Arhive pe categorii: Biserica

În căutare de lucruri mai bune care însoțesc mântuirea

Într-un publicat anterior am identificat, fără pretenții de exhaustivitate, cinci motive care îi pot împiedica pe unii creștini să recurgă la mijloacele media pentru o comuniune virtuală în jurul Mesei Domnului. Există, totuși, unele neajunsuri ale comuniunii virtuale care dau multora de gândit și asupra cărora doresc să zăbovesc în acest articol. Dacă mântuirea nostră nu depinde de împărtășirea din Masa Domnului, atunci de unde înverșunarea cu care este interzisă practicarea ei prin mijlocirea virtualului?

„Toți mâncăm dintr-o singură pâine” (1Cor 10:17). Reflectând la comuniunea creștină în jurul Mesei Domnului, Apostolul Pavel subliniază unitatea trupului lui Cristos ilustrată de acea pâine, una singură, din care se împărtășesc toți comesenii chemați la Masa Domnului. Aici trebuie precizate două lucruri. În primul rând, Apostolul nu putea să ridice pretenții că toate adunările din Împeriul Roman existente în acea vreme se împărtășeau dintr-o singură pâine. Nici măcar cele din Ahaia nu puteau să se împărtășească din aceeași pâine din considerente pur practice. Este evident că Pavel avea în vedere pâinea ce se frângea într-o comuniune creștină, indiferent de numărul participanților; acea pâine reprezenta (făcea trimitere, simboliza) trupul lui Cristos împărtășit între ei. Cristos este unul, noi suntem cei mulți.

În al doilea rând, Biserica (Trupul lui Cristos) era fracturată încă din perioada apostolică pe diverse criterii: practică eclezială, loialitate față de unul sau altul dintre apostoli, apartenență etnică etc. Tocmai de aceea, prin epistole, Apostolul dădea în mod frecvent învățături pentru îndreptare. Astăzi, Trupul lui Cristos, Biserica Universală, este fracturat peste măsură de mult și s-au adăugat diferențelor din antichitate, diferențe de natură confesională și cele legate de calendar religios. Câtă babilonie cu data prăznuirii Paștilor! Prin urmare, nu ar trebui să existe vreo temere că împărtășindu-ne în grupuri mici am putea face mai mult decât a reușit deja Biserica în istoria ei, cu ajutorul nemijlocit al conducătorilor ei. Noi nu putem pretinde că ne împărtășim cu toții din aceeași mâncare și din aceeași băutură în măsura în care generația lui Moise a Israelului antic au mâncat din aceeași mană și au băut aceeași apă din stâncă. În fapt, Apostolul ne atrage atenția că este vorba despre o realitate spirituală, adică despre Cristos, care, așa cum nu era de față cu evreii prin pustiu, nu este nici cu noi de față în chip trupesc (1Cor. 10:3-4).

„Când vă adunați în același loc, nu mai ajungeți să mâncați Cina Domnului!” (1Cor 11:20, EDCR) Versiunea veche a lui Cornilescu spunea: „Când vă adunați dar în același loc, nu este cu putință să mâncați cina Domnului.” NTR1 reda cuvintele lui Pavel astfel: ”Când vă adunați, voi nu veniți să mâncați Cina Domnului!” Diferențele arată că avem un text problematic, mai ales dacă îl citim atomizat, pe versete. În context, însă, Pavel deplânge situația din Corint unde comunitatea stratificată social nu se împărtășea cu reverență și echitate de Masa Domnului, transformată într-un bâlci după modelul meselor festive (symposia) la care obișnuiseră să participe înainte de convertire. Deci adunarea împreună ar trebui să constituie un motiv de sărbătoare, de comemorare a morții Domnului până va reveni la Biserica Sa.

La vechii evrei, marile sărbători anuale erau însoțite de pelerinaj, așa încât să se poată spune că ”tot Israelul, de la Dan la Beer-Șeva”, cu sclavi și cu refugiați cu tot, cu mic cu mare, toți circumciși, s-a strâns la praznic. Din păcate în mod cu totul ocazional, extrem de rar, se întâmpla lucrul acesta. Totuși, Legea lui Moise prevedea ca aceia care nu au putut fi prezenți la data planificată să îl poată sărbători o lună mai târziu (Num. 9:1-14). Se poate presupune că Paștile era sărbătorit și acasă după ritualul străvechi ce nu a fost anulat și la Templu, cu toți pelerinii. În lipsa Templului s-a revenit la sărbătorirea unică, doar în familie. Preocuparea pentru participarea TUTUROR evreilor la Paști este exemplară. Creștinii nu dovedesc aceeași preocupare pentru singurul ritual repetabil, recunoscut de toate confesiunile, care comemorează moartea Domnului și temeiul eliberării creștinilor din păcat.

„Fiecare să se cerceteze pe sine și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta” (1Cor. 11:28). Cu alte cuvinte, controlul participării la Masa Domnului se află în grija fiecărui credincios în mod personal, nu în grija conducătorilor adunării sau Adunării Generale a adunării. Spre a fi deosebită de alte mese și ocazii festive, participarea la Masa Domnului trebuie însoțită de pregătire spirituală, de interiorizare, de mărturisirea păcatelor. Preocuparea pentru controlul moral al participanților nu duce nicăieri. Îngrijorarea cu privire la meritele cuiva de a participa la Masa Domnului nu duce nicăieri. Fiecare este responsabil în dreptul său de ce atitudine are față de „trupul și sângele Domnului”. Totuși, așa cum ne învață Apostolul, putem să ne asigurăm că nu oferim contextul în care credincioși mai puțin veghetori pot ajungă să trateze fără reverență Masa Domnului. În Corint, nici conducătorii Bisericii nu au dovedit discernământul necesar pentru a-i ajuta pe credincioși să facă deosebire între masa dracilor și Masa Domnului, între jertfele idolești și jertfa Domnului, între symposia și Masa Domnului. Străduința de a-i educa pe credincioși nu trebuie să înceteze, dar educația eficientă nu se face prin interdiții. Mai ales dacă presupunem un anumit nivel de înțelegere din partea credincioșilor și țintim la creșterea în maturitate.

CU TOATE ACESTEA…

Niciunul dintre textele clasice folosite pentru a fundamenta învățătura despre Masa Domnului nu a fost scris în vremuri de pandemie și cu situații de auto-izolare în minte. A pretinde că cei aflați în carantină sau în auto-izolare nu sunt îndreptățiți să primească Masa Domnului ca parte a pachetului de asistență spirituală, doar pentru că Noul Testament nu spune nimic despre asemenea situații, este dureros de reducționist. Chiar dacă nu există nicio referință în Noul Testament cu privire la asistarea spirituală a creștinilor întemnițați, sau bolnavi, sau muribunzi (afară de tranzitoriul Iacov 5:14), ce înseamnă practic „ați venit să Mă vedeți” și „ați trecut pe la Mine” (Mt 25:36)? Din moment ce Domnul rezumă așa ajutorul acordat bolnavului și întemnițatului de creștinii răsplătiți la judecată, suntem obligați să clarificăm această practică. Diferă practica asistării spirituale a celor aflați în carantină/ auto-izolare în funcție de cauza ce i-a condus acolo și de situația specifică în care se află?

E posibil ca evanghelicii să demonstreze două temeri ascunse în a opta pentru soluții care să-L aducă pe Cristos mai aproape de enoriași chiar și prin sărbătorirea Mesei Domnului. Întâi, temerea de a căuta în texte necanonice soluțiile oferite Părinții apostolici și de ceilalți Părinți ai Bisericii la situații de criză asemănătoare celor prin care trecem noi. Această deschidere între studiul patristic există deja în institutele de învățământ superior și informarea este primul pas între înțelegerea creștinismului antic cu problemele sale și, mai ales, cu soluțiile promovate pentru acele probleme. Cercetarea poate continua cu literatura medievală și modernă care păstrează reflecțiile teologice din timpul marilor încercări prin care a trecut Biserica. Să fie numai experiența lui Spurgeon de folos aici? Pe vremea lui, Anglia a trecut printr-o epidemie de holeră. Ciprian a trecut printr-o molimă ce a ținut în jur de 20 de ani în sec. III. Despre ciuma din sec. XIV care a bântuit Europa au scris mai mulți creștini printre care și Iulian de Norwich. Un secol și jumătate mai târziu, ciuma a izbucnit în Zurich-ul lui Zwingli și în Wittemberg-ul lui Luther. În 1542, ciuma a bătut și la porțile Genevei unde era activ Calvin (nu a fost singura ocazie din viață când s-a întâlnit cu ea). Jonathan Edwards a trăit pe vremea epidemiei de variolă în teritoriile nou-colonizate de emigranții europeni în America de Nord. S-ar prea putea să găsim în lucrările acestor teologi valoroase reflecții asupra reacției Bisericii în vreme de epidemie.

O altă temere, mai înfricoșătoare decât cea dintâi, ar putea fi că, acceptând sărbătorirea în spațiu virtual a Mesei Domnului, am acredita prin uzanță practica teleevangheliștilor, pe care am condamnat-o atât de vehement. Totuși, lipsa mobilității ne constrânge să rămânem acasă și părtășia să ne fie mediată prin văz și auz, sau numai prin auz. Însă Duhul nu participă? Convingerea noastră este că Evanghelia trebuie auzită pentru a fi crezută (Rom. 10:14-17), nu trebuie văzută, mirosită, sau atinsă (decât pentru cei cu dizabilități de auz). Așadar Duhul participă când Evanghelia este auzită.

Pentru aceste Paști timpul rămas este prea scurt pentru dezbateri teologice. Rămâne întrebarea dacă îi va păsa cuiva să deschidă front de lucru pe acest subiect arzător: Cum se slujește Biserica în perioade de auto-izolare la domiciliu impusă de autoritățile statului? Organizând programe online? Se vorbește despre soțul credincios a fi preot în familia lui. E posibil ca, în perioade în care Biserica este limitată la familiile celulare care o compun, soțul credincios să primească mai multe responsabilități pe linie spirituală? Acum, mai mult decât oricând altcândva, constatăm cât de importantă este maturizarea spirituală a Bisericii. Suntem într-un secol în care pandemiile se pot întoarce oricând și intrăm în pandemie cu Biserica la nivelul de maturitate în care am adus-o până în acel moment. De aceea munca lucrătorilor creștini trebuie să fie neobosită și perseverentă.

P.S. Constat că avem un colectiv de pastori îmbătrânit. În contextul actual al interdicției ca cetățenii seniori în vârstă de peste 65 ani să nu poată ieși decât între anumite ore, cine ne îngroapă morții? Cei puțini, mai tineri. Dacă rămânem și fără ei, cu cine mai defilăm?

Comentarii închise la În căutare de lucruri mai bune care însoțesc mântuirea

Din categoria Biserica, Polemici biblice, Utilităţi pentru adunare

Unde este Barzilai?

GenerosityBarzilai nu este un personaj solitar, dar nici prea cunoscut. El apare într-un context în care regele David fuge cu oamenii loiali dinaintea lui Absalom ca să-și scape viața. În tinerețe David s-ar fi ascuns în pustiu, îndurând condiții mai precare, sau în teritoriul filistean, îndurând oprobiul public. Acum însă traversează Iordanul și caută condiții de siguranță în teritoriile transiordaniene printre prieteni, sau printre cei neimplicați politic. Barzilai din Roghelimul Ghiladului, împreună cu Machir din Lo-Debar și amonitul Șobi îl întâmpină pe David și tabăra sa cu hrană și așternuturi și chiar fac risipă de resurse (2 Samuel 17:24-29). Lista bunurilor oferite refugiaților este de-a dreptul impresionantă.

Barzilai iese în evidență chiar mai mult decât tovarășii săi, pentru că îi poartă de grijă regelui fără tron pe toată durata conflictului deschis cu rebelii lui Absalom, până când David este chemat din nou să ocupe tronul vacantat prin moartea lui Absalom în luptă (2 Samuel 19:32). Nu știm cât a durat această perioadă, dar David se simte obligat să îl recompenseze pe Barzilai pentru efortul depus în întreținerea sa și a curții sale, motiv pentru care îi propune să îl însoțească la curte și o pensie viageră. Barzilai refuză onorurile cu modestie, dar îl promovează pe Chimham din familia sa și David acceptă.

Gestul lui Barzilai este cu atât mai nobil când îl punem în contrast cu Nabal și refuzul îndârjit al iudeului de a-l ajuta pe David, pe motiv că era persona non grata (1 Samuel 25). În noul context David nu avea un statut mai strălucit pentru că pierduse tronul. Pentru ce să ajuți un ratat politic, un tată discreditat și un bărbat fără stamină? Textul nu dă detalii privitoare la motivația lui Barzilai, așa că nu are rost să speculăm. Gestul rămâne și ne condamnă peste veacuri pe toți aceea dintre noi care suntem mai grabnici judecători ai fraților noștri decât prompți în a-i întrajutora. Noi găsim justificări de tipul: „Dumnezeu l-a pedepsit. Acum să-și poarte singur ocara.”

Am fost binecuvântat de sprijinul unor oameni ca și Barzilai. Și nu o dată în viață. Nimic din ce am realizat nu aș fi reușit fără ajutorul unor creștini înstăriți care au acoperit tot felul de nevoi ale mele personal și ale familiei noastre. Nu îmi explic cum altfel au ales ei să intervină pentru noi, decât prin convingerea lucrată de Dumnezeu în mintea lor. Sunt convins că i-am dezamăgit pe unii dintre ei. Și nu o dată. Dar tocmai aici este frumusețea generozității. Când dăruiești fără să ții cont de detaliile de pe teren, sau de „calitățile” beneficiarului, oricât de greu pare aceasta, îl „împrumuți pe Dumnezeu”, sau mai exact, fără hiperbole, Îl onorezi pe Dumnezeu, Dătătorul tuturor lucrurilor și proprietarul lor de drept.

Există situații în viață cărora nu le poți face față singur. Poți trece prin împrejurări în care sufletul se înmoaie și ai nevoie să te sprijini pe cineva. Se poate întâmpla să ajungi în contexte de unde nu te poți elibera singur, ci doar cu ajutorul altora. Oare nu pentru aceasta există Biserica? Cu totul neobișnuit, unii creștini ajunși în situații extreme se bazează tot pe familie, pentru că nu au curajul de a striga după ajutor, așa-zisa biserică nu vede și nu aude, iar liderii nu întreprind nimic. Și atunci membrii necredincioși ai familiei ajung să exclame: „S-a pocăit, dar tot la noi vine după ajutor!” „Să se roage mai mult și să postească,” îi spun unii creștini mai superstițioși fără să miște un deget. „Uită-te la noi, că peste noi nu trec astfel de năpaste. E păcătos!”, spun alții care au fost scutiți încă de mari încercări, pentru că Dumnezeu i-a uitat cu totul.

Barzilai nu Îl înlocuiește pe Dumnezeu, ci Dumnezeu se manifestă prin Barzilai pentru a-l ajuta pe preaiubitul săi. Sunt sigur că David a continuat să se roage lui Dumnezeu cu același respect și perseverență ca și până atunci, mulțumind în plus pentru Barzilai care s-a lăsat purtat de Dumnezeu în folosul lui David.

Deși mă rog lui Dumnezeu pentru ajutorul Lui, aștept să văd și minunea pe care El o va alege să ne elibereze de data aceasta. Deocamdată am avut parte de ajutorul acelor frați micuți ai mei. Mai recent Dumnezeu mi-a facilitat primirea unui proiect cu plata în avans, așa că pot continua proiectul construcției cu pași mărunți, așa cum îi fac eu lucrând singur. Oare va mai veni Barzilai în ajutorul nostru? Unde este Barzilai? Nu știu. Dumnezeu, însă, este cu noi pas cu pas. Totuși, în cuvintele rugăciunii lui Manoah: „Stăpâne Doamne, Te rog fă să revină la noi omul lui Dumnezeu pe care L-ai trimis …!”images

Comentarii închise la Unde este Barzilai?

Din categoria Biserica, Meditaţii, Utilităţi pentru adunare

Istoria Bisericii moderne

Shaw_historyIan J. Shaw, Churches, Revolutions and Empires: 1789-1914, Christian Focus Publications, Fearn, Scotland, 2012 (561 p., bibl., index, ill.), 19.99GBP sau 21.89USD pe Amazon, sau 20.80USD varianta pentru Kindle. Pentru cuprins și unele secțiuni din carte vezi aici.

Această lucrare este rezultatul cercetării doctorale a autorului. De formație istoric, înainte să ajungă coordonatorul programului de burse al Fundației Langham din Marea Britanie, Shaw a avut parte și de experiența predării de la catedră ca lector la International Christian College din Glasgow.

Teza sa este că evoluția societății moderne și-a pus puternic amprenta asupra modului în care Biserica s-a achitat de misiunea încredințată de Domnul: evanghelizarea lumii. Cei 125 de ani supuși scrutinului sunt marcați de Revoluția Franceză (1789) și începutul Primului Război Mondial (1914), amândouă evenimente marcante pentru istoria modernă. Revoluția Franceză a deschis ușa revoluțiilor care au măturat Europa și Americile și a condus la întemeierea statelor naționale moderne pe ruinele fostelor imperii. Departe de a-și fi împlinit idealurile, însă, Revoluția Franceză a arătat doar fragilitatea sistemelor umane, instabilitatea societății și răutatea ascunsă în sufletul omului.

Shaw arată cum a căutat Biserica să înțeleagă schimbările bruște care aveau loc în lume și să găsească mijloace noi de a-și îndeplini misiunea, într-un context în continuă și rapidă schimbare. Autorul cercetează cu obiectivitate situația Bisericii pe zone și denominații, investigând condițiile care au determinat creșterea sau descreșterea ei numerică și relevanța cu care aceasta a slujit societatea. Denominațiile mai frecvent amintite sunt următoarele: anglicani, romano-catolici, ortodocși, lutherani, calvini, baptiști, metodiști, penticostali, frați (creștini după Evanghelie). Deși situația Bisericii a variat de la un teritoriu la altul, și chiar în același teritoriu de la o perioadă la alta, Shaw demonstrează că ființa Bisericii s-a păstrat chiar și în cele mai dificile situații.

Sunt scoase în evidențe exemplele luminoase ale unor excelenți creștini: Charles Finney, William Wilberforce, William Carey, Adoniram Judson, Thomas Chalmers, John Henry Newman, David Livingstone, Alexander Duff, Samuel Wilberforce, Abraham Lincoln, Samuel Barnett, Charles Hodge, să numim câțiva. Sunt amintite chiar și dintre personalitățile marcante ale populației de culoare: Richard Allen, Olaudah Equiano, James Johnson.

Deși la prima vedere istoria pare a fi spusă dintr-o perspectivă occidentală, ea nu este părtinitoare. Să nu uităm că în această perioadă capul de afiș l-au deținut marile imperii, și evenimentele cu impact s-au săvârșit în marile cancelarii europene, chiar dacă acestea s-au poticnit și de buturugi mici (vezi revoluțiile din teritoriile Imperiului Habsburgic sau din coloniile britanice). Până și România este amintită, fiindu-i dedicat un paragraf la p. 376. Este investigat impactul noilor curente ideologice (raționalismul, iluminismul, marxismul) asupra Bisericii și misiunii sale. Departe de a fi o colecție de date importante, scrierea lui Ian J. Shaw este narativă, critică și interpretativă, calități care fac istoria Bisericii din perioada 1789-1914 accesibilă și interesantă pentru public. Nu este de mirare că unii profesori de istorie a Bisericii au hotărât deja să o folosească drept manual pentru studenți și o recomandă a fi folosită ca atare (vezi  aici recenziile de pe pagina editurii).

Respectul pentru autor m-a determinat să primesc cadou o copie a lucrării, mai vechea pasiune pentru istorie m-a stârnit să încep lectura acestui volum, iar calitatea scrierii mi-a ținut interesul viu ca să îl pot încheia. Sunt convins că atunci când se va scrie o istorie a Bisericii sec. XX cu mult interes pentru obiectivitate se va descoperi, după modelul propus de această carte, impactul pe care politicile seculare (atât din sfera socială, cât și din cea politică și managerială) le-au avut asupra Bisericii și împlinirii misiunii sale în lume. Aceasta este istoria Bisericii, un organism cu natură teantropică, cu destin veșnic, dar care temporar locuiește în lume. Cât de frecvent ar trebui să conștientizăm rugăciunea Domnului: „Nu te rog să îi iei din lume, ci să-i păzești de cel rău” (Ioan 17:15). Cel puțin la adunările generale (niște tipare seculare), unde orice fărâmă de firesc iese la iveală în cel mai insolent mod. Sunt mulți care cred că îndeplinesc lucrarea Domnului prin mijloacele lumii, dar mă tem că mare le va fi surpriza când vor constata opusul. Cu siguranță ei îndeplinesc planul lui Dumnezeu, dar responsabilitatea pentru lucrarea în fire le aparține în întregime.

Până atunci, „nu te teme, turmă mică, pentru că Tatălui vostru Îi face plăcere să vă dea Împărăția” (Luca 12:32).

Comentarii închise la Istoria Bisericii moderne

Din categoria Biserica, Carte comentată