Arhive pe etichete: Iosif Ton

Note despre cartea Bunătate: o teologie bazată pe învăţătura Domnului Isus Cristos (Cartea Creştină, Oradea, 2010).

Acesta al patrulea articol ocazionat de lectura cărţii lui Iosif Ţon publicată în 2010. Celelalte articole pot fi citite aici, aici şi aici.

Probleme de traducere din limba ebraică

Ţon citează Mica 6:8 într-un format personal pe care îl consideră „traducere după original”: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine! Şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti bunătatea hesed şi să umbli perseverent cu Dumnezeu” (p. 65). De fapt aceasta este traducerea oferită de Cornilescu cu următoarele schimbări: Ţon a înlocuit „mila” cu „bunătatea hesed”, „smerit” cu „perseverent” şi „Dumnezeul tău” cu „Dumnezeu”. Nu ştim care este diferenţa dintre bunătatea obişnuită şi bunătatea hesed şi dacă Vechiul Testament face această diferenţă, pentru că Ţon nu ne predă această lecţie. Iosif Ţon ar mai fi trebuit să ne spună şi ce este în accepţiunea sa o traducere exactă după original? O traducere literală sau o traducere care redă sensul cuvintelor?

O traducere exactă este dificil de realizat pentru că versetul nu este tocmai uşor, mai ales în jumătatea ei secundă. Varianta tradiţională preferă: „Ţi s-a spus, omule, ce este bine şi ce aşteaptă Domnul de la tine, decât să faci dreptate şi să iubeşti îndurarea şi să umbli umil cu Dumnezeul tău” (NIB, NIV, NRS, RSV, printre altele). Adverbul „umil” este înlocuit de unii cu „înţelept sau circumspect” pe baza unor asemănări cu textele din Sirah (16:25; 31:22; 42:8) şi termenul akribeia (A se vedea comentariul lui Bruce K. Waltke la Mica din lucrarea The Minor Prophets, vol. 2: Obadiah, Jonah, Micah, Nahum, Habakkuk, Baker, Grand Rapids, MI, 1993).

O altă variantă ar putea fi după cum urmează: „Ţi s-a spus, omule, ce este bine şi ce aşteaptă Domnul de la tine, decât să faci dreptate şi să iubeşti îndurarea şi să trăieşti cu atenţie umblând cu Dumnezeul tău.” A Concise Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament (ed. William L. Holladay, Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1988) traduce haţnea‘ prin „a trăi cu grijă”.

O altă variantă de traducere a celei de-a doua jumătăţi ar fi: „[…] decât să faci dreptate, iubire îndurătoare şi modestie umblând cu Dumnezeul tău”. Această variantă este propusă de Bruce K. Waltke, preluată de la un alt autor, pe baza izbitoarelor asemănări dintre acest verset şi citate din Manualul disciplinei, un document din comunitatea esenienilor de la Qumran (1QS 4:5; 5:4; 8:2). Pentru aceasta primul infinitiv construit (’ahavat) este interpretat în relaţie cu substantivul hesed care îl urmează. Relaţia dintre aceşti doi termeni este unică în Vechiul Testament. (Vezi din nou Bruce K. Waltke la Mica din lucrarea The Minor Prophets, vol. 2: Obadiah, Jonah, Micah, Nahum, Habakkuk, Baker, Grand Rapids, MI, 1993) Forma verbală de hifil infinitiv absolut din rădăcina ţn‘  este şi ea rară. Ea a fost interpretată de acelaşi autor cu funcţie adverbială pentru infinitivul construit lehet care o urmează (vezi Bruce K. Waltke şi M. O‘Connor, An Introduction to Biblical Hebrew Syntax, Eisenbrauns, Winona Lake, IN, 1990, §35.3.3b). În plus forma verbală de hifil din rădăcina ţn‘ este un hifil denominativ, adică o formă verbală realizată din substantivul din aceeaşi rădăcină (vezi Bruce K. Waltke şi M. O‘Connor, An Introduction to Biblical Hebrew Syntax, Eisenbrauns, Winona Lake, IN, 1990, §27.4).

Expresia „a umbla cu Dumnezeu” apare în adevăr şi în Geneza 5:24 şi 6:9, cu privire la Enoh şi, respectiv, Noe. Aici însă forma verbală folosită este de hitpael care presupune reciprocitatea. Ţon scoate de pe mânecă o explicaţie alambicată care nu are nimic în comun cu formularea în sine: „Expresia «a umblat cu Dumnezeu», ce apare în Geneza 5:24 şi în Geneza 6:9, exprimă trăirea continuă şi îndelungată în intimitate cu Dumnezeu şi în ascultare de Dumnezeu” (p. 66). Nici durata şi nici natura relaţiei dintre Dumnezeu şi om nu reies din forma verbului. O activitate continuă ca cea pe care ar fi avut nevoie Iosif Ţon în Geneza 5:24 şi 6:9 ar fi fost cu totul alta (specialiştii ştiu despre ce este vorba). În Mica 6:8 forma verbală din rădăcina hlk este cu totul alta, adică un infinitiv construit (leket), care clarifică infinitivul absolut dinaintea sa (haţnea‘).

O altă încercare de traducere, calificată drept „traducere după originalul ebraic”, apare la p. 66: „Care Dumnezeu este ca Tine, care porţi nelegiuirea, treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-şi ţine mânia pe vecie, Se delectează în a face acte de bunătate (hesed). El se va întoarce şi va avea îndurare faţă de noi, El va călca în picioare nelegiuirile noastre şi va arunca în fundul mării toate păcatele noastre. Vei da adevăr lui Iacov, bunătate (hesed) lui Avraam, ce ai jurat părinţilor noştri în zilele de odinioară.” (Cf. Mica 7:18-20) Din nou, textul nu este o traducere din originalul evreiesc, ci schimbarea unor cuvinte din versiunea Cornilescu cu altele preferate de Iosif Ţon: „a purta” în loc de „a ierta”, „se delectează în a face acte de bunătate” în loc de „Îi place îndurarea”, „El se va întoarce şi va avea îndurare faţă de noi” în loc de „El va avea iarăşi milă de noi”, „păcatele noastre” în loc de „păcatele lor”, „adevăr” în loc de „credincioşie”, „bunătate” în loc de „vei ţinea cu îndurare faţă de Avraam”.

Iată cum ar arăta o traducere din textul ebraic: „Cine este Dumnezeu cum eşti tu, [care] ridică păcatul şi trece cu vederea vina rămăşiţei moştenirii lui? [El] nu îşi ţine mânia pe vecie, ci El Îşi găseşte plăcerea în îndurare. [El] se va întoarce îndurându-se de noi, zdrobind păcatele noastre. El va arunca în adâncimile mării toate păcatele lor. Vei arăta credincioşie lui Iacov şi îndurare lui Avraam, aşa cum ai jurat părinţilor noştri în zilele din vechime.”

Observaţi schimbul persoanei, de la persoana întâi („noi”, „păcatele noastre”) la persoana a treia („păcatele lor”)? Aceasta este o tehnică frecvent folosită în scrierile profetice. Iosif Ţon a corectat-o fără alte explicaţii suplimentare. La fel a procedat şi Noua traducere în limba română. Chiar dacă ’emet poate avea sensul de adevăr în contextul paralelismului cu hesed, nu poate însemna decât „credincioşie”. Verbul „a purta” poate avea conotaţii nedorite în limba română, motiv pentru care „a ridica” este mai potrivit. În fond este vorba despre o povară pe care nu o mai poartă cel vinovat, ci este luată de altcineva, adică de Dumnezeu. Perifraza „se delectează în a face acte de bunătate” nu este obligatorie într-o traducere. Este doar un exces de zel în a explica ceea ce reprezintă tema cărţii Bunătate. Dacă fiecare predicator ar traduce prin perifraze termenii de care este interesat personal sau în care a scormonit puţin dincolo de suprafaţă, unde am ajunge cu traducerea Bibliei? De ce dintr-o dată hesed este tradus prin acte de bunătate, iar un verset mai jos este tradus simplu prin „îndurare”? Acelaşi termen a fost tradus altădată „bunătate hesed” (!)

La p. 348 Iosif Ţon pretinde că exact aceiaşi termeni, traduşi de dânsul ca „toiag” şi „baston”, sunt folosiţi atât în Psalmul 23:4 ca şi în Geneza 49:10. Afirmaţia este doar pe jumătate adevărată, pentru că numai termenul şebet (ebr., toiag) apare în ambele texte. Şebet face pereche în Geneza 49:10 cu termenul mehoqeq (ebr., sceptru), pe când în Psalmul 23:4 este asociat cu miş‘enet (ebr., toiag), un sinonim al lui şebet.

Deşi vorbeşte despre sensul termenului tov, Iosif Ţon îşi permite să categorisească versificaţiile diverselor traduceri fără să le înţeleagă, doar pentru că nu folosesc termenul pentru care dânsul a optat. La p. 60 afirmă astfel: „Nici Noua traducere în limba română (Silviu Tatu) nu aduce îmbunătăţire, ci se dovedeşte a fi mai degrabă prozaică: «Daţi laudă Domnului căci este bun! – Veşnică-i este îndurarea!»” Versiunea la care se face referire nu este a lui Silviu Tatu, pentru că la ea a lucrat un colectiv de traducători şi stilişti. Niciodată nu mi-am asumat această traducere şi cine o face, ori este ignorant, ori rău intenţionat. Faptul că nu apare al doilea „căci”, inclus de cele mai multe traduceri, se datorează interpretării că acesta marchează vorbirea directă într-o cântare responsorială. Desigur realităţi ca aceasta nu contează pentru cel care consideră că singurul text tradus corespunzător este cel care se potriveşte propriilor găselniţe.

Probleme de transcriere fonetică

Dintre variantele de transcriere fonetică a termenilor din limba greacă şi ebraică, Iosif Ţon preferă una populară. Nu este nimic rău în aceasta cu condiţia ca să fie coerentă. Astfel consoana chi este tradusă când cu „c” ca în crestotes (p. 23-24), când cu „h” ca în haris (p. 77-79). Consoana iota este transcrisă când cu „y” când cu „i”, chiar în cazul aceluiaşi cuvânt: anty-typos (p. 106) şi anti-typos (p. 107).

De ce să transcriem „shalom” (p. 280) şi nu şalom, din moment ce am transcris hesed şi nu „khesed”? Din moment ce se preferă varianta populară, şalom ar fi fost opţiunea cea mai naturală.

Probleme de citare şi transcriere din greacă

La p. 238 Iosif Ţon citează din textul grecesc Coloseni 4:12 astfel: hoti stete teleioi kai pepleromenoi en panti thelemati tou Theou (p. 238). Textul grecesc din ediţia a 27-a revizuită a Noului Testament este însă altfel: hina stathete teleioi kai pepleroforemenoi en panti thelemati tou Theou. Pe aceeaşi pagină se persistă în greşeală când aceeaşi formă verbală pepleroforemenoi este citată de două ori, tot greşit: pepleromenoi. Forma subliniată este inexistentă în limba greacă a Noului Testament. Forma citată greşit de Ţon apare în Coloseni 2:10 (şi în Rom. 15:14 şi Flp. 1:11) şi reprezintă un participiu pasiv masculin plural din rădăcina plero, care se traduce „plini”. Forma corectă pepleroforemenoi este tot un participiu pasiv masculin plural dar din altă rădăcină, peplerofero, care se traduce „încredinţaţi pe deplin”. Aceasta nu mai apare altundeva în Noul Testament. Desigur transcrierea populară nu ne ajută să facem diferenţa dintre omicron (o scurt) şi omega (o lung), cu care se încheie fiecare dintre cele două forme de infinitiv.

La p. 262 se citează din Marea Trimitere: Mathete ta panta ta ethne. Isus nu a spus „literalmente” aşa ci, conform aceleiaşi ediţii greceşti a Noului Testament: matheteusate panta ta ethne. Din nou problema nu este numai de confuzie a unei forme verbale şi introducere a unui articol fără rost, ci persistenţa în greşeală, pentru că apare în aceeaşi formă şi la p. 311. Forma citată de Ţon este mathete, dar ea apare doar în 1Corinteni 4:6 şi este o formă de conjunctiv aorist persoana a doua plural, din rădăcina manthano (gr., a învăţa prin experienţă). Această formă apare în patru locuri din evanghelii: Matei 9:13; 11:29; 24:32; Marcu 13:28. Forma corectă matheteusate este un imperativ aorist persoana a doua plural, din rădăcina matheteuo (gr., a face ucenici).

În final, să observăm că termenul german Weltanschaung (p. 312) se scrie cu dublu „u”: Weltanschauung. Înţeleg că un alt termen, poate ceva mai cunoscut printre români, pentru a exprima o concepţie despre lume şi viaţă ar fi „metafizică”.

Concluzii

Este evident faptul că lucrarea Bunătate: o teologie bazată pe învăţătura Domnului Isus Cristos nu are pretenţia de a fi o carte academică pentru motivul simplu că nu posedă indexuri, bibliografie şi note explicative. În plus, stilul autorului este narativ, accesibil, homiletic. Această realitate transpare destul de evident din faptul că se citează autorităţi la modul general (cu foarte puţine excepţii unde se citează câte un autor explicit) şi autorul se citează pe sine in extenso. Atunci ne putem întreba pe cine doreşte să impresioneze autorul cu citarea unor termeni în original? Aceasta este o practică frecventă printre cei care fără să aibă cunoştinţele necesare bravează cu informaţii din alte limbi în studii, predici şi cărţi.

Mulţimea greşelilor în folosirea textului grecesc al Noului Testament pe parcursul lucrării vine în evident contrast cu contribuţia „tinerilor teologi” pe care i-a consultat Iosif Ţon: Radu Gheorghiţă, Sorin Sabou, Ionel Teodorescu şi Liviu Ţiplea (p. 8), din moment ce primii doi sunt specialişti chiar în limba greacă. Nu-mi rămâne decât să concluzionez că ei nu au văzut manuscrisul final cu citatele din limba greacă. Prin urmare lista de specialişti cărora li se aduce mulţumiri în Prefaţă este doar o acoperire pentru autorizarea argumentelor autorului care a fost neglijent cu textul original.

Autorul greşeşte prea des ca să putem afirma că ar fi acasă în domeniul limbilor biblice. Singura explicaţie este că autorul simte nevoia de a-şi consolida argumentele prin referinţa la surse. Ei bine, dacă este să se facă o referinţă exactă la originalul grecesc sau ebraic al Bibliei, atunci trebuie să se facă în mod corect, iar dacă nu se cunosc limbile în cauză nu este nicio problemă, există autorităţi care pot fi creditate corespunzător. Dacă teza este construită mai întâi şi apoi sunt căutate textele biblice relevante pentru susţinerea acesteia, atunci autorul are grave probleme de argumentaţie şi nu numai. Mai ales când textele citate integral sunt puţine şi sunt considerate fundamentale pentru argumentaţie, atunci acestea puteau fi verificate şi reverificate până când erau transcrise cu acurateţe.

Anunțuri

Comentarii închise la Note despre cartea Bunătate: o teologie bazată pe învăţătura Domnului Isus Cristos (Cartea Creştină, Oradea, 2010).

Din categoria Biblia românească, Biblia şi societatea, Carte comentată

Învăţăm de la cei cu care ne asociem şi ne asociem cu cei de la care învăţăm

Textul întitulat „De la cine învăţăm? Cu cine ne asociem? Cu cine ne identificăm?”, postat pe situl www.iosif-ton-mesaje.eu (fără dată), este intenţionat a fi programatic. Faptul acesta este dovedit de însuşirea argumentelor oferite aici de simpatizanţii lui Iosif Ţon pe care am apucat să-i întâlnesc deja. Din acest motiv cred că un răspuns este necesar. Pentru a permite referinţele cu mai multă exactitate, am marcat paragrafele din documentul originar (am marcat cu galben erorile din text, vezi ataşamentul aici Ton_ordine).

Asociere, dar cu ce preţ?

Faptul că putem învăţa de la tot felul de oameni, vii sau morţi, fără să ne asociem cu ei, sau fără să ne identificăm cu aceştia este evident, atât la nivel teoretic, cât şi practic. Pilda Domnului Isus despre ispravnicul necredincios (Luca 16:1-15) este ilustrativă în acest sens. Aici primeam învăţătură chiar de la Domnul Isus prin intermediul unui exemplu de-a dreptul imoral: măsluirea actelor contabile. Niciun creştin întreg la minte nu ar promova o asemenea practică doar pentru că Domnul Isus a citat-o într-o pildă. Ar putea-o face, dar ar merge la închisoare. Învăţătura rezida în faptul că modul în care a tratat omul acesta proprietatea stăpânului său era dat ca model pentru modul în care creştinii ar trebui să trateze bogăţiile materiale încredinţate acestora pentru o vreme de către Dumnezeu, adevăratul lor proprietar.

Faptul că acumulăm de prin şcoli învăţătura seculară pentru a deprinde o meserie este o altă dovadă în această privinţă. Faptul că avem seminarii despre conducere şi consiliere, domenii consacrate ale slujirii creştine, cu aportul unor specialişti necreştini este o altă realitate prezentă în Biserica contemporană, chiar dacă opiniile cu privire la legitimitatea acestora sunt diferite. În privinţa învăţăturii la care ascultăm şi pe care o asimilăm trebuie să manifestăm multă atenţie, pentru ca să nu ne înstrăinăm de Dumnezeu. Exemplele oferite de Iosif Ţon sunt din ograda comunităţii evanghelice din România (vezi § 2 şi 4) şi nu ne oferă niciun criteriu de selectare a învăţăturilor care circulă în jurul nostru.

Nu numai că Biblia ne spune ce să facem în această privinţă, dar ne spune ce să facem şi cu aceia dintre ai noştri care promovează învăţături străine. Dictonul „cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun” se referă la profeţie şi se continuă cu îndemnul: „Feriţi-vă de orice rău!” (1Tes. 5:20-22). Învăţătorii itineranţi care dovedeau doar o formă de evlavie trebuiau evitaţi (2Tim. 3:1-5). Cine nu asculta învăţătura apostolică trebuia îndepărtat din comunitatea creştină ca să fie ruşinat (2Tes. 3:14-15). „Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Cristos, nu-L are pe Dumnezeu”. Cine vehicula învăţături care nu se încadrau în limitele învăţăturii lui Cristos nici nu trebuia primit în casă (2Ioan 9-11). Creştinii care păstrau un comportament lumesc trebuiau excluşi cu totul din adunare (1Cor. 5:9-13). În statul teocratic al lui Israel, promovarea învăţăturilor şi practicilor străine era sancţionată cu pedeapsa capitală (Deut. 13; 17:2-7). Prin urmare vom putea învăţa noi lucruri bune de la diverşi oameni, chiar şi de la erudiţi seculari, dar nu le putem oferi loc de cinste în Biserică şi nici nu ne putem asocia public cu aceştia. Pastorul Rick Warren a chemat la biserica sa pe câţiva învăţători seculari să-i înveţe cum să slăbească în cadrul proiectului intitulat „Planul Daniel” (www.danielplan.com). Putem să ne asociem în felul acesta cu oameni care nu numai că nu-L cunosc pe Dumnezeu, dar nici nu cred în existenţa Lui? Ioan spunea că cine găzduieşte eretici în casa lui se face părtaş la faptele lui rele (2Ioan 11).

Aşadar asocierea presupune anumite realităţi pe care Iosif Ţon le trece cu vederea. Chiar dacă nu este nevoie să precizez „lucrurile cu care nu sunt de acord” cu privire la o persoană sau o instituţie de la care am învăţat ceva la nivel personal, când promovez învăţătura aceea trebuie să atrag atenţia că în toate celelalte privinţe nu suntem de acord şi, prin urmare, nu ne putem asocia. Dacă mi se cere părerea sau dau socoteală cu privire la neataşarea mea faţă de o persoană, un grup sau o instituţie despre care vorbesc de regulă în termeni elogioşi, trebuie să precizez care sunt „lucrurile cu care nu sunt de acord”. De fapt, exact aşa a făcut Iosif Ţon în Credinţa adevărată cu privire la Biserica Ortodoxă. Probabil că nu este necesar întotdeauna, dar este folositor pentru Biserica pe care o slujim să nu lăsăm lucruri neclare ce pot fi exploatate de unii spre pierzarea lor. Profetul Amos ne atrage atenţia asupra asocierii existente între Dumnezeu şi profetul Său după modelul a doi călători care se pun de acord să călătorească împreună (Amos 3:3, 7-8). Deşi este o asociere de convenienţă, pentru o perioadă definită de timp, călătorii trebuie să se încreadă unul în celălalt. În lipsa unei înţelegeri prealabile bazate pe încredere, niciunul nu s-ar putea angaja la un proiect comun ca acesta, prilej cu care este posibil să se confrunte cu situaţii dificile (lipsă de apă, insolaţie, bandiţi etc.), care le vor testa încrederea.

Mă pot asocia cu oricine? Cu siguranţă că nu. Trebuie să am încredere în cel cu care mă asociez. Câtă încredere? Suficient de multă ca să nu mă tem în preajma lui/ei în situaţii de criză. Aşadar contează cu cine mă asociez. Unii pot merge pe principiul „scopul scuză mijloacele” şi de dragul atingerii ţelului fac rabat de la principii. Iosif Ţon însuşi consideră că, în momentul realizării Alianţei Evanghelice, s-au constatat asemănări aproape de desăvârşire (95% este estimarea sa). Încrederea poate fi construită şi pe mai puţin, dar contează ce reprezintă cele 5 procente de diferenţe. Nu ştiu dacă a făcut cineva estimarea pentru diferenţele dintre celelalte culte creştine, sau dintre acestea şi asociaţiile desprinse din acestea (Martorii lui Iehova, Mormoni etc.). S-ar putea ca anumite diferenţe să le considerăm insurmontabile, deşi procentual nu contează prea mult. Până la urmă estimările sunt nişte aprecieri subiective. Când procentul de diferenţă este opus învăţăturii Domnului Isus, este suficient 0,5% ca să nu mă asociez cu cineva care, măcar că îşi zice creştin, promovează învăţături cu iz de erezie şi persistă în acestea când este confruntat să renunţe la ele.

Mişcarea Străjerilor a fost chemată să se disocieze de învăţăturile şi practicile lui Chris Oyakhilome. A făcut-o prin declaraţie publică, anunţând că nu este o mişcare de import. Probabil că termenul „disociere” se dorea să însemne ceva mai specific: a considera învăţăturile şi practicile lui Chris Oyakhilome drept neconforme cu învăţătura sănătoasă a Sfintelor Scripturi. Lucrul acesta l-a realizat fr. Ioan Peia în scrisoarea publică din 27 octombrie 2011 (datată greşit de dânsul în 2010). Din păcate Iosif Ţon pretinde că Ioan Peia are dreptul să facă această critică, fără să îi dea dreptate şi/sau să afirme că grupul celorlalţi lideri ai Străjerilor sunt de acord cu el (vezi § 14). Am înţeles: la Străjeri „interesul poartă fesul”. Nu contează cine eşti, ce crezi, cu cine eşti te acord sau te identifici. Important este pentru ce te asociezi. Contează să ai un scop comun ca să poţi merge mai departe. De fapt, Iosif Ţon nici măcar nu vede că învăţăturile ereticului Chris s-au infiltrat printre Străjeri, pentru că dacă ar fi aşa s-ar autosesiza: „Atunci aș fi obligat moral să-i conving că sunt greșiți, iar dacă nu reușesc, să mă retrag eu din asocierea cu această mișcare.” (§ 15) Înţeleg acum: scrisoarea lui Ioan Peia este doar o opinie care nu contează pentru Iosif Ţon.

Când vorbeşte despre Nelu Demeter, un alt colaborator de la Străjeri, Iosif Ţon este la fel de clar: „Este adevărat că Nelu Demeter a fost de mai multe ori în vizită la pastorul Chris în Africa și este adevărat că Nelu Demeter a învăţat multe de la pastorul Chris.” (§ 13). În ciuda faptului că „Cei care nu fuseseră în Africa insistau ca învățăturile și practicile pastorului Chris să nu fie aduse și în mișcarea Străjerilor” (§ 11), învăţăturile, practicile, sloganurile şi chiar „Şcoala de vindecare” din Africa de Sud au fost importate, iar cel mai înflăcărat susţinător al lor la nivel înalt este chiar Nelu Demeter. Trebuie să constat că la Străjeri s-a creat un fel de paradis ideologic, unde fiecare crede ce îl taie capul şi nu are niciun fel de influenţă asupra nimănui şi a asocierii lor. Ar fi de interesant de ştiu (în procente) cât de mult se aseamănă convingerile lui Iosif Ţon cu ale celorlalţi şase lideri ai Străjerilor şi cât timp (apreciat în ore) le-au luat să ajungă la această concluzie (vezi modelul în § 3).

Desigur dacă numai despre rugăciune şi post este vorba, de ce nu ne putem ruga cu budiştii, hinduşii, musulmanii, martorii lui Iehova etc? Mişcarea ecumenică de astăzi tinde în această direcţie. Chiar dacă Divinitatea lui Cristos este piatra unghiulară a convingerii creştine, şi multe grupări creştine o împărtăşesc, ea are multiple contacte cu toate celelalte doctrine creştine şi influenţe asupra lor. Dacă credinţa în divinitatea lui Cristos mă conduce să cred ca ucenicii lui Chris Oyakhilome că fiecare creştin este Dumnezeu, asemenea lui Cristos, şi că propriile sale cuvinte sunt decrete care aduc lucruri în fiinţă, consider că avem o problemă. Când credinţa mea în divinitatea lui Cristos mă împinge să cred că eu trebuie să mă port cu toată autoritatea lui Cristos, că nici mie nu mi-a fost dat Duhul cu măsură, consider că avem o problemă. Când se afirmă că nu ar trebui să existe nicio diferenţă între vocaţia lui Cristos (despre care credeam că este unică) şi cea a fiecărui creştin în parte, consider că avem probleme.

„Carismatic” şi „străjer” ca şi calificative pentru „baptist”

Atunci când Iosif Ţon constată că există o diferenţă între opinia „actualilor conducători baptişti” şi practica din bisericile baptiste contemporane (generalizată în mod nepermis), reuşeşte un singur lucru: să sponsorizeze neîncrederea baptiştilor în conducătorii lor (vezi § 7 şi § 8). Deşi emite pretenţii de certitudine, Iosif Ţon nu are informaţii certe, verificate în miile de adunări locale din ţară şi diaspora. Doar generalizează, aşa cum se învaţă încă din primul an de studii de masterat că nu este permis. Generalizează şi cu privire la faptul că baptiştii-carismatici sunt mai înflăcăraţi decât ceilalţi. De unde ştie lucrul acesta? Indivizii în cauză i-au spus? Păstorii neînţeleşi de liderii Cultului i-au spus? Nu cumva este doar o percepţie subiectivă. Cine sunt şi câţi sunt aceşti înflăcăraţi baptişti? Câtă __ faţă de toţi ceilalţi baptişti!

Iosif Ţon continuă cu generalizările precizând că în Anglia bisericile baptiste „care au devenit carismatice au crescut, iar celelalte au stagnat sau au scăzut”. Situaţia descrisă de Iosif Ţon este atât de relativă că nici nu merită luată în considerare ca argument. Numai conducerile bisericilor în cauză ne pot spune cum evoluează situaţia membralităţii lor, iar aceasta poate fi fluctuantă în timp. În România cunosc cel puţin o biserică baptistă cu orientare carismatică despre care se poate spune nu numai că stagnează ca număr de membri, ci şi descreşte. Despre o alta pot spune că creşte doar pentru că se face pelerinaj la ea şi pentru că a preluat din membrii altor biserici din oraş. Aceasta nu este creştere. Dacă o singură biserică de orientare carismatică nu urmăreşte tiparul creşterii, atunci pretenţia lui Iosif Ţon cu privire la creşterea numerică a bisericilor este falită.

Iosif Ţon foloseşte cu încăpăţânare şi ostentativ formularea „noi baptiştii” (§ 5), deşi situaţia membralităţii sale este încă învăluită în ceaţă, ca să nu zic mai mult. Oare cum îşi începe Iosif Ţon predicile: „Vă aduc salutări din partea Bisericii Baptiste … ”? Din moment ce oricum baptiştii sunt diferiţi în atâtea privinţe, de ce nu ar fi dânsul baptist în continuare? Poate cineva să îi înterzică a se numi baptist câte zile va avea? Baptist-carismatic desigur, după cum precizează dânsul. Când afirmă că identitatea baptistă promovată de actualii lideri ai Cultului Baptist este arhaică şi cesaţionistă în contextul în care cele mai multe culte baptiste europene sunt carismatice, Iosif Ţon introduce icul pentru a lărgi breşa dintre unii şi ceilalţi, dar mai ales pentru a ilustra poporului că viitorul care ne aşteaptă este unul singur: trecerea în masă la carismatism. Ascultaţi predicţiile din formulările următoare: „Oare cât timp se va putea ține capacul apăsat pe cult înainte de a avea loc o explozie care va spulbera acest capac?” (§ 7), „ Această dorință după eliberare și după putere spirituală crește tot mai puternic în bisericile baptiste din România. Eu cred că dorința lor va fi în curând împlinită!” (§ 8)

Faptul că există tot mai mulţi baptişti care sunt interesaţi de carismatismul practic (nu vorbesc despre doctrina carismatică care este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire) este un indiciu cu privire la acurateţea doctrinelor pe care se fundamentează acesta? Termenii „carismatic” şi „carismatism” cunosc o paletă largă de sensuri. Unii presupun prin aceştia doar o închinare mai dinamică, în care se dă liber la ridicarea mâinilor, dans, legănare şi ţopăire. Unii cred că dacă se cântă muzică contemporană şi se folosesc ca instrumente chitări electrice şi tobe sunt carismatici. Alţii vorbesc despre predicare înflăcărată de gestică. Alţii includ şi eliberarea de oracole profetice. Până aici factorul comun al acestor manifestări este numărul crescut de decibeli. Sunt carismatice bisericile care au astfel de obiceiuri? Se poate spune eventual despre o influenţă venită din sferele carismatice. Atenţie la restul galeriei.

Carismatismul lui Iosif Ţon este calificat prin propriile cuvinte: continuaţionism (existenţa tuturor darurilor în Biserica contemporană), arminianismul wesleyan şi vindecarea prin eliberare (Peter Horobin) (§ 9). Mărturisesc că cea mai severă deplasare a lui Iosif Ţon pe care eu am resimţit-o este de la teologia reformată împărtăşită acum 20 de ani la gândirea wesleyană/arminiană şi mişcarea de evanghelizare/sfinţire perfect compatibilă cu doctrinele carismatice. Nu văd cum această realitate ar putea fi descrisă de citatul din Călinescu: „Numai oamenii mici nu-şi schimbă niciodată convingerile” (vezi documentul Evanghelia completă a lui Iosif Ţon). Convingerile sunt după mintea mea chestiuni capitale, ca şi cum ai trece de la ateism la creştinism. Nu cred că George Călinescu a presupus prin aceasta şi nuanţarea unor convingeri, adică nu mai sunt creştin baptist, ci sunt baptist carismatic. Dacă este adevărat că a tăinuit schimbarea convingerilor înspre carismatism, care a avut loc înaintea începerii studiilor din Oxford, unde este măreţia caracterului care recunoaşte schimbarea? Unde este măreţia celui penitent? Din contră eu cred că Iosif Ţon a oscilat mult, convingerile sale neţinând pasul cu experienţa sa, caz în care nu mai putem vorbi despre nicio măreţie.

Cât de completă este Evanghelia lui Iosif Ţon?

Iosif Ţon este penitent cu privire la un lucru: că nu a inclus în cartea sa Bunătatea şi aspectul vindecării ca parte componentă a Evangheliei propovăduite de Domnul Isus. Probabil că dacă nu mărturisea aceasta, mai rămânea ceva bun din carte. Până la urmă care este Evanghelia completă? După Apostolul Pavel Evanghelia presupune doar mesajul despre Isus Cristos: umanitatea şi divinitatea Lui (Rom. 1:1-5). Oare marele rabin să nu fi fost atent la învăţătura Domnului? Dacă vindecarea ar fi fost parte a Evangheliei, Apostolul Pavel nu le-ar fi negat corintienilor această nevoie ca să le servească doar pe Cristos şi pe El răstignit (1Cor. 2:1-5). Înţeleg acum de ce Iosif Ţon accentuează Evanghelia completă în varianta predicată de Domnul Isus. Dar oare Domnul predica vindecarea?

La începerea mandatului Său, Domnului Isus i-a venit rândul să citească la sinagogă textul specificat de lecţionar. Minune, mare minune, era tocmai un text mesianic, care vorbea despre slujirea Sa. Domnul citeşte textul din Isaia 61 şi adaugă: „Astăzi s-au împlinit aceste cuvinte!” (Luca 4:16-19). Cuvintele citite vorbeau despre vocaţia lui Mesia care cuprindea câteva lucrări generic numite prin formula „să vestesc anul de îndurare al Domnului” anume: vestirea Evangheliei către săraci, mângâierea celor întristaţi, anunţarea eliberării către prizonieri, vindecarea orbilor, eliberarea celor obidiţi. Factorul comun al acestor slujiri este „săracii” un termen teologic care include mai mult decât sărăcia materială şi se referă la categoria socială a celor nebăgaţi în seamă de societate şi de stabilimentul religios (vezi Fericirile şi cartea Psalmilor). De observat că cele mai multe verbe sunt de proclamare: a vesti (de două ori) şi a propovădui. Singurul verb de altă natură este „a elibera”. Vocaţia lui Mesia ar putea fi înţeleasă pur şi simplu ca o lucrare spirituală de proclamare, din moment ce toate categoriile de nevolnici pomenite aici ar putea fi înţelese ca „sărmani în Duhul”. Nu este de mirare că, atunci când vorbeşte despre începutul lucrării lui Cristos, Marcu îl identifică prin predicare: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (1:15). Făcând astfel, Marcu pretinde că „Isus propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu” (1:14). Acelaşi lucru apare şi la Matei (4:17). Predicarea Domnului Isus era despre pocăinţă, întoarcerea la Dumnezeu şi mântuirea prin credinţa în Fiul omului. Pentru aceasta a fost trimis (Luca 4:43).

Totuşi lucrarea lui Isus este descrisă şi prin vindecări, exorcizări şi lucrări miraculoase. Din câte înţelegem relatarea Evangheliei, Domnul Isus era constrâns să Îşi exercite autoritatea dumnezeiască exorcizând, pentru că demonii Îl demascau. Dumnezeu S-a întrupat şi dorea să rămână incognito, dar demonii doreau să Îi strice planurile. „Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” (Luca 4:34) „Domnul Isus îi mustra şi nu-i lăsa să vorbească pentru că ştiau că El este Cristosul.” (4:41) Excepţie face vindecarea îndrăcitului mut. Trebuie să batjocura demonului a fost auzită de Domnul (Luca 11:14). Când este vorba despre vindecări, unele erau făcute în mod cu totul demonstrativ ca asistenţa Lui să prindă o lecţie (de exemplu, o lecţie despre autoritatea Sa asupra Sabatului, Luca 6:6-11, 13:10-17 şi 14:1-6). Alteori, Domnul recurgea la minuni pentru că era impresionat de situaţia celor necăjiţi (cel puţin învierea fiului văduvei din Nain, vindecarea femeii feniciene şi învierea lui Lazăr). În cele din urmă oamenii au realizat că din Domnul Isus emana o putere care îi vindeca şi Îl căutau doar ca să se atingă de El (Luca 6:19). Mulţi care umblau după Isus erau persoane pragmatice care doreau să beneficieze de pe urma Domnului Isus, iar Domnul ştia prea bine lucrul acesta (Ioan 6:26).

Când Domnul Isus îi trimite pe cei 12 ucenici în prima lor misiune, El îi însărcinează în mod explicit cu două lucrări: predicarea Evangheliei şi vindecarea bolnavilor (Luca 9:1-6). Ei împlineau prin delegare vocaţia lui Cristos (vezi Luca 9:11) în toată ţara lui Israel. Odată ce s-au întors cu rapoarte pozitive, Domnul îi ia deoparte şi îi pune la lucru: „Daţi-le voi să mănânce!” (Luca 9:13). Probabil timoraţi de prezenţa lui Isus, ucenicii au uitat de la mână până la gură ce au învăţat în misiunea din care tocmai s-au întors, aşa că Domnul face oficiile şi înmulţeşte hrana. Când Îşi trimite ucenicii în a doua misiune, de data aceasta 70 la număr, Domnul îi însărcinează din nou în mod explicit cu cele două lucrări: predicarea Evangheliei şi vindecarea bolnavilor (Luca 10:8-9). Raportul a fost similar celui dintâi şi chiar mai mult: „Chiar şi dracii ne sunt supuşi” (Luca 10:17). Domnul Isus, în adevăr, le-a dat mandatul şi autoritatea corespunzătoare pentru a-l îndeplini.

După moartea şi învierea Sa, când îi trimite pe ucenici să continue lucrarea, Domnul Isus nu mai aminteşte nimic despre vindecări şi exorcizări. El le spune că trebuie să predice Evanghelia, adică pocăinţa şi iertarea păcatelor (Luca 24:47). Acelaşi Luca atât de preocupat de vindecări şi minuni pe parcursul Evangheliei, nu putea să uite o lucrare atât de importantă din mandatul apostolic, dacă în adevăr fusese menţionată. Nici Matei nu include nici vindecarea şi nici exorcizarea în lista responsabilităţilor cu care sunt însărcinaţi apostolii. „Faceţi ucenici” botezându-i şi învăţându-i este mandatul apostolilor (Matei 28:19-20).

A fi martorul lui Isus presupune în primul rând propovăduirea (F. ap. 2). Vindecările şi exorcizările din lucrarea apostolică, potrivit aceluiaşi Luca, urmează tiparul din lucrarea lui Cristos: uneori apostolii sunt impresionaţi de starea suferindului (F. ap. 3:1-9; 9:36-42; 20:7-12), alteori se realizează o declaraţie emfatică (F. ap. 5:1-11), alteori receptorul avea credinţă (F. ap. 14:8-10), alteori este dezlegată lucrarea lui Dumnezeu (F. ap. 13:8-12; 16:16-18) alteori pur şi simplu se întâmplă fără ca ei să le controleze (F. ap. 5:14-16). Cu siguranţă Dumnezeu lucra prin toate aceste condiţii ale slujitorilor Săi. În lumina mandatului primit, vindecările şi exorcizările sunt elemente însoţitoare, care depind de însoţirea lui Dumnezeu, de „inspiraţia” şi nu de responsabilitatea predicatorilor. Bine a ticluit editorul Evangheliei după Marcu relaţia dintre predicare şi minuni, când a adăugat finalul Evangheliei la câteva secole după finalizarea lucrării de către Marcu. Însărcinarea dată de Domnul apostolilor este şi aici predicarea (16:15), mântuirea este prin credinţă (16:16), iar semnele care îi vor însoţi pe credincioşi sunt exorcizarea, glosolalia, minunile şi vindecările (16:17-18). Desigur este o apreciere neautentică (care nu aparţine lui Marcu) cu privire la creştinismul din perioada apostolică.

Mai există situaţia aceasta şi astăzi? Cine suntem noi să Îl împiedicăm pe Dumnezeu să lucreze în mod miraculos. Cu siguranţă că, la fel ca şi atunci, nici astăzi Dumnezeu nu lucrează la comanda unui om, pentru proslăvirea unui om. De curând nişte vindecători cu tupeu din Londra (Synagogue, Church of All Nations), unde face spectacol un anume Profet Joshua, a declarat vindecaţi pe câţiva bolnavi de SIDA, care au murit la scurtă vreme pentru că şi-au întrerupt tratamentul. Am mai auzit aşa ceva şi mai aproape de noi. Presa londoneză a fost oripilată (http://www.thisislondon.co.uk/standard/article-24014097-london-pastors-put-lives-at-risk-with-hiv-cure.do). Cu asemenea deservicii aduse creştinismului şi slavei lui Dumnezeu cu siguranţă că nu ne integrăm în peisajul conturat de creştinismul primar. Predicarea Evangheliei trebuie să fie preocuparea noastră. Dacă Dumnezeu va vrea să facă semne miraculoase, aceasta este problema sa. „Mărturia lui Isus este duhul profeţiei” (Ap. 19:11). Să nu confundăm miezul cu elementele secundare.

Străjeria ca mişcare centripetă şi de dizidenţă

Principala deficienţă a mişcării Străjerilor, printre altele desigur, este că promovează o găunoasă înţelegere despre biserică. Iosif Ţon întreţine acest model şi dintre toţi autoproclamaţii lideri ai Străjerilor, dânsul ar trebui să ştie cel mai bine ce efecte colaterale are susţinerea acestui model. În Noul Testament, prezbiterii şi diaconii erau la început desemnaţi de Apostoli. Când Apostolii au început să se împuţineze, Apostolul Pavel a lăsat scris Bisericii cum să selecteze dintre membrii ei pe aceia cărora să le încredinţeze această onoare (1Tim. 3; Tit 1). Statutele bisericilor din Alianţa evanghelică precizează aceleaşi condiţii. Liderii bisericii îşi desfăşoară activitatea într-un context în care sunt ţinuţi responsabili şi cu privire la convingerile lor, dar şi cu privire la practicile şi comportamentul lor. După cum Iosif Ţon însuşi declară, la Străjeri fiecare crede ce vrea şi face ce vrea, fără să deranjeze pe nimeni şi să oblige pe cineva.

Grupul eterogen al Străjerilor o duce bine pentru că în sfârşit au găsit o comunitate unde nu te ştie multă lume cine eşti (lucru valabil pentru unii) sau nu contează de unde vii (lucru valabil pentru alţii). Aici toleranţa este moneda de schimb. Aici nu se practică responsabilizarea oamenilor pentru acţiunile lor şi nici disciplinarea lor. Poate că disciplinarea nu se practică prea des nici în bisericile din Alianţa evanghelică, sau se practică defectuos, dar acest pericol este în sfârşit îndepărtat la Străjeri. Nici nu ar avea nimeni vreun drept să o exercite. Toleranţa le permite tuturor să sărbătorească Masa Domnului, deşi aceasta ar trebui să rămână sărbătoarea Bisericii locale. Practica aceasta o preferă şi dizidenţii bisericilor evanghelice care în duminica celebrării Mesei Domnului îşi fac de lucru în alte adunări, pentru că în biserica locală unde sunt membri nu ar fi putut să o ia. Decât să îşi rezolve problema mai bine călătoresc. Tot aşa unii creştini călătoresc la Străjeri ca să-şi adoarmă conştiinţa.

Lucrurile de mai sus s-ar putea să nu îi descrie pe toţi Străjerii. Unii sunt interesaţi de mai multă rugăciune şi mai mult post. Este genuină căutarea lor? Ce îi împiedică să îşi cultive interesul acesta în bisericile locale? Este normal ca ei să se simtă ciudat în mijlocul unei adunări care se roagă diferit, poate chiar şablonat. Tot normal este şi ca adunările locale să se simtă ciudat când aud rugăciuni care nu mai păstrează distanţa dintre om şi Dumnezeu şi mărturisesc păcatele altora. Anormală este şi folosirea cornului la rugăciune. Nici chiar evreii mesianici nu au crescut cu cornul. Cei care au crescut într-o astfel de societate este de înţeles să continue să-l folosească, mai ales dacă ştiu cum să o facă. Sunetele lui au sens doar pentru cei care le cunosc. Pentru toţi ceilalţi sunetul cornului rămâne cevea exotic, desprins de pe paginile Bibliei, care comunică fiecăruia ce-i trece prin cap, fără să influenţeze în vreun fel pe colegul de închinare. Fiecare crede ce vrea, tipic postmodernist. Diferenţele dintre evanghelici şi străjeri sunt tot mai mari. Am putea discuta concret dacă cei care s-au asociat acum ca Străjeri şi-ar lua timpul necesar ca să spună clar ce cred (fără ascunzişuri). Deocamdată Străjerii l-au luat pe „Nu” în braţe. A fost un timp când bravau pentru noile lor convingeri şi serveau profeţii care le sprijineau cauza. Acum au început să intre în dialog cu declaraţii. Oare când Iosif Ţon va ieşi din faza profeţiilor va reuşi să îşi adune colegii să ştie cu adevărat ce cred?

Iosif Ţon a promovat într-o vreme întâlniri de tip Keswick, adică de rugăciune şi studiu pentru trezire spirituală şi intenţiona construirea unui astfel de centru în zona Braşovului. Creştinii englezi, de unde s-a luat modelul, obişnuiau să se retragă pentru 1-2 săptămâni în timpul concediului şi să se recupereze în ce priveşte spiritualitatea. Ideea este veche şi nu avem timp acum să o analizăm în detaliu. La Străjeri ocaziile de acest fel sunt mai scurte şi mai dese. Oamenii învaţă lucruri ciudate şi deprind practici neobişnuite în bisericile locale de unde provin, le promovează cu îndărătnicie printre ceilalţi credincioşi împotriva sfatului prezbiterilor. În sfârşit democraţia seculară şi-a făcut loc şi la masa Bisericii! Este normal ca, atunci când măsurile naturale sunt epuizate, împotriva unor astfel de încăpăţânaţi să existe reacţii de felul pe care Iosif Ţon le descrie ca „brutal înnăbuşite”. Cu siguranţă este o hiperbolă, nimeni nu cred că a aplicat brutalitatea fizică împotriva membrilor bisericii, pentru că noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui. Cu siguranţă s-a făcut uz doar de măsurile legitime după Statut pentru sancţionarea celor care au uitat ce înseamnă viaţa în comunitatea Bisericii.

Deocamdată Străjerii au crescut luând din membrii biserilor existente. Nu cred că Străjerii şi-au propus la început altceva decât revigorarea vieţii de rugăciune. Pentru faptul că produsul final este diferit de concepţia iniţială ar trebui să le dea de gândit celor şase lideri autoproclamaţi. Creştinii care au frecventat întâlnirile lor nu şi-au mai găsit locul în bisericile locale şi au rămas ai nimănui. Cu siguranţă baptiştii care sponsorizează o astfel de situaţie au încetat să mai fie baptişti, pentru că noi baptiştii accentuăm realitatea bisericii locale prin care se lărgeşte Împărăţia lui Dumnezeu. Străjerii încurajează prin practică mişcarea de dizidenţă, de parcă le este dor de persecuţiile din comunism. Nu ar trebui să fie aşa. Dacă există diferenţe notabile faţă de adunarea locală din care fac parte, ce îi împiedică pe străjeri să înceapă ceva nou? S-au îndepărtat prea mult de scopul iniţial? Atunci să-şi facă ordine în convingeri.

Nu cred că vreun creştin trebuie să se simtă obligat a-şi lega numele de „cărămizi şi de smoală”, de edificii şi instituţii, nici chiar de convertiţi sau treziri spirituale. În fond şi la urma-urmei, când vine vorba despre slujirea lui Cristos, noi suntem doar nişte „sclavi nemeritorii” (robi netrebnici). Am făcut ce eram datori. Nu văd de ce un om la apusul vieţii trebuie să se dea peste cap pentru a promova ce intuieşte că este menit a face istorie. Noi nu suntem pe pământ să facem istorie. Dacă totuşi se întâmplă, aceasta este o realitate secundară şi este dreptul lui Dumnezeu să o realizeze prin oricare dintre robii Săi.

2 comentarii

Din categoria Biblia şi societatea, Polemici biblice, Utilităţi pentru adunare

Câtă „bunătate” există în Vechiul Testament?

În nou apăruta sa carte Bunătate – o teologie bazată pe învăţătura Domnului nostru Isus Cristos, Iosif Ţon susţine că pentru a defini conceptul de bunătate Vechiul Testament foloseşte doar doi termeni: tov şi hesed. Situaţia este departe de a fi exactă. Termenul tov este folosit atât ca adjectiv (bun), cât şi ca substantiv (bunătate). Calitatea de substantiv este redată şi prin variantele tuv şi tova, deşi aceasta din urmă face referire la bunăstare şi la bunurile posedate. Termenul tov poate avea şi o conotaţie morală, fiind opus lui ra’.

Ideea de „bun” poate fi exprimată şi prin alţi termeni precum şalem (complet, pacificat). Ideea de „îndurare”, poate fi la fel de bine descrisă nu numai de hesed, ci şi de alţi termeni precum: rahum, rahamim, hen şi hanun. Acestor termeni li se pot asocia adjective precum rav, gadol (e.g., Ps. 145:7, 8) şi elohim (Dumezeu, probabil folosit ca superlativ absolut) (2 Sam. 9:3).

Există câteva împerecheri celebre între termeni din acest domeniu semantic: hanun werahum (2Cr. 30:9; Nm. 9:17, 31; Ps. 111:4; 112:4; 145:8; Ioel 2:13; Iona 4:2), tov wehesed (Ps. 23:7), hesed weemet (Gen. 24:49; 47:29; Ex. 34:6; Iosua 2:14; 2Sam. 2:6; 15:20; Ps. 25:10; 61:8; 85:11; 86:15; 89:15; Pr. 3:3; 14:22; 16:6; 20:28), hesed werahamim (Ps. 103:4, Is. 16:5; Dan. 1:9; Osea 2:21; 7:9), hesed umişpat (Ps. 101:1; Ier. 9:23; Osea 12:7).

Ţon consideră că bunătatea şi adevărul din expresia hesed weemet sunt două lucruri distincte (p. 36-37). Hesed este văzută ca bunătatea ieşită din comun care „poartă” păcatele celor nedrepţi. Nici măcar nu este contemplată posibilitatea ca expresii precum hesed weemet ar putea fi hendiade, adică mijloace artistice prin care un singur lucru este exprimat prin două cuvinte legate prin conjuncţie coordinativă (în acest caz „îndurare adevărată”). Numai înţelegând întâi regula vom putea înţelege mai apoi excepţiile de la această uzanţă, adică situaţiile în care expresia este ruptă în cele două cuvinte componente care devin parte a unor linii poetice diferite (Is. 16:5; Osea 4:1). Aceasta este mai degrabă o inovaţie.

Pentru un studiu lingvistic pe cuvântul hesed şi interpretarea expresiei hesed weemet ca hendiadă se poate consulta articolul semnat de Zobel în Theological Dictionary of the Old Testament, ed. de G. Johannes Botterweck, Helmer Ringgren, vol. 5, p. 44-64. Vezi aici. Nu se discută contextul legământului care era strâns legat de conceptul exprimat prin termenul hesed, fapt care nu poate aduce decât deservicii percepţiei sensului adecvat al acestui termen şi, mai ales, instruirii altora în privinţa sa. Superficialitatea studiului pe cuvânt, cel puţin pentru partea de VT, face notă discordantă cu pretenţiile lui Iosif Ţon de a propune o nouă înţelegere asupra acestui concept profund ancorat în VT.

Comentarii închise la Câtă „bunătate” există în Vechiul Testament?

Din categoria Teologia Vechiului Testament