Arhive pe etichete: Pocainta

Când este prea târziu pentru pocăinţă?

Introducere

Nu ştim despre Mica decât că se trăgea din Moreşet. Datorită faptului că îi erau cunoscute dedesubturile conducerii locale se presupune că ar fi fost un judecător / prezbiter în localitatea aceasta. Numele său este o abreviere de la Miha-iahu care înseamnă „cine este ca Domnul?” o întrebare pe care o regăsim către finalul cărţii lui Mica (7:18) şi care a dat numele acestei serii.

Prima jumătate a sec. al VIII-lea a.Chr. reprezintă cei mai buni ani ai regatelor evreieşti de la David şi Solomon încoace. În a doua jumătate a sec. al VIII-lea, însă, creşte şi pericolul asirian dinspre nord-est, care este îngăduit de Dumnezeu asupra regatelor evreieşti ca măsuri de sancţionare a unor popoare în continuă înstrăinare de Dumnezeu. Istoria şi Biblia mărturisesc de nu mai puţin de cinci invazii asiriene:

743-738, Prima invazie, cea condusă de Tiglat-Pileser III – regele Menahem plăteşte tribut

734-732, A doua invazie, cea condusă de Tiglat-Pileser III, Israel participă la coaliţia antiasiriană, Iuda devine un stat marionetă al Asiriei

725-722, A treia invazie, cea condusă de Şalma-Neser V, căderea Samariei

712-711, A patra invazie a lui Sargon II, alianţei anti-asiriane organizată de Aşdod i se opune Isaia (cap. 20).

701 A cincea invazie, cea condusă de Sanherib împotriva lui Ezechia (Is. 36-37; 2Regi 18:13-19:37; Mica 4:6-13).

Aproape că nu treceau zece ani ca invadatorii asirieni să nu treacă prin ţară. După cei 50 de ani de glorie ai celor două regate sub domnia lui Ieroboam al II-lea în nord şi al lui Uzzah (Ozia/Azaria) în sud, poporul experimenta o degradare constantă a relaţiilor cu vecinii.

•Din perspectiva mişcării profetice, sec. al VIII-lea este cunoscut drept perioada clasică, epoca de aur a profetismului. Primii profeţi scriitori evrei care activează în acest secol şi despre a căror biografie şi învăţătură ni s-au mărturii sunt Iona, Amos şi Osea (în nord), Isaia şi Mica (în sud). Profetul Mica a slujit pe Domnul pe vremea regilor Iotam, Ahaz şi Ezechia (740-700 a.Chr.).

Dacă noi am fi trăit pe vremea lui Mica, am fi putut deosebi semnele vremurilor? Domnul Isus îi acuza pe contemporanii Săi de capacitatea aceasta esenţială. „Apoi le-a mai zis mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se la apus, ziceţi imediat: «Vine ploaia!» şi aşa se întâmplă.  Iar când vântul suflă din sud, ziceţi: «Va fi arşiţă!» şi aşa se întâmplă. Ipocriţilor! Înfăţişarea cerului şi a pământului ştiţi s-o deosebiţi, dar perioada aceasta cum de n-o deosebiţi?” (Luca 12:54-56)

Noi ştim pe ce lume trăim? Cum putem ştii pe ce lume trăim? Ce trebuie să ştim pentru a ne putea da seama de lumea în care trăim?

Mica are nişte răspunsuri pentru noi. Primele două lecţii din profeţia lui Mica sunt următoarele: trebuie să ştim cine este Dumnezeu şi cum acţionează păcatul.

Este prea târziu pentru pocăinţă

1.… când Dumnezeu îşi anunţă profetul (1:1).

Profetul este omul privilegiat să i se descopere planul lui Dumnezeu. Existenţa profeţiei este în ea însăşi dovadă existenţei unui plan prestabilit al lui Dumnezeu, altminteri profeţia nu are sens. „Stăpânul Domn nu face nimic fără să-şi descopere hotărârea robilor săi, profeţii” spunea Amos (3:3-8).

Balaam se lăuda cu percepţia sa de a avea „ochii deschişi”, de a auzi „spusele lui Dumnezeu” şi de a vedea o viziune de la Dumnezeu (Num. 24:3-4). Mica-ben-Imla avertizează că nu poate profeţi la comandă ci doar ceea ce îi spune Domnul (1regi 22:14). Tot el ne spune cum are loc această inspiraţie profetică privitoare la evenimentele viitoare: „Am văzut tot Israelul … Domnul şezând pe tronul Său … duhul care îl va amăgi pe Ahab …” (1Regi 22). Revelaţia lui este specifică: moartea lui Ahab, dezvăluie metoda folosită pentru inducerea în eroare a regilor evrei, sentinţa asupra profetului Zedechia, şi are curajul să-şi ia audienţa de martori.

Desigur, există şi profeţi falşi care îşi însuşesc limbajul profeţilor autentici (Ezechiel 13). Care sunt testele biblice ale profeţiei autentice? Profeţia se împlineşte întocmai în toate detaliile (Deut. 18:21-22). Profetul se închină doar Domnului şi nu îndeamnă la idolatrie (Deut. 13:1-5). Profetul are un caracter nobil, face fapte vrednice de Dumnezeu (Ez. 14:1-11; Mt. 7:15-23).

Este prea târziu pentru pocăinţă

2. … când Dumnezeu invocă martorii  (1:2).

Anunţurile divine nu sunt acelaşi lucru cu decretele divine. Solemnitatea discursului lui Mica indică înspre decretele lui Dumnezeu. Anunţurile divine sunt declaraţii de intenţie ale lui Dumnezeu, care arată că dacă situaţia rămâne neschimbată vor fi nişte consecinţe evidente (Gen. 12:1-2; 17:1-2; Ier. 26:4-6; Iona 3:1-2; Zah. 8:14-15).

Discursul formal este un indiciu al seriozităţii exprimării verbale. Jurământul punea capăt disputelor dintre părţi şi negocierile erau concluzionate spre mulţumirea părţilor. Jurământul se încheia cu ridicarea mâinii drepte şi prin folosirea unor formule prin care se invoca o autoritate superioară, inclusiv Dumnezeu.

Dumnezeu Însuşi se obligă prin formulări solemne de acest tip (Deut. 32:40-43). Autorul Epistolei către evrei interpretează în acest fel promisiunile lui Dumnezeu către Avraam (Gen. 12:2-3, cf. Evrei 6:13-19). De fapt formula „pe Mine Însumi jur” apare în Biblie de patru ori: Gen. 22:16, Is. 45:23, Ier. 22:5, 49:13.

Este prea târziu pentru pocăinţă

3. … când Dumnezeu porneşte spre împlinire (1:3-4).

În mod curent Dumnezeu se slujeşte de îngeri pentru împlinirea misiunilor Sale.

În mod normal un singur înger este suficient pentru a reprima o puternică oştire profesionistă (2Regi 19:35).

Ocazional, Dumnezeu pune cavaleria grea în mişcare. Dumnezeu trimite în ajutorul lui Israel armata sa de îngeri, fapt care nu era cunoscut decât de profetul său (2Regi 6:15-17).

În mod cu totul excepţional, Dumnezeu intervine personal.

Teofaniile sunt arătări ale lui Dumnezeu prin care se angajează activ în  rezolvarea unor situaţii conflictuale şi aplicarea unei sentinţe rostite. Domnul îi răspunde lui Iov „din mijlocul furtunii” (38:1). Domnul foloseşte dezlănţuirea elementelor naturii pentru a-şi face intrarea intrarea maiestuoasă între oamenii care l-au nedreptăţit prin meditaţiile lor. În 2 Samuel 22 / Psalm 18 David descrie sosirea lui Dumnezeu în ajutorul Său şi împotriva duşmanilor săi. Habacuc 3 îl descrie pe Dumnezeu venind în ajutorul poporului Său. Asocierea lui Dumnezeu cu heruvimii din aceste tablouri ilustrează realitatea tronului lui Dumnezeu purtat de heruvimi (Ez. 1, 9).

Este prea târziu pentru pocăinţă

4. … când Dumnezeu cere socoteală vinovaţilor (1:5).

Vinovăţia este evidentă pentru Dumnezeu precum capitalele sunt pentru ţările lor.

Neruşinarea a ajuns la culme. Decadenţa a ajuns să circule în esenţe tari. Capitalele regatelor evreieşti reprezentau culmea păcătoşeniei lui Israel.  Evreii se lăudau cu standardul lor scăzut de moralitate prin faptul că înseşi capitalele lor se afişau cu el.

O conştiinţă apăsată de vina păcatului nu îl poate ignora, ci îl mărturiseşte şi acceptă soluţia lui Dumnezeu prin credinţă. Conştiinţa unor păcătoşi devine imună la mustrare şi nu acceptă păcatul personal, ci din contră se laudă cu el. Conducătorii lui Israel făceau abstracţie de situaţie decadentă din ţară şi de consecinţele aduse peste ei de Dumnezeu pentru păcatele lor (cf. Amos 6:6).

Este prea târziu pentru pocăinţă

5. … când Dumnezeu decretează distrugerea totală (1:6-7).

Dumnezeu judecă mândria societăţii doborând la pământ construcţiile monumentale. Dumnezeu judecă mândria poporului său lovind în înşişi idolii săi.

La Babilon Dumnezeu a intervenit oprind lucrările „turnului care se dorea a atinge cerul”. Tot la fel Dumnezeu a decretat distrugerea Samariei prin Amos, începând cu clădirile monumentale (Amos 3:13-15). Distrugerea a tot ce era impozant era un semn de umilire a poporului. Oare nu aceasta urmăreau teroriştii arabi să realizeze în SUA prin atentatele din 11 septembrie 2001?

Politica de cucerire a asirienilor presupunea executarea nobililor şi a combatanţilor şi deportarea supravieţuitorilor. În locul lor erau deportaţi alţii din teritorii îndepărtate. Tehnica a fost folosită de sovietici şi de popoarele comuniste sub numele de reeducare şi Gulag. Politica de cucerire a babilonienilor presupunea executarea rebelilor, deportarea nobililor şi graţierea supravieţuitorilor lipsiţi de importanţă sub conducerea unui guvern-marionetă. Dumnezeu îngăduia sancţionarea tuturor vinovaţilor şi recuperarea poporului prin rămăşiţă. Tot ce era mai mândru în ţară, care luase locul lui Dumnezeu, era doborât în ţărână.

Polemica anti-idolatră face istorie prin profeţii scriitori. Totul a început cu confruntarea dintre Dumnezeu şi zeii Egiptului (Ex. 12:12). Dumnezeu făcuse promisiunea de a-i sancţiona pe evrei pentru idolatria lor încă de pe vremea lui Moise (Deut. 29:16-18). Pe vremea judecătorilor filistenii au luat captiv Chivotul Legământului şi l-au depus ca trofeu în templul lui Dagan, doar ca să afle a doua zi pe zeul lor căzut de pe soclu înaintea Chivotului. A doua zi l-au găsit cu capul şi mâinile tăiate pe prag (1Sam. 5:1-5). Nimic nu îl stârneşte pe Dumnezeu mai mult decât închinarea la idoli (Isaia 2:6-23). Isaia anunţă că tot ce este înălţat deasupra lui Dumnezeu urmează să fie dat jos de pe soclu.

Este prea târziu pentru pocăinţă

6. … când profetului nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să se bocească (1:8-16).

Zicătoarea „Evreii ştiu cel mai bine să … moară” vorbeşte despre vocaţia de martir a acestui popor (Zus Bielski în filmul Defiance). Totuşi evreii ştiu foarte bine şi să se bocească, tot la fel cum românii ştiu cel mai bine să se plângă şi să improvizeze.

Profetul recurge la măsura extremă de a se boci desculţ şi gol în anticiparea evenimentelor viitoare când alte o duzină de cetăţi israelite i se vor alătura. Unele dintre acestea nu au fost identificate. Localităţile din lista lui Mica provin din zona dealurilor submontane ale Iudeei numită Şfela. În textul din Isaia 10:28-32 se face referire la alte cetăţi din ţinutul lui Beniamin.

Cronicile asiriene mărturisesc despre o campanie în Iuda care a cucerit 46 de localităţi fortificate, un număr care se potriveşte celor două liste din Mica şi Isaia. Este foarte probabil ca asirienii să fii avansat din două direcţii: dinspre Filistia (sud-vest) şi dinspre Samaria (nord) care deja era provincie asiriană. Din Lahiş, Sanherib a trimis o delegaţie la Ezechia şi a primit tribut. Apoi nemulţumit şi-a trimis armatele într-acolo nu înainte de a fi eliminat ameninţarea egipteană care ameninţa să-i taie retragerea şi de a fi cucerit cetăţile fortificate din Şfela. În cronicile asiriene, Sanherib se laudă cu prinderea lui Ezechia „ca o pasăre în colivie” la Ierusalim. Deşi nu aminteşte nimic despre umilinţa îndurată în faţa zidurilor Ierusalimului, Sanherib admite că cea mai mare cucerire a campaniei respective a fost cetatea Lahiş, căreia îi dedică un impresionant basorelief pe peretele dormitorului imperial.

Invitaţie

Domnul Isus şi apostolii ne atrag atenţia că vremea cea mai potrivită pentru pocăinţă este astăzi! Duhul Sfânt are acelaşi mesaj (Ev. 3:7, 15; 4:7). Mesajul pocăinţei a fost numitorul comun al lucrării de predicare a lui Ioan Botezătorul şi al Domnului Isus: „Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia Cerurilor este aproape!” (Mt. 4:17). Moartea violentă a unor oameni nu îi deosebeşte de supravieţuitori, ci doar de cei ce se pocăiesc, pentru că în cele din urmă toţi care nu se pocăiesc vor avea parte de o moarte violentă: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi vei pieri la fel” (Luca 13:3, 5). De aceea, nu vă împotriviţi Duhului şi vă pocăiţi chiar astăzi.

 

Reclame

Comentarii închise la Când este prea târziu pentru pocăinţă?

Din categoria Mica

Lot, sau istoria înstrăinării de Dumnezeu, ep. 4: Fără pocăinţă totul e pierdut.

Delegaţia îngerească îl surprinde pe Lot la poarta cetăţii Sodoma, situaţie care descrie statutul elevat de care se bucura în acest moment. Sodomiţii îl acuză pe Lot că se dă judecător, când el este doar un venetic (Gen. 19:1, 9). Un alt semn că Lot a ajuns o persoană cu influenţă în Sodoma. Aşa se încheie transformarea nomadului venit de dincolo de Eufrat (acesta este sensul termenului de evreu în cazul lui Avraam) într-un cetăţean cuminte al Canaanului.

Perspectiva distrugerii Câmpiei însemna pierderea tuturor proprietăţilor imobiliare ale lui Lot. Luat pe sus de îngeri împreună cu soţia şi fetele lui, Lot reuşeşte să-şi scape doar viaţa. Ar fi putut să rămână în urmă cu soţia şi să se uite înapoi spre Sodoma, dar a ales să fugă la munte (chiar dacă a fugit în doi timpi). Câtă ironie: Lot s-a salvat tot la munte, de unde plecase iniţial.

Probabil că ruşinea eşecului l-a împiedicat pe Lot să refacă relaţia mai mult decât deficitară cu unchiul său Avraam. In muntele din partea opusă zonei unde locuia Avraam, lipsit de orice mijloace, cu două fiice din care Sodoma încă nu ieşise, Lot ajunge să genereze două popoare deloc amiabile faţă de Israel: moabiţii şi amoniţii. Lot este prototipul omului care a ales să se îndeparte de poporul binecuvântării. După ce a fost în imediata vecinătate a recipientului binecuvântării, s-a separat de acesta, a refuzat să refacă relaţia cu el în ciuda faptului că a fost eliberat din sclavie de el şi şi-a făcut un nume în civilizaţia pe care acesta o evita cu bună-ştiinţă.

Lot îl reprezintă pe omul care se împotriveşte cercetării lui Dumnezeu şi este refractar la trăirea cu Dumnezeu în termenii lui Dumnezeu. În Biblie Sodoma a ajuns să reprezinte judecata exemplară a lui Dumnezeu adusă atât împotriva popoarelor (Isaia 1:9-10; 13:19; Ţefania 2:9), cât şi împotriva lui Israel (Deut. 29:23; 32:32; Ieremia 23:14; 49:18; 50:40; Plângeri 4:6; Ezechiel 16; Amos 4:11).

Exemplul lui Lot este folosit de apostolul Petru ca să ilustreze credincioşia lui Dumnezeu faţă de aleşii Săi şi păstrarea celor răi pentru judecata finală (2 Petru 2:6-10). Domnul Isus invoca exemplul cetăţilor Câmpiei pentru a ilustra revenirea sa a doua oară (Luca 17:28-33). Cred că exemplul Avraam faţă de Lot poate fi sesizat în îndemnul lui Iuda pentru creştini: „Fiţi îndurători cu cei ce se îndoiesc, pe alţii salvaţi-i smulgându-i din foc, iar altora arătaţi-le îndurare, dar cu teamă, urând până şi tunica mânjită de fire.” (v. 23).

În capitolele 7 şi 8 din Epistola către romani Pavel îi învaţă pe credincioşii din Roma că există oameni care îşi pot domestici firea până acolo încât să trăiască după standardul Legii: nu fură, nu mint, etc., şi pot ajunge să-şi considere moralitatea un merit sau o monedă de schimb (do ut des!). Faptul acesta nu poate decât să demonstreze urâciunea firii pământeşti. Soluţia este înnoirea vieţii şi slujirea lui Dumnezeu prin Duhul. Frica de moarte ne poate motiva să păzim Legea, dar trebuie să murim faţă de Lege şi să trăim în Duhul şi după îndemnurile Lui.

Există lucruri mult mai importante decât proprietăţile. Mulţi oameni cred în valoarea de adevăr a acestei afirmaţii. Cu toate acestea se lasă inexorabili atraşi de civilizaţia Sodomei. Cât de pertinentă este interogaţia Domnului Isus: „La ce i-ar folosi unui om să câştige întreaga lume, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimbul sufletului său?” (Matei 16:26)

Comentarii închise la Lot, sau istoria înstrăinării de Dumnezeu, ep. 4: Fără pocăinţă totul e pierdut.

Din categoria Evanghelizare, Exegeza naraţiunilor, Geneza

Încă este timpul căutării lui Dumnezeu

Ce face Dumnezeu cu un popor care crede că Dumnezeu este de partea Sa, dar trăieşte fără să ţină cont de aşteptările Sale? Dumnezeu nu tolerează un asemenea comportament din partea copiilor Săi. Textul din Isaia 55:1-11 ne descoperă ce aşteptări are Dumnezeu de la poporul Său înstrăinat. Prima parte a textului (v.1-7) este organizată în jurul a trei imperative: „veniţi”, „ascultaţi” şi „căutaţi”, pentru ca în partea a doua (v. 8-11) să se ofere două adevăruri fundamentale privitoare la Dumnezeu: gândurile lui Dumnezeu sunt superioare oricărui om (v. 8-9) şi Cuvântul lui Dumnezeu este eficace (v. 10-11).

1 Voi toţi cei care sunteţi însetaţi,

veniţi la ape!

Voi care n-aveţi argint,

veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi!

Veniţi, cumpăraţi vin şi lapte

fără argint şi fără plată!

2 De ce vă cheltuiţi argintul pe ceea ce nu este pâine

şi truda pe ceea ce nu satură?

Ascultaţi-Mă cu atenţie şi mâncaţi ce este bun,

desfătaţi-vă sufletul cu mâncare bogată!

3 Luaţi aminte şi veniţi la Mine!

Ascultaţi şi sufletul vostru va trăi!

Voi încheia cu voi un legământ veşnic

şi astfel îndurările faţă de David vor fi întărite.

4 Iată, l-am făcut un martor înaintea popoarelor,

un conducător şi un stăpânitor pentru popoare.

5 Iată, vei aduna neamuri pe care nu le cunoşti

şi neamuri care nu te cunosc vor alerga la tine,

din pricina DOMNULUI, Dumnezeul tău,

a Sfântului lui Israel,

căci El te-a glorificat.»

6 Căutaţi pe DOMNUL cât timp mai poate fi găsit!

Chemaţi-L cât timp mai este aproape!

7 Nelegiuitul să-şi părăsească calea,

iar omul rău să renunţe la gândurile lui!

Să se întoarcă la DOMNUL, Care îi va arăta îndurare,

la Dumnezeul nostru, Care îl va ierta pe deplin.

8 «Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre,

iar căile voastre nu sunt căile Mele,

zice DOMNUL.

9 Pentru că, aşa cum sunt de sus cerurile faţă de pământ,

tot aşa sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre

şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.

10 Căci, aşa cum ploaia şi zăpada

coboară din ceruri

şi nu se întorc înapoi

până nu udă pământul,

făcându-l să rodească şi să încolţească,

dând sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă,

11 tot aşa este şi cu al Meu Cuvânt, care iese din gura Mea:

nu se va întoarce la Mine fără rod,

ci Îmi va împlini dorinţa

şi va reuşi în lucrul pentru care L-am trimis.

Prima chemare, „veniţi la ape”, „veniţi de cumpăraţi” (v. 1), presupune conştientizarea nimicniciei omului, a lipsei şi a preocupărilor minore, precum „ceea ce nu satură”. Dumnezeu este dispus să ofere hrană adevărată şi săţioasă. La ce folos obiecte de lux dacă eşti muritor de foame?

A doua chemare, „ascultaţi cu atenţie” (v. 2b), presupune recunoaşterea autorităţii lui Dumnezeu. Dacă admiţi lipsa şi abilitatea lui Dumnezeu de a o îndeplini eşti pe drumul bun deschisă numai de credinţă.

A treia chemare, „căutaţi pe Domnul” (v. 6), încheie cursa credinţei cu o întoarcere deplină. Pocăinţa priveşte nu numai faptele ci şi gândurile omului. Numai astfel poate omul spera în îndurarea şi iertarea lui Dumnezeu.

Alte opţiuni sunt cu totul nerealiste şi imposibile cu Dumnezeu, singurul care stabileşte cum poate fi refăcută relaţia cu Dumnezeu. Cine se poate gândi la o soluţie mai bună decât Dumnezeu, când gândurile Sale sunt de neatins, iar căile Sale sunt incomparabil diferite de ale oamenilor. Singura certitudine este că Dumnezeu emite decrete care nu pot fi schimbate: Cuvântul lui Dumnezeu va împlini cu siguranţă dorinţa lui Dumnezeu (v. 11).

Dacă hotărârile lui Dumnezeu cu Israel s-au împlinit, tot la fel se va întâmpla şi cu hotărârile care privesc poporul lui Dumnezeu răscumpărat prin Cristos. Pentru finalul istoriei Dumnezeu pregăteşte o lume nouă în care va locui dreptatea şi vor avea loc doar cei răscumpăraţi. Credinţa condusă până la pocăinţă este singura cale de îndreptare a relaţiei cu Dumnezeu. Cine însetează şi flămânzeşte după dreptate va fi săturat (Matei 5:6). Domnul Isus a promis: „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea!” (Ioan 7:37).

Comentarii închise la Încă este timpul căutării lui Dumnezeu

Din categoria Utilităţi pentru adunare