Bijuteriile în Biblie

(În imagine: Bijuteriile Coroanei britanice)

În continuarea discuţiei despre închinarea în smerenie, reproduc aici un material tradus, dar încă în format primar, extras din Dicţionarul de imagistică biblică, editat de Leland Ryken et al., ce se află în pregătire pentru publicare la editura Casa cărţii. 

BIJUTERII ŞI PIETRE PREŢIOASE

Bijuteriile în Biblie se împart în patru motive principale. Ele sunt imagini ale podoabei şi ale *frumuseţii, ale *bogăţiei şi ale puterii, ale numinozităţii sau *sfinţeniei, şi ale *permanenţei împărăţiei *cereşti transcendentale. În toate imaginile, bijuteriile constituie un standard de valoare recunoscut.

Trebuie menţionat încă de la început faptul că este dificil de ştiut sigur la ce bijuterii anume se referă termenii antici (pentru o discuţie şi un tabel al diferitelor cuvinte în limba engleză folosite pentru a traduce referinţele la bijuterii vezi „Jewels and precious stones” , IBD, 781–789). Au avut loc încercări nereuşite de a asocia calităţile unei anume pietre preţioase cu un trib corespondent din Israelul antic. Alţii, gândindu-se probabil la ideea talismanului, au încercat să asocieze cele 12 pietre preţioase din efod şi din temelia Noului *Ierusalim cu cele *12 semne ale zodiacului. Deşi aceste încercări sunt zadarnice, din fericire, ele nu sunt necesare pentru înţelegerea imagisticii bijuteriilor. Bijuteriile specifice nu au niciun simbolism caracteristic. Împreună ele constituie frumoasa răsplată a bogăţiei şi a puterii. Prezenţa lor în imagistica biblică sugerează faptul că bogăţia şi puterea lui Dumnezeu sunt fără egal.

Bijuteriile ca podoabă. În orice societate bijuteriile au fost un mod de împodobire, în special pentru *femei. Când robul lui Avraam doreşte să facă o impresie bună asupra persoanei pe care speră să o câştige ca mireasă pentru Isaac, el îi dăruieşte bijuterii (Gen. 24:22, 53). O parte din farmecul femeii din *Cântarea-cântărilor se datorează faptului că are „obraji înconjuraţi de podoabe”, „gâtul [ei] cu şiraguri de mărgăritare” (C.-cânt. 1:10).

Când impulsul uman natural de a înfrumuseţa cu ajutorul bijuteriilor devine excesiv, atunci este un indiciu al valorilor materiale şi nechibzuite, şi prin urmare este obiectivul judecăţii lui Dumnezeu. Astfel Isaia 3:18–23 este o listă a bijuteriilor şi a podoabelor pe care Dumnezeu le va lua în ziua judecăţii Lui împotriva unui popor ruinat din punct de vedere spiritual şi preocupat de valori false. De asemenea, oamenii bogaţi şi aroganţi din Psalmul 73 poartă *mândria ca pe o salbă (Ps. 73:6) şi sunt la un pas de o cădere neaşteptată (Ps. 73:18–20).

Autorul Proverbelor transformă podoaba bijuteriilor într-o imagine metaforică pentru a evidenţia valoarea *înţelepciunii şi a înţelegerii. Înţelepciunea şi chibzuinţa, de exemplu, sunt „o podoabă graţioasă pentru gâtul tău” (Pr. 3:22). Învăţăturile unui părinte sunt „o cunună graţioasă pe capul tău şi un colier în jurul gâtului tău” (Pr. 1:9). Răsplata înţelepciunii este evidenţiată în mod asemănător: „Ea îţi va pune pe cap o cunună graţioasă, îţi va da o coroană frumoasă” (Pr. 4:9). Mai mult, „buzele care răspândesc cunoştinţa sunt un giuvaier preţios” (Pr. 20:15).

Bogăţie şi putere. Dat fiind că modul principal de acumulare şi economisire a bogăţiei în lumea antică era investiţia în bijuterii, podoaba oferită de bijuterii preia funcţia de depozitar al bogăţiei – o versiune timpurie a depozitării banilor într-o bancă. Astfel când israeliţii îi prădează pe egipteni după ultima plagă, ei iau „lucruri de argint şi de aur” de la vecinii lor (Ex. 11:2). De fapt, bijuteriile constituiau obiectul principal de pradă luată în război (2 Cr. 20:25), fiind tipul de *bogăţie portabilă accesibilă oamenilor înainte de folosirea monedelor (2 Cr. 21:3). Însă mai mult decât atât, bijuteriile sunt un semn nu doar al bogăţiei ci şi al *autorităţii, ca atunci când lui Iosif i se pune la gât un lanţ de aur în momentul preluării poziţiei de conducător în Egipt (Gen. 41:42).

Bijuteriile sunt astfel sinonime în Biblie cu bogăţia şi puterea, în special a regilor. Doar cei mai bogaţi îşi puteau permite luxul pietrelor preţioase. În vremurile antice puterea şi bogăţia personală erau privilegiul regilor şi al miniştrilor palatelor. Bogăţia (adesea obţinută prin prada de război) şi puterea politică erau reciproc sugestive în lumea antică. Prin urmare, bijuteriile, împreună cu *aurul şi cu *argintul, nu erau doar ornamente scumpe ci erau aluzii vizuale ale puterii care a permis unui *rege sau unei *regine să dobândească o asemenea bogăţie.

Împreună cu imaginile literale ale bogăţiei şi ale puterii regale, motivul bijuteriilor regale este folosit în Biblie şi sub formă metaforică şi spirituală. De exemplu, Isus evidenţiază împărăţia cerurilor ca „un negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar foarte preţios, se duce şi vinde tot ce are, iar apoi îl cumpără” (Mt. 13:45–46). Bogăţia literală reprezentată aici de bijuterii devine metaforă a valorii împărăţiei spirituale a lui Dumnezeu. O parabolă pereche evidenţiază împărăţia ca o *comoară ascunsă într-un ogor, care îl face pe cel care o găseşte să vândă tot ce are şi să cumpere acel ogor (Mt. 13:44). Aceste două afirmaţii privitoare la împărăţia cerurilor, ambele exprimate cu ajutorul imaginilor comorilor, sunt echivalente, arătând valoarea reciprocă pe care o are împărăţia cerurilor atât pentru Dumnezeu cât şi pentru poporul Lui răscumpărat.

În orice alt loc Dumnezeu este evidenţiat ca un rege împodobit cu bijuterii şi cu un *palat plin de splendoare. Bijuteriile sunt folosite pentru a-L evidenţia pe Dumnezeu ca pe un rege cu o putere şi o bogăţie de neimaginat. Imaginea din Revelaţia lui Ioan 21 a cetăţii cereşti, Noul *Ierusalim, sugerează faptul că regele ei dispune de resurse nelimitate. Această cetate imensă, acoperind o suprafaţă de peste 2200 km², este construită din aur curat şi pietre preţioase. Bijuteriile regale ale celor mai bogaţi şi mai puternici regi de pe pământ pălesc în comparaţie cu această imagine strălucitoare a cetăţii eterne a lui Dumnezeu. Cele 12 *temelii ale cetăţii sunt fiecare o piatră preţioasă diferită, fiecare având gravat pe ea numele unuia dintre cei 12 apostoli. Imaginaţi-vă splendoarea safirului albastru, a smaraldului verde, a topazului galben şi a ametistului violet! *Perle uriaşe de pe porţile cetăţii, care duc spre străzi de aur. Fiecare perlă este gravată cu numele unuia din triburile Israelului antic. Frumuseţea şi măreţia acestui loc copleşeşte simţurile şi reflectă gloria puterii şi a bogăţiei infinite a Creatorului-Rege.

Inscripţiile numelor copiiilor lui Dumnezeu pe bijuteriile efodului, şi ulterior pe bijuteriile Noului Ierusalim ceresc, sugerează faptul că poporul Lui este valoros şi scump pentru Domnul Dumnezeu. Regii de pe pământ au dobândit bogăţie materială prin puterea lor, însă în războiul Lui împotriva păcatului şi a răului, puterea Regelui divin a obţinut o pradă de o valoare mai mare, sufletele răscumpărate ale bărbaţilor şi ale femeilor. Pentru a dovedi valoarea copiiilor Săi răscumpăraţi şi marea putere de care a fost nevoie pentru a-i câştiga, numele lor au fost înscrise în bijuteriile frumoase care-L împodobeau pe Marele *Preot când a vărsat sângele de sacrificiu.

Imagini ale sacrului. Un alt grup de imagini ale pietrelor preţioase evocă un simţ al sacrului, în special *sfinţenia *închinării. Textele cheie sunt Exodul 28:17–20 şi 29:10–13, care conţin o listă de bijuterii care se aflau pe platoşa marelui preot. Efectul este o bogăţie strălucitoare de frumuseţe, splendoare şi valoare, simbolizând sfinţenia închinării. Marele preot stătea la limita dintre tărâmul divin şi cel uman (vezi Spaţiu sacru; Templu), deplasându-se în ambele în timp ce slujea în Sfânta-sfintelor, iar efodul împodobit cu 12 pietre preţioase pe care au fost gravate cele 12 triburi ale lui Israel arăta condiţia lui mai mult decât umană.

Ezechiel 28:12–14 foloseşte, de asemenea, imagistica pietrelor preţioase pentru a evidenţia sacrul. Aici găsim o listă de bijuterii care evocă un simţ al *gloriei edenice a regelui Tyrului înainte de coruperea lui, când mergea „pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare”. Asemănătoare este şi vedenia din Ezechiel 1 a unui tron divin cu roţi, o vedenie care conţine un amestec puternic de imagini ale bijuteriilor.

Imagini smălţuite. De-a lungul secolelor poeţii au folosit imagini care combină *duritatea texturii cu o *lumină de o strălucire supranaturală pentru a sugera un tărâm al unei permanenţe şi al unei valori transcendentale care depăşeşte lumea ciclică fiziologică a existenţei pământeşti. Şi acesta este un depozitar al imagisticii biblice cu bijuterii şi cu pietre preţioase.

Motivul începe deja în VT în vedenia lui Isaia a unui Ierusalim restaurat într-o viitoare epocă de aur. El zugrăveşte o imagine a unei cetăţi împodobite cu bijuterii construită din pietre preţioase (Is. 54:11–12). Acest lucru se împlineşte în vedeniile privitoare la cer din cartea Revelaţia lui Ioan, unde citim despre o mare de sticlă ca cristalul, despre înfăţişarea lui Dumnezeu într-o splendoare ca cea a iaspisului şi a carneolului, despre coroane de aur, porţi din perle şi o cetate din aur curat. Marele apogeu al imaginilor smălţuite din Biblie este vedenia Noului Ierusalim, descrisă cu ajutorul unei bogăţii de imagini ale pietrelor preţioase (Rev. 21:9–21).

Sumar. În vedeniile din Revelaţia lui Ioan putem probabil să vedem o convergenţă a majorităţii motivelor bijuteriilor din Biblie. Măreţia împodobită a cetăţii vieţii veşnice constituie cadrul desăvârşirii promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut de-a lungul istoriei de răscumpărare. Puterea lui Dumnezeu, promisă în VT, este acum împlinită în persoana şi în lucrarea lui Isus Cristos, Mielul-Rege sacrificat care şade pe *tronul cetăţii împodobite cu bijuterii. În bijuteriile de pe efodul marelui preot şi în bijuteriile strălucitoare ale cetăţii eterne, putem vedea că cel mai bogat şi mai puternic Dumnezeu-Rege trăieşte veşnic cu poporul Lui.

BIBLIOGRAFIE. „Jewels and Precious Stones”, în The Illustrated Bible Dictionary (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1980), p. 781–789.

 

„Închinaţi-vă Domnului cu podoabe sfinte!”

Îmbrăcămintea şi podoabele comunică la fel de multe şi la fel de clar ca şi cuvintele. Aşa cum ne însuşim limbajul, ajungem să cunoaştem din experienţă şi semnificaţia manifestărilor umane prin îmbrăcăminte şi bijuterii. Biblia vorbeşte despre rolul acestora în manifestarea socială a omului şi chiar prescrie un anumit tipar când vine vorba despre închinare.

Dacă ne imaginăm un spectru al utilizării îmbrăcămintei şi al podoabelor adiacente în Israelul antic, la una dintre extreme putem plasa îmbrăcămintea cea mai austeră cu putinţă: sacul şi cenuşa folosite în post negru, pentru a indica jalea extremă. Leproşii aveau obligaţia de a umbla cu hainele sfâşiate. Dincolo de aceste extreme numai goliciunea mai putea trece, un tratament la care erau supuşi prizonierii de război şi condamnaţii la moarte.

La antipod se află modul extravagant pe care şi-l permiteau regii şi nobilii. În mod cu totul ocazional, la nuntă, tinerii puneau podoabele cele mai luxuriate pe care şi le permiteau şi primeau tratament de regi şi regine. Hainele de in subţire, haine de bumbac fin prelucrat importate din Egipt, erau de regulă în garderoba acestora.

Omul de rând îşi permitea mai rar haine de bumbac. În schimb garderoba sa făcea uz de hainele din in şi bijuteriile trebuie să fi fost din aramă şi alte metale nepreţioase.

Preoţilor Dumnezeu le indică un anume tip de îmbrăcăminte care să le servească şi de podoabă: „tunici, brâie şi scufii” (Ex. 28:40). Deşi acoperit de tunică, nu era permis ca piciorul să rămână gol: trebuia întotdeauna acoperit de ismene (Ex. 28:42). Singur marele preot purta peste tunică tot felul de obiecte din metale semipreţioase şi preţioase, însă toate aveau o valoare simbolică şi un caracter funcţional.

Îndemnul psalmiştilor este ca să ne închinăm Domnului cu podoabe sfinte (1 Cr. 16:29; 20:21; Ps. 29:2; 96:9). Despre ce vor fi vorbit ei?

Dacă acesta este spectrul între care fluctuează preferinţele de îmbrăcăminte să vedem ce se întâmplă atunci când omul doreşte să se închine lui Dumnezeu. Primul exemplu este cel al familiei patriarhului Iacov. Când acesta primeşte instrucţiuni clare de a se întoarce la locul numit „Bethel” pentru a-şi onora promisiunea făcută pe când fugea spre Padan-aram din pricina fratelui său, reacţia imediată a patriarhului a fost aceea de a decreta lepădarea de toţi idolii şi de toţi cerceii (Gen. 35:1-4). Probabil că aceştia aveau o conotaţie cultică. Familia sa crescuse într-un context păgân şi este natural ca să se fi deprins cu tot felul de practici păgâne. Acum este momentul purificării. La închinare înaintea lui Dumnezeu nu li se permite să aducă obiecte de podoabă care comunicau închinare la alte divinităţi. Gestul este exemplar. De observat că familia lui Iacov se şi spală şi îşi schimbă hainele. Există creştini care tolerează pe corpul lor tot felul de obiecte încărcate cu valoare „emoţională”, altele cu credinţe şi superstiţii. Acestora exemplul lui Iacov şi a familiei sale vorbeşte de la sine. 

Al doilea exemplu este cel al poporului Israel la Sinai. După ce au greşit lamentabil alunecând în idolatrie, israeliţii se văd în postura unui popor al cărui Dumnezeu este mânios pe el. Dumnezeu le spune clar ce să facă de această dată: „să nu-şi mai pună podoabele pe ei” – repetat de trei ori în Ex. 33:4-6, evident un climax narativ. Aceasta ce, în pregătirea dării Legii, poporul a trebuit să se îmbrace cu  haine curate (Ex. 19:10-11). Înţeleg de aici că, pentru oamenii care doresc realmente să arate că Îl caută pe Dumnezeu, tiparul preferabil este cu haine curate şi lipsit de podoabe.

Al treilea exemplu şi, probabil, cel mai categoric este oferit de însuşi regele David, omul preocupat de închinarea autentică înaintea lui Dumnezeu. Când a primit încuviinţarea de a despărţi Chivotul legământului de restul Tabernacolului, David aduce Chivotul la Ierusalim într-un cort de panze pe care l-a pregătit în Capitală. Cu această ocazie, în loc să însoţească procesiunea cu tot fastul de care curtea sa era capabilă la acea vreme, aşa cum Mihal, soţia lui, ar fi dorit, David renunţă la pompă şi la hainele de ceremonie preferând hainele de in subţire (2 Sam. 6:15 f). Nu e de mirare reacţia acidă la care David este supus din partea soţiei sale după încheierea festivităţilor. Cu toate acestea, din modul în care Dumnezeu o tratează pe Mihal, lovind-o cu sterilitate, înţelegem că Dumnezeu agrease manifestarea regelui. David, un om pasionat de slujirea lui Dumnezeu, deşi nu era preot (vezi Ps. 110), a înţeles că închinarea înaintea lui Dumnezeu presupune SMERENIE.

Dumnezeu a judecat pe domnişoarele şi doamnele lui Israel pentru că au făcut din purtarea podoabelor o manifestare a mândriei inimii lor şi le-a făcut parte de un tratament special care le-a dus exact în extremă opusă (Is. 3:16-26).

Astăzi ne afişăm în închinare cu tot felul de ornamente, podoabe, amulete şi toate justificate într-un fel sau în altul.

Am uitat că înaintea lui Dumnezeu preţuim la fel de mult şi fără ele.

Am uitat că nu ele ne dau măsura caracterului nostru.

Am uitat că Dumnezeu ne cunoaşte lăuntrul nostru şi nu este indus în eroare de înfăţişarea noastră.

Am uitat că Dumnezeu nu-Şi împarte slava cu nimeni.

Am uitat că închinarea înaintea Acestui Dumnezeu înseamnă smerenie.

Închinarea trebuie să fie relevantă epocii în care trăim, dar şi smerenia trebuie să fie relevantă în egală măsură. Arată-mi tu închinarea ta şi eu îţi voi arăta smerenia ta din modul în care te îmbraci şi te împodobeşti. Ce înţelege românul secolului XXI prin „smerenie”? Cum se îmbracă un om smerit în România secolului XXI? Dacă afli răspunsul la aceste întrebări du-te şi îmbracă-te aşa atunci când vrei să aduci prinosul tău de închinare lui Dumnezeu. Şi dacă ştii că creştinul se închină tot timpul lui Dumnezeu în „adevăratul duh” atunci ţi-ai dat răspuns şi la întrebarea despre rostul bijuteriilor în spiritualitatea creştină. Când te închini lui Dumnezeu singura persoană vrednică de laudă trebuie să rămână Dumnezeu. Închinătorul trebuie să înveţe ceea ce pentru Ioan Botezătorul era o realitate: „El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”.

Închinare la idolul cailor-putere

Când au început să fie folosite ierbivorele mari, precum cămilele, pentru transport, oamenii au descoperit odată cu ele un mijloc mai rapid de îmbogăţire. Când au început să fie folosiţi caii pentru călărie, oamenii au descoperit un mijloc mai rapid de transport şi o cale mai eficientă de practica războiul. Mobilitatea şi puterea de penetrare a calului au deschis calea cavaleriei în istoria militară a omenirii. Fie că este vorba despre hicşoşi, hitiţi, egipteni, canaaneni, filisteni, asirieni, babilonieni şi sciţi,  popoarele antice au folosit alternativa cavaleriei uşoare şi medii pentru pedestrimea mult mai vulnerabilă de până atunci. Până în zilele noastre cavaleria a fost întotdeauna considerată un atuu pentru armatele care îşi permiteau să investească în tehnică militară.

Dumnezeu a luat în considerare această orientare naturală a lumii şi a interzis regilor evrei să-şi doteze armata cu cavalerie (Deut. 17:16). Iosua a primit porunca de a ologi caii canaanenilor învinşi, lucru care se şi petrece (Ios. 11:6, 9). David a făcut acelaşi lucru, salvând doar caii pentru o sută de care (probabil 200 la număr, 2 Sam. 8:4). Solomon face uitate aceste interdicţii, deoarece el este intermediar între hitiţi şi egipteni în comerţul de cai, armata sa însăşi având în dotare 12 mii de cai (1 Regi 4:26; 10:26). Regii care au urmat la tron au oscilat între a avea sau nu o divizie de cavalerie, de cele mai multe ori datorită resurselor lor financiare limitate.

În Biblie, cele mai dureroase înfrângeri ale unor regi care s-au bazat pe cavaleria lor le-au cunoscut faraon la Marea Roşie (Ex. 14-15), Iabin din Haţor cu a sa căpetenie, Sisera, la muntele Tabor (Jud. 4) şi Ben-Hadad pe vremea profetului Elisei înaintea Samariei (2 Împ. 7).

Calul şi-a continuat contribuţia la istoria omenirii prin romani care îi foloseau pentru trupele lor de cavalerie uşoară atât pentru legionari cât şi pentru trupele auxiliare. Comandanţilor li se ofereau caii cei mai buni, de regulă din cea mai bună rasă arăbească. Spre deosebire de aceştia Domnul Isus a intrat în Ierusalim, după moda evreiască tradiţională călare pe un măgar. Prin aceasta se sugera în mod clar originea davidică a regelui dar şi modestia sa, după tiparul legii deuteronomice şi în ton cu speranţa mesianică (Mt. 21:1-9).

De la inventarea sa, la sfârşitul sec. al XIX-lea, până astăzi, automobilul a ajuns să cucerească toată lumea, devenind parte a vieţii noastre cotidiene. În 2002 era un automobil la fiecare unsprezece oameni. Există modele diferite, după gusturi, dotate cu motoare de putere diferită, după buzunar. Automobilul nu mai  este nici pe departe ceea ce a fost cândva o caleaşcă cu motor, ci o adevărată bijuterie cu dotări dintre cele mai complexe care permit călătoriile cele mai sofisticate.

Orice maşină are nevoie de o minimă atenţie pentru întreţinere şi pază. O maşină nouă te poate solicita mai mult decât altele să o îngrijeşti, să o cureţi, să o lustruieşti, să o lauzi. O maşină veche te poate solicita mai mult decât altele să o repari, să o ţii în bună ordine. Indiferent pentru ce motive, dacă o maşină a ajuns să te stăpânească, dictându-ţi programul zilnic, ai ajuns la idolatrie.

Automobilul este menit să te transporte dintr-un loc în altul în condiţii de maximă siguranţă. Totuşi, automobilul poate fi folosit pentru a te afişa, pentru a indica statutul proprietarului, pentru a stârni gelozia duşmanilor, pentru a emite o declaraţie. Până şi numărul de înmatriculare, pus pe maşina corespunzătoare te poate ajuta aici. Bărbaţii se imaginează pilotând maşini puternice şi unii, când au resursele necesare, se grăbesc să-şi îndeplinească visul. Pentru ce ai nevoie de sute de cai putere când oricum nu este legal să mergi cu o viteză mai mare de 120 km şi aceea numai pe autostradă? Practic jumătate din cadranul vitezometrului ar trebui să fie în marea majoritate a timpului nefolosită.

Ca să aibă viaţa mai lungă maşina trebuie să fie întreţinută şi îngrijită. Sunt unii proprietari care, deşi au o maşină de calitate, verifică zilnic joja de ulei, curăţă cu atenţie motorul cel puţin săptămânal, o spală şi o ung la profesionişti şi, înainte de a pleca de acasă, petrec timp vorbind cu ea mai mult decât cu soţia, o mângâie şi o laudă cum nici nomazii nu fac cu cămilele lor.

Automobilul pe care ni-l alegem poate ajunge să pună stăpânire pe noi mai lesne dacă este un model la care tânjesc mulţi şi puţini şi-l pot permite. Pericolul de a cădea în idolatrie este mai mare dacă ai cedat presiunii din interior şi din exterior şi ţi-ai investit banii, poate chiar te-ai împrumutat, într-o maşină pe care nu ai cum să o întreţii când bugetul familiei îţi permite să cumperi doar o pereche de ştergătoare de parbriz.

Dacă o maşină este cu adevărat necesară şi poţi să o pui în folosul împărăţiei lui Dumnezeu şi a semenilor, este bine să o ai. Asigură-te mai întâi că ai învăţat să te mulţumeşti cu cât ai.