și siguranță și le vor primi. Vor dori profesori consacrați și în pregătire continuă și vor dori să devină ei înșiși așa ceva.

Deja circulă gogorițe despre școala acasă. Vezi, cică s-ar încuraja exploatarea prin muncă a copiilor. Probabil că vor exista situații când familiile sărace, care oricum sunt „încurajate” acum prin varii mijloace să își trimită copiii la școală, vor prefera atunci să se ascundă în spatele unui paravan de acest tip. Totuși școala acasă pe care eu o știu se bucură de manuale, programe, testări, foi matricole și multe alte detalii specifice sistemului obișnuit. Poate că s-ar putea autoriza pentru început doar acest tip de școli. Constatăm beneficiile regimului obligatoriu de școală când privim la rezultatele bacalaureatului la sfârșit de an și la calitatea studenților. În condițiile actuale, facultățile ar trebui să reinstituie examenul de admitere, pentru că liceul nu mai garantează calitate, ci doar diplome. Ce încurajează însă școlile de stat? Furtul și frauda nu au fost eliminate. Violența verbală și fizică încă sunt tolerate. Actul de învățământ este în continuare viciat de incompetență, oboseală, dezinteres și lehamite.

Aud că școala acasă îi împiedică pe copii să socializeze. Desigur, părinții și frații/surorile și alte animale sociale de felul acesta nu se socotesc în ecuația socializării. Trebuie luați în considerare numai educatorii frustrați și cu ifose, pe care nu știi cum să-i mulțumești, colegii care concurează pe viață și pe moarte la prețuirea de către dascăl, colegii lăudăroși, certăreți și bătăuși. Noi suntem persoane sociale, ne simțim bine în grup, zicea D-na Johannis. În care grup, Doamnă? În grupul în care ne simțim bine și suntem bine primiți. Corect. Luăm copiii din fragedă copilărie și-i ducem în junglă să se călească, să-și găsească locul în haită și-i învățăm să nu cedeze ci să-i pună pe toți la punct. Vedeți ce se întâmplă dacă citim prea des TARZAN?

Școala acasă, ne spune un guru al educației, prezintă riscul de a-i îndoctrina, deschide ușa prozelitismului și obscurantismului. Exact așa, școala românească din perioada 1945-1989 n-a făcut nimic din toate acestea. Noroc cu școlile de stat care ne învață copiii să vadă lumina de la Ierusalim și-i îndoctrinează cu toate superstițiile care numai credință creștină nu este. Bine că avem școli de stat care ne îndoctrinează cu concepția A-Teistă despre lume și viață. Fraților, îmi pare că orice școală îndoctrinează. Noi încă nu am cunoscut pe glia aceasta o școală echidistantă, iar școala românească actuală nu se califică pentru acest rol. Să nu ne mai îmbătăm cu apă rece. Orice școală vrea să ne convingă că presupozițiile și teoriile sale sunt cele corecte. Noi zicem că trăim în postmodernism, unde sunt acceptate opiniile divergente, se tolerează diversitatea și se promovează relativismul, dar prin intransigența cu care promovăm un sistem monocolor de învățământ demonstrăm exact contrariul. Cei care dețin cheile știu mai bine decât populația și minoritățile religioase, pentru că ele au fost invocate, ce este mai bine pentru copiii lor. Ni se spune, voi i-ați făcut, dar sunt ai noștri, noi vi-i creștem, noi vi-i educăm, unde „noi” reprezintă clasa politică care încă întreține corupția și plagiatul.

De la d-l Funeriu venire: „Să vezi ce mișto o să verifice educația dată de geniile nedescoperite ale pedagogiei de sufragerie”. Omul este, cum s-ar zice pe ungurește „habăr nixt” (!). Dacă tot există schimburi culturale (vezi, mișto! la d-l Funeriu)… Nu toți părinții sunt genii, dar probabil că la părinți se găsește ceva ce lipsește la profesori: dorința de a-l ajuta pe copilul lor să răzbată, să-și depășească starea, să se adapteze societății. În regim de școală acasă, părintele ia varianta manualului realizat pentru părinte de specialiști, oleacă mai specialiști decât ce se vântură pe la noi, un manual modern și accesibil copilului său, și îl asistă pe copil. Până la urmă tot copilul citește, exersează și este testat și în regim de școală acasă. Părintele îl învață cinstea, nu frauda. Copilul se auto-disciplinează și învață cum să învețe. Nu există presiunea timpului și a colegilor concurenți. El concurează cu sine și se auto-depășește. Pentru mine acestea sunt valori mai importante decât deprinderea de a câștiga întotdeauna, călcând și peste cadavre dacă trebuie. D-l Funeriu ignoră capacitatea părintelui de a depăși obstacolele de dragul copilului său. Se vindeau niște gogoși odată care apreciau învățământul românesc și pentru faptul că, dând copiilor teme pentru acasă, se asigura că și părinții se păstrează informați și pregătiți. Dacă ar fi adevărat, atunci în regim de școală acasă, părinții chiar pun osul la treabă și educarea continuă a generațiilor se poate vedea.

În concluzie, voi faceți ce vreți voi, noi facem ce știm. Nu cred în statul care încearcă pe orice cale să mă îndoctrineze, să mă convingă să cred că numai ce spune el este corect, drept și valoros. Cred în statul care oferă oportunități egale și se asigură în calitate de arbitru de legalitatea concurenței. Indiferent cine ești, dacă ai citit aceste rânduri, nu trebuie să accepți cele spuse aici, ci doar să accepți că le-am scris din inimă, ca părinte care a dorit tot ce era mai bun pentru copiii săi. Decizia de a ieși din sistemul școlar de stat s-a făcut prin consultare cu copiii, care s-au simțit fericiți în regim de școală acasă și nu au mai vrut să iasă din el. Cu siguranță, nu mi-a ieșit chestia cu îndoctrinarea, fapt ce îl poate confirma oricine ne cunoaște cât de cât. Câteva lucruri s-au întâmplat sigur: copiii noștri știu să gândească pentru ei înșiși, știu să învețe, se delectează citind, vorbesc limba engleză la fel de bine ca limba română. A, era să uit, le este greață de meschinărie, fraudă și de corupție. Alo, Statul? Mai schimbați ceva, domnilor! Umblați la esențe!

5 comentarii

Din categoria societatea romaneasca