Arhive pe etichete: dreptatea lui Dumnezeu

Când este prea târziu pentru pocăinţă?

Introducere

Nu ştim despre Mica decât că se trăgea din Moreşet. Datorită faptului că îi erau cunoscute dedesubturile conducerii locale se presupune că ar fi fost un judecător / prezbiter în localitatea aceasta. Numele său este o abreviere de la Miha-iahu care înseamnă „cine este ca Domnul?” o întrebare pe care o regăsim către finalul cărţii lui Mica (7:18) şi care a dat numele acestei serii.

Prima jumătate a sec. al VIII-lea a.Chr. reprezintă cei mai buni ani ai regatelor evreieşti de la David şi Solomon încoace. În a doua jumătate a sec. al VIII-lea, însă, creşte şi pericolul asirian dinspre nord-est, care este îngăduit de Dumnezeu asupra regatelor evreieşti ca măsuri de sancţionare a unor popoare în continuă înstrăinare de Dumnezeu. Istoria şi Biblia mărturisesc de nu mai puţin de cinci invazii asiriene:

743-738, Prima invazie, cea condusă de Tiglat-Pileser III – regele Menahem plăteşte tribut

734-732, A doua invazie, cea condusă de Tiglat-Pileser III, Israel participă la coaliţia antiasiriană, Iuda devine un stat marionetă al Asiriei

725-722, A treia invazie, cea condusă de Şalma-Neser V, căderea Samariei

712-711, A patra invazie a lui Sargon II, alianţei anti-asiriane organizată de Aşdod i se opune Isaia (cap. 20).

701 A cincea invazie, cea condusă de Sanherib împotriva lui Ezechia (Is. 36-37; 2Regi 18:13-19:37; Mica 4:6-13).

Aproape că nu treceau zece ani ca invadatorii asirieni să nu treacă prin ţară. După cei 50 de ani de glorie ai celor două regate sub domnia lui Ieroboam al II-lea în nord şi al lui Uzzah (Ozia/Azaria) în sud, poporul experimenta o degradare constantă a relaţiilor cu vecinii.

•Din perspectiva mişcării profetice, sec. al VIII-lea este cunoscut drept perioada clasică, epoca de aur a profetismului. Primii profeţi scriitori evrei care activează în acest secol şi despre a căror biografie şi învăţătură ni s-au mărturii sunt Iona, Amos şi Osea (în nord), Isaia şi Mica (în sud). Profetul Mica a slujit pe Domnul pe vremea regilor Iotam, Ahaz şi Ezechia (740-700 a.Chr.).

Dacă noi am fi trăit pe vremea lui Mica, am fi putut deosebi semnele vremurilor? Domnul Isus îi acuza pe contemporanii Săi de capacitatea aceasta esenţială. „Apoi le-a mai zis mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se la apus, ziceţi imediat: «Vine ploaia!» şi aşa se întâmplă.  Iar când vântul suflă din sud, ziceţi: «Va fi arşiţă!» şi aşa se întâmplă. Ipocriţilor! Înfăţişarea cerului şi a pământului ştiţi s-o deosebiţi, dar perioada aceasta cum de n-o deosebiţi?” (Luca 12:54-56)

Noi ştim pe ce lume trăim? Cum putem ştii pe ce lume trăim? Ce trebuie să ştim pentru a ne putea da seama de lumea în care trăim?

Mica are nişte răspunsuri pentru noi. Primele două lecţii din profeţia lui Mica sunt următoarele: trebuie să ştim cine este Dumnezeu şi cum acţionează păcatul.

Este prea târziu pentru pocăinţă

1.… când Dumnezeu îşi anunţă profetul (1:1).

Profetul este omul privilegiat să i se descopere planul lui Dumnezeu. Existenţa profeţiei este în ea însăşi dovadă existenţei unui plan prestabilit al lui Dumnezeu, altminteri profeţia nu are sens. „Stăpânul Domn nu face nimic fără să-şi descopere hotărârea robilor săi, profeţii” spunea Amos (3:3-8).

Balaam se lăuda cu percepţia sa de a avea „ochii deschişi”, de a auzi „spusele lui Dumnezeu” şi de a vedea o viziune de la Dumnezeu (Num. 24:3-4). Mica-ben-Imla avertizează că nu poate profeţi la comandă ci doar ceea ce îi spune Domnul (1regi 22:14). Tot el ne spune cum are loc această inspiraţie profetică privitoare la evenimentele viitoare: „Am văzut tot Israelul … Domnul şezând pe tronul Său … duhul care îl va amăgi pe Ahab …” (1Regi 22). Revelaţia lui este specifică: moartea lui Ahab, dezvăluie metoda folosită pentru inducerea în eroare a regilor evrei, sentinţa asupra profetului Zedechia, şi are curajul să-şi ia audienţa de martori.

Desigur, există şi profeţi falşi care îşi însuşesc limbajul profeţilor autentici (Ezechiel 13). Care sunt testele biblice ale profeţiei autentice? Profeţia se împlineşte întocmai în toate detaliile (Deut. 18:21-22). Profetul se închină doar Domnului şi nu îndeamnă la idolatrie (Deut. 13:1-5). Profetul are un caracter nobil, face fapte vrednice de Dumnezeu (Ez. 14:1-11; Mt. 7:15-23).

Este prea târziu pentru pocăinţă

2. … când Dumnezeu invocă martorii  (1:2).

Anunţurile divine nu sunt acelaşi lucru cu decretele divine. Solemnitatea discursului lui Mica indică înspre decretele lui Dumnezeu. Anunţurile divine sunt declaraţii de intenţie ale lui Dumnezeu, care arată că dacă situaţia rămâne neschimbată vor fi nişte consecinţe evidente (Gen. 12:1-2; 17:1-2; Ier. 26:4-6; Iona 3:1-2; Zah. 8:14-15).

Discursul formal este un indiciu al seriozităţii exprimării verbale. Jurământul punea capăt disputelor dintre părţi şi negocierile erau concluzionate spre mulţumirea părţilor. Jurământul se încheia cu ridicarea mâinii drepte şi prin folosirea unor formule prin care se invoca o autoritate superioară, inclusiv Dumnezeu.

Dumnezeu Însuşi se obligă prin formulări solemne de acest tip (Deut. 32:40-43). Autorul Epistolei către evrei interpretează în acest fel promisiunile lui Dumnezeu către Avraam (Gen. 12:2-3, cf. Evrei 6:13-19). De fapt formula „pe Mine Însumi jur” apare în Biblie de patru ori: Gen. 22:16, Is. 45:23, Ier. 22:5, 49:13.

Este prea târziu pentru pocăinţă

3. … când Dumnezeu porneşte spre împlinire (1:3-4).

În mod curent Dumnezeu se slujeşte de îngeri pentru împlinirea misiunilor Sale.

În mod normal un singur înger este suficient pentru a reprima o puternică oştire profesionistă (2Regi 19:35).

Ocazional, Dumnezeu pune cavaleria grea în mişcare. Dumnezeu trimite în ajutorul lui Israel armata sa de îngeri, fapt care nu era cunoscut decât de profetul său (2Regi 6:15-17).

În mod cu totul excepţional, Dumnezeu intervine personal.

Teofaniile sunt arătări ale lui Dumnezeu prin care se angajează activ în  rezolvarea unor situaţii conflictuale şi aplicarea unei sentinţe rostite. Domnul îi răspunde lui Iov „din mijlocul furtunii” (38:1). Domnul foloseşte dezlănţuirea elementelor naturii pentru a-şi face intrarea intrarea maiestuoasă între oamenii care l-au nedreptăţit prin meditaţiile lor. În 2 Samuel 22 / Psalm 18 David descrie sosirea lui Dumnezeu în ajutorul Său şi împotriva duşmanilor săi. Habacuc 3 îl descrie pe Dumnezeu venind în ajutorul poporului Său. Asocierea lui Dumnezeu cu heruvimii din aceste tablouri ilustrează realitatea tronului lui Dumnezeu purtat de heruvimi (Ez. 1, 9).

Este prea târziu pentru pocăinţă

4. … când Dumnezeu cere socoteală vinovaţilor (1:5).

Vinovăţia este evidentă pentru Dumnezeu precum capitalele sunt pentru ţările lor.

Neruşinarea a ajuns la culme. Decadenţa a ajuns să circule în esenţe tari. Capitalele regatelor evreieşti reprezentau culmea păcătoşeniei lui Israel.  Evreii se lăudau cu standardul lor scăzut de moralitate prin faptul că înseşi capitalele lor se afişau cu el.

O conştiinţă apăsată de vina păcatului nu îl poate ignora, ci îl mărturiseşte şi acceptă soluţia lui Dumnezeu prin credinţă. Conştiinţa unor păcătoşi devine imună la mustrare şi nu acceptă păcatul personal, ci din contră se laudă cu el. Conducătorii lui Israel făceau abstracţie de situaţie decadentă din ţară şi de consecinţele aduse peste ei de Dumnezeu pentru păcatele lor (cf. Amos 6:6).

Este prea târziu pentru pocăinţă

5. … când Dumnezeu decretează distrugerea totală (1:6-7).

Dumnezeu judecă mândria societăţii doborând la pământ construcţiile monumentale. Dumnezeu judecă mândria poporului său lovind în înşişi idolii săi.

La Babilon Dumnezeu a intervenit oprind lucrările „turnului care se dorea a atinge cerul”. Tot la fel Dumnezeu a decretat distrugerea Samariei prin Amos, începând cu clădirile monumentale (Amos 3:13-15). Distrugerea a tot ce era impozant era un semn de umilire a poporului. Oare nu aceasta urmăreau teroriştii arabi să realizeze în SUA prin atentatele din 11 septembrie 2001?

Politica de cucerire a asirienilor presupunea executarea nobililor şi a combatanţilor şi deportarea supravieţuitorilor. În locul lor erau deportaţi alţii din teritorii îndepărtate. Tehnica a fost folosită de sovietici şi de popoarele comuniste sub numele de reeducare şi Gulag. Politica de cucerire a babilonienilor presupunea executarea rebelilor, deportarea nobililor şi graţierea supravieţuitorilor lipsiţi de importanţă sub conducerea unui guvern-marionetă. Dumnezeu îngăduia sancţionarea tuturor vinovaţilor şi recuperarea poporului prin rămăşiţă. Tot ce era mai mândru în ţară, care luase locul lui Dumnezeu, era doborât în ţărână.

Polemica anti-idolatră face istorie prin profeţii scriitori. Totul a început cu confruntarea dintre Dumnezeu şi zeii Egiptului (Ex. 12:12). Dumnezeu făcuse promisiunea de a-i sancţiona pe evrei pentru idolatria lor încă de pe vremea lui Moise (Deut. 29:16-18). Pe vremea judecătorilor filistenii au luat captiv Chivotul Legământului şi l-au depus ca trofeu în templul lui Dagan, doar ca să afle a doua zi pe zeul lor căzut de pe soclu înaintea Chivotului. A doua zi l-au găsit cu capul şi mâinile tăiate pe prag (1Sam. 5:1-5). Nimic nu îl stârneşte pe Dumnezeu mai mult decât închinarea la idoli (Isaia 2:6-23). Isaia anunţă că tot ce este înălţat deasupra lui Dumnezeu urmează să fie dat jos de pe soclu.

Este prea târziu pentru pocăinţă

6. … când profetului nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să se bocească (1:8-16).

Zicătoarea „Evreii ştiu cel mai bine să … moară” vorbeşte despre vocaţia de martir a acestui popor (Zus Bielski în filmul Defiance). Totuşi evreii ştiu foarte bine şi să se bocească, tot la fel cum românii ştiu cel mai bine să se plângă şi să improvizeze.

Profetul recurge la măsura extremă de a se boci desculţ şi gol în anticiparea evenimentelor viitoare când alte o duzină de cetăţi israelite i se vor alătura. Unele dintre acestea nu au fost identificate. Localităţile din lista lui Mica provin din zona dealurilor submontane ale Iudeei numită Şfela. În textul din Isaia 10:28-32 se face referire la alte cetăţi din ţinutul lui Beniamin.

Cronicile asiriene mărturisesc despre o campanie în Iuda care a cucerit 46 de localităţi fortificate, un număr care se potriveşte celor două liste din Mica şi Isaia. Este foarte probabil ca asirienii să fii avansat din două direcţii: dinspre Filistia (sud-vest) şi dinspre Samaria (nord) care deja era provincie asiriană. Din Lahiş, Sanherib a trimis o delegaţie la Ezechia şi a primit tribut. Apoi nemulţumit şi-a trimis armatele într-acolo nu înainte de a fi eliminat ameninţarea egipteană care ameninţa să-i taie retragerea şi de a fi cucerit cetăţile fortificate din Şfela. În cronicile asiriene, Sanherib se laudă cu prinderea lui Ezechia „ca o pasăre în colivie” la Ierusalim. Deşi nu aminteşte nimic despre umilinţa îndurată în faţa zidurilor Ierusalimului, Sanherib admite că cea mai mare cucerire a campaniei respective a fost cetatea Lahiş, căreia îi dedică un impresionant basorelief pe peretele dormitorului imperial.

Invitaţie

Domnul Isus şi apostolii ne atrag atenţia că vremea cea mai potrivită pentru pocăinţă este astăzi! Duhul Sfânt are acelaşi mesaj (Ev. 3:7, 15; 4:7). Mesajul pocăinţei a fost numitorul comun al lucrării de predicare a lui Ioan Botezătorul şi al Domnului Isus: „Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia Cerurilor este aproape!” (Mt. 4:17). Moartea violentă a unor oameni nu îi deosebeşte de supravieţuitori, ci doar de cei ce se pocăiesc, pentru că în cele din urmă toţi care nu se pocăiesc vor avea parte de o moarte violentă: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi vei pieri la fel” (Luca 13:3, 5). De aceea, nu vă împotriviţi Duhului şi vă pocăiţi chiar astăzi.

 

Comentarii închise la Când este prea târziu pentru pocăinţă?

Din categoria Mica

Învăţături noi şi vechi

picture-14picture-22picture-31picture-42picture-5picture-6
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vineri şi sâmbătă (24-25 aprilie a.c.) am avut oportunitatea şi plăcerea în egală măsură de a petrece 12 ore de studiu împreună cu un grup de adulţi tineri în jurul temei Teologiei Vechiului Testament. Invitaţia  şi organizarea evenimentului a fost făcută de conducerea bisericii Eclesia din Cluj-Napoca. Noutatea cea mai mare a constat în faptul că, pentru prima dată după mult timp, am întâlnit un grup de bărbaţi dornici să asculte învăţătura VT şi care au revenit după pauze întotdeauna proaspeţi şi cu voinţa înflăcărată. Aici voi începe să postez materialele în format PPT care au stat la baza dezbaterilor noastre din aceste zile.

01_presupozitii1

02_vtinnt1

03_centrutvt_leg

03b_centrutvt_dragoste

04_centrutvt_imparatirea

05_dumnezeu_imagini-publice

Trebuie să evidenţiez tratamentul regesc de care am avut parte pe parcursul acestor zile. Mă rog ca Dumnezeu să le răsplătească fraţilor care mi-au dat oportunitatea de a regăsi în sacrificiul lor pe Dumnezeu cel generos pe care îl cunoaştem ca Tată.

Comentarii închise la Învăţături noi şi vechi

Din categoria Teologia Vechiului Testament

Dreptate şi har

criminal_justice_jurisprudence

Ascultaţi acest cuvânt

pe care eu îl compun cu privire la voi,

un bocet, popor al lui Israel!

A căzut fără speranţă de ridicare,

Fecioara lui Israel!

A fost doborâtă la pământ

nu este cine să o ridice!

Aşa a vorbit Domnul Dumnezeu:

Cetatea care scotea o mie [de ostaşi]

va rămâne cu o sută,

iar cea care scotea o sută va rămâne

doar cu zece pentru casa lui Israel.

 

Prima subunitate a acestui bocet îl menţionează pe Israel de trei ori în tot atâtea versete, în două sintagme bine cunoscute în literatura biblică: „poporul Israel” şi „casa lui Israel”, cu referire la poporul Domnului. Imaginea folosită aici este a unei tinere care nu a apucat să-şi întemeieze o familie, dezastrul incapacitând-o definitiv pentru o viaţă decentă şi fericită. Imaginea este preluată de marii profeţi şi folosită atât pentru Israel, cât şi pentru diverse cetăţi păgâne. Un bocet ca acesta nu mai găsea loc pentru optimismul refacerii relaţiei stricate. Situaţia se degradase într-atât încât atinsese limita de unde nu mai era întoarcere.

În versetul 3, Amos trece de la figurat la concret, clarificând ceea ce personificarea fecioarei sugerase în versetul anterior. Deşi se respectă prozodia specifică unui bocet, mijlocul folosit aici este cupletul numeric: o mie (5.3bA) // o sută (5.3bB), o sută (5.3cA) // zece (5.3cB). Tema decimării armatei (90% distrugere) revine constant în discursul lui Amos.

Sentinţa aceasta scoate în evidenţă două doctrine teologice foarte importante. Întâi, că Israel nu se poate ascunde în spatele alegerii sale pentru a trăi într-o continuă înstrăinare de Dumnezeu. Legământul prin care Israel se obliga faţă de Dumnezeu se fundamenta pe experienţa anterioară Sinaiului de eliberare din robia egipteană. După ce a investit atât în întemeierea lui Israel ca popor şi urma să se asigure că vor intra şi în moştenirea Canaanului, Dumnezeu se aştepta la reciprocitate din partea lui Israel. Relaţia aceasta, însă, putea fi alterată prin nerespectarea obligaţiilor care îi reveneau ca popor al lui Dumnezeu. Dovadă stau binecuvântările şi blestemele care încheie legământul mozaic.

Apoi, deşi acţiona cu dreptate, Dumnezeu nu se dezice de harul Său. Aşa se face că El găseşte resurse să ţină vie descendenţa lui Israel prin rămăşiţa sa (10% supravieţuitori). Tema rămăşiţei revine cu insistenţă atât la Amos cât şi la ceilalţi profeţi.

P.S. O ilustrare din literatura clasică a disputei dintre dreptate şi graţie o poate constitui drama lui Shakespeare: „Neguţătorul din Veneţia”. La care dintre personajele dramei se referă de fapt scriitorul este un fapt incert, deoarece este foarte probabil că vorbim despre o ambiguitate intenţionată în această privinţă. Drama a fost ecranizată în 2004 de Michael Redford într-o distribuţie de zile mari.

Comentarii închise la Dreptate şi har

Din categoria Curs online SVT3