Arhive pe etichete: Inchinare

„Închinaţi-vă Domnului cu podoabe sfinte!”

picture-31

Îmbrăcămintea şi podoabele comunică la fel de multe şi la fel de clar ca şi cuvintele. Aşa cum ne însuşim limbajul, ajungem să cunoaştem din experienţă şi semnificaţia manifestărilor umane prin îmbrăcăminte şi bijuterii. Biblia vorbeşte despre rolul acestora în manifestarea socială a omului şi chiar prescrie un anumit tipar când vine vorba despre închinare.

Dacă ne imaginăm un spectru al utilizării îmbrăcămintei şi al podoabelor adiacente în Israelul antic, la una dintre extreme putem plasa îmbrăcămintea cea mai austeră cu putinţă: sacul şi cenuşa folosite în post negru, pentru a indica jalea extremă. Leproşii aveau obligaţia de a umbla cu hainele sfâşiate. Dincolo de aceste extreme numai goliciunea mai putea trece, un tratament la care erau supuşi prizonierii de război şi condamnaţii la moarte.

La antipod se află modul extravagant pe care şi-l permiteau regii şi nobilii. În mod cu totul ocazional, la nuntă, tinerii puneau podoabele cele mai luxuriate pe care şi le permiteau şi primeau tratament de regi şi regine. Hainele de in subţire, haine de bumbac fin prelucrat importate din Egipt, erau de regulă în garderoba acestora.

Omul de rând îşi permitea mai rar haine de bumbac. În schimb garderoba sa făcea uz de hainele din in şi bijuteriile trebuie să fi fost din aramă şi alte metale nepreţioase.

Preoţilor Dumnezeu le indică un anume tip de îmbrăcăminte care să le servească şi de podoabă: „tunici, brâie şi scufii” (Ex. 28:40). Deşi acoperit de tunică, nu era permis ca piciorul să rămână gol: trebuia întotdeauna acoperit de ismene (Ex. 28:42). Singur marele preot purta peste tunică tot felul de obiecte din metale semipreţioase şi preţioase, însă toate aveau o valoare simbolică şi un caracter funcţional.

Îndemnul psalmiştilor este ca să ne închinăm Domnului cu podoabe sfinte (1 Cr. 16:29; 20:21; Ps. 29:2; 96:9). Despre ce vor fi vorbit ei?

Dacă acesta este spectrul între care fluctuează preferinţele de îmbrăcăminte să vedem ce se întâmplă atunci când omul doreşte să se închine lui Dumnezeu. Primul exemplu este cel al familiei patriarhului Iacov. Când acesta primeşte instrucţiuni clare de a se întoarce la locul numit „Bethel” pentru a-şi onora promisiunea făcută pe când fugea spre Padan-aram din pricina fratelui său, reacţia imediată a patriarhului a fost aceea de a decreta lepădarea de toţi idolii şi de toţi cerceii (Gen. 35:1-4). Probabil că aceştia aveau o conotaţie cultică. Familia sa crescuse într-un context păgân şi este natural ca să se fi deprins cu tot felul de practici păgâne. Acum este momentul purificării. La închinare înaintea lui Dumnezeu nu li se permite să aducă obiecte de podoabă care comunicau închinare la alte divinităţi. Gestul este exemplar. De observat că familia lui Iacov se şi spală şi îşi schimbă hainele. Există creştini care tolerează pe corpul lor tot felul de obiecte încărcate cu valoare „emoţională”, altele cu credinţe şi superstiţii. Acestora exemplul lui Iacov şi a familiei sale vorbeşte de la sine. 

Al doilea exemplu este cel al poporului Israel la Sinai. După ce au greşit lamentabil alunecând în idolatrie, israeliţii se văd în postura unui popor al cărui Dumnezeu este mânios pe el. Dumnezeu le spune clar ce să facă de această dată: „să nu-şi mai pună podoabele pe ei” – repetat de trei ori în Ex. 33:4-6, evident un climax narativ. Aceasta ce, în pregătirea dării Legii, poporul a trebuit să se îmbrace cu  haine curate (Ex. 19:10-11). Înţeleg de aici că, pentru oamenii care doresc realmente să arate că Îl caută pe Dumnezeu, tiparul preferabil este cu haine curate şi lipsit de podoabe.

Al treilea exemplu şi, probabil, cel mai categoric este oferit de însuşi regele David, omul preocupat de închinarea autentică înaintea lui Dumnezeu. Când a primit încuviinţarea de a despărţi Chivotul legământului de restul Tabernacolului, David aduce Chivotul la Ierusalim într-un cort de panze pe care l-a pregătit în Capitală. Cu această ocazie, în loc să însoţească procesiunea cu tot fastul de care curtea sa era capabilă la acea vreme, aşa cum Mihal, soţia lui, ar fi dorit, David renunţă la pompă şi la hainele de ceremonie preferând hainele de in subţire (2 Sam. 6:15 f). Nu e de mirare reacţia acidă la care David este supus din partea soţiei sale după încheierea festivităţilor. Cu toate acestea, din modul în care Dumnezeu o tratează pe Mihal, lovind-o cu sterilitate, înţelegem că Dumnezeu agrease manifestarea regelui. David, un om pasionat de slujirea lui Dumnezeu, deşi nu era preot (vezi Ps. 110), a înţeles că închinarea înaintea lui Dumnezeu presupune SMERENIE.

Dumnezeu a judecat pe domnişoarele şi doamnele lui Israel pentru că au făcut din purtarea podoabelor o manifestare a mândriei inimii lor şi le-a făcut parte de un tratament special care le-a dus exact în extremă opusă (Is. 3:16-26).

Astăzi ne afişăm în închinare cu tot felul de ornamente, podoabe, amulete şi toate justificate într-un fel sau în altul.

Am uitat că înaintea lui Dumnezeu preţuim la fel de mult şi fără ele.

Am uitat că nu ele ne dau măsura caracterului nostru.

Am uitat că Dumnezeu ne cunoaşte lăuntrul nostru şi nu este indus în eroare de înfăţişarea noastră.

Am uitat că Dumnezeu nu-Şi împarte slava cu nimeni.

Am uitat că închinarea înaintea Acestui Dumnezeu înseamnă smerenie.

Închinarea trebuie să fie relevantă epocii în care trăim, dar şi smerenia trebuie să fie relevantă în egală măsură. Arată-mi tu închinarea ta şi eu îţi voi arăta smerenia ta din modul în care te îmbraci şi te împodobeşti. Ce înţelege românul secolului XXI prin „smerenie”? Cum se îmbracă un om smerit în România secolului XXI? Dacă afli răspunsul la aceste întrebări du-te şi îmbracă-te aşa atunci când vrei să aduci prinosul tău de închinare lui Dumnezeu. Şi dacă ştii că creştinul se închină tot timpul lui Dumnezeu în „adevăratul duh” atunci ţi-ai dat răspuns şi la întrebarea despre rostul bijuteriilor în spiritualitatea creştină. Când te închini lui Dumnezeu singura persoană vrednică de laudă trebuie să rămână Dumnezeu. Închinătorul trebuie să înveţe ceea ce pentru Ioan Botezătorul era o realitate: „El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”.

Comentarii închise la „Închinaţi-vă Domnului cu podoabe sfinte!”

Din categoria Utilităţi pentru adunare

Închinarea la idolul muzicii

large_01irishfest171

Muzica creează atmosferă. Aţi vizitat vreun supermarket unde să-ţi faci cumpărăturile în linişte? Pentru ce să fii sobru când cumperi, trebuie să fii exuberant. Din decembrie vom fi intoxicaţi cu colinde pentru că ţi se creează astfel senzaţia că e luna cadourilor, că trebuie să te pregăteşti cheltuind.

Muzica creează contacte. Trupa ta preferată şi stilul tău preferat are susţinători pe tot pământul. Muzica susţine socializarea. Vorbeşti cu prietenii din grupul tău despre cântăreţii tăi, despre viaţa lor de familie, despre crizele lor.

Muzica foloseşte un limbaj comun tuturor oamenilor. De la tematica cea mai inofensivă şi naturală, cum este dragostea, până la tematica cea mai controversată precum nesupunerea şi violenţa. Dar muzica transmite şi o filozofie de viaţă. Chiar şi fără cuvinte, instrumentele şi armoniile pot comunica sufletului uman trăiri, sentimente şi dorinţe. Cu cât mai mult atunci când muzicii i se adaugă versuri.

Putem asculta orice fel de muzică fără a avea riscul de a fi influenţaţi într-un mod nedorit şi de a scăpa de sub control sentimentele noastre? Putem să ne inducem anumite stări dorite prin intermediul muzicii? Nu cred că este justificat să manipulăm prin muzică pe nimeni, nici chiar în biserică. Scriptura ne învaţă să ne învăţăm şi să ne sfătuim unii pe alţii prin muzică şi să-i cântâm lui Dumnezeu cu mulţumire (Col. 3:16), dar nu să ne inducem anumite stări emoţionale. Nu este corect „să ne pregătim inimile pentru ascultarea Cuvântului în timpul unei cântări”. Ne pregătim inimile în meditare la Cuvânt. Nu este potrivit să iei o decizie în timpul unei cântări, dacă mintea ta nu a cedat încă Duhului Sfânt.

E adevărat că anumite duhuri par a fi influenţate de muzică, dar nu eu nu doresc să te influenţez prin muzica mea ca pe Saul, pentru ca după ce ai luat o decizie bună, mâine să te întorci de unde ai plecat şi din nou să ai nevoie de muzica mea. Probabil de aceea unii au nevoie de condiţionarea constantă a muzicii.

Este patologic să nu mai poţi începe ziua fără să te loveşti în timpane cu decibelii muzicii tale preferate. Alternativa: liniştea.

Este patologic să nu poţi face nimic fără să pluteşti pe sunetele muzicii din mp3, într-o lume paralelă realităţii. Alternativa: confruntă realitatea.

C.S. Lewis avea ceva de spus aici din perspectiva unui sfat fictiv acordat de un demon bătrân altuia mai neinstruit (p. 104). Ce te inspiră pe tine la o părtăşie profundă cu Dumnezeu: muzica, liniştea sau zgomotul?

„Muzică şi linişte – cât le detest pe amândouă! Cât de recunoscători trebuie să fim că, de când Tatăl Nostru a intrat în Iad – deşi mai demult decât ar putea spune oamenii socotind în ani-lumină – nici un centimetru pătrat de spaţiu infernal şi niciun moment din timpul infernal nu a fost cedat vreuneia din aceste forţe abominabile şi totul a fost ocupat de Zgomot – zgomotul, măreţul dinamism, expresia sonoră a tot ce exalt şi e barbar, viril – Zgomotul, singurul ce ne apără de remuşcări prosteşti, scrupule disperate şi dorinţe imposibile. La sfârşit, vom transforma întregul univers în zgomot. Am făcut deja paşi mari în direcţia asta, în ce priveşte Pământul. Melodiile şi tăcerile Cerului vor fi acoperite în cele din urmă, dar recunosc că nu suntem încă nici pe departe destul de sonori. Cercetarea continuă…” (C.S. Lewis, Scrisorile lui Zgândărilă, Logos, 1993, p. 104).

Comentarii închise la Închinarea la idolul muzicii

Din categoria Utilităţi pentru adunare

Închinarea la idolul banilor

money-rain

Banii sunt expresia convenţiei existente în societate între stat şi populaţie în primul rând, şi apoi între membrii societăţii pe baza căreia o anumită hârtie are o valoare cu care toată lumea este de acord. Există instituţii de specialitate care hotărăsc valoarea hârtiei imprimate în funcţie de randamentul economic al unei ţări. Aşa se face că valoarea banilor se schimbă în timp. De fapt banii sunt produşi de la bun început pe datorie, statutul împrumutând pe datorie lichidităţi de la Banca Naţională.

Băncile sunt instituţii create pentru a administra surplusul unor oameni pentru binele altora în regim de credit, adică împrumut pe datorie care se restituie cu dobândă. Cămătarul este persoana care face ceva de acelaşi fel dar acordă mai lesne împrumutul şi solicită dobânzi mult mai mari. Există oameni care nu au încredere în instituţii pentru a le încredinţa surplusul lor şi îi adună pe acasă. De aceea au apărut hoţii, ca să ia de la cei care au şi nu vor să dea la alţii. Când numărul oamenilor care reţin banii acasă este prea mare, iar banii păstraţi la saltea sunt mai mulţi decât lichidităţile care circulă se  poate ajunge la colaps financiar.

Banii sunt un mijloc dar pot ajunge să pună stăpânire pe oameni. La începutul istoriei, până la baterea primei monede, metalele preţioase circulau în plăci de o greutate convenţională, standardizată cu timpul. Comerţul se făcea iniţial prin schimbul de produse.

Scriptura dă exemple suficiente despre oameni care au fost înşelaţi de avere. Laban este unul care avea un auz extrem de dezvoltat la câştig. Pentru că fetele nu se dădeau în căsătorie fără o plată corespunzătoare, Laban a făcut din căsătoria sorei sale Rebeca şi a fiicelor sale, Lea şi Rahela, un prilej de îmbogăţire personală, receptat cu multă durere de fetele sale (Gen. 31:14-16).

Lot a fost continuu preocupat de sporirea averii sale şi, pentru că a crezut că asocierea cu Avram îl întârzie, a ales să locuiască în zonele cele mai fertile ale ţării, chiar dacă aceasta a însemnat o convieţuire periculoasă cu cei mai păcătoşi canaaneni. În cele din urmă această decizie l-a costat însăşi averea pe care şi-o dorise.

Acan a vrut să facă din campania militară din Canaan un mijloc de înavuţire personală. Se pare că până şi familia l-a sprijinit în această dorinţă. Aşa se face că atunci când Iosua a declarat că prada de război va fi consacrată Domnului, el şi-a însuşit pe ascuns câteva lucruri de valoare (Iosua 7).

Bogatul căruia i-a rodit ogorul (Luca 12:13-21) a fost dat de Domnul Isus ca exemplu de om zgârcit care pune mai mare preţ pe averea sa decât pe Dumnezeu şi pe semeni. De fapt, gestul lui de a-şi lărgi depozitele a fost unul înţelept din punctul de vedere al multora. Totuşi, într-o ţară agricolă ca Israel, unde rezervele de grâu sunt limitate, recolta de grâu trebuia pusă pe piaţă şi nu reţinută pentru uz exclusiv personal. „Cine reţine grâul este blestemat de popor, dar cine-l vinde va fi încoronat cu binecuvântări”, spune Proverbe 11:26. Omul care reţine bogăţia pentru sine desconsideră nevoile semenilor săi şi voia lui Dumnezeu. De aceea şi Dumnezeu l-a condamnat şi i-a oprit viaţa pentru că dovedise că nu ştie ce să facă cu ea.

Simon din Samaria se convertise la creştinism după ce auzise Evanghelia predicată de Filip. Când a observat că Duhul Sfânt este dat ucenicilor prin rugăciunea lui Petru şi a lui Ioan, a confundat comerţul cu amănuntul cu spiritualitatea creştină şi a cerut abilitatea de a împărţi Duhul cui vrea el. Era dispus chiar să şi plătească o sumă corespunzătoare pentru aceasta (F. ap. 8:14-25). Ap. Petru l-a descoperit şi l-a mustrat, iar Simon s-a retras ruşinat.

În zilele noastre, banii circulă în monede şi bancnote. Îi avem în portofele, în conturi şi pe carduri. Îi depunem, îi schimbăm şi îi circulăm. Banii sunt o parte componentă a vieţii noastre mai mult decât oricând. Prin urmare şi ispita de a le acorda atenţie, prea multă atenţie, mai multă decât merită, este cu atât mai mare.

Când ajung banii să pună stăpânire pe tine? Atunci când îi reţii cu bucurie, îi numeri frecvent cu satisfacţie, te preocupă să-i plasezi în schemele care îţi aduc cel mai mare profit şi le vânezi, când abia aştepţi sfârşitul lunii ca să-ţi capitalizezi dobânda, când te trezeşti visând cu ochii deschişi la câte oportunităţi ai de cheltuire a lor dar nu ajungi niciodată să-ţi vezi visul cu ochii.

Există o stăpânire a banilor cu efecte mult mai grave asupra utilizatorului pe care contextul în care trăim ne-o oferă. Cardul de debit este cardul introdus de angajatori pentru plata remuneraţiei. Cardul de credit este cardul care îţi permite să cumperi ce doreşti în limita unui credit garantat de bancă utilizatorului acelui card. Aşa te poţi trezi că ajungi în magazin şi poţi să-ţi tot felul de lucruri pe care nu ţi le permiţi momentan dar banca te creditează ca să o poţi face. Când poţi cumpăra tot ce doreşti te încearcă un sentiment de satisfacţie pe care puterea îl conferă pentru scurtă vreme neînţelepţilor care se încred în ea. Folosirea cardului de credit este mijlocul sigur prin care cineva ajunge sclavul băncii chiar în secolul XXI.

Tot la fel se poate întâmpla când te împrumuţi de la bancă pentru o sumă pe care nu o ai şi pe care o plăteşti în douăzeci sau mai mulţi ani. Ajungi să plăteşti lucrul cumpărat de mai multe ori, doar pentru că nu ai putut să aştepţi sau pentru că ai dorit un lucru de un anumit confort. Aşa intră oamenii în sclavie de bună voie.

În privinţa banilor Noul Testament ne învaţă să nu îi iubim, ci să ne mulţumim cu cât avem, deoarece Dumnezeu ne cunoaşte nevoile şi ni le împlineşte (Evrei 13:5). Când nu ne mulţumim cu cât avem şi facem eforturi disperate de a avea mai mult, demonstrăm două lucruri: (1) că nu ne încredem în Dumnezeu şi (2) că am ajuns să iubim banii. Cum este să trăieşti din venitul pe care îl ai? Dumnezeu poate aduce împrejurări în care venitul nostru să crească, dar prioritatea trebuie să fie să învăţ să trăiesc cu cât am şi nu cu cât spun alţii că ar trebui să am, sau mi-aş dori eu să am.

Comentarii închise la Închinarea la idolul banilor

Din categoria Utilităţi pentru adunare