Arhive pe etichete: copii si parinti

False probleme de campanie electorală

Ca să ne înțelegem de la început, ar trebui să spun că sunt tată a trei copii și că am avut și eu o fiică internată la Pediatrie. O lăsasem la bunici și a fost internată de urgență cu suspiciunea de meningită. Când am vizitat-o am găsit-o sedată și cu mânuța în care avea branula legată de pătuț. Soția a rămas cu ea în spital cu fetița până la externare.

Revenim în zilele noastre la Spitalul de Pediatrie din Sbiu, 2016. Managerul spitalului și-a dat demisia în contextul controalelor ordonate de la Minister cu privire la soluțiile biocide folosite în în spitale. Medicul șef al secției de boli infecțioase din Spitalul de pediatrie și-a dat demisia împreună cu câteva asistente medicale. Noul șef interimar anunță schimbări și îndreptarea unor situații reclamate de părinți, mai ales mame, supărați că nu pot rămâne cu copiii lor pe durata spitalizării și care au semnat și o petiție online. D-na Fodor, viceprimar cu funcție de primar și candidata UGR la funcția de primar al orașului Sibiu preia criza și promite că va face posibilă internarea unuia dintre părinți cu copilul bolnav. Ce înseamnă aceasta nu contează deocamdată, pentru că promisiunile electorale pot fi inspirate din realitate dar soluțiile pot fi din ireal. Nu cumva ne vom trezi și cu Spitalul de pediatrie la fel cum suntem cu Gara CFR din Sibiu, unde Primăria Sibiu nu poate face nimic pentru că administrarea Gării ține de Ministerul Transporturilor?

Părinții doresc să fie cu micuții lor în timpul spitalizării evocând tratamente nepotrivite pentru copiii lor, mai ales la nivel emoțional, abuzul unor cadre medicale (verbal sau fizic), etc. Candidatul la Primăria Sibiu se grăbește să promită “marea cu sarea”, dar cum sunt consecințele generalizării prezenței părinților în Spitalul de pediatrie? Totul trebuie să pornească de la studierea situației de față, când există “saloane de rezervă”, unde părintele poate sta împreună cu copilul plătind din buzunarul propriu acest tip de confort. Problemele care ar putea să iasă la iveală la o dezbatere publică serioasă pe acest subiect ar putea fi foarte multe. Precizez doar câteva:

  • Dacă se generalizează această facilitate, nu se vor putea organiza mai multe saloane de rezervă fără pierderea numărului actual de paturi, dovedit oricum insuficient. Mai degrabă vor trebui construi facilități noi, moderne, adecvate pentru aceste cerințe. Pe cheltuiala cui vor sta părinții cu copiii lor în spital? Nu ar fi mai bine atunci să se recurge la soluții private de sănătate?
  • Saloanele de rezervă nu vor putea acomoda mai mult de un pacient și părintele său. Fără să facem discriminare, familiile românilor sunt extrem de diferite când vine vorba de cultură și educație sanitară, ca să numesc doar două chestiuni mai importante. În privința igienei personale, unele persoane se tem de apă precum pisica, au prejudecăți cu regimul de viață din spital și tot felul de tabieturi care le fac nu numai incompatibile pentru viața comunitară, dar cu atât mai mult, cu viața din regim de spital. Să înțeleg că primărița dorește să construiască spitale în regim hotelier? Mă-ndoiesc sincer.
  • Autoritățile par îngrijorate dintr-odată de situația din Spitalul de Pediatrie, despre care s-a tot scris în ultimii ani, ba una, ba alta, mai mult de rău decât de bine. Deh, este campanie electorală. Poate că electoratul ar trebui să știe că la Spitalul de Pediatrie părinții aflați în dificultăți financiare nu trebuie să ducă scutece de schimb de acasă, dar aceasta nu din grija Primăriei sau altor autorități locale, ci a unei fundații. Până la construirea unui nou spital de pediatrie, cum ar fi ideal, ar fi de dorit să vedem măcar implicarea autorităților locale în dotarea spitalelor cu materialele de uz curent.
  • Părinții nu cunosc procedurile medicale la care țin morțiș să participe și nu rezistă, nici emoțional și uneori nici fizic, să participe când acestea se aplică odraslelor lor. Adesea se întâmplă că părinții ajung în situația de a avea nevoie de asistență medicală.
  • Părinții doresc să participe, dar în ce calitate? Există prevederi în vreo lege, reglementare sau regulament al spitalului care să precizeze un cadru legal pentru prezența lor acolo? Dacă interferează cu actul medical sunt ținuți responsabili? Pot întrerupe un act medical pentru care și-au dat consimțământul dacă acesta se prelugește fără succes, cum este cazul multiplelor puncții venoase până la abordarea corectă a unei vene pentru instalarea branulei?
  • Părinții sunt adesea stresați de condițiile vieții din spital cu mai puține opțiuni și facilități decât în viața de acasă și solicită părăsirea temporară a spitalului pe diverse motive (reale sau inventate): cumpărături, fumat, relaxare, etc. Cine răspunde de copilul cu care și-au exprimat dorința să fie spitalizați în lipsa lor? Cine răspunde de nerespectarea circuitului persoanelor în spital? Toți ne plângem în ultima vreme de infecțiile intraspitalicești, dar ne preocupă respectarea circuitelor în spitale? Sunt dispuși acești părinți să-și schimbe hainele, să se îmbăieze și să se dezinfecteze când ies din spital și când intră înapoi în el? Situația este mai complicată dacă vorbim despre copii internați în secția de boli infecțioase.
  • Părinții au dreptul să urmărească binele copilului lor, să-i protejeze integritatea și imaginea. Dar la integritatea și imaginea personalului medical se gândește cineva? Tot felul de părinți se plimbă agitați pe coridoarele spitalelor fluturând telefoane inteligente și înregistrând filmulețe pe care le postează scoase din context pe youtube. Ce vor să rezolve în felul acesta? Cui fac bine? Situațiile trebuie investigate corespunzător înainte ca să fie postate. Altminteri au exact valoarea subiectivă a părinților ofticați care le-au făcut. Cine răspunde de erorile și nedreptățile săvârșite în felul acesta? Să ajungem în tribunal cu părinții care aduc ofense cadrelor medicale?
  • Părinții doresc să fie spitalizați cu copiii lor, dar în ce calitate? Aceea de părinte e clar, dar cu ce funcție în raport cu personalul medical? Controlor de calitate? Cei mai mulți nu se califică. Opinia lor nu face cât o ceapă degerată. Regizor? Cei mai mulți de proastă calitate. Sprijin emoțional pentru copilul lor? După modul în care se poartă cu copilul lor, mulți părinți dovedesc că au nevoie de sprijinul emoțional pe care pretind că îl pot acorda copilului lor.

Din nefericire, sistemul de sănătate românesc este putred până în măduva oaselor. Dacă medicii ar face mai mult decât să dea porunci, adică și-ar sufleca mânecile și ar munci cot la cot cu asistentele medicale ar fi altceva. Dacă asistentele medicale nu ar avea în grijă peste 25 de copii, s-ar putea ocupa mai atent, ca o mamă poate, de cei 3-4 copii pe care i-ar avea în grijă. Dacă infirmierele nu ar fi atât de rare poate că s-ar putea ocupa mai atent de dezinfectarea suprafețelor și curățirea saloanelor. Dacă munca ar fi distribuită mai atent între membrii personalului medical pe calificări și specializări reale, probabil că părinții nu ar mai fi necesari defel. Să fim serioși, experiența spitalului nu ne este naturală la nicio vârstă și reprezintă un șoc pentru noi toți, cu atât mai mult pentru copii.

Să sperăm că vom ajunge cândva să discutăm cu adevărat aceste probleme și că vom apuca să vedem cum arată o reformă autentică a sistemului de sănătate românesc. Între timp medicii își încasează nestingheriți șpăgile lor, lucrează în continuare la universitate, în clinici de stat și private și cumulează sume frumușele fără să le pese petrecând un timp minim de interacțiune cu pacienții lor. Când au timpul real să le exercite toate aceste funcții? Nu cumva o fac în defavoarea pacienților? Îi pasă cuiva că mastodonți cocoțați pe scară ierarhică prin P-C-R sunt imposibil de scos în pensie? Cine îi verifică pe medicii care-și internează clientela în spitale publice pentru a le face analizele pe banii contribuabililor și pentru a încasa onorarii în regim privat sau de piață neagră? Spitalele românești sunt o mare întreprindere privată care lucrează zi și noapte pentru interesele câtorva oameni. Primăria Sibiu ar trebui să ne spună când plănuiește să ne scape de acești corupți și să readucă încrederea populației în sistemul sanitar al orașului.

3 comentarii

Din categoria societatea romaneasca

Cum răspundem iubirii lui Dumnezeu?

Dumnezeu Îşi iubeşte poporul ca pe fiul Său (Osea 11:1-4, 8-10).

Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în părtăşia cu oamenii care împlinesc poruncile Lui (Ioan 14:23-24; 15:9-10). Lui Dumnezeu îi era drag de Moise pentru că păzea poruncile Lui şi îi învăţa pe urmaşii Lui să păzească poruncile Domnului (Gen. 18:17-19). Domnul Isus l-a iubit pe tânărul care împlinise Legea lui Moise (Mc. 10:21), dar nu fusese gata să împlinească şi legea lui Cristos.

Modelul cristic de iubire frăţească (Ioan 15:11-17); limita este sacrificiul de sine. Să ne înţelegem, suntem sclavii Domnului pentru că „El ne-a ales, nu noi L-am ales pe EL” şi El ne-a dat de lucru, nu noi i-am dat de lucru Lui. Adesea multă confuzie derivă din faptul că noi ne credem suficient de buni ca să-i facem planuri Domnului. Însă sclavul este braţul stăpânului Său, nu mintea Sa. Cu toate acestea, avem un statut special pentru că Stăpânul împărtăşeşte cu noi din planurile Sale. Ne mai numeşte şi “prieteni”.

Nu putem aştepta iubire de calitate din partea lumii (Ioan 15:18-25). Dacă pe Domnul L-au persecutat şi I-au refuzat învăţătura, pe ucenicii Săi nu îi vor trata diferit. Dacă unui copac verde i se face astfel, atunci va fi un dezastru pentru cei uscaţi (Luca 23:31).

Exemplul din Ioan

Iubirea implică şi implicarea în viaţa altora (Ioan 21).

Pentru început trebuie tratate câteva concepţii greşite despre acest text. Prima este eroarea de a face diferenţa dintre verbul FILO şi AGAPAO ca şi cum ar fi două verbe de calitate complet diferită. Totuşi FILO vorbeşte despre iubirea de Dumnezeu (Mt. 10:37). Apostolul Ioan foloseşte tocmai verbul FILO pentru a vorbi despre iubirea Tatălui faţă de Fiul (Ioan 5:20; 10:17).

A doua este legată de substantivele folosite în acest text despre mioare. Traducerea Cornilescu sugerează că ar fi vorba de trei stadii de dezvoltare a oilor, dar în original se folosesc doar două cuvinte: ARNION şi PROBATA (ambele la plural).

Tot la fel se folosesc două verbe pentru acţiunea în cauză: „a paşte” şi „a păstori”. Apostolul Ioan reuşeşte să creeze trei situaţii diferite pentru a exprima aceeaşi idee: Domnul îl iubeşte pe Petru delegându-I autoritate, iar Petru îl iubeşte ascultând până la moarte.

Iubirea între părinţi şi copii

Părinţii trebuie să îşi iubească odraslele, instruindu-le şi delegându-le autoritate. Copiii trebuie să îşi iubească părinţii ascultându-i. Transferarea valorilor de la părinţi la copii se face întâi prin imitare, apoi prin învăţătură şi în cele din urmă prin delegarea autorităţii.

Un studiu al Institutului pentru Dezvoltare Umană de la Universitatea Berkeley, California, a dat publicităţii un studiu în care se arăta că există patru tipuri de reguli  pe care trebuie să le înveţe copiii: reguli morale, reguli de siguranţă, reguli de convenţie socială, reguli de viaţă personală. Dintre acestea cele mai mari probleme le au copiii cu ascultarea la nivelul ultimelor reguli, acelea care privesc viaţa personală (prieteniile, orele de joacă, igiena personală sau modul în care se îmbracă). Studiul relevă faptul că 70% dintre copii consideră aceste aspecte sunt aspecte pe care trebuie să le decidă singuri. Cercetătorii consideră că acesta este locul unde începe să se exprime autonomia copiilor. Dacă aşa stau lucrurile, atunci este trist că ne pierdem vremea cu lucrurile mai puţin importante.

Toţi ştim mai mult sau mai puţin că iubirea este o practică greu de însuşit. Vorbind în primul rând despre dragostea maritală, Gary Chapman consideră că există cinci limbaje diferite ale iubirii şi fiecare om răspunde doar la unele dintre ele. Acestea sunt: cuvintele de încurajare, timpul acordat, primirea de daruri, serviciile şi mângâierile fizice. Este important ca aceste limbaje să fie însuşite cât mai repede în primele luni de căsnicie, astfel încât să se poată progresa în viaţa de căsnicie.

Copiii deprind dragostea din relaţia observată între părinţii lor. Părinţii pot să ascundă defectele din relaţia lor. Relaţia distantă dintre părinţi, cuvintele aspre şi violenţa sub toate aspectele ei, pot mutila un copil în mod drastic şi-i pot împiedica nu numai dezvoltarea armonioasă, ci şi abilitatea de a dezvolta relaţii armonioase cu semenii. În ce fel de cămin credeţi că a crescut Domnul Isus?

La vârsta potrivită, copiii sunt instruiţi în aceasta privinţă de preferat tot de către părinţii lor. Astăzi în mod eronat, părinţii îşi abandonează copiii înaintea televizorului în faţa căruia stau mai multe ore decât dorm, tocmai în perioada în care mintea lor este cea mai fragedă şi nu este capabilă a face diferenţa dintre bine şi rău. Aceeaşi părinţi descoperă mai târziu că au crescut nişte monştri la piept.

În cele din urmă copiii vor primi responsabilitatea de a întemeia un cămin. Dacă au fost pregătiţi să-şi asume responsabilităţi, se vor descurca. La ţară se spunea că băiatul fără stagiu militar satisfăcut nu era capabil să înceapă o familiei, să-şi întemeieze un cămin. Şi într-adevăr, un băiat care a supravieţuit prostiei din armată, putea să dea piept cu dificultăţile familiei. Totuşi, unii băieţi se stricau în timpul stagiului militar şi se deformau irecuperabil. Armata este doar una dintre experienţele unde omul poate deprinde munca cu responsabilitate.

Femeia care se căsătoreşte cu un bărbat care nu ştie nici măcar să-şi facă pantofii, îi vei face ea pentru tot restul vieţii, dacă vor avea privilegiul să rămână împreună atâta timp. Bărbatul care nu ştie să-şi asume datorii pe care să le ducă la îndeplinire indiferent de pericole şi greutăţi nu este pregătit să poarte grijă de alţii. Bărbatul care a dat peste o mironosiţă care nu ştie decât să consume, să ceară şi nu este în stare să facă un lucru de la un capăt la altul şi se căsătoreşte cu ea, probabil că îşi va creşte singur copiii, bineînţeles dacă îi va avea. Dacă un om este atras de cineva care ştie doar să se plimbe şi are doar grija de a arăta bine, este în pericolul de a-şi lega viaţa de o persoană care nu înţelege că iubirea cere sacrificiu.

A Lui, Care poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin. (Ef. 3:20)

Comentarii închise la Cum răspundem iubirii lui Dumnezeu?

Din categoria Educaţia creştină

Dr Seuss’ Horton Hears a Who

horton-hears-a-who-1396Filmul de animaţie realizat după cartea americanului Dr Seuss oferă o deconectare binevenită pentru copii şi tineri deopotrivă. Aliteraţia din spatele titlului, la fel ca şi versificaţia contribuţiilor naratorului conservă contribuţia autorului  originar. Aceasta este creativ îmbinată cu replicile gândite de Ken Daurio şi Cinco Paul.  Regizorii Jimmz Hayward şi Steve Martino reuşesc să creeze o lume exotică dar, totuşi, atât de familiară. Jim Carrey se întrece pe sine în rolul elefantului Horton.

Intriga ne înfăţişează un elefant fericit trăind de unul singur (nerealist desigur) mentorând odraslele câtorva vieţuitoare din junglă. De fapt, realismul nu este preocuparea regizorilor care păstrează natura fantezistă a lucrării lui Dr Seuss spre satisfacţia copiilor. Fericirea este curmată de întâlnirea cu o civilizaţie miniaturală găzduită de un fir de praf aflată în pericol a fi distrusă pentru că şi-a părăsit locul unde fusese găzduită în siguranţă. Odată ce a primit confirmarea că strigătul de ajutor auzit este într-adevăr emis de omuleţii (who) ce populau orăşelul (Whosville) de pe firul de praf, fapt realizat prin intrarea în contact cu primarul acestora, Horton nu îşi va găsi liniştea până când nu va duce firul de praf în cel mai sigur şi inaccesibil loc.

Misiunea lui Horton este complicată de o canguriţă care controlează populaţia junglei cu principiile şcientismului: „Există doar ceea ce putem atinge” şi înclinaţia locuitorilor junglei înspre credulitate motivată de raţiunea de a crede în ceva sublim şi emoţionant. Nici ameninţările, nici prietenul său şoricelul Morton, nici asasinul plătit Vlad, nici chiar gloata violentă nu reuşesc să-l deturneze pe bravul Horton de la misiunea lui. În cele din urmă principiul lui Horton: „O persoană rămâne o persoană oricât de mică ar fi ea”, evident şi morala cărţii şi a animaţiei, se impune când micuţii din Whosville reuşesc să se facă auziţi şi însuşi fiul canguriţei este convins, spre marea dezamăgire a mamei sale, de existenţei unei civilizaţii pe firul de praf.

Criza este dublată de cele petrecute în lumea paralelă din Whosville acolo unde primarul are dificultăţi în a convinge prezbiterii oraşului de situaţia precară a microuniversului lor ce depinde de abilitatea elefantului din cealaltă lume de a-i proteja şi de a le găsi un loc sigur. Civilizaţia acestor whos este ciudată pentru preocuparea pe care o aveau pentru sunet în ciuda aglomerării care le complică situaţia locativă. Soluţia supravieţuirii le vine de la cea mai neaşteptată sursă, singurul băiat al primarului, pe nume JoJo, al 97-lea născut al familiei, care lucra în secret la o foarte neobişnuită invenţie de făcut zgomot (poate chiar muzică).

În cele din urmă piticii din Whosville se fac auziţi graţie contribuţie fără pereche al lui JoJo, Horton scapă de linşare, iar canguriţa cu filozofia ei cu tot este făcută de râs. Firul de praf ajunge în cel mai sigur loc din junglă, iar piticii îşi continuă existenţa netulburaţi. Argumentul lui Horton cu privire la posibilitatea existenţei acestei civilizaţii pe firul de praf susţinut în faţa canguriţei refractare, extinde dezbaterea înspre o şi mai complicată realitate: Poate că şi noi trăim într-o lume la fel de mică în comparaţie cu alta deasupra noastră, care priveşte spre noi cum privim noi la firul de praf. Comunicarea dintre cele două civilizaţii a făcut posibilă supravieţuirea civilizaţiei mai vulnerabile şi o mai împlinită vieţuire a civilizaţiei superioare.

Poate că Dr Seuss nu a avut în minte o altă civilizaţie decât pe cea a … „copiilor” ce îşi desfăşoară existenţa în paralel cu a adulţilor. Persoana rămâne persoană indiferent cât de mică este ea şi trebuie tratată cu demnitate şi consideraţie. Biblia, însă, ne spune că într-adevăr există o civilizaţie superioară nouă, care ne tratează cu toată consideraţia în ciuda diferenţelor de scară. Şi în acest caz cele două civilizaţii au reuşit să intre în contact la iniţiativa celei superioare. Totuşi, în acest caz comunicarea s-a desăvârşit prin întruparea celui mai de seamă reprezentant al civilizaţiei superioare într-o cât mai naturală formă specifică civilizaţiei inferioare, deschizând astfel orizontul înspre recuperarea definitivă a acesteia din urmă prin integrarea ei în cea dintâi. Contactele dintre relatarea fantezistă a Dr Seuss şi relatarea biblică sunt mult mai numeroase şi vă las pe voi să le descoperiţi. Poate că doar din pricina faptului că naraţiunea mântuirii este cea mai superbă relatarea dintre câte s-au spus vreodată pentru că strânge într-un sâmbure tot ce este mai sublim de anticipat şi de dorit.

Comentarii închise la Dr Seuss’ Horton Hears a Who

Din categoria Arte vizuale