Arhive pe categorii: Biserica

Unde este Barzilai?

GenerosityBarzilai nu este un personaj solitar, dar nici prea cunoscut. El apare într-un context în care regele David fuge cu oamenii loiali dinaintea lui Absalom ca să-și scape viața. În tinerețe David s-ar fi ascuns în pustiu, îndurând condiții mai precare, sau în teritoriul filistean, îndurând oprobiul public. Acum însă traversează Iordanul și caută condiții de siguranță în teritoriile transiordaniene printre prieteni, sau printre cei neimplicați politic. Barzilai din Roghelimul Ghiladului, împreună cu Machir din Lo-Debar și amonitul Șobi îl întâmpină pe David și tabăra sa cu hrană și așternuturi și chiar fac risipă de resurse (2 Samuel 17:24-29). Lista bunurilor oferite refugiaților este de-a dreptul impresionantă.

Barzilai iese în evidență chiar mai mult decât tovarășii săi, pentru că îi poartă de grijă regelui fără tron pe toată durata conflictului deschis cu rebelii lui Absalom, până când David este chemat din nou să ocupe tronul vacantat prin moartea lui Absalom în luptă (2 Samuel 19:32). Nu știm cât a durat această perioadă, dar David se simte obligat să îl recompenseze pe Barzilai pentru efortul depus în întreținerea sa și a curții sale, motiv pentru care îi propune să îl însoțească la curte și o pensie viageră. Barzilai refuză onorurile cu modestie, dar îl promovează pe Chimham din familia sa și David acceptă.

Gestul lui Barzilai este cu atât mai nobil când îl punem în contrast cu Nabal și refuzul îndârjit al iudeului de a-l ajuta pe David, pe motiv că era persona non grata (1 Samuel 25). În noul context David nu avea un statut mai strălucit pentru că pierduse tronul. Pentru ce să ajuți un ratat politic, un tată discreditat și un bărbat fără stamină? Textul nu dă detalii privitoare la motivația lui Barzilai, așa că nu are rost să speculăm. Gestul rămâne și ne condamnă peste veacuri pe toți aceea dintre noi care suntem mai grabnici judecători ai fraților noștri decât prompți în a-i întrajutora. Noi găsim justificări de tipul: „Dumnezeu l-a pedepsit. Acum să-și poarte singur ocara.”

Am fost binecuvântat de sprijinul unor oameni ca și Barzilai. Și nu o dată în viață. Nimic din ce am realizat nu aș fi reușit fără ajutorul unor creștini înstăriți care au acoperit tot felul de nevoi ale mele personal și ale familiei noastre. Nu îmi explic cum altfel au ales ei să intervină pentru noi, decât prin convingerea lucrată de Dumnezeu în mintea lor. Sunt convins că i-am dezamăgit pe unii dintre ei. Și nu o dată. Dar tocmai aici este frumusețea generozității. Când dăruiești fără să ții cont de detaliile de pe teren, sau de „calitățile” beneficiarului, oricât de greu pare aceasta, îl „împrumuți pe Dumnezeu”, sau mai exact, fără hiperbole, Îl onorezi pe Dumnezeu, Dătătorul tuturor lucrurilor și proprietarul lor de drept.

Există situații în viață cărora nu le poți face față singur. Poți trece prin împrejurări în care sufletul se înmoaie și ai nevoie să te sprijini pe cineva. Se poate întâmpla să ajungi în contexte de unde nu te poți elibera singur, ci doar cu ajutorul altora. Oare nu pentru aceasta există Biserica? Cu totul neobișnuit, unii creștini ajunși în situații extreme se bazează tot pe familie, pentru că nu au curajul de a striga după ajutor, așa-zisa biserică nu vede și nu aude, iar liderii nu întreprind nimic. Și atunci membrii necredincioși ai familiei ajung să exclame: „S-a pocăit, dar tot la noi vine după ajutor!” „Să se roage mai mult și să postească,” îi spun unii creștini mai superstițioși fără să miște un deget. „Uită-te la noi, că peste noi nu trec astfel de năpaste. E păcătos!”, spun alții care au fost scutiți încă de mari încercări, pentru că Dumnezeu i-a uitat cu totul.

Barzilai nu Îl înlocuiește pe Dumnezeu, ci Dumnezeu se manifestă prin Barzilai pentru a-l ajuta pe preaiubitul săi. Sunt sigur că David a continuat să se roage lui Dumnezeu cu același respect și perseverență ca și până atunci, mulțumind în plus pentru Barzilai care s-a lăsat purtat de Dumnezeu în folosul lui David.

Deși mă rog lui Dumnezeu pentru ajutorul Lui, aștept să văd și minunea pe care El o va alege să ne elibereze de data aceasta. Deocamdată am avut parte de ajutorul acelor frați micuți ai mei. Mai recent Dumnezeu mi-a facilitat primirea unui proiect cu plata în avans, așa că pot continua proiectul construcției cu pași mărunți, așa cum îi fac eu lucrând singur. Oare va mai veni Barzilai în ajutorul nostru? Unde este Barzilai? Nu știu. Dumnezeu, însă, este cu noi pas cu pas. Totuși, în cuvintele rugăciunii lui Manoah: „Stăpâne Doamne, Te rog fă să revină la noi omul lui Dumnezeu pe care L-ai trimis …!”images

Anunțuri

Comentarii închise la Unde este Barzilai?

Din categoria Biserica, Meditaţii, Utilităţi pentru adunare

Istoria Bisericii moderne

Shaw_historyIan J. Shaw, Churches, Revolutions and Empires: 1789-1914, Christian Focus Publications, Fearn, Scotland, 2012 (561 p., bibl., index, ill.), 19.99GBP sau 21.89USD pe Amazon, sau 20.80USD varianta pentru Kindle. Pentru cuprins și unele secțiuni din carte vezi aici.

Această lucrare este rezultatul cercetării doctorale a autorului. De formație istoric, înainte să ajungă coordonatorul programului de burse al Fundației Langham din Marea Britanie, Shaw a avut parte și de experiența predării de la catedră ca lector la International Christian College din Glasgow.

Teza sa este că evoluția societății moderne și-a pus puternic amprenta asupra modului în care Biserica s-a achitat de misiunea încredințată de Domnul: evanghelizarea lumii. Cei 125 de ani supuși scrutinului sunt marcați de Revoluția Franceză (1789) și începutul Primului Război Mondial (1914), amândouă evenimente marcante pentru istoria modernă. Revoluția Franceză a deschis ușa revoluțiilor care au măturat Europa și Americile și a condus la întemeierea statelor naționale moderne pe ruinele fostelor imperii. Departe de a-și fi împlinit idealurile, însă, Revoluția Franceză a arătat doar fragilitatea sistemelor umane, instabilitatea societății și răutatea ascunsă în sufletul omului.

Shaw arată cum a căutat Biserica să înțeleagă schimbările bruște care aveau loc în lume și să găsească mijloace noi de a-și îndeplini misiunea, într-un context în continuă și rapidă schimbare. Autorul cercetează cu obiectivitate situația Bisericii pe zone și denominații, investigând condițiile care au determinat creșterea sau descreșterea ei numerică și relevanța cu care aceasta a slujit societatea. Denominațiile mai frecvent amintite sunt următoarele: anglicani, romano-catolici, ortodocși, lutherani, calvini, baptiști, metodiști, penticostali, frați (creștini după Evanghelie). Deși situația Bisericii a variat de la un teritoriu la altul, și chiar în același teritoriu de la o perioadă la alta, Shaw demonstrează că ființa Bisericii s-a păstrat chiar și în cele mai dificile situații.

Sunt scoase în evidențe exemplele luminoase ale unor excelenți creștini: Charles Finney, William Wilberforce, William Carey, Adoniram Judson, Thomas Chalmers, John Henry Newman, David Livingstone, Alexander Duff, Samuel Wilberforce, Abraham Lincoln, Samuel Barnett, Charles Hodge, să numim câțiva. Sunt amintite chiar și dintre personalitățile marcante ale populației de culoare: Richard Allen, Olaudah Equiano, James Johnson.

Deși la prima vedere istoria pare a fi spusă dintr-o perspectivă occidentală, ea nu este părtinitoare. Să nu uităm că în această perioadă capul de afiș l-au deținut marile imperii, și evenimentele cu impact s-au săvârșit în marile cancelarii europene, chiar dacă acestea s-au poticnit și de buturugi mici (vezi revoluțiile din teritoriile Imperiului Habsburgic sau din coloniile britanice). Până și România este amintită, fiindu-i dedicat un paragraf la p. 376. Este investigat impactul noilor curente ideologice (raționalismul, iluminismul, marxismul) asupra Bisericii și misiunii sale. Departe de a fi o colecție de date importante, scrierea lui Ian J. Shaw este narativă, critică și interpretativă, calități care fac istoria Bisericii din perioada 1789-1914 accesibilă și interesantă pentru public. Nu este de mirare că unii profesori de istorie a Bisericii au hotărât deja să o folosească drept manual pentru studenți și o recomandă a fi folosită ca atare (vezi  aici recenziile de pe pagina editurii).

Respectul pentru autor m-a determinat să primesc cadou o copie a lucrării, mai vechea pasiune pentru istorie m-a stârnit să încep lectura acestui volum, iar calitatea scrierii mi-a ținut interesul viu ca să îl pot încheia. Sunt convins că atunci când se va scrie o istorie a Bisericii sec. XX cu mult interes pentru obiectivitate se va descoperi, după modelul propus de această carte, impactul pe care politicile seculare (atât din sfera socială, cât și din cea politică și managerială) le-au avut asupra Bisericii și împlinirii misiunii sale în lume. Aceasta este istoria Bisericii, un organism cu natură teantropică, cu destin veșnic, dar care temporar locuiește în lume. Cât de frecvent ar trebui să conștientizăm rugăciunea Domnului: „Nu te rog să îi iei din lume, ci să-i păzești de cel rău” (Ioan 17:15). Cel puțin la adunările generale (niște tipare seculare), unde orice fărâmă de firesc iese la iveală în cel mai insolent mod. Sunt mulți care cred că îndeplinesc lucrarea Domnului prin mijloacele lumii, dar mă tem că mare le va fi surpriza când vor constata opusul. Cu siguranță ei îndeplinesc planul lui Dumnezeu, dar responsabilitatea pentru lucrarea în fire le aparține în întregime.

Până atunci, „nu te teme, turmă mică, pentru că Tatălui vostru Îi face plăcere să vă dea Împărăția” (Luca 12:32).

Comentarii închise la Istoria Bisericii moderne

Din categoria Biserica, Carte comentată

La vreme de bilanț, 2012

În anul 2012 Dumnezeu mi-a oferit o experiență mixtă. În primul trimestru al anului am trecut prin trista experiență a despărțirii de Biserica Providența din Oradea, pe care am slujit-o în calitate de păstor-învățător timp de zece ani (dintre care doi ani și opt luni in absentia). Pentru mine au urmat multe luni de bocet. Încă port în piept rănile făcute de frații mei care au lucrat în ascuns și a celor care nu au avut curajul să stea în picioare pentru convingerile lor. Oricum în spatele tuturor acestor evenimente este un Dumnezeu suveran care mi-a comunicat clar, fără putință de tăgadă, că nu mă mai vrea la Oradea. Fiecare va da socoteală pentru sine însuși de faptele făcute.

Anul a continuat cu finalizarea pregătirilor începute cu ceva timp în urmă de a ne întoarce la Sibiu. În ciuda obstacolelor, nu puține, am reușit să ne vedem visul împlinit. Am lucrat cu acte, planuri și unelte ca să ne încropim o locuință la țară, așa cum ne doream de mult timp. Chiar dacă lucrul nu s-a încheiat, privind retrospectiv acum putem spune că Dumnezeu ne-a dat orice loc pe care a călcat piciorul nostru.

Situația noastră complicată din cauza evenimentelor numite mai sus a determinat și o prezență mult restrânsă pe blog. În 2012 am reușit doar 26 de postări noi, din totalul de 416 la care a ajuns acest blog. Cele mai populare postări au fost: „Capul și (ne)acoperirea lui”, „Versiunea Dumitru Cornilescu și avatarurile sale”, „Ajutorul care nu lipsește la nevoie”, „Psalmul 23: Domnul este odihna mea”, „Presbiteri și diaconi”. Cât de providențial surprind acestea frământările și preocupările mele din cursul anului!

În ciuda timpului scurt pe care l-am avut pentru activități de cercetare am reușit să merg mai departe cu proiectul pe Geneza și mi-am făcut timp să traduc capitolele pentru Geneza, Exod și Levitic din The IVP Bible Background Commentary – Old Testament pentru editura Casa Cărții din Oradea. Urmează Numeri și Deuteronom în următoarele luni.

De Sărbătoarea Întrupării Domnului m-am bucurat de lansarea sitului www.ebiblia.ro. La realizarea acestuia am participat și eu prin traducerea și conceperea unor materiale. Printre comentariile folosite la resurse se poate găsi chiar și volumul cu predici la Amos, Țefania și Hagai. Folosul sitului poate fi apreciat din diferite puncte de vedere. Abilitatea de a studia în mod comparativ diverse versiuni ale Bibliei în limba română este una dintre facilitățile de preț pe care o recomand studenților Bibliei.  Totuși nimic nu se compară cu exercițiul personal pentru descoperirea resurselor acestui sit.

Dumnezeu a fost îndurător cu mine anul acesta. Am continuat ca și până acum să predau studenților mei. În sfârșit, după 11 ani de navetă cu trenul de noapte, călătoresc în condiții mai puțin obositoare pentru trup. Dumnezeu nu m-a lipsit nici de oportunitățile de slujire în Biserică, chiar dacă am făcut-o cu inimă grea. Trag speranță ca slujirea mea să capete alte dimensiuni pe care presiunile slujirii de la Biserica Providența nu mi le-a permis. Dumnezeu este bun și drept în toate!

5 comentarii

Din categoria Biblia şi societatea, Biserica

Meditând la Întruparea Domnului

Un salut tradițional românesc spune: „Nașterea lui Cristos să vă fie de folos!”

Cu siguranță folosul este altul decât liniștea căminului, de care unii dintre noi se bucură de sărbători mai mult decât în restul anului, deși este importantă și aceasta. Trebuie să fie mai mult decât mesele mai îmbelșugate decât de obicei și oportunitatea de a ne revedea cu membrii familiei. Folosul urării trebuie să privească mântuirea noastră.

Autorul Epistolei către evrei spunea la un moment dat: „Frați sfinți, care aveți parte de chemarea cerească, gândiți-vă cu mare atenție (gr., katanoeo) la Isus, Apostolul și Marele Preot al credinței pe care o mărturisim” (3:1). Care este rostul acestui exercițiu de gândire? Mai jos Apostolul continuă avertizându-i pe frați de pericolul împietririi, la care cei înșelați de păcat ajung pe linie de consecință (v. 12 ș.u.).

Este adevărat că nici apostolii nu au meditat din punct de vedere teologic asupra Întrupării la fel de mult cât au meditat asupra Răstignirii sau Învierii lui Cristos, dar meditația teologică cu privire la Întrupare nu lipsește. În cele ce urmează voi căuta să vă stimulez imaginația meditației teologice oferindu-vă câteva exemple autorizate din Noul Testament.

Când Apostolul și Evanghelistul Matei meditează la Întrupare, cuvântul de ordine este „împlinire”. Isus este cel care împlinește profețiile din vechime. Expresia favorită lui Matei este „acestea s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul care zice…” (1:22-23; 2:5-6; 2:15; 2:17). Evanghelistul Luca vorbește despre Întrupare ca despre un eveniment cosmic care aduce pe aceeași scenă cerul și pământul, îngerii și oamenii plăcuți lui Dumnezeu, uniți sub conducerea Duhului Sfânt (vezi mesajul anterior de pe acest site). Apostolul și Evanghelistul Ioan meditează la natura divină a celui întrupat, la minunea „cortuirii” printre oameni a Celui prin al Cărui cuvânt au fost create toate și toate se întrețin în ființă (1:1-4, 14). La Evanghelistul Marcu, Domnul Isus este mai degrabă o prezență meteorică, venind dintr-odată pe neașteptate, ca și cum nu ar avea un început uman.

Cea mai deosebită meditație la Întruparea Domnului de la Apostolul Pavel se găsește în Filipeni 2:5-11, probabil un poem creștin cu largă circulație în Biserica primară, pe care Apostolul îl folosește pentru a-i stârni și motiva pe creștinii din Filippi, și prin ei și pe alții, pentru o viață consacrată slujirii altora cu motivația răsplătirii viitoare. În acest context Întruparea este un act acceptat în mod liber de Domnul în ascultare de Tatăl, un act de golire de sine (kenozăși de asumare a naturii umane („formă de rob”) pentru o vreme.

În Epistola către evrei autorul meditează la unicitatea realității Întrupării ca act de vorbire al lui Dumnezeu, nepereche printre toate manifestările de comunicare ale lui Dumnezeu către omenire. În persoana Domnului Isus, Dumnezeu nu a mai vorbit prin mijlocirea îngerilor și profeților, ci personal, direct, nemediat. El S-a adresat omenirii în persoană, prin cel care este Fiul, moștenitorul tuturor lucrurilor, Creatorul veacurilor, oglindirea slavei, reprezentarea exactă a naturii Lui (Evrei 1:1-4).  Ulterior în carte, autorul revine la Întrupare și o prezintă ca pe un act de ascultare al Domnului față de Tatăl Său, surprins prin profeție în cartea Psalmilor, dar care a adus în ființă o nouă ordine, unde împăcarea cu Dumnezeu se face numai prin jertfa lui Cristos, și nu prin sângele taurilor, berbecilor, țapilor și mieilor, ca în vechea ordine (Evrei 10:1-10).

Să ne întoarcem acum la îndemnul Apostolului: „gândiți-vă cu mare atenție la Isus, Apostolul și Marele Preot al credinței pe care o mărturisim”. Acum că avem modelul Apostolilor de meditare la Întruparea Domnului, ne mai rămâne doar să răsfoim narațiunile Întrupării și să ne facem timp să medităm la această realitate: Dumnezeirea, descrisă ca Spirit veșnic, se supune limitărilor unui trup uman și timpului; Dumnezeirea, care locuiește într-o slavă de care nu te poți apropia, a cartiruit printre muritori. O asemenea meditare aduce mult folos sufletului omenesc și conduce acolo unde se ruga și Pavel cu privire la Biserică: umplerea cu plinătatea lui Dumnezeu.

„De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui, din Care îşi primeşte numele întreaga familie, din cer şi de pe pământ, şi mă rog ca, potrivit cu bogăţiile Sale slăvite, să fiţi întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul lăuntric, astfel încât Cristos să locuiască, prin credinţă, în inimile voastre, pentru ca, fiind înrădăcinaţi şi statorniciţi în dragoste, să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere, ca astfel să fiţi umpluţi de toată plinătatea lui Dumnezeu. A Lui, Care poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin.” (Efeseni 3:14-21)
NAȘTEREA LUI CRISTOS SĂ VĂ FIE DE FOLOS!

Comentarii închise la Meditând la Întruparea Domnului

Din categoria Biblia şi societatea, Biserica, Meditaţii

Predici la Apocalipsa

Am bucuria să vă anunț că cele 14 mesaje ținute la Biserica Baptistă „Providența” în perioada octombrie 2011-februarie 2012 din cartea Apocalipsa sunt disponibile pe disc în format mp3. Întrucât primele șase mesaje au fost pierdute din arhiva digitală a bisericii, ele au trebuit refăcute. Am reușit lucrul acesta în condițiile modeste oferite de un reportofon digital. Pentru a finaliza textul Apocalipsei, acestor predici le-am adăugat altele trei, care nu au fost prezentate încă nicăieri. Din păcate ele nu vor putea fi audiate de pe un CD-player direct de pe DVD-ul pe care le-am înregistrat, ci doar de pe calculator sau de pe CD-urile pe care le vi înregistrați singuri.

Cele 17 mesaje totalizează mai bine de 13 ore de material, trecând prin cele 22 de capitole ale profeției lui Ioan. Apocalipsa ne cufundă în Vechiul Testament chiar mai mult decât reușește să ne cufunde în societatea antică a contemporanilor lui Ioan. Fiind preocupat de Vechiul Testament prin natura vocației, educației și profesiei,  am găsit studierea și predicarea Apocalipsei o foarte atractivă îndeletnicire. Nădăjduiesc ca audiția acestor mesaje să vă incite și să vă inspire la gânduri bune și pe voi cel puțin la fel de mult cât m-au incitat și inspirat pe mine pregătirea pentru ele.

Cei interesați mi se pot adresa prin email și vor primi discul prin poștă cu plata ramburs. Altminteri el va fi difuzat direct de autor. Le mulțumesc tuturor donatorilor care se doresc a rămâne anonimi, care au permis producerea și distribuirea gratuită a lucrării.

2 comentarii

Din categoria Biblia şi societatea, Biserica, Publicaţii, Utilităţi pentru adunare

O introspecție în predicarea neo-protestantă contemporană

Amvonul este locul de cea mai mare cinste din sala de întruniri publice a unei biserici creștine protestante și neoprotestante. Faptul acesta se vede cu ochiul liber, mai ales că este elevat deasupra oricărui alt loc din clădire, dacă nu există balcon desigur. În sinagogă și în bisericile copte amvonul este în centrul sălii, subliniind centralitatea Cuvântului proclamat. Teologic vorbind balconul este cea mai nefolositoare invenție pentru sala de închinare a unei biserici. Folosit în sinagogi pentru a despărți femeile de bărbați, și în bisericile tradiționale pentru a separa corul de enoriașii de rând, balconul are capacitatea naturală de a accentua segregarea. Nu mai vorbim de o segregare pe statut social ca la sălile de spectacole, unde lojele sunt rezervate celor cu dare de mână, o segregare pe sexe ca în sinagogă, sau o segregare pe funcții ca în bisericile tradiționale, ci vorbim de o altfel de segreagare prin care unii care nu vor să se amestece cu mulțimea se retrag la balcon ca să nu fie băgați în seamă, să fie lăsați în pace. Teologic vorbind cum realizăm unitatea în închinare a poporului împărțit în mai multe compartimente, niveluri, săli anexă? Prin televiziunea prin cablu?

Faptul că amvonul este cea mai importantă secțiune a sălilor de întruniri publice dovedește importanța pe care o are predicarea în adunările noastre. Multe adunări păstrează și diverse ritualuri prin care subliniază același adevăr: se ridică în picioare când intră predicatorii sau se ridică la amvon, se roagă pentru Cuvânt încă de la începutul programului, în ora de rugăciune și înaintea serviciului divin, cum este numită secțiunea consacrată predicării, ascultătorii stau în liniște și reverență la predicarea Cuvântului, se roagă cu mulțumire pentru ce au primit etc. Este oare posibil ca predicarea Cuvântului să fi ajuns doar o practică, un ritual, o tradiție la care încă mai ținem cu aceeași reverență, dar care și-a pierdut miezul? Nu vreau să constat că nu ne mai ridicăm în picioare, deși sunt adunări unde această practică nu mai este folosită în mod curent, dar oare ne ridicăm din inerție sau din respect autentic pentru predicatori, purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu? Desigur nu știu răspunsul la această întrebare, la care fiecare trebuie să dăm răspuns personal. Nu vreau să constat că nu ne mai rugăm pentru predicarea Cuvântului încă din timpul săptămânii, sau chiar duminica de mai multe ori, deși s-ar putea să fie adunări unde rugăciunile de felul acesta nu mai sunt la fel de populare ca altele, dar sunt îndreptățit să întreb dacă nu cumva s-au rutinat și au devenit simple obiceiuri pe care nici cei care se roagă nu le mai cred. Eu nu am de unde știi răspunsul la această întrebare, la care fiecare trebuie să dăm un răspuns personal. În plus sunt adunări care respectă principiul biblic al onorării presbiterilor care predică prin darurile lor. Dacă dăruiesc din obligație sau dintr-o inimă mulțumitoare, iarăși nu am de unde știi, dar fiecare știe.

Ceva se întâmplă totuși cu predicarea și mă tem că nu am cele mai pozitive constatări. Predicarea reprezintă unul dintre factorii cei mai importanți care determină creșterea spirituală a adunării. Așa a hotărât Dumnezeu și nu putem face nimic ca să schimbăm hotărârea Lui. Dacă în adevăr cinstirea predicatorilor se îndeplinește cu adevărat și nu doar formal, cum se face că avem parte de atât de multe mesaje pregătite superficial? Cineva ar replica în grabă cum îmi permit să emit o asemenea judecată. Îngăduiți-mi să mă explic.

Dacă ar fi să dau glas principiilor subliniate de John Piper (vezi Supremația lui Dumnezeu în predicare, Cartea Creștină, Oradea, 1999), o predică ar trebui să aibă cel puțin trei calități: (1) să îl cinstească pe Dumnezeu-Tatăl; (2) să vorbească despre crucea lui Cristos; (3) să fie transmis prin puterea Duhului Sfânt. În a doua jumătate a cărții sale, Piper evaluează predicarea lui Jonathan Edwards și ne descoperă modurile prin care crede că Edwards s-a achitat de această datorie a cinstirii lui Dumnezeu: trezește sentimente sfinte, iluminează mintea, folosește din plin Scriptura, folosește analogii și imagini, folosește avertismentul și amenințarea, solicită insistent un răspuns, cercetează lucrările inimii, predă-te Duhului Sfânt în rugăciune, lasă-te zdrobit și fii cu inima blândă, fii plin de ardoare. Nu greșesc dacă spun că o asemenea calitate a predicilor este departe de ceea ce primim zilnic, de ceva timp și prin mass-media.

Îmi permit să ofer o grilă după care apreciez un mesaj folositor pentru adunare și onorant pentru Dumnezeu, aici sunt câteva calități:

1. Să fie întemeiată pe un studiu exegetic serios. Lucrul aceste se vede cu ochiul liber. Observațiile și învățătura sunt extrase din textul citit și pe baza unei atente prelucrări. Textul nu este citit ca o scuză pentru o prezenta idei preconcepute și vorbitorul nu își pierde vremea cu speculații și intuiții. Cuvântul lui Dumnezeu nu este o trambulină de pe care se lansează predica, ci este temeiul, înțelepciunea și limitele acestuia. Pot face referiri extrabiblice care iluminează anumite părți mai puțin clare, dar le precizez și mă grăbesc înapoi la Cuvânt.

2. Să fie cristocentrică, adică să Îl aibă pe Cristos în miezul ei. Uneori acest deziderat nu este tocmai ușor de realizat din pricina textului din care se inspiră, dar învățătura moralizatoare a mesajului trebuie să ne conducă la Cristos. Domnul Isus este exemplul suprem și înțelepciunea supremă. Pot vorbi despre oameni deosebiți, dar mă grăbesc să mă întorc la Cristos, singurul om desăvârșit.

3. Să aibă un argument coerent și un mesaj care poate fi sintetizat în cel mult o frază. Punctele se subordonează unele altora sau se completează unele pe altele. Să fie construită cu atenție pentru a permite publicului să urmărească discursul. Se pot folosi diverse artificii: proiecție PowerPoint, artificii retorice cu caracter mnemotehnic, ilustrații reprezentative și memorabile. Dacă nu am fi obișnuiți cu diverse artificii media, dacă atenția noastră nu ar fi atât de repede distrasă, poate că am fi într-o situație mai bună. Dar cultura lecturii și al audierii se stinge repede. Trebuie sa facem ceva înainte ca discursul politicianist, mesele rotunde și cursurile universitare să ajungă singurele discursuri publice agreate în societate. Sugestii folositoare pot veni din cartea Închinare cu ajutorul tehnologiei de vârf a lui Quentin J. Schultze (Făclia, Oradea).

Ce se întâmplă când cinstirea predicatorului nu se întâlnește cu o predicarea onorantă la adresa lui Dumnezeu și folositoare Bisericii? Cum reacționează creștinul când predicatorii nu se achită onorabil de datoria predicării?

1. Își schimbă biserica. Am întâlnit creștini care au motivat schimbarea bisericii pe care o frecventează cu tipul și, mai ales, lungimea predicării sau a slujbei religioase. Mai ales când ai convingeri ferme despre natura slujbei religioase în general sau a predicii în particular, dar care nu sunt împărtășite de alți creștini din comunitate, ajungi să iei astfel de decizii.

2. Își caută un predicator de la care să învețe în altă parte, fără să își schimbe biserica. Există creștini care țin prea mult la comunitatea lor, din diverse motive, și nu doresc să facă o schimbare atât de majoră ca mutarea într-o altă biserică. În acest caz sunt dispuși să tolereze și predicarea mediocră sau submediocră din adunarea lor, doar ca fie păstrate celelalte aspecte ale închinării publice și ale slujirii creștine.

3. Își schimbă predicatorul. Mai ales dacă există convingeri ferme împărtășite de majoritatea comunității creștine, predicatorii superficiali nu mai sunt invitați.

4. Se mulțumește cu ce primește și speră ca data viitoare să fie altfel. Se poate întâmpla ca un predicator vizitator despre care nu s-a știut prea multe, să aducă un mesaj sub standardul promovat în biserica vizitată. Este posibil ca un predicator cunoscut să nu își respecte standardul și să predice sub aștepări. Creștinul poate înghiți în sec și spera ca să nu se repete curând această experiență.

5. Se mulțumește cu ce primește. Când nu există convingeri ferme și nu sunt împărtășite de alții, creștinul poate renunța la ele, crezând că a înțeles greșit ce înseamnă slujirea aceasta. Se poate ajunge la o asemenea schimbare dacă tiparul de predicare este în mod persistent sub nivelul onorabil, creîndu-se impresia că standardul ar fi acesta. În această situație, închinarea publică riscă să devină un ritual pe care îl înghite ca pe un sirop amar: e necesar deși neatractiv.

6. Discută despre mesajul primit prin predicare cu alți creștini. Avantajul acestei abordări este că uneori creștinul poate constata dacă opinia lui este împărtășită sau dacă este justă. Este sănătos ca astfel de discuții să aibă loc în Consiliul presbiterilor sau în Comitetul Bisericii, pentru că acestea sunt forurile decizionale care invită predicatori. Dacă predicatorul însuși nu beneficiază de acest feed-back, el nu nu are niciun avantaj din această critică.

7. Îi încurajează pe predicatorii cu consistență în predicare și îi face de rușine pe cei care își bat joc de slujba aceasta. Datorită aurei de oameni speciali atașată predicatorilor, multor creștini le vine greu să lege două cuvinte cu predicatorul pe marginea mesajului avut. Totuși cinstirea predicatorilor, ca oameni care aduc Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să fie convergentă cu seriozitatea pregătirii acestora pentru slujire și cu seriozitatea studierii Cuvântului de către creștini. Nu mi se pare normal să ne ridicăm în picioare înaintea predicatorilor, să îi onorăm cu venitul nostru și să le acordăm cinstirea noastră, dar ei să își bată joc de slujirea încredințată lor. Putem să le acordăm cinstirea noastră mai departe ca oameni și frați, dar dacă nu se pocăiesc de indolența lor trebuie să le retragem chiar și susținerea financiară. Biserica nu are voie să încurajeze parazitismul nimănui nici chiar al predicatorilor. Este de mare folos ca în grupul de presbiteri să fie oameni care știu ce înseamnă această slujire și pot servi de arbitri pentru validarea mesajului adus de un predicator.

Dacă creștinul care se urcă la amvonul bisericii nu este conștient de importanța slujirii sale pentru Dumnezeu și pentru poporul Său, trebuie ajutat să se schimbe sau să-și înceteze activitatea pentru o alta în care arată interes și este dispus să depună efortul necesar. Școlile teologice, cursurile de perfecționare, manualele și bibliotecilor au menirea de a facilita educarea predicatorilor. În condițiile actuale atât de privilegiate, aceia care se încăpățânează să nu mai învețe ori nu vor sau nu pot. Să nu uităm însă că principiile democratice aplicate și în biserică permit ca o adunare să accepte a se lăsa slujită de predicatori după chipul și asemănarea ei. Astfel o majoritate mediocră sau submediocră, uneori chiar mai puțin de majoritatea, poate decide pentru restul adunării că standardul slujirii creștine prin Cuvânt este inferior standardului apostolic sau că este acceptabil oricum ar fi el. O astfel de adunare a început drumul spre propria ruină și numai Dumnezeu o poate salva.


Comentarii închise la O introspecție în predicarea neo-protestantă contemporană

Din categoria Biblia şi societatea, Biserica

Lectura Bibliei in biserică

Joia mare, la fel ca alte servicii extraordinare ale bisericii de peste an, oferă în adunările neoprotestante oportunități pentru organizarea unor festivități mai deosebite, mai originale sau pur și simplu mai noi pentru comunitatea locală. Îmi aduc aminte de organizarea unei mese pascale evreiești, sau de un recital coral organizat în adunarea noastră. Anul acesta a fost timpul pentru altceva. Pur și simplu s-au lecturat textele corespunzătoare ultimei seri petrecute de Domnul Isus împreună cu ucenicii (Matei 26, Marcu 14:12-72, Luca 22:7-71, Ioan 13:1-18:27), s-au cântat câteva cântări presărate printre texte, s-a împărțit Cina și s-au spus câteva rugăciuni.

Unii vor aprecia acest tipar pentru că ar conferi o anumită natură meditativă unei seri în care meditația ar trebui să fie elementul cel mai important. Alții se vor bucura de oportunitatea ca măcar de Paști să ajungă să asculte textele sacre specifice sărbătorii. Alții vor considera joia mare un bun prilej pentru o pauză la ascultarea de predici, care ne urmăresc oriunde mergem prin radio și televiziune, și de care oricum avem parte în atâtea servicii extraordinare organizate cu prilejul Paștilor. Mai ales dacă oferta este mediocră sau submediocră, te gândești că un post de la ascultarea de predici ar fi binevenit. În fine pentru alții este o oportunitate ca să fie angrenate multe persoane în organizarea unui asemenea serviciu. În cazul nostru au fost 12 cititori, la care s-au adăugat vreo 15 cântăreți, cei patru diaconi care au împărțit cina, cei patru membri care s-au rugat în încheiere și cei care au organizat decorul.

Indiferent de motivul pentru care ești dispus să accepți organizarea unui serviciu public al bisericii lipsit de predicare, întrebarea este dacă un asemenea serviciu anunțat a se desfășura public pentru comemorarea arestării Domnului Isus justifică lipsa predicării. Dacă un serviciu este anunțat ca o întâlnire de rugăciune și meditație, trebuie organizat cu atenție pentru a le permite pe acestea. Din păcate în cazul nostru lectura biblică a fost un maraton de 80 de minute în care s-a șezut tot timpul, iar lectura a fost mai mult sau mai puțin reușită. S-au citit textele paralele fără a se ține cont de asemănările dintre ele și fără a se preciza nimic despre diferențele dintre ele. Singura precizare a venit la sfârșit, succint: „Ar fi bine să luăm aminte.”

Să nu mă înțelegeți că nu sunt de acord cu lectura biblică în adunare, nici că nu aș fi de acord ca laicii să citească în public Biblia. Sunt de părere însă că, pentru un serviciu public care constă tocmai în lectura Bibliei, cititorii trebuie să se pregătească pentru aceasta. Problema cea mare este alta: bibliolatria. Iudaismul a căzut în bibliolatria și creștinismul tradițional, când au făcut practici de venerare a Sulului Legii sau al Evangheliei. Ne îndreptăm și noi într-acolo? Am mai sesizat mai demult lucrul acesta și este nevoie să atrag atenția din nou (15 aprilie 2010 și 28 aprilie 2009). Simpla lectură a Bibliei nu mântuie pe nimeni. Dacă ar fi fost așa, ne-ar fi spus Dumnezeu. Și de data aceasta se pot găsi rarisime excepții, precum citirea Legii de către regele Iosia, înțelegerea ei după simpla lectură și începerea reformei (2Regi 22:8-20). Exemplul luminos al lui Iosia este pus la locul care îl merită când constatăm un famen etiopian citind fără să înțeleagă din profetul Isaia și cum Domnul îl trimite pe Filip să îi explice nu numai pe Isaia ci și Evanghelia (F. ap. 8:26-40). Domnul Isus îi mustră pe contemporani că se îndeletnicesc cu citirea Scripturilor, chiar mai mult cu „cercetarea” lor, fără să le înțeleagă filonul mesianic (Ioan 5:39).

Poate că Legea lui Moise putea fi citită fără a mai nevoie de interpretări suplimentare primilor ei destinatari (Exod 24:7; Deut. 17:19; 31:11; Iosua 8:34-35), dar generația de după exil a avut nevoie de interpretări și tocmai pentru aceasta erau leviții acolo (Neemia 8:3-8). Chiar și ei au găsit situații explicite în Legea lui Moise pe care le-au împlinit întocmai (9:3; 13:1).

Cum putem face cât mai mult folos din Sfintele Scriptură? Citind este suficient? Este posibil ca anumite texte să fie suficient de clare încât să nu fie necesară niciun fel de interpretare. Exemplele de mai sus ne arată că unele dintre cerințele Legii erau destul de clare pentru evrei. Oare pentru noi, creștinii români, aflați la 4000 de ani de unele pasaje din Biblie, care vor fi textele acelea pe care le putem citi și înțelege fără nicio interpretare? Să nu știe Dumnezeu de dificultatea aceasta? Oare nu de aceea a lăsat El în Biserică pe unii apostoli, pe alții profeți, evangheliști, păstori și învățători?

Pentru ce ne sunt date Scripturile? Regelui i se dăduse porunca să își scrie o copie a Legii și să o citească pentru a ști să-și conducă poporul după Lege (Deut. 17:18-20). Din păcate nici măcar despre David nu citim că ar fi împlinit această poruncă, dar constatăm că regii și-au luat asistența unor profeți și cărturari ca să îi consilieze în această privință. Domnul îl învață pe Iosua să citească Legea dar să și mediteze asupra ei zi și noapte (Iosua 1:8), o practică pe care o regăsim promovată și prin poezia psalmilor (Ps. 1:2; 119:15, 23, 27, 48, 78, 148). Pentru cei care au acces la Scripturi, meditarea la Scripturi este o cale de acces spre învățătura lor. Este una sigură? Se întâmplă adesea că avem acces la o traducere a Scripturilor și tot procesul de înțelegere poate să fie influențat de capacitatea traducătorilor care au produs versiunea noastră. Se întâmplă adesea că ceea ce găsește unul în meditație singur nu se potrivește cu ceea ce găsește un altul în meditație. De aceea există în biserică și slujitori ai Cuvântului ca împreună să creștem spre desăvârșire (Ef. 4:11-16).

Domnul Isus obișnuia să îi corecteze pe contemporanii Săi și să-i mustre pentru neînțelegerea Scripturilor, zicând: „Nu ați citit ce spune Scriptura…?” Imediat după aceea le dădea cel puțin o sugestie de interpretare a textului problematic, dacă sensul textului nu era evident din circumstanțele citării și/sau dezbaterii sale. Ap. Pavel obișnuia să scrie o epistolă unei biserici și să solicite a fi citită și altora (Ef. 3:4; Col. 4:16; 1Tes. 5:27). Din păcate, chiar în cursul vieții sale, ap. Petru constată că unii au înțeles greșit epistolele pauline, care oricum sunt dificil de înțeles (2Petru 3:15-16), deși nici ale lui Petru nu sunt tocmai ușoare.

Dacă lectura textelor biblice permit accesarea simplă a sensului lor, atunci pentru ce a investit ap. Pavel atât de mult timp în explicarea lor prin sinagogile evreilor din diaspora și în comunitățile creștine nou înființate? Dacă simpla lectură ne-ar mântui, de ce spune Pavel că este nevoie de propovăduitor pentru ca cineva să creadă (Rom. 10:14-18)?  Propovăduitorul (gr., kerux) este un crainic, un vestitor, adică unul care făcea slujba profetului de altădată, slujba lui Ioan Botezătorul (Marcu 1:7), a Domnului Isus (Luca 8:1), a ap. Pavel (1Tim. 2:7) și chiar a lui Noe (2Pt. 2:5). În a cărui lucrare simpla lectură a fost suficientă? Chiar dacă Sfintele Scripturi nu erau atât de lesne de găsit ca astăzi, cu siguranță și-ar fi găsit manuscrise pe care să le citească, dacă în adevăr în aceasta consta proclamarea.

Pavel reglementează situația confuză din închinarea publică a corintienilor, precizând că acolo trebuie să aibă loc următoarele: vorbire în limbi cu interpretare, descoperire, cunoaștere, învățătură, dintre care profeția are menirea de a confrunta pe necredincios cu realitatea vieții sale și a existenței lui Dumnezeu și de a-l conduce spre mântuire (1Cor. 14).

Fraților, înainte ca să ajungem la Biserica primară, acolo unde toți ne grăbim, adeseori fără să dovedim că înțelegem cu adevărat unde ajungem, ar trebui să facem popas în bisericile Reformei. Noi ne tragem seva din mișcarea protestantă, acolo unde PROCLAMAREA Cuvântului era miezul închinării și al părtășiei creștine. Cu privire la aceasta depun mărturie traducerile Bibliei, școlile teologice create pentru educarea creștinilor, vasta literatură scrisă de teologii protestanți, însăși arhitectura bisericilor protestante. Așa imperfectă cum este ea, proclamarea este unealta aleasă de Dumnezeu pentru înaintea Evangheliei și pentru aceasta este nevoie de conlucrarea întregii Biserici.

Evident, o biserică ajunsă în postura să își desconsidere slujitorii Cuvântului, rămânând singură cu cititorii Evangheliei și diaconii, își taie singură orice perspectivă de viitor ca biserică locală și se îndreaptă tot mai mult înspre o dependență față de o altă adunare (biserică filială de facto) sau, mai rău, înspre dependența față de un grup de persoane care pretind că știu ce fac fără să aibă vocația respectivă (vezi preoții fără pedigree din vremea lui Ezra-Neemia).

Comentarii închise la Lectura Bibliei in biserică

Din categoria Biblia românească, Biblia şi societatea, Biserica