Arhive pe etichete: dezinteresul

Individualismul şi cunoaşterea de Dumnezeu (1Corinteni 8-10)

Problema căreia Ap. Pavel îi dă rezolvare în aceste capitole este participarea la mesele festive ocazionate de sărbătorile păgâne şi organizate la templele păgâne, care presupunea consumarea cărnii consacrate idolilor. Formularea de la începutul cap. 8 „cu privire la ceea ce este jertfit idolilor” sugerează că Biserica din Corint a cerut clarificări, pentru că şi în această privinţă aveau opinii diferite.

Răspunsul este elaborat şi integrează câteva secţiuni care merită să fie precizate de la bun început ca să înţelegem argumentul paulin:

  1. Evaluarea realităţii din Corint cu aprecieri asupra cunoaşterii (8:1-13)
  2. Apărarea slujirii apostolice şi a modului ales de Pavel pentru a se raporta la adunarea corintenilor (cap. 9).
  3. O introspecţie în istoria idolatriei lui Israel (10:1-11).
  4. O cunoaştere nouă asupra idolatriei ca părtăşie cu demonii la mesele templelor păgâne (10:12-22).
  5. O cunoaştere nouă asupra urmăririi binelui comun (10:23-33).
  6. Concluzie: „Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos!” (11:1).

Învăţătura, chiar şi în Biserică, are a face cu cunoaşterea. Noi predicăm în Biserică pentru a avea cunoaştere despre Dumnezeu, şi nu orice fel de cunoaştere ci din aceea mântuitoare. Nu putem să ne strângem împreună doar ca să avem o experienţă de moliciune şi încălzire a inimii, emoţii şi sentimentalisme. Acestea se pot întâmpla pentru că suntem fiinţe umane descrise şi de sentimente, dar ca închinători nu trebuie să aservim sentimentelor toate realităţile din jurul nostru, cu atât mai puţin închinarea publică a Bisericii. Cine se lasă condus de impulsurile emoţiilor sale nu primeşte note prea bune din partea societăţii, pentru că este supus erorilor mai mult decât oricare altul. „Urmează-ţi inima!” este sloganul hollywoodian care a ajuns să ne intoxice minţile şi să conducă la libertinism şi imoralitate. Creştinii nu cred în dragostea care vine şi pleacă în căsnicie, ci în dragostea care este educată să rămână.

Cunoaşterea de Dumnezeu este esenţială pentru creştinismul predicat de Pavel:

  • „ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este descoperit în ei” (Rom. 1:19)
  • „noi am primit Duhul care vine de la Dumnezeu ca să putem cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu” (1Cor. 2:12).
  • „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui” (Flp. 3:10).
  • „noi răsturnăm argumentele şi orice înălţime semeaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.” (2Cor. 10:5)
  • „mă rog … să pricepeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere” (Ef. 3:18-19).

Cunoaşterea aceasta nu este una care se rezumă la o înţelegere intelectuală, o cunoaştere de dragul cunoaşterii, ci este una care pune bazele unei relaţii interpersonale, de comuniune şi reciprocitate cu Dumnezeu. Problema cunoaşterii este capitală pentru învăţătura oferită de Ap. Pavel adunării din Corint. Ap. Pavel foloseşte tot felul de termeni din domeniul cunoaşterii şi formulări de tipul „ştiţi” – „nu ştiţi?”. Preocuparea corintenilor pentru cunoaştere este în afara oricărei îndoieli, pentru că încă de la început Apostolul recunoaşte că „aţi fost îmbogăţiţi în … orice fel de cunoaştere” (1:5). Cunoaşterea pe care o aduce Duhul lui Dumnezeu Îl priveşte pe Isus Cristos şi este superioară cunoaşterii din lume (1:19-25, 2:10-16, 3:18-20).

Capitolul 8 începe cu recunoaşterea faptului că în Biserica din Corint existau mulţi care considerau că au o cunoaştere înaltă cu privire la Dumnezeu (v. 1). Pavel nu este mulţumit de nivelul cunoaşterii lor, motiv pentru care le administrează o lecţie de adevărată cunoaştere care se poate rezuma în şase puncte, ce surprind tot atâtea probleme datorate individualismului:

  1. Mândria: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce smerenie (8:1-2).
  2. Superficialitate: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se subordonează iubirii de Dumnezeu (v. 3).
  3. Erezia: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este o dreaptă cunoaştere (8:4-6).
  4. Dezinteresul pentru fraţi: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se supune iubirii frăţeşti (8:7-13, 10:23-33).
  5. Neconformarea: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu urmează modelul apostolic (cap. 9, 11:1).
  6. Snobismul: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este învăţabilă (10:1-22).

Să le luăm pe rând.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce smerenie (8:1-2).

„Informaţia este putere”, spune un slogan contemporan. Tot la fel cunoaşterea poate crea senzaţia de autoritate şi superioritate faţă de cei care nu o au defel sau în aceeaşi măsură. Totuşi, cunoaşterea este o practică obositoare ce nu are sfârşit ne avertizează eclesiastul (Ecl. 1:13), iar experienţa noastră o confirmă.

Reversul învăţării este delăsarea, bine exprimată de o falsă gradaţie, populară printre toţi studenţii, nu numai cei din Oxford: „Cu cât învăţ mai mult, cu atât am mai mult din care să uit. Cu cât uit mai mult, cu atât ştiu mai puţin. Dacă ştiu atât de puţin, de ce să mă mai obosesc să învăţ?”

Apostolul invită la o adevărată cunoaştere, dar care să nu divizeze adunarea pe clase şi niveluri, care să nu cultive mândria, ci smerenia, pentru că adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce realizarea măreţiei lui Dumnezeu şi a nimicniciei omului. Pavel revine la această idee, atunci când afirmă că „dacă aş avea toată cunoaşterea, dar nu am dragoste, nu sunt nimic” (13:2), pentru că dragostea „nu este invidioasă,  nu se laudă, nu este mândră, … nu-şi urmăreşte propriile interese …” (13:4-6). Cunoaşterea adevărată nu este compatibilă cu mândria pentru că cine umblă prin Duhul nu se îngâmfă, nu provoacă şi nu invidiază (Gal. 5:25-26).

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se subordonează iubirii de Dumnezeu (v. 3).

Cunoaşterea de Dumnezeu trebuie să conducă la întâlnirea cu Dumnezeu. Poţi studia pe Dumnezeu în laborator fără să te întâlneşti cu Creatorul? Poţi studia Cuvântul lui Dumnezeu fără să te întâlneşti cu Dumnezeu care S-a revelat? Poţi studia urmele intervenţiei lui Dumnezeu în istorie, fără să te întâlneşti cu Cristosul întrupat? Da! Da! Da! Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este cea care Îl întâlneşte pe Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu garantează faptul că şi Dumnezeu ne va cunoaşte, adică face cunoştinţă cu noi.

Cât de mult rezonează cuvintele lui Pavel cu ceea ce ne învăţa Domnul Isus prin Evanghelia după Ioan: „Dacă mă iubeşte cineva, va iubi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi, iar Noi vom veni la El şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Ap. 3:20)

Tot corintenilor, Pavel le atrage atenţia că nu mai Îl cunoaştem pe Cristos în felul lumii, pentru că suntem o nouă creaţie. Mai mult chiar, noi înşine suntem cunoscuţi de Dumnezeu (2Cor. 5:11-17). Acelaşi Apostol găseşte o strânsă legătură între moralitate şi prietenia lui Dumnezeu când concluzionează un prim avertisment trimis lui Timotei cu privire la erezia din Biserică: „temelia lui Dumnezeu rămâne fermă, având sigiliul acesta: «Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui» şi «Oricine rosteşte Numele Domnului trebuie să se îndepărteze de nedreptate» (2Tim. 2:19). Aceste sigilii sunt convergente cu plăcuţa pusă pe turbanul marelui preot pe care scris: «Sfânt Domnului».

Uneori am mai auzit urarea aceasta: «Iubească-te Domnul!» Poate că am putea să o transformăm în: «Cunoască-te Domnul!» ca să fim mai precişi biblic, pentru că iubirea lui Dumnezeu este un lucru sigur.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este o dreaptă cunoaştere (8:4-6).

Dacă nu ne putem permite luxul să credem orice informaţie, cu atât mai mult nu ne putem permite să dăm sau să primim orice învăţătură. Predicatorii au responsabilitate faţă de Dumnezeu, înaintea Căruia orice învăţător va da socoteală (1Cor. 3:10-17; cf. Iacov 3:1). Învăţătura trebuie să fie a lui Cristos, pentru că circulă prin popor şi învăţăturile dracilor. Învăţăturile Bisericii trebuie întemeiate pe învăţătura sănătoasă şi nu pe învăţăturile oamenilor. Învăţăturile trebuie măsurate cu dreptarul (Rom. 6:16), cu standardul învăţăturii apostolice (F. Ap. 2:42).

În privinţa idolilor învăţătura trebuia să fie corectă: un idol este o imagine neînsufleţită fără nicio valoare, alta decât materialul din care este confecţionat. Tot la fel se poate spune despre icoane: ele pot fi obiecte de patrimoniu ca obiecte de artă ce se află, dar nu au nicio altă valoare. Dumnezeu este unul Singur şi pe Acela nu L-a văzut nimeni. Dumnezeu Tatăl este Creatorul şi toţi oamenii, cu atât mai mult creştinii, trăiesc pentru slava Lui (10:31). Tot la fel există un singur Domn, Isus Cristos, şi toate se ţin prin El. Acestea sunt doctrine foarte importante şi nu se poate face rabat la ele.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se supune iubirii frăţeşti (8:7-13, 10:23-33).

Conflictul din Corint exista şi la Roma (vezi Romani 14-15) şi îi avea ca protagonişti pe creştinul tare şi pe creştinul slab, desigur două tipare care îşi avea reprezentanţi în aceste comunităţi creştine. Pentru că am auzit adesea invocat argumentul creştinului mai slab este foarte important să clarificăm identitatea lui. Deci, cine este creştinul mai slab despre care vorbeşte Ap. Pavel? Când vorbeşte despre responsabilitatea sa de a fi relevant tuturor ascultătorilor săi, în 9:19-23 Pavel precizează patru categorii de ascultători: iudei, cei ce sunt sub Lege, cei ce sunt fără Lege şi cei slabi. Este clar că primele două categorii reprezintă una şi aceeaşi clasă, adică pe evrei. Tot aşa ultimele două categorii reprezintă o altă clasă, pe cea a neevreilor. Din capitolul 8 aflăm că aceştia „mai slabi” sunt creştini care nu sunt convertiţi de mult timp, deoarece până nu demult erau obişnuiţi cu idolii, şi au o conştiinţă mai puţin educată şi mai vulnerabilă (8:7). Ei sunt uşor deturnaţi de la convingerile lor, când îi văd pe creştinii maturi făcând altfel decât cred ei că ar fi bine (8:10). Ei sunt creştini, fraţi în Domnul ai celor maturi, şi pot ajunge într-o mare încurcătură văzând purtarea celor maturi (8:11). Preluând exemplul fraţilor mai mari, ei ajung să facă anumite lucruri fără să le înţeleagă sau să fie de acord cu ele, motiv pentru care conştiinţa este rănită (8:12), după ce au fost greu încurcaţi, adică s-au poticnit în fraţii lor (8:13). Aşadar, cel mai slab este fratele neevreu convertit de curând din păgânism. Cel mai slab nu este fratele vechi în credinţă şi întârziat în maturitate, care ar fi trebuit să ajungă în stare să-i înveţe pe alţii. Cel mai slab nu este nici necreştinul, nici membrul neconvertit al familiei creştine, nici creştinul de curând convertit şi foarte relaxat în ce priveşte standardul credinţei sale.

Convingerea cu privire la existenţa unui Singur Dumnezeu şi a unui singur Mântuitor – Isus Cristos – era comun împărtăşită de fraţii din Corint. Consecinţele acestei convingeri erau, totuşi, diferite: unii corintieni aveau libertatea de a mânca din hrana consacrată idolilor, iar alţii nu aveau această libertate. Ce sacrificăm când manifestarea aceloraşi doctrine ne despart: relaţiile, doctrina, sau libertatea? Când cunoaşterea de Dumnezeu mă eliberează de prejudecăţi nu înseamnă că voi trăi liber de acestea doar de dragul libertăţii mele. Din contră, libertatea mea o voi sacrifica mai detaşat, pentru că un om eliberat de Cristos, cum sunt eu, oricum nu este liber, ci este robul lui Cristos (1Cor. 7:22).

Ce soluţii există pentru medierea unor asemenea conflicte? În primul rând există posibilitatea dialogului, a confruntării între cei care au hotărât în inima lor în mod diferit. Apoi există nevoia de învăţătură. Dacă este să se facă o mediere între părţi este evident că cel liber renunţă la libertatea lui de dragul celuilalt. Este foarte probabil că direcţia va fi înspre legalism şi nu liberalism. Liberalismul este adus de cei care s-au săturat de rânduieli, ca scuză pentru o trăire lejeră după tiparele lumii, ca să nu ofensăm prea tare sau să-i şocăm pe necredincioşi. Este interesant că fraţii mai slabi din vremea lui Pavel erau mai riguroşi şi mai scrupuloşi în deciziile lor cu privire la păgânismul din care au plecat decât creştinii maturi şi decât creştinii contemporani. Presiunea care există pe biserici pentru liberalizarea practicilor creştine nu derivă de la dorinţa creştinilor maturi de a se acomoda rigurozităţii noilor convertiţi, ci presiunii de a nu ofensa nişte convertiţi de formă, care nu au părăsit niciodată păgânismul de care trebuiau să se convertească. Pentru siguranţa relaţiilor din comunitate putem ajunge ca să precizăm prescripţiile dogmatice şi prescripţiile doctrinare pe care le împărtăşim, uneori poate chiar şi obiceiurile practice care decurg din cele dintâi.

Pavel aprecia că o adunare creştină ce are o pasiune pentru cunoaşterea de Dumnezeu corect înţeleasă se limitează în libertatea sa de dragul acomodării acestor fraţi mai tineri, cu o conştiinţă mai neîncercată, pentru a le permite să se consolideze în credinţă prin biruinţe repetate asupra ispitelor şi să se consolideze în obiceiuri noi alese şi evlavioase. Aceasta ar fi însemnat că creştinii maturi şi-ar fi pus standarde şi mai stricte: a nu mânca deloc carne, a nu mai trece pe la magazinele şi restaurantele templelor păgâne şi chiar a refuza mâncarea unui prieten dacă era anunţat cu privire la originea ei. Principiul era ca libertatea mea să nu dea prilej de judecată din partea celor necredincioşi sau de cădere din partea celor slabi. „Să nu fiţi pricină de poticnire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu, aşa cum dealtfel încerc şi eu, în toate lucrurile să plac tuturor necăutând folosul meu, ci al multora, pentru a fi mântuiţi!” (10:32-33).

Să luăm ca exemplu consumul de alcool. Scriptura nu interzice cu desăvârşire consumul de alcool, dar este împotriva alcoolismului, al intoxicării alcoolice. Unii creştini nu au renunţat la consumul limitat de vin, dar pentru creştinii care s-au convertit din alcoolism, această libertate îi poate atrage înapoi în vechile păcate. Dacă un asemenea creştin îl vede pe fratele său degustând sau consumând vin în altă împrejurare decât la Masa Domnului, poate ajunge să creadă că nu este nicio problemă să consume alcool în mod echilibrat, chiar dacă a făcut la convertire un jurământ că nu va mai consuma niciodată. O dată reînvăţat cu consumul, va ajunge uşor să abuzeze de el.

Un alt exemplu ar fi participarea la festivităţi unde se consumă alcool. Fratele Mihaly Cornea, misionarul întemeietor al mişcării baptiste din România, refuza să meargă la ospeţe, adică festivităţi unde se consuma alcool, pentru a nu fi pricină de poticnire pentru fraţii mai tineri în credinţă, dar nici nu accepta la botez pe oamenii care nu au lepădat consumul de alcool sau de tutun. Creştinii pot avea libertatea de a participa la bucuria semenilor pentru că au convingerea că fiecare dă socoteală personal înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, un frate mai slab care s-a hotărât să nu se expună la asemenea festivităţi poate fi deturnat de la hotărârile şi jurămintele sale, dacă va vedea un frate mai matur în credinţă. Drept urmare va accepta să participe călcându-şi pe conştiinţă, pentru ca mai apoi poate să ajungă să consume alcool şi să se întoarcă la vechile păcate.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu urmează modelul apostolic (cap. 9, 11:1).

Ca Apostol, Pavel avea dreptul de a fi întreţinut de bisericile pe care le slujea. Învăţătura era naturală, până şi bunul-simţ o susţinea. Mai mult, însă, învăţătura era revelată, pentru că aşa învăţa şi Biblia. Pavel era conştient că predicarea Evangheliei era o datorie necondiţionată de primirea unui ajutor material din partea Bisericii, pentru că darul şi chemarea erau de la Dumnezeu, la fel cum era şi trupul consacrat lui Dumnezeu prin celibat. Pavel se imagina un concurent în arenă care se supunea la antrenamente şi privaţiuni doar de dragul răsplătirii, care venea în urma câştigării cursei, cu condiţia să nu fi fost descalificat.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se lasă instruită (10:1-22).

Ştiau corintienii câte ceva, dar nu ştiau destul. Doctrina despre Dumnezeu şi doctrina despre Cristos erau corecte. Ei aveau probleme cu doctrina despre Duhul Sfânt. Aici, însă, Pavel mai adaugă ceva cunoaşterii lor. Aşa cum le spunea şi tesalonicenilor că ar dori că completeze la credinţa lor (cf. 1Tes. 3:10), Pavel doreşte să adauge cunoaşterii corintienilor ceva cunoştinţe despre lumea spirituală. Pentru aceasta evreii generaţiei lui Moise sunt luaţi ca exemplu. Uluitor! Faptul că au băut din apa izvorâtă în mod miraculos din stâncă şi au mâncat din mană a însemnat părtăşia cu Cristos, nu pentru că îngerul care îi însoţea era Cristos ci pentru că Stânca şi mana Îl prefigurau pe Cristos Însuşi. Idolatria lor şi desele lor răzvrătiri aduceau atingere lui Dumnezeu şi, implicit, lui Cristos, pentru că poporul Israel este continuat de poporul lui Dumnezeu din NT. Continuitatea dintre popoare face ca experienţa unuia să fie cuantificată în termenii specifici celuilalt. Răzvrătirea faţă de conducerea lui Moise este, de aceea, ca şi răzvrătirea faţă de Cristos.

Îndemnul de a fugi de idolatrie, pentru că este o ispită care poate fi înfrântă  (10:12-13), se aplică creştinilor tocmai în conjunctura în care se aflau corintenii. Părtăşia la Masa Domnului era o părtăşia a credincioşilor cu Dumnezeu. Tot la fel, consumarea din alimentele consacrate idolilor este o părtăşie cu cultul divinităţii respective. Din moment ce Dumnezeu nu se asociază cu idolatria, cultul păgân este închinat unui demon. Prin urmare, creştinii care consumă din alimentele închinate idolilor se află în postura imposibilă şi de neacceptat de a se închina şi lui Dumnezeu şi idolilor. Dumnezeu nu tolerează o asemenea competiţie, motiv pentru care trebuie să renunţăm la mesele idoleşti.

CONCLUZIE

Mintea eliberată de învăţăturile începătoare ale acestei lumi, de tradiţii şi obiceiuri păgâne / pre-creştine adoptate în sânul creştinismului, va înţelege cu alţi ochi realitatea, va avea compasiune faţă de cei care au rămas înăuntru, va avea libertatea să se manifeste în acelaşi fel, deşi nu mai are aceleaşi convingeri şi este detaşată de presiunea experimentată înaintea convertirii. Totuşi, din spirit de empatie sau colegialism, un creştin care se consideră matur, care are cunoaştere, poate ajunge să se angajeze în practici vechi fără să se simtă influenţat sau îndatorat în vreun fel. Totuşi de dragul fratelui mai tânăr în credinţă este chemat să îşi limiteze libertatea.

Anunțuri

Comentarii închise la Individualismul şi cunoaşterea de Dumnezeu (1Corinteni 8-10)

Din categoria 1Corinteni, Polemici biblice