Arhive pe etichete: Apostolul Pavel

Ce facem cu darurile spirituale? (1 Corinteni 12-14)

În sfârşit ajungem la spinosul subiect al darurilor spirituale. Subiectul nu este spinos pentru că aşa l-ar fi lăsat Dumnezeu, ci pentru că oamenii în neputinţa lor l-au făcut să ajungă astfel. Pavel recunoaşte încă de la începutul epistolei că în Corint Dumnezeu fusese generos cu împărţirea darurilor spirituale, pentru că existau din belşug. În cele din urmă Pavel ajunge să clarifice nişte detalii ce ţineau de practicarea publică a darurilor. De aceea îşi începe mesajul prin formula: „În ce priveşte darurile spirituale, fraţilor, nu vreau să fiţi în necunoştinţă”. Din moment ce corintenii nu erau lipsiţi de niciun dar (1:7), cum se făcea că nu aveau cunoştinţă despre acestea? Desigur, Pavel vorbea ironic aici, ca şi cum cunoştinţele lor se dovedeau (din nou) fără valoare.

Pavel îi avertizează pe corinteni de faptul că practica anterioară convertirii nu mai trebuie să interfereze cu viaţa creştinilor. Convertirea este lucrarea Duhului Sfânt. Schimbarea convingerilor şi capacitatea de a proclama divinitatea lui Cristos vin doar de la Duhul Sfânt. Practicile idoleşti pot vicia viaţa creştină chiar şi după convertire, după cum am văzut în cap. 8-10 cu privire la consumul cărnii sacrificate idolilor şi la practica Mesei Domnului. De data acesta intuim că practicarea darurilor spirituale în Biserică conserva ceva din practicile păgâne de la corintenii care s-au convertit. Ce anume era străin de practica apostolică, urmează să descoperim din învăţătura oferită corintenilor.

Probabil că formularea cea mai succintă a principiilor pauline despre practicarea darurilor spirituale în Biserică este dată în 12:7 – „Prezenţa Duhului este făcută cunoscută fiecăruia pentru binele tuturor”. De aici deducem trei principii: (1) darurile sunt manifestarea suverană a Duhului, (2) darurile sunt date individual, fiecărui creştin în parte, (3) darurile sunt date spre folosul colectiv al Bisericii. Darul spiritual este mai mult decât un talent natural, aşa cum se vede chiar şi din abilităţile lui David, căci „Domnul era cu el” (1Sam. 16:18).

1. Darurile spirituale sunt abilităţi supranaturale oferite de Duhul Sfânt în mod suveran. Din maniera în care Pavel expune subiectul în acest pasaj înţelegem că la Corint existau probleme de asociere a darurilor spirituale cu Duhul Sfânt. Înţelegem că exista competiţie în Biserică şi că unii ajunseseră să îi desconsidere pe alţii pentru că aveau alte daruri. De aceea Pavel se simte obligat să sublinieze faptul că darurile spirituale sunt diverse, dar, dacă sunt autentice, toate au aceeaşi sursă, acelaşi autor, adică Duhul Sfânt. Diversitatea de daruri, slujiri şi lucrări sunt inspirate de acelaşi Domn care este singurul Dumnezeu (v. 4-6).

Deşi nu le aminteşte pe toate, în Romani 12 mai sunt şi altele – slujirea, încurajarea, dărnicia, conducerea, milostenia – Pavel selectează câteva daruri pe care le împerechează, pentru a scoate în evidenţă înfăptuirea de minuni, aflată în centru şi rămasă nepereche. Patru dintre acestea vor fi citate şi în cap. 13, iar două dintre ele vor fi individualizate pentru un studiu de caz în cap. 14.

cuvânt de înţelepciune + cuvânt de cunoaştere (p.a.D.),

credinţă (p.a.D.) + daruri de vindecare (p.a.D.),

înfăptuirea de minuni

profeţia + discernerea duhurilor,

felurite limbi + interpretarea limbilor.

Obosit să mai tot repete formula „prin acelaşi Duh” (abreviat p.a.D. mai sus), Pavel încheie lista sa prin generalizarea „toate acestea sunt făcute de Unul şi Acelaşi Duh, care dă fiecăruia aşa cum vrea” (v. 11). Şi prin imaginea trupului Pavel subliniază acelaşi principiu când spune: „Dumnezeu a aranjat mădularele în trup pe fiecare dintre ele aşa cum a vrut El” (v. 18). Din nou în v. 24: „Dar Dumnezeu aşa a aranjat trupul, dând o mai mare onoare unui mădular inferior, ca să nu fie dezbinare în trup”.

2. Darurile spirituale sunt abilităţi supranaturale oferite de Duhul Sfânt fiecărui creştin în parte şi, în acelaşi timp, în mod complementar cu darurile date celorlalţi.

Unitatea Bisericii este dată de faptul că toţi creştinii sunt convertiţi prin lucrarea Duhului Sfânt. Această realitate este exprimată prin două aluzii la istoria lui Israel la trecerea Mării Roşii sau a Iordanului şi la apa izvorâtă din stâncă. „Noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh” … „tuturor ne-a fost dat să bem dintr-un singur Duh” (12:13). Pavel a mai spus o dată corintenilor că traversarea Mării Roşii a fost un botez pentru Moise (1Cor. 10:1-2). Aici se clarifică faptul că Dumnezeu lucra şi la nivel spiritual cu poporul Israel, aşa cum urma să lucreze cu Biserica. Toţi în Israel au avut parte de aceeaşi experienţă spirituală. Toţi în Biserică am avut parte de aceeaşi aceeaşi experienţă spirituală, a înnoirii prin Duhul Sfânt. Acelaşi Duh care ne-a adus la cunoştinţa mântuitoare că „Isus este Cristosul”, că mântuirea vine numai prin credinţa în Domnul Isus, ne-a dat şi daruri spirituale pentru a ne face folositori Bisericii, adică trupului lui Cristos.

Pavel foloseşte imaginea trupului pentru a ilustra adevărul despre Biserica lui Cristos care presupune manifestarea unei diversităţi de daruri spirituale. Ca orice imagine, chiar şi imaginea trupului are limitele ei. Pavel doreşte să sublinieze faptul că fiecare membru al Bisericii reprezintă doar o parte din întreg şi că fiecare parte este folositoare întregului pentru ceea ce este, că fiecare îndeplineşte o funcţie şi nu este posibil ca să se revolte împotriva trupului încercând să fie altceva, mai bun şi mai onorabil decât ceea ce este acum.

Este adevărat că, asemenea corintenilor, putem fi fascinaţi şi ispitiţi să avem darurile mai vizibile şi care primesc mai multă onoare. Un predicator scoţian a primit odată mărturia unui vizitator al Bisericii, un tânăr cu evidente alte preocupări decât Biserica: „Domnule pastor, i-a spus acesta la sfârşitul programului, sunt încântat că, deşi am vizitat Biserica dv pentru prima dată, am înţeles că am nevoie de Dumnezeu şi vreau să mă pocăiesc!” Pastorul a întrebat cu interes: „Ce anume v-a determinat să luaţi această decizie? A fost ceva din predică?” „A, nu! A fost modul în care am fost primit la Biserică chiar de la uşă când domnul de la intrare mi-a spus: «Bine ai venit, tinere!»” Poate că Dumnezeu te-a făcut picior în trupul lui Cristos. Îndeplineşte datoria de picior. În organism sunt organe despre care nici măcar nu ştim că există, până când ne îmbolnăvim din pricina lor.

O soră în vârstă a mărturisit că a fost cercetată profund la închinarea Bisericii de un predicator (se mai întâmplă şi aceasta). Ea i-a scris tânărului predicator de 29 de ani, că nu predica a condus-o aproape de Domnul, ci modul impecabil în care s-a prezentat la amvon. Ca să nu credem că sora avea imaginaţii nesănătoase trebuie să precizez că tânărul cu pricina a murit la 29 de ani, la scurtă vreme după primirea acestei scrisori, dar oamenii au mărturisit că a fost unul dintre puţini oamenii care îl emana pe Cristos prin tot ceea ce era, spunea şi făcea. Numele lui era Robert McChenney. Dumnezeu te-a făcut tâmplă să porţi coroană, poartă-o fără îngâmfare.

Implicaţii

1. Din moment ce Dumnezeu-Duhul Sfânt dă daruri spirituale după cum voieşte, înseamnă că El dispune tot la fel de creştinii hăruiţi cu daruri. Dumnezeu îl cheamă pe Filip să caute prin pustie un car îndreptându-se în Egipt cu un demnitar etiopian în el ca să-i explice Scripturile (F. ap. 8:26-27), după care Duhul îl conduce prin Azot spre Cezareea (8:40). Dumnezeu îl trimite pe Anania, ucenicul din Antiohia, să îl caute pe Saul, persecutorul Bisericii, care îl aştepta orbit de Dumnezeu să îşi reprimească vederea (F. ap. 9:10-16). În timp ce se afla slujind şi postind în Antiohia, Duhul îi alege pe învăţătorii Pavel şi Barnaba să fie trimişi ca apostolii (F. ap. 13:1-3). Acelaşi Duh îi strică planurile lui Pavel şi, după ce îl opreşte să intre şi în Asia şi în Bitinia, sunt trimişi în Macedonia (16:6-10). A avea daruri spirituale presupune obligaţii noi faţă de Împărăţie, pentru că Dumnezeu se aşteaptă ca să le folosim în interesul Împărăţiei.

2. Desigur, Apostolul pare să personifice părţile trupului, ca şi cum ar avea personalitate proprie. În realitate ele sunt într-o subordonare desăvârşită, îndeplinind strict funcţiile pentru care există în trup. Totuşi se mai întâmplă ceva interesant: în situaţii extreme, unele membre pot prelua din funcţiile altor membre similare, iar unele organe pot compensa funcţiile altor organe care au colapsat. Oare există înţelepciunea aceasta în Trupul lui Cristos? Cu siguranţă că există într-o adunare care îl are pe Cristos ca şi cap. Adevăraţii creştini nu stau şi se plâng într-una că le lipseşte păstorul, ci pun mâna şi suplinesc lipsa lui. Probabil că vă aduceţi aminte că păstorii noştri ne învăţau că sunt atribute ale păstorului care se aşteaptă şi din partea membrilor să le îndeplinească: să ne îngrijim unii de alţii, să ne rugăm unii pentru alţii, să ne încurajăm unii pe alţii. Dacă am rămas fără splină, măduva spinării îşi asumă rolul de producător de celule roşii fără să se plângă că a rămas singură. Dacă ar fi fost să rămânem fără amândouă mâinile, oare nu ar fi învăţat picioarele să scrie şi să cânte la pian dacă trebuie? Mă întreb dacă Pavel ar fi ştiut ca şi noi astăzi că rinichii filtrează tot ce este rău în sânge, cu cine i-ar fi asemănat din Biserică. Cu pastorul,  comitetul sau grupul de părtășie din care faci parte?

3. Studiu de caz: profeţie sau vorbire în limbi (glosolalie).

În 1Corinteni 12 Pavel ne învaţă ca şi pe corintenii de altădată ce sunt darurile cu adevărat. În capitolul 13, el ne arată că în lipsa dragostei care să motiveze şi să întreţină focul darurilor, acestea sunt lipsite de valoare. În capitolul 14, el va face o aplicaţie specifică pentru cele mai problematice daruri spirituale din Corint: profeţia şi vorbirea în limbi.

La fel ca şi în restul epistolei, Pavel îi citează pe corinteni în repetate rânduri, uneori extensiv, dar unii comentatorii nici măcar nu sesizează acest aspect, iar alţii cred că citatele sunt foarte scurte. Să evidenţiem pe câteva dintre ele: „este un singur / acelaşi Duh” (12:4-13), „fiţi plini de râvnă pentru darurile duhovniceşti / pentru cele mai importante daruri / după darurile duhovniceşti” (12:31; 14:1, 12), „cel ce vorbeşte într-o limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, întrucât nimeni nu-l înţelege, iar în Duhul spune taine” (14:2), „cel ce vorbeşte într-o limbă se zideşte pe sine” (14:4), „dacă mă rog într-o limbă, duhul meu se roagă” (14:14, 15), „voi cânta laude cu duhul” (14:15), „voi mulţumi (bine) cu duhul” (14:16), „limbile sunt un semn nu pentru credincioşi, ci pentru necredincioşi, în timp ce profeţia nu este un semn pentru necredincioşi, ci pentru credincioşi” (14:22), „femeile să tacă în biserici, …, este ruşinos pentru o femeie să vorbească în Biserică” (14:34-35). Toate aceste afirmaţii contrazic Biblia în general şi învăţătura apostolică, chiar afirmaţiile pauline din cap. 14. Suntem cu toţi de acord că există o lege a necontradicţiei de care şi Pavel ştia.

Şi aici, ca şi în alte locuri din epistolă, Pavel este ironic cu corintenii. Celor plini de râvnă pentru daruri spirituale, Pavel le promite că ştie el o cale nespus mai bună decât aceasta. La fel ca şi Amos altădată, când îi îndemna pe evrei să meargă la altarele păgâne, şi Pavel îi invită sarcastic pe corinteni să se agite mai departe în căutarea lor, însă el urmează să le arate o cale mai bună (1Cor. 12:31). Tot la fel, după măreţul capitol al dragostei, celor pe care tocmai îi învăţase despre superioritatea dragostei, le spunea: „urmăriţi dragostea şi fiţi plini de râvnă după darurile duhovniceşti, în special darul profeţiei” (14:1). Cu alte cuvinte: „creşteţi în dragoste şi dacă vă mai rămâne timp căutaţi să profeţiţi”. Celor care se lăudau cu glosolalia lor, Pavel continuă să sublinieze superioritatea profeţiei (14:3, 5). Celor care se justificau zicând că se roagă în Duhul prin glosolalie, cântă în Duhul, sau mulţumesc în Duhul, Pavel le spune că oricât de frumos sună, mintea rămâne neroditoare şi el preferă să pună şi mintea la contribuţie. Nu este jenant să ţi se spună: „nu fiţi copii în gândire, ci fiţi copii în ce priveşte răul, iar în gândire fiţi maturi” (14:20)? Cât de penibilă este situaţia când un vizitator dă peste o comunitate creştină vorbind în limbi neînţelese: „nu vor spune ei că v-aţi ieşit din minţi?” (14:23). În final, Pavel este aspru cu corintenii: „Oare la Corint s-a scris Cuvântul lui Dumnezeu? Oare Biserica universală există în virtutea adunării din Corint?” (14:36) Culmea mustrării: „Dacă cineva se crede inspirat de Dumnezeu, ar trebui să recunoască autoritatea apostolică” (cf. 14:37-38).

Din capitolul 14 vom extrage trei principii supreme care permit recunoaşterea darurilor autentice.

(1) Darurile spirituale sunt date pentru zidirea Bisericii. Aşa spunea versetul-cheie din argumentul iniţial (12:7). Acesta era scopul capitolului 13: fără dragoste, adică orientarea fiinţială, umorală, ontologică, a darurilor înspre semeni, purtătorul darului este ca limba clopotului de bronz, doar un zgomot. Tocmai datorită acestei abilităţi de a zidi Biserica, darul profeţiei este superior vorbirii în limbi (14:4-5). Corintenii aveau daruri, le lipsea doar intenţia sănătoasă de a le folosi pentru zidirea Bisericii (14:12). Fără să interzică manifestarea vorbirii în limbi (14:39), Pavel limitează drastic manifestarea acestuia: „cel care vorbeşte într-o limbă să se roage şi pentru puterea de a o traduce” (14:13). În caz că nu are darul interpretării, şi nici nu se găseşte nimeni care să interpreteze, vorbitorul trebuie să tacă, „să-şi vorbească lui însuşi şi lui Dumnezeu” (14:28).

Glosolalia nu este un semn normativ al primirii Duhului Sfânt, cu atât mai puţin un semn al botezului cu Duhul Sfânt, ci doar unul dintre daruri. Exemplele din F. Ap. descriu nişte situaţii excepţionale, când evreii au fost convinşi prin aceste minuni că Evanghelia era menită şi pentru neevrei (2:1-13; 8:1-25; 10:23-48; 19:1-12). Aceste episoade semnalează cum Evanghelia a ajuns de la Ierusalim, în Samaria şi până la marginile pământului (lumea cunoscută), împlinind predicția Domnului (F. ap. 1:8).

(2) Pentru a evita manifestarea extatică a păgânilor şi babilonia vorbirii în limbi întreţinută de profeţii profesionişti şi de oracolele păgâne, Pavel îi învaţă pe corinteni şi prin ei şi pe noi să ne închinăm în mod integralist: cu mintea şi cu spiritul la un loc. Profeţia este superioară glosolaliei pentru că prin cinci cuvinte cu înţeles şi cu rost poţi face mai mult bine decât prin o mie de cuvinte în altă limbă fără interpretare.

(3) Darurile spirituale trebuie investite în mântuirea semenilor. Din această perspectivă vorbirea în limbi este contraproductivă. Dacă vrem ca necredincioşii care intră în adunare să aibă oportunitatea de a fi confruntaţi cu adevărul lui Dumnezeu, de a fi cercetaţi şi judecaţi în gândurile lor, atunci trebuie să le dăm Cuvântul lui Dumnezeu. Vorbirea în limbi nu poate face aceasta. Spre ruşinea corintenilor, Pavel citează un text din profetul Isaia (28:11-12), unde Dumnezeu, exasperat de împietrirea în neascultare a lui Israel, decretează că îi va da pe mâna unui popor barbar, care vorbeşte o limbă ciudată. Surpriza va fi că, nici umilit în felul acesta, Israel nu va asculta. Aşadar vorbirea în limbi este un semn al judecăţii peste oameni, nu de mântuire. Încă o dată, profeţia ca discurs transparent va putea să îi conducă pe oameni la recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul adunării (14:25).

Concluzie

Căutarea primară a creştinului autentic trebuie să fie după părtăşia cu Duhul Sfânt şi după sfinţenia pe care El o aduce. Darurile şi roadele vor veni de la sine la creştinul care are o relaţie sănătoasă cu Duhul lui Dumnezeu.

Comentarii închise la Ce facem cu darurile spirituale? (1 Corinteni 12-14)

Din categoria 1Corinteni, Biserica

Individualismul şi cunoaşterea de Dumnezeu (1Corinteni 8-10)

Problema căreia Ap. Pavel îi dă rezolvare în aceste capitole este participarea la mesele festive ocazionate de sărbătorile păgâne şi organizate la templele păgâne, care presupunea consumarea cărnii consacrate idolilor. Formularea de la începutul cap. 8 „cu privire la ceea ce este jertfit idolilor” sugerează că Biserica din Corint a cerut clarificări, pentru că şi în această privinţă aveau opinii diferite.

Răspunsul este elaborat şi integrează câteva secţiuni care merită să fie precizate de la bun început ca să înţelegem argumentul paulin:

  1. Evaluarea realităţii din Corint cu aprecieri asupra cunoaşterii (8:1-13)
  2. Apărarea slujirii apostolice şi a modului ales de Pavel pentru a se raporta la adunarea corintenilor (cap. 9).
  3. O introspecţie în istoria idolatriei lui Israel (10:1-11).
  4. O cunoaştere nouă asupra idolatriei ca părtăşie cu demonii la mesele templelor păgâne (10:12-22).
  5. O cunoaştere nouă asupra urmăririi binelui comun (10:23-33).
  6. Concluzie: „Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos!” (11:1).

Învăţătura, chiar şi în Biserică, are a face cu cunoaşterea. Noi predicăm în Biserică pentru a avea cunoaştere despre Dumnezeu, şi nu orice fel de cunoaştere ci din aceea mântuitoare. Nu putem să ne strângem împreună doar ca să avem o experienţă de moliciune şi încălzire a inimii, emoţii şi sentimentalisme. Acestea se pot întâmpla pentru că suntem fiinţe umane descrise şi de sentimente, dar ca închinători nu trebuie să aservim sentimentelor toate realităţile din jurul nostru, cu atât mai puţin închinarea publică a Bisericii. Cine se lasă condus de impulsurile emoţiilor sale nu primeşte note prea bune din partea societăţii, pentru că este supus erorilor mai mult decât oricare altul. „Urmează-ţi inima!” este sloganul hollywoodian care a ajuns să ne intoxice minţile şi să conducă la libertinism şi imoralitate. Creştinii nu cred în dragostea care vine şi pleacă în căsnicie, ci în dragostea care este educată să rămână.

Cunoaşterea de Dumnezeu este esenţială pentru creştinismul predicat de Pavel:

  • „ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este descoperit în ei” (Rom. 1:19)
  • „noi am primit Duhul care vine de la Dumnezeu ca să putem cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu” (1Cor. 2:12).
  • „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui” (Flp. 3:10).
  • „noi răsturnăm argumentele şi orice înălţime semeaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.” (2Cor. 10:5)
  • „mă rog … să pricepeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere” (Ef. 3:18-19).

Cunoaşterea aceasta nu este una care se rezumă la o înţelegere intelectuală, o cunoaştere de dragul cunoaşterii, ci este una care pune bazele unei relaţii interpersonale, de comuniune şi reciprocitate cu Dumnezeu. Problema cunoaşterii este capitală pentru învăţătura oferită de Ap. Pavel adunării din Corint. Ap. Pavel foloseşte tot felul de termeni din domeniul cunoaşterii şi formulări de tipul „ştiţi” – „nu ştiţi?”. Preocuparea corintenilor pentru cunoaştere este în afara oricărei îndoieli, pentru că încă de la început Apostolul recunoaşte că „aţi fost îmbogăţiţi în … orice fel de cunoaştere” (1:5). Cunoaşterea pe care o aduce Duhul lui Dumnezeu Îl priveşte pe Isus Cristos şi este superioară cunoaşterii din lume (1:19-25, 2:10-16, 3:18-20).

Capitolul 8 începe cu recunoaşterea faptului că în Biserica din Corint existau mulţi care considerau că au o cunoaştere înaltă cu privire la Dumnezeu (v. 1). Pavel nu este mulţumit de nivelul cunoaşterii lor, motiv pentru care le administrează o lecţie de adevărată cunoaştere care se poate rezuma în şase puncte, ce surprind tot atâtea probleme datorate individualismului:

  1. Mândria: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce smerenie (8:1-2).
  2. Superficialitate: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se subordonează iubirii de Dumnezeu (v. 3).
  3. Erezia: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este o dreaptă cunoaştere (8:4-6).
  4. Dezinteresul pentru fraţi: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se supune iubirii frăţeşti (8:7-13, 10:23-33).
  5. Neconformarea: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu urmează modelul apostolic (cap. 9, 11:1).
  6. Snobismul: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este învăţabilă (10:1-22).

Să le luăm pe rând.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce smerenie (8:1-2).

„Informaţia este putere”, spune un slogan contemporan. Tot la fel cunoaşterea poate crea senzaţia de autoritate şi superioritate faţă de cei care nu o au defel sau în aceeaşi măsură. Totuşi, cunoaşterea este o practică obositoare ce nu are sfârşit ne avertizează eclesiastul (Ecl. 1:13), iar experienţa noastră o confirmă.

Reversul învăţării este delăsarea, bine exprimată de o falsă gradaţie, populară printre toţi studenţii, nu numai cei din Oxford: „Cu cât învăţ mai mult, cu atât am mai mult din care să uit. Cu cât uit mai mult, cu atât ştiu mai puţin. Dacă ştiu atât de puţin, de ce să mă mai obosesc să învăţ?”

Apostolul invită la o adevărată cunoaştere, dar care să nu divizeze adunarea pe clase şi niveluri, care să nu cultive mândria, ci smerenia, pentru că adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce realizarea măreţiei lui Dumnezeu şi a nimicniciei omului. Pavel revine la această idee, atunci când afirmă că „dacă aş avea toată cunoaşterea, dar nu am dragoste, nu sunt nimic” (13:2), pentru că dragostea „nu este invidioasă,  nu se laudă, nu este mândră, … nu-şi urmăreşte propriile interese …” (13:4-6). Cunoaşterea adevărată nu este compatibilă cu mândria pentru că cine umblă prin Duhul nu se îngâmfă, nu provoacă şi nu invidiază (Gal. 5:25-26).

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se subordonează iubirii de Dumnezeu (v. 3).

Cunoaşterea de Dumnezeu trebuie să conducă la întâlnirea cu Dumnezeu. Poţi studia pe Dumnezeu în laborator fără să te întâlneşti cu Creatorul? Poţi studia Cuvântul lui Dumnezeu fără să te întâlneşti cu Dumnezeu care S-a revelat? Poţi studia urmele intervenţiei lui Dumnezeu în istorie, fără să te întâlneşti cu Cristosul întrupat? Da! Da! Da! Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este cea care Îl întâlneşte pe Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu garantează faptul că şi Dumnezeu ne va cunoaşte, adică face cunoştinţă cu noi.

Cât de mult rezonează cuvintele lui Pavel cu ceea ce ne învăţa Domnul Isus prin Evanghelia după Ioan: „Dacă mă iubeşte cineva, va iubi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi, iar Noi vom veni la El şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Ap. 3:20)

Tot corintenilor, Pavel le atrage atenţia că nu mai Îl cunoaştem pe Cristos în felul lumii, pentru că suntem o nouă creaţie. Mai mult chiar, noi înşine suntem cunoscuţi de Dumnezeu (2Cor. 5:11-17). Acelaşi Apostol găseşte o strânsă legătură între moralitate şi prietenia lui Dumnezeu când concluzionează un prim avertisment trimis lui Timotei cu privire la erezia din Biserică: „temelia lui Dumnezeu rămâne fermă, având sigiliul acesta: «Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui» şi «Oricine rosteşte Numele Domnului trebuie să se îndepărteze de nedreptate» (2Tim. 2:19). Aceste sigilii sunt convergente cu plăcuţa pusă pe turbanul marelui preot pe care scris: «Sfânt Domnului».

Uneori am mai auzit urarea aceasta: «Iubească-te Domnul!» Poate că am putea să o transformăm în: «Cunoască-te Domnul!» ca să fim mai precişi biblic, pentru că iubirea lui Dumnezeu este un lucru sigur.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este o dreaptă cunoaştere (8:4-6).

Dacă nu ne putem permite luxul să credem orice informaţie, cu atât mai mult nu ne putem permite să dăm sau să primim orice învăţătură. Predicatorii au responsabilitate faţă de Dumnezeu, înaintea Căruia orice învăţător va da socoteală (1Cor. 3:10-17; cf. Iacov 3:1). Învăţătura trebuie să fie a lui Cristos, pentru că circulă prin popor şi învăţăturile dracilor. Învăţăturile Bisericii trebuie întemeiate pe învăţătura sănătoasă şi nu pe învăţăturile oamenilor. Învăţăturile trebuie măsurate cu dreptarul (Rom. 6:16), cu standardul învăţăturii apostolice (F. Ap. 2:42).

În privinţa idolilor învăţătura trebuia să fie corectă: un idol este o imagine neînsufleţită fără nicio valoare, alta decât materialul din care este confecţionat. Tot la fel se poate spune despre icoane: ele pot fi obiecte de patrimoniu ca obiecte de artă ce se află, dar nu au nicio altă valoare. Dumnezeu este unul Singur şi pe Acela nu L-a văzut nimeni. Dumnezeu Tatăl este Creatorul şi toţi oamenii, cu atât mai mult creştinii, trăiesc pentru slava Lui (10:31). Tot la fel există un singur Domn, Isus Cristos, şi toate se ţin prin El. Acestea sunt doctrine foarte importante şi nu se poate face rabat la ele.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se supune iubirii frăţeşti (8:7-13, 10:23-33).

Conflictul din Corint exista şi la Roma (vezi Romani 14-15) şi îi avea ca protagonişti pe creştinul tare şi pe creştinul slab, desigur două tipare care îşi avea reprezentanţi în aceste comunităţi creştine. Pentru că am auzit adesea invocat argumentul creştinului mai slab este foarte important să clarificăm identitatea lui. Deci, cine este creştinul mai slab despre care vorbeşte Ap. Pavel? Când vorbeşte despre responsabilitatea sa de a fi relevant tuturor ascultătorilor săi, în 9:19-23 Pavel precizează patru categorii de ascultători: iudei, cei ce sunt sub Lege, cei ce sunt fără Lege şi cei slabi. Este clar că primele două categorii reprezintă una şi aceeaşi clasă, adică pe evrei. Tot aşa ultimele două categorii reprezintă o altă clasă, pe cea a neevreilor. Din capitolul 8 aflăm că aceştia „mai slabi” sunt creştini care nu sunt convertiţi de mult timp, deoarece până nu demult erau obişnuiţi cu idolii, şi au o conştiinţă mai puţin educată şi mai vulnerabilă (8:7). Ei sunt uşor deturnaţi de la convingerile lor, când îi văd pe creştinii maturi făcând altfel decât cred ei că ar fi bine (8:10). Ei sunt creştini, fraţi în Domnul ai celor maturi, şi pot ajunge într-o mare încurcătură văzând purtarea celor maturi (8:11). Preluând exemplul fraţilor mai mari, ei ajung să facă anumite lucruri fără să le înţeleagă sau să fie de acord cu ele, motiv pentru care conştiinţa este rănită (8:12), după ce au fost greu încurcaţi, adică s-au poticnit în fraţii lor (8:13). Aşadar, cel mai slab este fratele neevreu convertit de curând din păgânism. Cel mai slab nu este fratele vechi în credinţă şi întârziat în maturitate, care ar fi trebuit să ajungă în stare să-i înveţe pe alţii. Cel mai slab nu este nici necreştinul, nici membrul neconvertit al familiei creştine, nici creştinul de curând convertit şi foarte relaxat în ce priveşte standardul credinţei sale.

Convingerea cu privire la existenţa unui Singur Dumnezeu şi a unui singur Mântuitor – Isus Cristos – era comun împărtăşită de fraţii din Corint. Consecinţele acestei convingeri erau, totuşi, diferite: unii corintieni aveau libertatea de a mânca din hrana consacrată idolilor, iar alţii nu aveau această libertate. Ce sacrificăm când manifestarea aceloraşi doctrine ne despart: relaţiile, doctrina, sau libertatea? Când cunoaşterea de Dumnezeu mă eliberează de prejudecăţi nu înseamnă că voi trăi liber de acestea doar de dragul libertăţii mele. Din contră, libertatea mea o voi sacrifica mai detaşat, pentru că un om eliberat de Cristos, cum sunt eu, oricum nu este liber, ci este robul lui Cristos (1Cor. 7:22).

Ce soluţii există pentru medierea unor asemenea conflicte? În primul rând există posibilitatea dialogului, a confruntării între cei care au hotărât în inima lor în mod diferit. Apoi există nevoia de învăţătură. Dacă este să se facă o mediere între părţi este evident că cel liber renunţă la libertatea lui de dragul celuilalt. Este foarte probabil că direcţia va fi înspre legalism şi nu liberalism. Liberalismul este adus de cei care s-au săturat de rânduieli, ca scuză pentru o trăire lejeră după tiparele lumii, ca să nu ofensăm prea tare sau să-i şocăm pe necredincioşi. Este interesant că fraţii mai slabi din vremea lui Pavel erau mai riguroşi şi mai scrupuloşi în deciziile lor cu privire la păgânismul din care au plecat decât creştinii maturi şi decât creştinii contemporani. Presiunea care există pe biserici pentru liberalizarea practicilor creştine nu derivă de la dorinţa creştinilor maturi de a se acomoda rigurozităţii noilor convertiţi, ci presiunii de a nu ofensa nişte convertiţi de formă, care nu au părăsit niciodată păgânismul de care trebuiau să se convertească. Pentru siguranţa relaţiilor din comunitate putem ajunge ca să precizăm prescripţiile dogmatice şi prescripţiile doctrinare pe care le împărtăşim, uneori poate chiar şi obiceiurile practice care decurg din cele dintâi.

Pavel aprecia că o adunare creştină ce are o pasiune pentru cunoaşterea de Dumnezeu corect înţeleasă se limitează în libertatea sa de dragul acomodării acestor fraţi mai tineri, cu o conştiinţă mai neîncercată, pentru a le permite să se consolideze în credinţă prin biruinţe repetate asupra ispitelor şi să se consolideze în obiceiuri noi alese şi evlavioase. Aceasta ar fi însemnat că creştinii maturi şi-ar fi pus standarde şi mai stricte: a nu mânca deloc carne, a nu mai trece pe la magazinele şi restaurantele templelor păgâne şi chiar a refuza mâncarea unui prieten dacă era anunţat cu privire la originea ei. Principiul era ca libertatea mea să nu dea prilej de judecată din partea celor necredincioşi sau de cădere din partea celor slabi. „Să nu fiţi pricină de poticnire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu, aşa cum dealtfel încerc şi eu, în toate lucrurile să plac tuturor necăutând folosul meu, ci al multora, pentru a fi mântuiţi!” (10:32-33).

Să luăm ca exemplu consumul de alcool. Scriptura nu interzice cu desăvârşire consumul de alcool, dar este împotriva alcoolismului, al intoxicării alcoolice. Unii creştini nu au renunţat la consumul limitat de vin, dar pentru creştinii care s-au convertit din alcoolism, această libertate îi poate atrage înapoi în vechile păcate. Dacă un asemenea creştin îl vede pe fratele său degustând sau consumând vin în altă împrejurare decât la Masa Domnului, poate ajunge să creadă că nu este nicio problemă să consume alcool în mod echilibrat, chiar dacă a făcut la convertire un jurământ că nu va mai consuma niciodată. O dată reînvăţat cu consumul, va ajunge uşor să abuzeze de el.

Un alt exemplu ar fi participarea la festivităţi unde se consumă alcool. Fratele Mihaly Cornea, misionarul întemeietor al mişcării baptiste din România, refuza să meargă la ospeţe, adică festivităţi unde se consuma alcool, pentru a nu fi pricină de poticnire pentru fraţii mai tineri în credinţă, dar nici nu accepta la botez pe oamenii care nu au lepădat consumul de alcool sau de tutun. Creştinii pot avea libertatea de a participa la bucuria semenilor pentru că au convingerea că fiecare dă socoteală personal înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, un frate mai slab care s-a hotărât să nu se expună la asemenea festivităţi poate fi deturnat de la hotărârile şi jurămintele sale, dacă va vedea un frate mai matur în credinţă. Drept urmare va accepta să participe călcându-şi pe conştiinţă, pentru ca mai apoi poate să ajungă să consume alcool şi să se întoarcă la vechile păcate.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu urmează modelul apostolic (cap. 9, 11:1).

Ca Apostol, Pavel avea dreptul de a fi întreţinut de bisericile pe care le slujea. Învăţătura era naturală, până şi bunul-simţ o susţinea. Mai mult, însă, învăţătura era revelată, pentru că aşa învăţa şi Biblia. Pavel era conştient că predicarea Evangheliei era o datorie necondiţionată de primirea unui ajutor material din partea Bisericii, pentru că darul şi chemarea erau de la Dumnezeu, la fel cum era şi trupul consacrat lui Dumnezeu prin celibat. Pavel se imagina un concurent în arenă care se supunea la antrenamente şi privaţiuni doar de dragul răsplătirii, care venea în urma câştigării cursei, cu condiţia să nu fi fost descalificat.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se lasă instruită (10:1-22).

Ştiau corintienii câte ceva, dar nu ştiau destul. Doctrina despre Dumnezeu şi doctrina despre Cristos erau corecte. Ei aveau probleme cu doctrina despre Duhul Sfânt. Aici, însă, Pavel mai adaugă ceva cunoaşterii lor. Aşa cum le spunea şi tesalonicenilor că ar dori că completeze la credinţa lor (cf. 1Tes. 3:10), Pavel doreşte să adauge cunoaşterii corintienilor ceva cunoştinţe despre lumea spirituală. Pentru aceasta evreii generaţiei lui Moise sunt luaţi ca exemplu. Uluitor! Faptul că au băut din apa izvorâtă în mod miraculos din stâncă şi au mâncat din mană a însemnat părtăşia cu Cristos, nu pentru că îngerul care îi însoţea era Cristos ci pentru că Stânca şi mana Îl prefigurau pe Cristos Însuşi. Idolatria lor şi desele lor răzvrătiri aduceau atingere lui Dumnezeu şi, implicit, lui Cristos, pentru că poporul Israel este continuat de poporul lui Dumnezeu din NT. Continuitatea dintre popoare face ca experienţa unuia să fie cuantificată în termenii specifici celuilalt. Răzvrătirea faţă de conducerea lui Moise este, de aceea, ca şi răzvrătirea faţă de Cristos.

Îndemnul de a fugi de idolatrie, pentru că este o ispită care poate fi înfrântă  (10:12-13), se aplică creştinilor tocmai în conjunctura în care se aflau corintenii. Părtăşia la Masa Domnului era o părtăşia a credincioşilor cu Dumnezeu. Tot la fel, consumarea din alimentele consacrate idolilor este o părtăşie cu cultul divinităţii respective. Din moment ce Dumnezeu nu se asociază cu idolatria, cultul păgân este închinat unui demon. Prin urmare, creştinii care consumă din alimentele închinate idolilor se află în postura imposibilă şi de neacceptat de a se închina şi lui Dumnezeu şi idolilor. Dumnezeu nu tolerează o asemenea competiţie, motiv pentru care trebuie să renunţăm la mesele idoleşti.

CONCLUZIE

Mintea eliberată de învăţăturile începătoare ale acestei lumi, de tradiţii şi obiceiuri păgâne / pre-creştine adoptate în sânul creştinismului, va înţelege cu alţi ochi realitatea, va avea compasiune faţă de cei care au rămas înăuntru, va avea libertatea să se manifeste în acelaşi fel, deşi nu mai are aceleaşi convingeri şi este detaşată de presiunea experimentată înaintea convertirii. Totuşi, din spirit de empatie sau colegialism, un creştin care se consideră matur, care are cunoaştere, poate ajunge să se angajeze în practici vechi fără să se simtă influenţat sau îndatorat în vreun fel. Totuşi de dragul fratelui mai tânăr în credinţă este chemat să îşi limiteze libertatea.

Comentarii închise la Individualismul şi cunoaşterea de Dumnezeu (1Corinteni 8-10)

Din categoria 1Corinteni, Polemici biblice

Apostolii, misionarii şi Biserica

INTRODUCERE

Începem un studiu în prima epistolă a lui Pavel către corintieni, unde nădăjduim să aflăm răspunsuri pentru frământări vechi ca şi pentru cele noi ale Bisericii. Problematica ridicată de această epistolă nu este tocmai uşoară, dar nu putem evita la nesfârşit să vorbim despre lucruri atât de importante precum cele ridicate de modul în care comunitatea creştină din Corint a înţeles să-şi împlinească mandatul de Biserică.

CUM A APĂRUT BISERICA DIN CORINT?

În Corintul antic, din provincia romană a Ahaiei, urmare a slujirii apostolului Pavel în acest oraş timp de 18 luni, s-a înfiripat o biserică dintre convertiţii evrei şi neevrei (F. ap. 18:8-11). După ce i-a fost refuzat accesul în sinagoga din Corint, unde predicase la începutul misiunii sale, Pavel s-a adunat cu cei care îl ascultau în casa unui patron încreştinat pe nume Iustus, vecin cu sinagoga. Însuşi conducătorul sinagogii şi familia lui au crezut în Domnul Isus. Dumnezeu îl anunţă pe Pavel în vis să-şi continua lucrarea cu îndrăzneală pentru că avea mult popor în Corint (F. ap. 18:10).

Pe când se afla în Efes, provincia Asia (1Cor. 16:8-9), Pavel scrie comunităţii creştine din Corint şi din întreagă Ahaia (2Cor. 1:1), cea mai pasională şi mai lungă epistolă din Noul Testament.  Corespondenţa lui Pavel cu Biserica din Corint, spun cercetătorii, trebuie să fi cunoscut patru scrisori, dintre care două s-au pierdut. Acesta este un semn al preocupării lui Pavel pentru adunarea din Corint şi al numeroaselor probleme care i-au suscitat atenţia. Scrierea primei epistole este ocazionată de câteva întrebări primite de Apostol din partea unor membri ai Bisericii prin intermediul unor sclavi creştini din casa lui Cloe – Stefana, Fortunat şi Ahaic (1Cor. 16:17). Pavel însuşi a căutat să afle de la ei cum stăteau lucrurile în mod real în Biserică (1:11).

CINE ERA BISERICA DIN CORINT?

Biserica din Corint era constituită din neevrei şi evrei, de unde interesul mixt al adunării lor pentru cunoaştere şi cunoştinţe dar şi pentru minuni. Pentru creştinii neevrei Pavel foloseşte în mod frecvent formule de tipul: „ştim”, „nu ştiţi?” Problema nu era că nu ştiau câte ceva, ci că ceea ce ei ştiau nu era în acord cu tradiţia (adică învăţătura şi practica) apostolică. De aceea Pavel îl trimite la Corint pe Timotei despre care spune că „vă va reaminti căile mele în Cristos Isus, aşa cum le învăţ eu în toate bisericile” (4:17). Din convingerea că îşi trage învăţătura şi practica din învăţătura Domnului, Pavel are curajul să le spună corintienilor: „Fiţi imitatorii mei!” (4:16) sau „Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos!” (11:1). Întrucât corintienii au ajuns mândri peste măsură de cunoştinţele lor contradictorii şi neapostolice, Pavel este adesea sarcastic sau cel puţin ironic cu ei. Nu trebuie să pierdem nicio clipă din vedere această tentă ironică a scrierii pauline către corintieni.

Dată fiind diversitatea problemelor existente în Biserică, Chrys Caragounis, profesor de limba greacă şi NT la Universitatea din Lund, Suedia, a concluzionat că adunarea din Corint trebuie să fi avut câteva sute de membri. (Vezi articolul său din Pleroma IX (2009), p. 9-50.) Dacă aşa au stat lucrurile, Biserica nu s-ar fi putut întruni în vila unui creştin mai înstărit. Nu exista vilă care să acomodeze prezenţa atâtor oameni. Mai degrabă Biserica se întrunea într-un spaţiu public, închiriat pentru adunările sale publice. Din păcate oraşul Corint nu a fost excavat niciodată, materialele de construcţie erau prea slabe pentru a rezista trecerii atâtor milenii şi în documentele biblice şi extrabiblice nu există dovezi că ar fi existat o construcţie special destinată adunărilor creştine. Condiţiile de mediu din Corint şi toleranţa societăţii faţă de creştini în această perioadă a istoriei Imperiul roman permiteau întrunirile în spaţii publice sau chiar în aer liber.

CE FRĂMÂNTĂRI AVEA BISERICA DIN CORINT?

Atât cât putem reconstitui comunitatea corintienilor din cele două epistole pauline, putem spune că fraţii din Corint erau împărţiţi în privinţa liderilor pe care îi creditau, erau atraşi de discursuri elocvente, tolerau din partea unor membri practici contrare bunelor moravuri, precum incestul, prostituţia şi judecata în tribunale civile între fraţi, dezvoltaseră diverse practici unice între Bisericile vremii interpretând greşit invăţătura apostolică şi erau pasionaţi de daruri spirituale (vorbire în limbi, profeţie şi cunoştinţă cu prioritate). Din moment ce Duhul Sfânt a păstrat aceste epistole ca să ajungă şi la noi, putem presupune fără să greşim că învăţătura din ele trebuie să ne fie de folos.

Situaţia existentă în biserica din Corint îl determină pe Pavel să amâne dezbaterea conţinutului Evangheliei şi importanţa ei pentru credincios până când dă răspuns la câteva probleme importante ridicate de situaţia din biserică şi de întrebările unora din membrii ei: autoritatea în Biserică (cap. 1-4), disciplina bisericească (cap. 5), litigiile dintre fraţi (6:1-11), prostituarea (6:12-20), căsătoria (cap. 7), idolii (8:1-11:1), purtarea vălului (11:2-16), Masa Domnului (11:17-34) şi darurile spirituale (cap. 12-14). Unitatea în diversitate este un slogan promovat prea des ca un deziderat greşit înţeles, deşi inspirat din Scriptură. În Biserică diversitatea este acceptată în ce priveşte statutul social, etnia, genul şi darurile primite în mod suveran de la Duhul Sfânt, dar nu doctrina şi practicile. Pavel şi-a scris scrisorile ca să clarifice care este doctrina sănătoasă şi practicile autorizate în Biserică, după cum zice în 4:6 – „Fraţilor,  am aplicat toate acestea mie şi lui Apolo, de dragul vostru, ca să învăţaţi ce înseamnă «nimic dincolo de ceea ce este scris» şi astfel niciunul dintre voi să nu se mândrească cu cineva împotriva altcuiva”.

PROBLEMA AUTORITĂŢII ÎN BISERICĂ (cap. 1-4)

Din moment ce Pavel îşi începe corespondenţa cu corientienii cu problema diviziunii din biserică, putem deduce că el consideră că modul în care se înţelegea autoritatea în Biserică stătea la baza crizei din adunare. Adunarea din Corint era împărţită pe cel puţin patru grupuri, care susţineau preeminenţa unui lider asupra altora. Unii îl considerau superior pe Apollo, alţii pe Pavel, alţii pe Petru, iar cei mai fuduli pe Cristos Însuşi, şi fiecare grupare se ralia în spatele unuia dintre ei. Situaţia aceasta este descrisă de Pavel drept o dezbinare în gândire, în vorbire şi în scop (1:10) şi trebuia să înceteze. Această stare de lucruri îi diagnostica drept imaturi în credinţă, credincioşi cu tendinţe lumeşti (3:1-3). Atenţie! Nu faptul că nu credeau în darurile spirituale ale vindecării, cunoaşterii şi vorbirii în limbi îi cataloga drept imaturi; corintienii se pare că le aveau şi credeau în ele. Din contră, faptul de a împărţi adunarea după lideri, în ciuda faptului că existau daruri spirituale, îi califica pentru statutul de oameni ca şi cei din lume.

De unde ştim dacă experimentăm o situaţie similară cu a corintienilor? Dacă ne împărţim susţinând un lider sau altul, vorbind mai mult despre el decât despre Cristos, Domnul nostru (1:3). Dacă ne împărţim în funcţie de preferinţele pentru abilitatea oratorică şi pastorală a unui predicator atunci ne asemănăm cu corintienii.

CARE AU FOST CONDIŢIILE CARE AU CONDUS LA DIVIZIUNE?

Cum de au ajuns corintienii în confuzia de a se diviza după predicatori şi apostoli? Cum de au ajuns corintienii să se lupte între ei pe tabere care pretindeau paternitatea unui învăţător sau al altuia? Răspunsul ni-l dă tot Pavel şi el constă din cinci motive: nu au înţeles misiunea lui Pavel ca apostol (1:17, 2:1-5), nu au înţeles esenţa Evangheliei (1:18-25), nu au înţeles esenţa Bisericii (1:26-28), nu au înţeles rostul lui Cristos (1:29-31), nu au înţeles limitările lor şi rolul Duhului Sfânt în iluminarea minţii (2:6-3:3).

Elementul comun tuturor motivelor expuse de Pavel este acela că realitatea vizibilă este înşelătoare, pe când cea ascunsă este cea care contează şi, în plus, realitatea este şi inversă aşteptărilor. Să luăm pe rând motivele expuse de Pavel.

Corintienii au ajuns la diviziune pentru că nu au înţeles vocaţia apostolului (1:10-17, 2:1-5).

Problema derivă din faptul că existau „în circulaţie” mai multe persoane care preluaseră titlul de apostol, iar corintienii îi numeau cu multă simpatie „apostoli deosebiţi” (hyperlian, adică „excepţionali”). Confruntarea cu Biserica din Corint asupra creditării acestor apostoli este adresată în 2Corinteni (mai ales cap. 10-12). Pentru facilitarea discuţiei am ales să vorbesc despre ceilalţi apostoli (mesageri împuterniciţi), alţii decât Pavel şi Cei 12 prin termenul „misionari”, substantivul derivat din verbul mittere, varianta latinească a termenului grecesc folosit de Noul Testament pentru „apostol”.

1. Pavel nu se confundă cu slujitorii bisericii locale (prezbiterii) şi nici cu vedetele predicării itinerante (sofiştii şi rabinii)

Pavel nu era un simplu predicator, sau un botezător (1:13-17). Deşi autoritatea apostolică i-ar fi permis să se prezinte înaintea lor cu mult curaj şi cu înţelepciune, Pavel a venit cu temere în Corint, temere justificată prin faptul că, deşi fusese trimis de Duhul în Macedonia, avusese parte de o recepţie foarte rece: în Filippi a fost întemniţat, în Tesalonic şi Bereea evreii au vrut să-l linşeze, în Atena grecii l-au batjocorit, după ce l-au ascultat în Areopag (F. ap. 16-17).

Aşa temător cum era după experienţele avute recent printre greci, Pavel le-a adus corintienilor mesajul lui Cristos, un mesaj lipsit de elocinţa discursurilor filosofice preferate de unii dintre ei. În felul acesta apostolul le oferea oportunitatea de a-şi fundamenta credinţa pe puterea lui Dumnezeu manifestată mult mai evident prin slăbiciunile apostolului.

Contrastul dintre vorbirea elocventă a sofiştilor şi mesajul apostolic este pus în evidenţă cel mai bine prin expresia „dovada Duhului şi a puterii” (2:4), pe care trebuie să ne luăm timp să o examinăm. Unii au înţeles-o ca pe manifestarea Duhului prin minuni, dar această interpretare este cu totul exclusă în acest context. Aici „dovada Duhului şi a puterii” este pusă în opoziţie cu slăbiciunea fizică a apostolului şi mesajul său rudimentar, adică lipsit de elocvenţă. Am putea înţelege expresia ca o hendiadă: „puterea Duhului”. În „puterea Duhului” se regăseşte tot ceea ce omenirea ar trebui să aştepte, atât putere cât şi înţelepciune (2:3-5).

Mai mult, mesajul despre Cristos este pus în opoziţie cu minunile cerute de evrei şi cu înţelepciunea cerută de neevrei (1:22-23). Aşadar Dumnezeu nu a respectat aşteptările evreilor de a confirma un mesaj prin semne miraculoase şi nici pe ale neevreilor de a confirma un mesaj prin elocinţă. Drept urmare unii nu s-au sfiit să considere mesajul răstignirii lui Cristos un mesaj steril, adică o pricină de poticnire de evrei şi o nebunie de neevrei. Însă tocmai aici se ascunde puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

În plus, când Pavel vorbeşte despre Duhul ca mediator al mesajului apostolic în oameni, nici măcar nu aminteşte minunile (2:10-16), ci vorbeşte doar despre înţelepciunea dată credinciosului pentru a înţelege lucrările lui Dumnezeu. În fine, Pavel mai foloseşte încă o dată termenul „putere” cu referire la Împărăţia lui Dumnezeu, când afirmă că „împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvinte, ci în putere” (4:19-21), dar nici acolo „puterea” nu consta în miracole, ci în autoritatea de a disciplina.

Să nu fi făcut Pavel minuni în Corint? Relatările din Fapte cu privire la misiunea lui Pavel din Corint nu vorbesc nimic despre acest aspect al slujirii apostolice. Pavel însuşi nu face apel la miracolele săvârşite de Dumnezeu prin el, decât către sfârşitul epistolei a doua, când este vădit incitat de corintienii care pretindeau că nu s-a dovedit a fi apostol printre ei (2Cor. 12:12). Cu siguranţă pe parcursul a 18 luni, trebuie să fi avut măcat câteva oportunităţi de manifestare în această privinţă. Cu toate acestea Pavel nu consideră că acestea au validat mesajul său, ci au fost un supliment.

Convingerea carismaticilor că adevărata predicare determină vindecare instantanee în adunare se bazează pe o înţelegere aparte a Bibliei, care nu are nimic în comun cu mărturia Evangheliei şi a Faptelor apostolilor. Nici chiar în evanghelii nu ni se spune că oamenii erau vindecaţi în timp ce Domnul Isus predica, ci vindecările le făcea înainte de predică, după predică, sau oprit fiind de la predică. Nici despre apostoli nu se afirmă aşa ceva, ci vindecările erau făcute în timp ce călătoreau dintr-un loc în altul, uneori fără să premediteze actul vindecării.

Oare textul din Matei 22:29 obligă la cunoaşterea puterii Duhului, indiferent cum este aceasta definită, ca supliment la cunoaşterea Scripturilor? „Vă rătăciţi pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” le spunea Domnul Isus saducheilor care au vrut să-l ispitească printr-o întrebare legată de înviere (Mt. 22:29). Discuţia cu Saducheii are în vedere puterea lui Dumnezeu manifestată la învierea trupurilor, care duce la transformarea lor după modelul trupurilor spirituale ale îngerilor. Dacă citeşti cu atenţie contextul este imposibil să nu găseşti indicii ale interpretării unui text, ca şi în cazul acesta. Relatarea apare în Matei 22 şi Marcu 12 în aproximativ aceeaşi formă, dar apare şi în Luca. Nici Matei, nici Marcu nu folosesc expresia „puterea lui Dumnezeu” pentru a vorbi despre Duhul Sfânt, aşa cum face evanghelistul Luca. Tocmai în Luca lipseşte răspunsul Domnului Isus cum că rătăcirea Saducheilor se datorează necunoaşterii Scripturilor şi a puterii lui Dumnezeu. Dacă ar fi apărut şi la Luca am fi avut motive să credem că Domnul Isus le impută că nu au Duhul Sfânt. Prin urmare este imposibil ca să citeşti aici o normă general valabilă pentru Biserică, ca şi cum Domnul dădea învăţătură despre obligaţia de a cunoaşte Scripturile şi puterea Duhului Sfânt.

Presupoziţia că predicarea aduce vindecare are la bază un mod speculativ, mistic, de a înţelege realitatea. Şi astăzi există evrei, precum rabinul Levi Brackman care cred că săvârşirea minunilor este posibilă şi de dorit pentru orice învăţător care se conectează la nivelurile Cunoaşterii Superioare şi trezeşte acel aspect al Divinităţii care permite săvârşirea minunilor. Pentru aceasta el se foloseşte de un ritual pe care nu vreau să-l detaliez aici ca să dau cuiva idei. Filosofia lor derivă din Cabbala, o filosofie mistică evreiască din Evul Mediu. Desigur nu toţi cărturarii evrei au această orientare spre minuni, ci sunt unii care au păstrat prioritatea Cuvântului şi a meditaţiei la Legea Domnului asupra experienţei.

2. Pavel nu confundă rolul său prestabilit, delegat şi limitat cu rolul lui Dumnezeu şi recunoaşte asemănări cu slujirea misionarilor (3:1-23)

Spuneam că tensiunile din biserica din Corint au la origine neînţelegea autorităţii şi a modului în care se răsfrânge ea în Biserică. Pavel se adresează acestei probleme când răspunde la întrebarea „cine sunt liderii Bisericii cu adevărat?” El se conectează la subiectul acesta încă o dată prin citarea pretenţiilor nelegitime ale corintienilor: „Eu sunt al lui Pavel!”, „Eu sunt al lui Apolo!” din 3:4.

Deşi Pavel admite că liderii recunoscuţi de corintieni erau „conlucrători cu Dumnezeu” (3:9), el se grăbeşte să pună această realitate în perspectiva corectă. Apostolii sunt ca agricultorii care trudesc pe câmpul lui Dumnezeu (Biserica). Dumnezeu le este superior pentru că EL face să crească (3:6-9).

Apostolii sunt ca nişte constructori care ridică un Templu lui Dumnezeu, care este proprietarul (3:10-17). Dumnezeu dă fiecărui predicator rezultate (3:5), evaluează lucrarea fiecăruia şi răsplăteşte în Ziua Judecăţii (3:12-15). Pavel îşi asumă dreptul de a fi început lucrarea, fiind maestrul care a turnat fundaţia acestui edificiu prin predicarea Evangheliei lui Isus Cristos (3:10-11).

În fine, apostolii sunt administratorii afacerii lui Dumnezeu. Pavel consideră că este un administrator care va da socoteală direct stăpânului său (4:1-5). Toate imaginile scot în evidenţă implicarea apostolilor la lucrările fundamentale, de origine, ale Bisericii, dar cu materiale preexistente puse la dispoziţie de Dumnezeu, Stăpânul.

Chiar şi aşa apostolii nu se pot confunda cu Apostolii. Aceştia din urmă L-au însoţit pe Domnul Isus pe tot parcursul lucrării Sale, sunt martorii învierii şi cei care au articulat Evanghelia pentru Biserică. Pentru siguranţa învăţătorului, orice învăţătură trebuie să stea pe temelia Evangheliei lui Isus Cristos specifică predicării apostolice. Nu există predicator care să se scuze pe baza acestor versete că verificarea învăţăturii şi lucrării sale ar fi nelegitime până în Ziua Judecăţii. Nu există predicator, sau pastor care să se eschiveze de la cercetarea adevărului spuselor sale de către ceata prezbiterilor, pentru că autoritatea lor nu este apostolică. Aşadar, lucrătorii trebuie să aibă simţiri cumpătate despre ei, la fel cum şi Biserica trebuie să aibă o percepţie cumpătată despre slujitorii lor.

Este impropriu ca Biserica să se laude cu predicatorii ei şi pentru motivul că ei le sunt daţi ca slujitori. Deşi apostol, Pavel s-a supus la tot felul de înfrânări din cauza slujirii sale: dispreţ, slăbiciuni, dezonoare, lipsuri, sărăcie, până acolo încât se consideră „gunoiul acestei lumi, mizeria tuturor” (4:13). Cu cât mai repede acceptă şi ceilalţi apostoli această realitate cu atât mai bine. Totuşi acceptarea personală a vocaţiei de apostoli nu îi justifică pe membrii Bisericii să se poarte cu ei ca şi cu nişte gunoaie. Această purtare faţă de predicatori nu îi cinsteşte pe credincioşi. De aceea Pavel spune „parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte condamnaţi la moarte, un spectacol pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni” (4:9). Tocmai pentru că un asemenea comportament faţă de un apostol nu este adecvat, Pavel îi avertizează că va veni la Corint ca să rezolve problema prin disciplinarea unora.

Aşadar corintienii abordau autoritatea fragmentar, schismatic, nu unitar şi au sfârşit împotrivindu-se autorităţii apostolice. Pavel spunea că autoritatea trebuie să fie privită unitar de întreaga adunare şi în mod corect. Autoritatea se răsfrânge de sus în jos, în felul următor în Biserică:

Dumnezeu (Cristos)

Apostolii (Pavel şi Cei 12)

misionarii (Apolo şi alţii), pseudo-apostolii

Apostolii pot fi misionari, dar misionarii nu pot fi Apostoli. În ce-i priveşti pe corinteni, Pavel este superior tuturor celorlalţi apostoli şi pentru faptul că el le-a moşit naşterea ca biserică, pe când ceilalţi le-au servit ca tutori (1Cor. 4:14-21). Autoritatea dată de paternitatea lui Pavel asupra bisericii din Corint îl îndreptăţeşte chiar şi să administreze disciplina (1Cor. 4:18-21), deşi nu ţinea neapărat să se întâmple aşa (2Cor. 13:10). Din câte se pare biserica a înţeles mesajul şi Pavel nu şi-a îndeplinit ameninţările printr-o acţiune de amploare printre corintieni.

Apostolii sunt întâii-stătători ai credinţei noastre. Cei 12 Apostoli sunt cei 12 ucenici aleşi de Domnul, care au fost cu Domnul pe toată durata lucrării Sale publice, de la botez la înălţare (F. ap. 1:21-22). Despre importanţa slujirii acestor 12 bărbaţi mărturiseşte Biblia în două privinţe speciale: Domnul Isus afirmă că judecata celor 12 seminţii ale lui Israel este încredinţată lor (Mt. 19:28) şi Apocalipsa lui Ioan revelează că ei au onoarea de a apărea pe cele 12 temelii ale noului Ierusalim (Ap. 21:14). Pavel este un apostol special, ales în condiţii extraordinare tot de Domnul Isus cu scopul de a ajuta misiunea internaţională a Bisericii (F. ap. 9:6, 15; 22:14-16; 26:17).

Apostoli ca şi aceştia nu mai există astăzi. Ar putea exista oameni care slujesc ca deschizători de drumuri ca exploratorii de altădată, sau ca misionari. Totuşi, învrednicirea lor pentru o asemenea slujbă cu daruri spirituale asemănătoare celor deţinute de apostolii Bisericii primare este o chestiune de manifestare suverană a Duhului lui Dumnezeu. Biserica noastră sprijină lucrarea mai multor misionari, dar niciunul nu a mărturisit că a primit darul vindecărilor sau darul săvârşirii de minuni, chiar dacă au trăit minuni. Chiar şi aşa ei nu au dreptul de a se numi APOSTOLI şi cu atât mai puţin de a pretinde onoruri de apostoli. Statutul Cultului Baptist acceptă existenţa unor slujitori care funcţionează după modelul apostolic şi, ca să nu existe confuzie, i-a numit misionari. Tot la fel, Ioan Botezătorul a slujit în „duhul şi puterea” lui Ilie, adică în puterea duhului lui Ilie, adică după modelul slujirii lui Ilie fără a fi o reîncarnare a lui Ilie, sau o copie fidelă a lui.

Apostoli auto-intitulaţi există şi astăzi, mai ales din grupul carismatic al Mişcării Vineyard, al Mişcării apostolic-profetice şi al Profeţilor din Kansas City. Elementul comun al acestor mişcări este că evită să se numească biserici, considerându-se mişcări de rugăciune sau trezire spirituală. În plus evită să îşi exprime convingerile în mărturisiri de credinţă, iar când le au le contrazic cu practicile şi discursurile liderilor lor. Numeroase nume de apostoli şi profeţi apar pe listele acestor mişcări: John Wimber, Kenneth Hagin, C. Peter Wagner, Kim Clement, Erica Grene, Steve Shultz, Bill Hamon, Rick Joyner, Paul Cain, Bob Jones, James Goll, John-Paul Jackson, Mike Bickle, Todd Bentley, ca să numim doar câţiva. Există câteva edituri româneşti care au popularizat cărţi despre misiunea şi învăţătura internaţională a acestor: Succeed Publishing din Medgidia, Life şi Elpis din Oradea, ca să numim doar câteva. Acum suntem căutaţi de crainicii acestor apostoli, după care vor apărea şi apostolii înşişi.

Concluzii

Îi datorăm lui Dumnezeu mântuirea noastră. Dumnezeu ne-a făcut marele privilegiu că planul Său ascuns timp de veacuri ne-a fost descoperit. Acesta îl are în vedere pe Cristos care S-a răstignit pentru noi şi în care am fost sfinţiţi. Dumnezeu ne-a chemat să fim sfinţi, a trimis mesageri care să ne aducă Evanghelia, ne-a dat Duhul Său ca să o înţelegem şi daruri spirituale ca să ne slujim unii altora. Dumnezeu este patronul, arhitectul şi proprietarul Bisericii.

Apostolii ne-au transmis învăţătura şi experienţa lor de martori oculari cu Domnul Isus. Pe ea se întemeiază credinţa, practica şi proclamarea noastră creştină. Misionarii au o autoritate derivată de la Domnul, care le-a dat daruri corespunzătoare slujirii lor, dar mesajul, caracterul şi convingerile lor nu pot fi originale, ci subordonate Cuvântului. Niciunui om nu îi este permis să-şi asume autoritate profetică sau apostolică, pentru că produsul muncii lor este derivat din Cuvântul lui Dumnezeu, o explicaţie a acestuia, şi nu este o adăugire la Cuvântul lui Dumnezeu.

Comentarii închise la Apostolii, misionarii şi Biserica

Din categoria 1Corinteni, Biserica