Cu alt prilej vorbeam despre bibliolatrie ca insistenţa de a folosi o versiune a Bibliei şi numai una, ţinându-le pe toate celelalte în categoria cărţilor de la index. Constat că bibliolatria are şi o altă manifestare, care îşi poate avea originea în ritualul citirii Evangheliei din cultele tradiţionale. Nevoia după ritual ar putea să fie unul dintre universaliile care ne bântuie minţile ca oameni. Constat însă că citirea publică a Bibliei cunoaşte forme diferite de la un cult la altul, de la un meridian la altul şi chiar de la o adunare la alta.
Ridicarea în picioare ca semn de onor la citirea Bibliei nu este practicată între creştinii britanici, cel puţin între cei pe care am ajuns să-i cunosc în ultimii zece ani (anglicani, baptişti, brethren, carismatici). Ridicarea în picioare este mai degrabă folosită ca semn de cinstire a lui Dumnezeu în închinarea prin cântare. Lectura textului biblic în momentele dinaintea predicării poate fi încredinţată unuia dintre membrii adunării (bărbat sau femeie), sau poate fi îndeplinită de către orator. Acest moment poate fi urmat de rugăciune, pentru care poate fi delegat un membru al adunării sau este preluat de orator. Lectura şi rugăciunea pentru textul citit pot prefaţa predica sau pot fi incluse într-un moment anterior al serviciului public.
Dacă este să identificăm un tipar biblic, prima călătorie trebuie să o facem în vremea reformei lui Ezra şi Neemia. Acolo ni se spune că marele-preot Ezra şi leviţii învăţători au deschis Cuvântul lui Dumnezeu pentru lectură şi INTERPRETARE, iar poporul a rămas în picioare pe toată durata acestui proces. Este adevărat că adunarea publică avea loc într-una din pieţele cetăţii, aşadar fără dotări corespunzătoare pentru aşezare. Vor fi fost aceşti israeliţi mai credincioşi decât alţii, dar este clar că ridicarea în picioare era un semn de cinstire pentru întreaga procedură de lectură şi interpretare.
„Când [Ezra] a deschis cartea, tot poporul s-a ridicat în picioare. … [Ei] ajutau poporul să înţeleagă Legea, iar poporul stătea în picioare. Ei citeau desluşit din Cartea Legii lui Dumnezeu şi-i arătau înţelesul, astfel încât poporul să priceapă cele citite. […] A doua zi căpeteniile familiilor întregului popor, preoţii şi leviţii au fost convocaţi la cărturarul Ezra ca să li se explice cuvintele Legii.” (Neemia 8:5b, 7, 13)
Instituţia sinagogii apăruse în perioada exilului şi împreună cu ea tot felul de practici noi. În acelaşi context israeliţii au stat în picioare şi cu prilejul rugăciunii (Neemia 9:2).
Despre Domnul Isus citim că se aşeza când da învăţătură (Matei 5:1). Cel mai probabil că ascultătorii făceau acelaşi lucru. În plus, Domnul cita liber din memorie pasaje biblice, fără a se face distincţia dintre lectura Cuvântului şi interpretarea lui. Domnul dădea învăţătură şi mergând pe drum sau din corabie către poporul care stătea în picioare (gr. steikoo) pe mal (Matei 13:2). Din practica bisericii primare înţelegem că cine avea cuvântul stătea în picioare, iar audienţa şedea (1 Corinteni 14:30). Chiar şi la rugăciune se putea folosi postura şezând (Matei 26:36), deşi se cunoştea practica statului în picioare (Luca 18:10-13).
Cel mai sigur lucru pe care îl înţelegem de aici este că ridicarea în picioare la citirea Bibliei în semn de cinstire este o cutumă culturală. Mă tem să fac din ea o practică revelată. Dacă chiar aş fi constrâns să merg în această direcţie aş atrage atenţia că doar citirea Bibliei nu realizează nimic. Este interpretarea Bibliei cea care determină convingerea şi transformarea minţii. Fariseii „cercetau”, nu doar citeau Scriptura, dar o făceau degeaba pentru că nu ajungeau unde trebuie (Ioan 5:39). Famenul etiopian este surprins citind fără a înţelege Scriptura şi are nevoie de interpret (Fapte 8:29-30). Pentru interpretarea Scripturii este nevoie de Duhul Sfânt şi de interpreţi trimişi de Domnul (Romani 10:14-17).
Aşadar preţul pus pe ritualul citirii publice a Bibliei într-o anumită formă şi nu alta este tot o manifestare a bibliolatriei. Protestanţii nu venerează Cuvântul scris, aşa cum nu venerează nimic de pe pământ, din cer sau de sub pământ decât pe Domnul Însuşi. Domnul Isus este Cuvântul viu al lui Dumnezeu pentru că El în El s-au împlinit predicţiile Scripturii, El este realitatea deplină a lucrurilor dinainte care au fost doar umbre.
Biblia, orice versiune am avea în posesie, este Cuvântul lui Dumnezeu doar atunci când este interpretată prin Duhul Sfânt de un interpret trimis (delegat) de Dumnezeu. Din nou, o triadă: text-autor-interpret. Aşadar onoarea acordată interpretului este nepotrivită. Cinstirea textului nu este diferită de cinstirea sfintelor moaşte. Cinstirea Duhului Sfânt este greşit orientată pentru că El caută slava Tatălui. Onoarea corect pusă în Cuvântul lui Dumnezeu este atunci când interpretul mânat de Duhul descoperă învăţătura Scripturii şi oamenii se întâlnesc cu Dumnezeu prin predicarea Scripturii şi nu a opiniilor omeneşti. Când cele trei elemente convieţuiesc şi se împletesc, slava este corect îndreptată înspre Dumnezeu, Originatorul, Susţinătorul şi Desăvârşitorul mântuirii noastre. De aceea găsesc că cuvintele de laudă la adresa lui Dumnezeu de pe parcursul predicării sunt mijloace mai înţelepte de cinstire a Cuvântului decât orice altă formalitate sau ritual practicat în Biserică, cu privire la oricare dintre cele trei elemente ale triadei mai sus menţionate.
Pentru tine c(in)e este Cuvântul lui Dumnezeu şi cum îl cinsteşti?
P.S. Ar mai fi de discutat despre situaţiile în care textul citit nu are nimic de a face cu oraţia care o urmează, dar probabil cu un alt prilej.
Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus 