Arhive pe categorii: Carte comentată

Interacţiune critică cu cărţi populare din literatura teologică dar şi beletristică

Fenomenul profetismului biblic în atenția cercetării românești. Din nou.

magia_vrajitoria_biblic-216x300Editura Universității din București a publicat în 2011 teza de doctorat a lui Cristinel Iatan sub titlul „Rogu-te ghicește-mi chemând un mort” (1RG 28,8): Magia, vrăjitoria și divinația din perspectivă biblică (Format B5, 444 p., 9786061600786). Deși nu este precizat de autor contextul în care a realizat cercetarea, înțeleg din surse proprii că prof. univ. dr Petre Semen i-a fost coordonator. Cercetarea se ocupă îndeaproape de definirea termenilor (și nu puțini) și a practicilor din acest domeniu atât de popular în Orientul Apropiat antic. Într-un mod fericit autorul a avut acces la bibliografia din spațiul protestant (dicționare, comentarii și monografii), care dă mai multă greutate rezultatelor cercetării sale. Lucrarea nu se încheie înainte de a se prezenta concepția Părinților Bisericii asupra acestui subiect.

Este adevărat că „în domeniul teologic românesc sunt rare aparițiile pe marginea fenomenului magiei, vrăjitoriei și divinației din Vechiul și Noul Testament” așa cum afirmă Iatan ( p. 53), dar contribuțiile nu se restrâng la articolele unor preoți ortodocși din prima jumătate a sec. al XX-lea. Am putea aminti măcar trei chiar din sec. XXI: Emanuel Conțac, Extazul mistic în concepția și practica lui Filon din Alexandria, Pleroma VIII.4 (2006): 63-86; Silviu Tatu, Profetismul israelit în documentele biblice: între fals și autentic (Casa cărții de știință, Cluj-Napoca, 2008), cu capitole prepublicate în jurnale teologice și C. Bălăceanu-Stolnici și M. Berescu, Gândirea magică: geneză și evoluție (Nemira, București, 2009). Probabil că s-ar mai putea găsi și altele.

Lucrarea lui Iatan ignoră munca lui Athanase Negoiță, el însuși preot ortodox și orientalist, care a lăsat moștenire traduceri ale documentelor mesopotamiene și ugaritice: Gândirea asiro-babiloniană în texte (București, 1975) și Gândirea feniciană în texte (București, 1979). În lipsa unei teze care să fie urmărite și demonstrate pe parcursul lucrării, cercetarea lui Iatan este una de arheologie textuală, cu caracter introductiv la fenomenul magiei în Orientului Apropiat antic.

Cuprins:

1.Introducere. Magia şi vrăjitoria: originea şi definirea lor;

2. Termeni folosiţi pentru desemnarea  magicienilor, vrăjitorilor şi a celor care practicau divinaţia;

3. Ce era divinaţia şi cum se realiza. Forme ale divinaţiei, tehnici şi instrumente folosite în aflarea viitorului;

4. Revelaţia realizată şi prin visuri sau viziuni. Rolul lor în cunoaşterea viitorului;

5. Magia, vrăjitoria şi divinaţia în manuscrisele de la Marea Moartă (Qumran);

6. Atitudinea scrierilor nou-testamentare faţă de magie, vrăjitorie şi divinaţie;

7. Sfinţii părinţi, scriitorii bisericeşti şi canoanele ortodoxe despre magie, practicarea vrăjitoriei şi divinaţiei.

Comentarii închise la Fenomenul profetismului biblic în atenția cercetării românești. Din nou.

Din categoria Carte comentată, Uncategorized

Istoria Bisericii moderne

Shaw_historyIan J. Shaw, Churches, Revolutions and Empires: 1789-1914, Christian Focus Publications, Fearn, Scotland, 2012 (561 p., bibl., index, ill.), 19.99GBP sau 21.89USD pe Amazon, sau 20.80USD varianta pentru Kindle. Pentru cuprins și unele secțiuni din carte vezi aici.

Această lucrare este rezultatul cercetării doctorale a autorului. De formație istoric, înainte să ajungă coordonatorul programului de burse al Fundației Langham din Marea Britanie, Shaw a avut parte și de experiența predării de la catedră ca lector la International Christian College din Glasgow.

Teza sa este că evoluția societății moderne și-a pus puternic amprenta asupra modului în care Biserica s-a achitat de misiunea încredințată de Domnul: evanghelizarea lumii. Cei 125 de ani supuși scrutinului sunt marcați de Revoluția Franceză (1789) și începutul Primului Război Mondial (1914), amândouă evenimente marcante pentru istoria modernă. Revoluția Franceză a deschis ușa revoluțiilor care au măturat Europa și Americile și a condus la întemeierea statelor naționale moderne pe ruinele fostelor imperii. Departe de a-și fi împlinit idealurile, însă, Revoluția Franceză a arătat doar fragilitatea sistemelor umane, instabilitatea societății și răutatea ascunsă în sufletul omului.

Shaw arată cum a căutat Biserica să înțeleagă schimbările bruște care aveau loc în lume și să găsească mijloace noi de a-și îndeplini misiunea, într-un context în continuă și rapidă schimbare. Autorul cercetează cu obiectivitate situația Bisericii pe zone și denominații, investigând condițiile care au determinat creșterea sau descreșterea ei numerică și relevanța cu care aceasta a slujit societatea. Denominațiile mai frecvent amintite sunt următoarele: anglicani, romano-catolici, ortodocși, lutherani, calvini, baptiști, metodiști, penticostali, frați (creștini după Evanghelie). Deși situația Bisericii a variat de la un teritoriu la altul, și chiar în același teritoriu de la o perioadă la alta, Shaw demonstrează că ființa Bisericii s-a păstrat chiar și în cele mai dificile situații.

Sunt scoase în evidențe exemplele luminoase ale unor excelenți creștini: Charles Finney, William Wilberforce, William Carey, Adoniram Judson, Thomas Chalmers, John Henry Newman, David Livingstone, Alexander Duff, Samuel Wilberforce, Abraham Lincoln, Samuel Barnett, Charles Hodge, să numim câțiva. Sunt amintite chiar și dintre personalitățile marcante ale populației de culoare: Richard Allen, Olaudah Equiano, James Johnson.

Deși la prima vedere istoria pare a fi spusă dintr-o perspectivă occidentală, ea nu este părtinitoare. Să nu uităm că în această perioadă capul de afiș l-au deținut marile imperii, și evenimentele cu impact s-au săvârșit în marile cancelarii europene, chiar dacă acestea s-au poticnit și de buturugi mici (vezi revoluțiile din teritoriile Imperiului Habsburgic sau din coloniile britanice). Până și România este amintită, fiindu-i dedicat un paragraf la p. 376. Este investigat impactul noilor curente ideologice (raționalismul, iluminismul, marxismul) asupra Bisericii și misiunii sale. Departe de a fi o colecție de date importante, scrierea lui Ian J. Shaw este narativă, critică și interpretativă, calități care fac istoria Bisericii din perioada 1789-1914 accesibilă și interesantă pentru public. Nu este de mirare că unii profesori de istorie a Bisericii au hotărât deja să o folosească drept manual pentru studenți și o recomandă a fi folosită ca atare (vezi  aici recenziile de pe pagina editurii).

Respectul pentru autor m-a determinat să primesc cadou o copie a lucrării, mai vechea pasiune pentru istorie m-a stârnit să încep lectura acestui volum, iar calitatea scrierii mi-a ținut interesul viu ca să îl pot încheia. Sunt convins că atunci când se va scrie o istorie a Bisericii sec. XX cu mult interes pentru obiectivitate se va descoperi, după modelul propus de această carte, impactul pe care politicile seculare (atât din sfera socială, cât și din cea politică și managerială) le-au avut asupra Bisericii și împlinirii misiunii sale în lume. Aceasta este istoria Bisericii, un organism cu natură teantropică, cu destin veșnic, dar care temporar locuiește în lume. Cât de frecvent ar trebui să conștientizăm rugăciunea Domnului: „Nu te rog să îi iei din lume, ci să-i păzești de cel rău” (Ioan 17:15). Cel puțin la adunările generale (niște tipare seculare), unde orice fărâmă de firesc iese la iveală în cel mai insolent mod. Sunt mulți care cred că îndeplinesc lucrarea Domnului prin mijloacele lumii, dar mă tem că mare le va fi surpriza când vor constata opusul. Cu siguranță ei îndeplinesc planul lui Dumnezeu, dar responsabilitatea pentru lucrarea în fire le aparține în întregime.

Până atunci, „nu te teme, turmă mică, pentru că Tatălui vostru Îi face plăcere să vă dea Împărăția” (Luca 12:32).

Comentarii închise la Istoria Bisericii moderne

Din categoria Biserica, Carte comentată

Cine sunt evanghelicii și ce cred ei?

Editura Cartea Creștină a publicat  Dicționarul evanghelic de teologie. Pentru detalii se poate consulta pagina editurii (www.ecc.ro). În sfârșit avem o unealtă de mare calibru (și la propriu și la figurat) care ne permite un răspuns informat și complet la întrebările de mai sus și chiar mai mult. După cum îi spune și titlul însă, nu teologia este evanghelică, ci dicționarul. Așadar întreprinderea este evanghelică, exercițiul teologic cuprins în acest dicționar este evanghelic. Prin urmare vom găsi pe paginile lui și personalități și categorii care nu sunt evanghelice, dar care sunt cunoscute în teologie pentru impactul lor. Un asemenea volum merită să își găsească locul în orice bibliotecă de liceu sau universitate. Cu siguranță intelectualii îl vor găsi folositor și vrednic de găzduit în biblioteca personală, printre cărțile lor cele mai valoroase.

Comentarii închise la Cine sunt evanghelicii și ce cred ei?

Din categoria Biblia şi societatea, Carte comentată, Utilităţi pentru adunare

Note despre cartea Bunătate: o teologie bazată pe învăţătura Domnului Isus Cristos (Cartea Creştină, Oradea, 2010).

Acesta al patrulea articol ocazionat de lectura cărţii lui Iosif Ţon publicată în 2010. Celelalte articole pot fi citite aici, aici şi aici.

Probleme de traducere din limba ebraică

Ţon citează Mica 6:8 într-un format personal pe care îl consideră „traducere după original”: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine! Şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti bunătatea hesed şi să umbli perseverent cu Dumnezeu” (p. 65). De fapt aceasta este traducerea oferită de Cornilescu cu următoarele schimbări: Ţon a înlocuit „mila” cu „bunătatea hesed”, „smerit” cu „perseverent” şi „Dumnezeul tău” cu „Dumnezeu”. Nu ştim care este diferenţa dintre bunătatea obişnuită şi bunătatea hesed şi dacă Vechiul Testament face această diferenţă, pentru că Ţon nu ne predă această lecţie. Iosif Ţon ar mai fi trebuit să ne spună şi ce este în accepţiunea sa o traducere exactă după original? O traducere literală sau o traducere care redă sensul cuvintelor?

O traducere exactă este dificil de realizat pentru că versetul nu este tocmai uşor, mai ales în jumătatea ei secundă. Varianta tradiţională preferă: „Ţi s-a spus, omule, ce este bine şi ce aşteaptă Domnul de la tine, decât să faci dreptate şi să iubeşti îndurarea şi să umbli umil cu Dumnezeul tău” (NIB, NIV, NRS, RSV, printre altele). Adverbul „umil” este înlocuit de unii cu „înţelept sau circumspect” pe baza unor asemănări cu textele din Sirah (16:25; 31:22; 42:8) şi termenul akribeia (A se vedea comentariul lui Bruce K. Waltke la Mica din lucrarea The Minor Prophets, vol. 2: Obadiah, Jonah, Micah, Nahum, Habakkuk, Baker, Grand Rapids, MI, 1993).

O altă variantă ar putea fi după cum urmează: „Ţi s-a spus, omule, ce este bine şi ce aşteaptă Domnul de la tine, decât să faci dreptate şi să iubeşti îndurarea şi să trăieşti cu atenţie umblând cu Dumnezeul tău.” A Concise Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament (ed. William L. Holladay, Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1988) traduce haţnea‘ prin „a trăi cu grijă”.

O altă variantă de traducere a celei de-a doua jumătăţi ar fi: „[…] decât să faci dreptate, iubire îndurătoare şi modestie umblând cu Dumnezeul tău”. Această variantă este propusă de Bruce K. Waltke, preluată de la un alt autor, pe baza izbitoarelor asemănări dintre acest verset şi citate din Manualul disciplinei, un document din comunitatea esenienilor de la Qumran (1QS 4:5; 5:4; 8:2). Pentru aceasta primul infinitiv construit (’ahavat) este interpretat în relaţie cu substantivul hesed care îl urmează. Relaţia dintre aceşti doi termeni este unică în Vechiul Testament. (Vezi din nou Bruce K. Waltke la Mica din lucrarea The Minor Prophets, vol. 2: Obadiah, Jonah, Micah, Nahum, Habakkuk, Baker, Grand Rapids, MI, 1993) Forma verbală de hifil infinitiv absolut din rădăcina ţn‘  este şi ea rară. Ea a fost interpretată de acelaşi autor cu funcţie adverbială pentru infinitivul construit lehet care o urmează (vezi Bruce K. Waltke şi M. O‘Connor, An Introduction to Biblical Hebrew Syntax, Eisenbrauns, Winona Lake, IN, 1990, §35.3.3b). În plus forma verbală de hifil din rădăcina ţn‘ este un hifil denominativ, adică o formă verbală realizată din substantivul din aceeaşi rădăcină (vezi Bruce K. Waltke şi M. O‘Connor, An Introduction to Biblical Hebrew Syntax, Eisenbrauns, Winona Lake, IN, 1990, §27.4).

Expresia „a umbla cu Dumnezeu” apare în adevăr şi în Geneza 5:24 şi 6:9, cu privire la Enoh şi, respectiv, Noe. Aici însă forma verbală folosită este de hitpael care presupune reciprocitatea. Ţon scoate de pe mânecă o explicaţie alambicată care nu are nimic în comun cu formularea în sine: „Expresia «a umblat cu Dumnezeu», ce apare în Geneza 5:24 şi în Geneza 6:9, exprimă trăirea continuă şi îndelungată în intimitate cu Dumnezeu şi în ascultare de Dumnezeu” (p. 66). Nici durata şi nici natura relaţiei dintre Dumnezeu şi om nu reies din forma verbului. O activitate continuă ca cea pe care ar fi avut nevoie Iosif Ţon în Geneza 5:24 şi 6:9 ar fi fost cu totul alta (specialiştii ştiu despre ce este vorba). În Mica 6:8 forma verbală din rădăcina hlk este cu totul alta, adică un infinitiv construit (leket), care clarifică infinitivul absolut dinaintea sa (haţnea‘).

O altă încercare de traducere, calificată drept „traducere după originalul ebraic”, apare la p. 66: „Care Dumnezeu este ca Tine, care porţi nelegiuirea, treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-şi ţine mânia pe vecie, Se delectează în a face acte de bunătate (hesed). El se va întoarce şi va avea îndurare faţă de noi, El va călca în picioare nelegiuirile noastre şi va arunca în fundul mării toate păcatele noastre. Vei da adevăr lui Iacov, bunătate (hesed) lui Avraam, ce ai jurat părinţilor noştri în zilele de odinioară.” (Cf. Mica 7:18-20) Din nou, textul nu este o traducere din originalul evreiesc, ci schimbarea unor cuvinte din versiunea Cornilescu cu altele preferate de Iosif Ţon: „a purta” în loc de „a ierta”, „se delectează în a face acte de bunătate” în loc de „Îi place îndurarea”, „El se va întoarce şi va avea îndurare faţă de noi” în loc de „El va avea iarăşi milă de noi”, „păcatele noastre” în loc de „păcatele lor”, „adevăr” în loc de „credincioşie”, „bunătate” în loc de „vei ţinea cu îndurare faţă de Avraam”.

Iată cum ar arăta o traducere din textul ebraic: „Cine este Dumnezeu cum eşti tu, [care] ridică păcatul şi trece cu vederea vina rămăşiţei moştenirii lui? [El] nu îşi ţine mânia pe vecie, ci El Îşi găseşte plăcerea în îndurare. [El] se va întoarce îndurându-se de noi, zdrobind păcatele noastre. El va arunca în adâncimile mării toate păcatele lor. Vei arăta credincioşie lui Iacov şi îndurare lui Avraam, aşa cum ai jurat părinţilor noştri în zilele din vechime.”

Observaţi schimbul persoanei, de la persoana întâi („noi”, „păcatele noastre”) la persoana a treia („păcatele lor”)? Aceasta este o tehnică frecvent folosită în scrierile profetice. Iosif Ţon a corectat-o fără alte explicaţii suplimentare. La fel a procedat şi Noua traducere în limba română. Chiar dacă ’emet poate avea sensul de adevăr în contextul paralelismului cu hesed, nu poate însemna decât „credincioşie”. Verbul „a purta” poate avea conotaţii nedorite în limba română, motiv pentru care „a ridica” este mai potrivit. În fond este vorba despre o povară pe care nu o mai poartă cel vinovat, ci este luată de altcineva, adică de Dumnezeu. Perifraza „se delectează în a face acte de bunătate” nu este obligatorie într-o traducere. Este doar un exces de zel în a explica ceea ce reprezintă tema cărţii Bunătate. Dacă fiecare predicator ar traduce prin perifraze termenii de care este interesat personal sau în care a scormonit puţin dincolo de suprafaţă, unde am ajunge cu traducerea Bibliei? De ce dintr-o dată hesed este tradus prin acte de bunătate, iar un verset mai jos este tradus simplu prin „îndurare”? Acelaşi termen a fost tradus altădată „bunătate hesed” (!)

La p. 348 Iosif Ţon pretinde că exact aceiaşi termeni, traduşi de dânsul ca „toiag” şi „baston”, sunt folosiţi atât în Psalmul 23:4 ca şi în Geneza 49:10. Afirmaţia este doar pe jumătate adevărată, pentru că numai termenul şebet (ebr., toiag) apare în ambele texte. Şebet face pereche în Geneza 49:10 cu termenul mehoqeq (ebr., sceptru), pe când în Psalmul 23:4 este asociat cu miş‘enet (ebr., toiag), un sinonim al lui şebet.

Deşi vorbeşte despre sensul termenului tov, Iosif Ţon îşi permite să categorisească versificaţiile diverselor traduceri fără să le înţeleagă, doar pentru că nu folosesc termenul pentru care dânsul a optat. La p. 60 afirmă astfel: „Nici Noua traducere în limba română (Silviu Tatu) nu aduce îmbunătăţire, ci se dovedeşte a fi mai degrabă prozaică: «Daţi laudă Domnului căci este bun! – Veşnică-i este îndurarea!»” Versiunea la care se face referire nu este a lui Silviu Tatu, pentru că la ea a lucrat un colectiv de traducători şi stilişti. Niciodată nu mi-am asumat această traducere şi cine o face, ori este ignorant, ori rău intenţionat. Faptul că nu apare al doilea „căci”, inclus de cele mai multe traduceri, se datorează interpretării că acesta marchează vorbirea directă într-o cântare responsorială. Desigur realităţi ca aceasta nu contează pentru cel care consideră că singurul text tradus corespunzător este cel care se potriveşte propriilor găselniţe.

Probleme de transcriere fonetică

Dintre variantele de transcriere fonetică a termenilor din limba greacă şi ebraică, Iosif Ţon preferă una populară. Nu este nimic rău în aceasta cu condiţia ca să fie coerentă. Astfel consoana chi este tradusă când cu „c” ca în crestotes (p. 23-24), când cu „h” ca în haris (p. 77-79). Consoana iota este transcrisă când cu „y” când cu „i”, chiar în cazul aceluiaşi cuvânt: anty-typos (p. 106) şi anti-typos (p. 107).

De ce să transcriem „shalom” (p. 280) şi nu şalom, din moment ce am transcris hesed şi nu „khesed”? Din moment ce se preferă varianta populară, şalom ar fi fost opţiunea cea mai naturală.

Probleme de citare şi transcriere din greacă

La p. 238 Iosif Ţon citează din textul grecesc Coloseni 4:12 astfel: hoti stete teleioi kai pepleromenoi en panti thelemati tou Theou (p. 238). Textul grecesc din ediţia a 27-a revizuită a Noului Testament este însă altfel: hina stathete teleioi kai pepleroforemenoi en panti thelemati tou Theou. Pe aceeaşi pagină se persistă în greşeală când aceeaşi formă verbală pepleroforemenoi este citată de două ori, tot greşit: pepleromenoi. Forma subliniată este inexistentă în limba greacă a Noului Testament. Forma citată greşit de Ţon apare în Coloseni 2:10 (şi în Rom. 15:14 şi Flp. 1:11) şi reprezintă un participiu pasiv masculin plural din rădăcina plero, care se traduce „plini”. Forma corectă pepleroforemenoi este tot un participiu pasiv masculin plural dar din altă rădăcină, peplerofero, care se traduce „încredinţaţi pe deplin”. Aceasta nu mai apare altundeva în Noul Testament. Desigur transcrierea populară nu ne ajută să facem diferenţa dintre omicron (o scurt) şi omega (o lung), cu care se încheie fiecare dintre cele două forme de infinitiv.

La p. 262 se citează din Marea Trimitere: Mathete ta panta ta ethne. Isus nu a spus „literalmente” aşa ci, conform aceleiaşi ediţii greceşti a Noului Testament: matheteusate panta ta ethne. Din nou problema nu este numai de confuzie a unei forme verbale şi introducere a unui articol fără rost, ci persistenţa în greşeală, pentru că apare în aceeaşi formă şi la p. 311. Forma citată de Ţon este mathete, dar ea apare doar în 1Corinteni 4:6 şi este o formă de conjunctiv aorist persoana a doua plural, din rădăcina manthano (gr., a învăţa prin experienţă). Această formă apare în patru locuri din evanghelii: Matei 9:13; 11:29; 24:32; Marcu 13:28. Forma corectă matheteusate este un imperativ aorist persoana a doua plural, din rădăcina matheteuo (gr., a face ucenici).

În final, să observăm că termenul german Weltanschaung (p. 312) se scrie cu dublu „u”: Weltanschauung. Înţeleg că un alt termen, poate ceva mai cunoscut printre români, pentru a exprima o concepţie despre lume şi viaţă ar fi „metafizică”.

Concluzii

Este evident faptul că lucrarea Bunătate: o teologie bazată pe învăţătura Domnului Isus Cristos nu are pretenţia de a fi o carte academică pentru motivul simplu că nu posedă indexuri, bibliografie şi note explicative. În plus, stilul autorului este narativ, accesibil, homiletic. Această realitate transpare destul de evident din faptul că se citează autorităţi la modul general (cu foarte puţine excepţii unde se citează câte un autor explicit) şi autorul se citează pe sine in extenso. Atunci ne putem întreba pe cine doreşte să impresioneze autorul cu citarea unor termeni în original? Aceasta este o practică frecventă printre cei care fără să aibă cunoştinţele necesare bravează cu informaţii din alte limbi în studii, predici şi cărţi.

Mulţimea greşelilor în folosirea textului grecesc al Noului Testament pe parcursul lucrării vine în evident contrast cu contribuţia „tinerilor teologi” pe care i-a consultat Iosif Ţon: Radu Gheorghiţă, Sorin Sabou, Ionel Teodorescu şi Liviu Ţiplea (p. 8), din moment ce primii doi sunt specialişti chiar în limba greacă. Nu-mi rămâne decât să concluzionez că ei nu au văzut manuscrisul final cu citatele din limba greacă. Prin urmare lista de specialişti cărora li se aduce mulţumiri în Prefaţă este doar o acoperire pentru autorizarea argumentelor autorului care a fost neglijent cu textul original.

Autorul greşeşte prea des ca să putem afirma că ar fi acasă în domeniul limbilor biblice. Singura explicaţie este că autorul simte nevoia de a-şi consolida argumentele prin referinţa la surse. Ei bine, dacă este să se facă o referinţă exactă la originalul grecesc sau ebraic al Bibliei, atunci trebuie să se facă în mod corect, iar dacă nu se cunosc limbile în cauză nu este nicio problemă, există autorităţi care pot fi creditate corespunzător. Dacă teza este construită mai întâi şi apoi sunt căutate textele biblice relevante pentru susţinerea acesteia, atunci autorul are grave probleme de argumentaţie şi nu numai. Mai ales când textele citate integral sunt puţine şi sunt considerate fundamentale pentru argumentaţie, atunci acestea puteau fi verificate şi reverificate până când erau transcrise cu acurateţe.

Comentarii închise la Note despre cartea Bunătate: o teologie bazată pe învăţătura Domnului Isus Cristos (Cartea Creştină, Oradea, 2010).

Din categoria Biblia românească, Biblia şi societatea, Carte comentată

Un alt român, doctor în Vechiul Testament

Un alt român şi-a finalizat studiile de doctorat în domeniul Vechiului Testament. Ovidiu Creangă şi-a susţinut teza cu titlul The Conquest of Memory: Israel’s Identity and the Commemoration of the Past in Joshua’ Conquest Narrative [Josh. 1-12]  în septembrie 2009 la King’s College, Londra. În ianuarie 2010 i s-a conferit şi titlul de doctor (PhD). Editura Sheffield Phoenix Press urmează să-i publice în curând teza lui Ovidiu.

Teza încearcă să citească naraţiunea cuceririi Ţării Făgăduinţei (Iosua 1-12) din perspectiva temei deuteronomiste a comemorării şi transmiterii cuvintelor Legii ca act de identificare şi perpetuare a identităţii colective israelite. Contextul istoric în care aceste idei s-au dezvoltat în forma narativă pe care o are textul biblic în forma sa masoretică este exilul babilonian, unde problema existenţei continue a lui Israel ajunge la un punct critic. În exil fiind, descendenţii clasei politice şi religioase iahviste (din curtea regelui Iosia reformulează conceptele deuteronomiste, în aşa fel încât întoarcerea în Ţara Făgăduinţei este nu numai posibilă (la o dată viitoare) ci şi paradigmatică pentru identitatea „adevăratului” Israel în exil – contrar altor opinii susţinute de facţiuni din anturajul regilor Ioiachim şi Zedechia şi a guvernatorului Ghedalia.

Tradiţiile fragmentare ale eroului efraimit Iosua sunt împletite cu cele cultice pentru a produce modelul de israelite potrivit pentru noul context post-exilic. Pe lângă caracteristicile de lider şi preot în asemănarea lui Moise, teza analizează şi atributele masculinităţii lui Iosua, dat fiind faptul că ideile teologice şi de gen sunt folosite împreună de autorii / editorii exilici pentru a combate sincretismul religios şi tendinţele de asimilare printre israeliţii deportaţi în Babilon.

În concepţia autorilor / editorilor iahvişti, lipsit de Iahve, Israel este destinat uitării, precum locuitorii din trecut ai Canaanului, feminizaţi în moartea lor ruşinoasă înaintea lui Iosua. Urmarea legilor lui Moise, pe de altă parte, garantează reposedarea Ţării Făgăduinţei şi triumful memoriei israeliţilor exilici ca popor a cărui identitate este (re)scrisă în solul promisiunilor divine, asemenea celor conduşi de Iosua-ben-Nun.

Ovidiu Creangă a absolvit studiile teologice la Universitatea Emanuel din Oradea în 1999, fiind licenţiat în acest domeniu de Universitatea Bucureşti. Şi-a continuat studiile în teologie la Facultatea de teologie din Osjek, Croaţia, şi a obţinut titlul de Master prin intermediul Oxford Center for Mission Studies şi University of Leeds în 2001. S-a căsătorit cu Rebecca Chamberlain (of Charlevoix, Michigan) în 2001 şi au urmat împreună studii doctorale in Londra. Momentan sunt stabiliţi în Washington D.C., SUA.

Pe lângă recenzii în jurnalele de specialitate, Review of Biblical Literature, Journal for the Study of the Old Testament, Strata: Bulletin of the Anglo-Israeli Society şi Crucible: A Christian Journal of Social Ethics, a mai publicat în calitate de editor, Men and Masculinity in the Hebrew Bible and Beyond (see: http://www.sheffieldphoenix.com/showbook.asp?bkid=168), tot la Sheffield Phoenix Press. O altă publicaţie, co-editată, este Ethical Thinking at the Crossroads of European Reasoning (Prague, CZ: IBTS Publishing House, 2007). Vezi: http://books.google.com/books/about/Ethical_Thinking_at_the_Crossroads_of_Eu.html?id=EiUDLwAACAAJ

Actualmente lucrează ca cercetător la US Holocaust Memorial Museum şi conferenţiar de studii ebraice la Wesley Theological Seminary.

Comentarii închise la Un alt român, doctor în Vechiul Testament

Din categoria Carte comentată, Personalităţi, Publicaţii

Cum a ajuns păcatul atât de influent? (Mica 2-3)

Păcatul acţionează prin influenţe din aproape în aproape: Samaria  Lahiş – Ierusalim. 

Încă din capitolul 1 suntem avertizaţi că păcatele identificate de Dumnezeu în cetăţenii Ierusalimului, provin din influenţa Samariei (1:9) şi a Lahişului (1:13). Păcatele Samariei au ajuns să influenţeze pe locuitorii Iudeei până în apropiere de Ierusalim. Cum capitala Iudeei nu era departe de graniţa cu Regatul de Nord nu este greu de imaginat că influenţa morală a efraimiţilor a ajuns şi la Ierusalim.

Într-o lume ca şi a noastră în care unul dintre cuvintele de ordine este globalizarea (adică se gândește în termeni globali), într-o lume măcinată de relativism (adică se resping absolutele), într-o lume în care ideile circulă de pe un meridian pe altul la fel de repede ca şi oamenii, nu ne putem mira de faptul că ceea ce se întâmplă într-un loc îndepărtat de pe faţa pământului ajunge şi la noi cu viteza sunetului.

Înainte ca să se inventeze aeronavele era nevoie de mai mult timp pentru călătorie, motiv pentru care şi impactul ideilor era simţitor mai redus, se făcea din aproape în aproape. Persanii sunt până astăzi apreciaţi pentru faptul că au inventat sistemul poştal, astfel încât în câteva zile decretele imperiale ajungeau la cunoştinţa cetăţenilor de la marginile imensului lor imperiu.

Astăzi ideile bune circulă repede, dar cele rele prind și mai repede viză de emigrare şi primul avion. Este uşor să ne disculpăm aruncând vina pe alţii, pe originatorii ideilor şi pe colportorii lor. Este adevărat că Dumnezeu îi judecă aspru pe cei care pun pietre de poticnire înaintea semenilor lor (Mt. 18:6-7). Totuşi, fiecare suntem responsabil în dreptul nostru cu ceea ce facem cu răutatea pe lângă care trecem: o luăm cu noi, o ferim din drum sau o ignorăm. Vezi situaţia din Grădina Eden în care Adam este ţinut responsabil pentru familia sa, dar aruncă vina pe soţia sa, iar când Eva este confruntată ea aruncă vina pe şarpe. De fapt fiecare era responsabil în dreptul său: Adam că nu îşi folosise discernământul şi a încălcat porunca lui Dumnezeu, Eva că nu îşi folosise autoritatea asupra fiarelor şi s-a lăsat indusă în rebeliune.


Păcatul acţionează în lipsa referenţilor sfinţeniei.

Lahişul este o cetate fortificată construită de Solomon şi reparată de alţi regi după el pentru a proteja capitala Iudeei de invaziile dinspre sud-vest. Pentru că nu aveau Templu şi, deci, le lipseau constrângerile religioase ale iudeilor de la Ierusalim, locuitorii din Lahiș îşi permiteau să se manifeste în orice fel găseau de cuviinţă. Modul de viaţă samaritean îşi găsise loc în viaţa cosmopoliţilor din Lahiş.

A fi cosmopolit înseamnă a fi pestriţ, a accepta diversitatea ca şi o caracteristică naturală a societăţii. De regulă ei i se ataşează toleranţa faţă de stilul de viaţă al altora. Nicio problemă în această convingere câtă vreme ea nu afectează concepţia noastră despre lume şi viaţă. De la cosmopolitul tolerant până la pierderea absolutelor nu este cale lungă. Ea trece, însă, în mod obligatoriu prin demobilizarea religiei. Când cosmopolitul ajunge să proclame relativismul ideilor şi irelevanţa religiei atunci avem o problemă gravă.

Cosmopoliţii nu sunt stânjeniţi de oamenii sfinţi care îşi fac ritualurile lor în clădiri consacrate, sau se manifestă în tăcere în locuri publice. În parcurile englezeşti până şi creştinii se uită cu admiraţie la yoginii care fac exerciţii de respiraţie şi meditaţie. Creştinii care proclamă public cu vocea convingerile lor sunt consideraţi o pacoste. Mai multă trecere au ţigăncile care ghicesc viitorul în parcurile de distracţie decât evangheliştii itineranţi.

Secularizarea înseamnă în primul rând pierderea patrimoniului Bisericii în proprietatea statului. Totuşi secularizarea are şi un alt sens, acela prin care ceea ce ţinea de apanajul Bisericii este însuşit de stat. Educaţia, asistenţa socială şi moralitatea au fost secularizate. Astăzi cine mai îndrăzneşte să-şi educe copiii acasă? Câţiva separaţionişti încăpăţânaţi. Cine mai îndrăzneşte să facă asistenţă socială? Câteva biserici locale în care se află creştini cu inimă largă. Cine mai îndrăzneşte să dezbată public chestiunea moralităţii? Prea puţini teologi şi mai mulţi diletanţi, dar insuficienți şi aceştia. Statul vrea să ne ia dreptul de a ne educa proprii copii nu pentru că o face mai bine, ci pentru că nu vrea să îi educăm în spiritul Evangheliei. Statul ne-ar lua dreptul de a face asistenţă socială pentru că în Biserică nu permitem lenevia şi parazitismul și nu îi vom asista pe cei iresponsabili. Statul vrea să ne ia dreptul de a face morală, pentru că normele aspre ale moralei creştine nu potrivesc toleranţei şi relativismului majorităţii.

Domnul Isus declara despre ucenicii Săi care trăiesc după modelul Său că sunt sarea pământului şi lumina lumii (Mt. 5:13-16). Dacă sării îi lipseşte capacitatea de a săra, nimic nu mai împiedică degradarea lumii. Dacă lumina se transformă şi ea în întuneric, nimic nu mai împiedică intrarea lumii în beznă totală. O dată ce glasul Bisericii va înceta să se mai audă, răutatea se va manifesta în toată mărimea şi urâciunea ei. Pavel îi învăţa pe tesalonieni că manifestarea deplină a Anticristului nu se poate face până când „cel care-l împiedică acum să fie dat la o parte” (2Tes. 2:7). Nu este clar cine este acesta, dar câtă vreme mai există o voce care proclamă diferit decât majoritatea şi proclamă standardul dreptăţii lui Dumnezeu, răul nu are cum să se manifestă în toată puterea. Fie ca Biserica să reprezinte elementul care adduce echilibrul în lume.

Tot Domnul Isus atrăgea atenţia ucenicilor că, întrucât toată lumina vine prin ochi, „ochiul rău” lipseşte tot trupul de lumină. „Ochiul rău” este o expresie care înseamnă avariţie, lăcomie de avere (Mt. 20:15; Mc. 8:20-23; cf. Deut. 15:9; 28:54-56; Pr. 23:6; 28:22). Aceasta este cea mai crasă evidenţă a lipsei dragostei de fraţi despre care ap. Ioan avea curajul să spună că dovedeşte trăirea în întuneric (1Ioan 2:8-11).

În capitolele 2 şi 3 profetul Mica adaugă acestor cauze altele mai specifice.

Păcatul acţionează prin poftele fanteziste ale oamenilor (2:1-5).

Dumnezeu le demască prin Mica şi le şi condamnă. Oamenii au fantezii de toate felurile, dar în cele mai multe dintre acestea se imaginează în situaţii nerealiste, sau care nu se vor întâmpla niciodată în realitate. Este potrivit şi de dorit să-ţi acorzi timp pentru planificarea activităţilor din ziua şi perioada următoare. Este o problemă când activităţile acelea sunt păcătoase prin faptul că Îl exclud pe Dumnezeu din ele. Mica îi sancţionează pe aceia care vor să ajungă latifundiari pe spesele micului proprietar, luându-i-se pe bani puţini mijloacele de existenţă. În contextul evreiesc proprietatea imobiliară putea fi înstrăinată numai ca ultim mijloc pentru supravieţuirea familiei şi trebuia însoţită de protecţia socială a comunităţii faţă de el.

În societatea modernă proprietăţile au un alt regim. Există, însă, prea mulţi agenţi imobiliari care au făcut cu neruşinare averi din vânzarea la supra-preţ a unor terenuri cumpărate la preţuri derizorii de la mici producători aflaţi în faliment sau în incapacitate de plată. Unde este onoarea aici? Lumea fără Dumnezeu o numeşte spirit capitalist. Aceasta este mai degrabă cămătărie cu acte în regulă. Cumpărătorii nu au urmărit binele comunităţii, să redea agriculturii terenurile respective, ci binele personal în defavoarea celorlalţi deposedaţi de bună-voie de singura lor sursă de venituri. De ce încă este posibil ca într-o țară europeană ca România să existe cămătari? Pentru că nu există o lege care să le interzică activitatea, astfel încât cei vulnerabili să nu le caute ajutorul. Presiunea de a avea lucruri chiar dacă nu au posibilitatea să le cumperi şi să le întreţii este prea mare pentru unii oameni.

Iacov îi învăţa pe fraţii înstăriţi din adunare să fie mai moderaţi cu planificările şi să admită că împlinirea acestora depinde de Dumnezeu (Iv 4:13-17). Cât de corect poate să fie să cumperi hectare de teren, să le scoţi din circuitul agricol şi fără să investeşti nimic în ele (drumuri, apă, canalizare, curent, etc) să le vinzi pe parcele la un preţ de 50-100 de ori mai mare? Cât poate fi procentul câştigului tău? De ce la noi în ţară se poate aşa ceva, iar în altele mai civilizate nu se poate? Pentru că păcatelor nu li se spune pe nume, nu pentru că ele nu ar exista.

Sentinţa pentru oameni de această speţă constă nu numai în pierderea proprietăţilor şi a moştenitorilor. Dumnezeu în dreptatea Lui va găsi mijloacele pentru ca aceste lucruri să se întâmple. Principiul care este la lucru aici este următorul: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi! Nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi! Iertaţi şi veţi fi iertaţi! Daţi şi vi se va da! Căci cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura!” (Luca 6:37-38) Pe cei care au deposedat pe alţii doar pentru ca să-şi mărească luxul, Dumnezeu îi va deposeda de proprietăţile lor.

Regele Ahab a ţinut cu tot dinadinsul să aibă proprietatea lui Nabot, nu pentru a construi un obiectiv de interes naţional, ci pentru a avea o grădină de zarzavaturi mai aproape de casă. Când s-a izbit de refuzul lui Nabot, soţia lui i-a venit în ajutor şi l-a deposedat prin forţă pe bietul om de moştenirea lui. Dumnezeu l-a judecat sever pe Ahab pentru insolenţa lui, promiţându-i deposedare de tot ce are şi desfiinţarea dinastiei. Când a auzit Ahab ce planuri are Dumnezeu cu el (uluitor lucru se întâmplă acum!), s-a pocăit. Sentinţa nu a mai putut fi schimbata: Ahab a avut parte de o moarte violentă, Izabela a fost asasinată, ţara a fost slăbită prin invazii, iar dinastia lui Ahab a fost ştearsă de pe faţa pământului în timpul domniei fiului său de către Iehu.

Acelaşi ap. Iacov ne atrăgea atenţia că Dumnezeu încearcă pe credincios, iar ispitirea nu este lucrarea Sa. Ispita face uz de capul de pod existent în fiecare om: pofta. Aşadar momeala constă în împlinirea unei pofte, împlinirea unei dorinţe care ne oferă o experienţă nouă, un avantaj, o cunoştinţă suplimentară. Aşa cum au constatat şi primii oameni în Grădina Eden, invitaţia şarpelui li s-a părut bună pentru că „rodul pomului era bun de mâncat, plăcut la înfăţişare şi de dorit să facă pe cineva înţelept” (Gen. 3:6). Când momeala este muşcată apare păcatul ce atrage înstrăinarea de Dumnezeu (Iv 1:12-15).


Păcatul este promovat de exemplul rău al profeţilor (2:6-13, 3:5-8). 

Dacă păcatul ar veni doar de la cetăţeni certaţi cu legea şi cu Dumnezeu, tot ar mai fi speranţă pentru ţară. Însă când liderii ţării sunt deturnaţi de la scopul promovării şi menţinerii unui standard de moralitate în ţară, atunci ce speranţă mai poate fi pentru locuitorii ei?

Constatăm că pe vremea lui Mica profeţii fuseseră demobilizaţi de la rolul lor de a sta în picioare vertical ca referenţi ai moralităţii şi pretind că predicarea de tipul celei promovate de Mica sabotează moralul poporului. Profetul Ieremia a fost găsit vrednic de moarte de unii dintre contemporanii săi pentru că descurajează poporul prin mesajele sale (26:11; 38:4). Săracul Ieremia nu le prea avea cu politica. Profetul Amos a fost izgonit din Samaria de profetul de curte Amaţia, care a căutat să-i intenteze proces la rege pe baza acuzei de lezmajestate (Amos 7:11-12). Profeţii contemporani lui Mica preferau în schimb să vorbească despre îndurarea lui Dumnezeu, despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cu Israel (2:7).

Mica nu se rabdă, ci le scoate în evidenţă toate relele pe care le fac, de data aceasta parcă şi mai bine nuanţat (2:8-9). Deposedarea săracilor de proprietăţile lor fără niciun interes pentru măsuri de protecţie socială, îi califică pe aceşti oameni exact pentru sentinţa anunţată deja şi repetată încă o dată: pierderea proprietăţilor şi plecarea în exil (2:10). Ce se mai poate face unui popor care şi-a învrăjbit cetăţenii între ei? Ce viitor mai are un popor în care duşmănia îl macină din interior?

Mica demască tipul de profet preferat de un popor cu astfel de orientări: profetul care anunţă belşugul şi oportunităţi de huzur şi benchetuire. Profetul Amos îşi demască pe contemporanii din Samaria care promovau alte valori decât cele inspirate de Dumnezeu şi le puneau pumnul în gură profeţilor (Amos 2:12). În Samaria erau la modă câteva slogane: „Domnul, Dumnezeul oştirilor este cu noi!” (Amos 5:14) „Ziua Domnului vine în folosul nostru” (Amos 5:18), „Suntem la adăpost pe muntele Samariei” (Amos 6:1), „Suntem nişte viteji” (Amos 6:13-14), „nu se va apropia de noi nenorocirea şi nu ne va ajunge” (Amos 9:10).

Profeţii se făceau responsabili de înstrăinarea poporului prin faptul că inventau vedenii în funcţie de client. Dacă erau întreţinuţi şi aveau clienţi generoşi, profeţii erau inspiraţi să anunţe vremuri de pace. Pentru aceia care nu le ofereau sprijin material aveau predicţii mai războinice. Pentru că au făcut această distincţie între clienţi şi nu şi-au luat în serios vocaţia, care îi obliga să se lase la îndemâna lui Dumnezeu pentru mesajele lor, profeţii urmau să fie judecaţi. Ei vor urma să nu mai primească niciun fel de revelaţie şi vor fi împiedicaţi să le aibă chiar şi atunci când vor încerca să şi le inducă. Aşa se face că vor rămâne inutili, muţi şi ruşinaţi.

Spre deosebire de aceşti profeţi profesionişti, Mica musteşte de Duhul lui Dumnezeu, fapt care se vede prin chemarea la dreptate socială adresată lui Israel şi confruntării sale cu păcatul săvârşit (3:8). Originea modestă a profetului Mica din Moreşet nu îl împiedică să se înfrunte cu profeţii cu pedigree din Samaria şi Ierusalim, pentru că de partea sa era Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Profetul Amos nu se jena să admită faptul că el nu facea parte din breasla autorizată a profeţilor (7:14-15), dar nici nu-l împiedica să aducă cu autoritate un mesaj pentru ţară, pentru nobili şi chiar pentru profetul Amaţia.

Profetul Ieremia ne mai învaţă ceva cu privire la concurenţa dintre profeţi. Dumnezeu în înţelepciunea lui permite să coexiste profeţii autentici cu profeţi falşi. Profeţiile optimiste se află în gura profeţilor falşi atunci când ţara merge într-o direcţie greşită şi situaţia este deplorabilă. Profeţiile de judecată sunt o dovadă a inspiraţiei divine pentru că îndrăzneala de a aduce un mesaj de acuzare a omului necăjit nu poate veni din înţelepciunea omenească. Întrucât omul necăjit caută mângâiere, predicatorul care vrea să aibă trecere înaintea audienţei sale nu aduce vorba despre sentinţa lui Dumnezeu, ci despre ieşirea din necaz. Exact această mângâiere o caută omul când vine acasă la soţia lui, sau la pahar (Pr. 31:6-7).

Păcatul este promovat de exemplul rău al căpeteniilor (3:1-4, 9-12)

Liderii poporului lui Dumnezeu, dintre câte popoare există pe pământ, trebuiau să ştie mandatul pe care îl aveau. În numele lui Dumnezeu, Mica îi ţine responsabili pe conducătorii poporului său pentru ca nu erau garanţii dreptăţii în Israel. De la ei exista aşteptarea de a cunoaşte standardul dreptății şi de a fi pasionaţi pentru împlinirea dreptăţii în ţară. Realitatea contrazicea această aşteptare legitimă, pentru că purtarea lor arăta opusul. Jupuirea israelitului este o metaforă pentru modul în care cetăţenii sunt extorcaţi de toate resursele lor, aşa puţine câte sunt. Ca şi cum nu ar fi fost destul, imaginea este suplimentată de o alta şi mai gravă, care descrie victima ca pe o bucată de carne fiartă în cazan, procedură prin care tot ce este mai folositor este dat uşor de pe oase. Culmea nebuniei arătată prin această imagine sugerează că exploatarea omului nu se opreşte aici, ci este continuată cu fierberea oaselor pentru săpun. Ce se poate spune despre liderii unui popor care îşi înfometează propriul popor şi îl exploatează prin dări şi biruri, negându-le până şi bruma necesară pentru supravieţuire, făcând din concetăţenii lor nişte morţi vii. Peste aceşti oameni care nu s-au arătat vrednici de încrederea lui Dumnezeu, Mica anunţă sentinţa Domnului: „când vor striga către Domnul, El nu le va răspunde” (3:4).

Ezechiel a folosit metafora cazanului pentru Ierusalim de două ori în cartea sa (cap. 11, 24). A doua ocazie a coincis cu ajunul căderii Ierusalimului sub armatele lui Nebucadneţar. Domnul îi descoperă lui Israel că urmează să procedeze întocmai cum au făcut liderii lui Israel cu poporul Domnului şi nu va fi mai fi timp pentru revocarea decretului Său. Dumnezeu va pune în vasul suferinţei cele mai bune bucăţi de carne şi le va fierbe până se vor topi şi oasele, aşa încât cazanul va putea curăţit de rugina sa (vinovăţia pentru infidelitatea cetăţii). Ezechiel încheie: „A venit vremea şi voi face întocmai! Nu te voi cruţa, nu voi avea milă şi nu-Mi va părea rău! Vei fi judecată după purtarea ta şi după faptele tale.” (Ez. 24:14)

După ce le atrage din nou atenţia profeţilor, Mica revine la liderii poporului şi le găseşte ca şi notă comună corupţia generalizată manifestată prin plăţi ilicite. În loc să cunoască dreptatea (3:1) aceşti lideri sucesc dreptatea şi au silă faţă de dreptate (3:9), în loc să iubească binele aceşti lideri iubesc răul (3:2), în loc să zidească Ierusalimul prin dreptate, aceşti lideri îl zidesc prin nedreptate şi violenţă. Cu toţii – judecători, preoţi şi profeţi – sunt fascinaţi de îmbogăţire peste noapte, motiv pentru care sunt dispuşi să altereze tot ce este sfânt şi drept pentru o plată ilicită (3:11). Ce este mai strigător la cer este faptul că, în ciuda acestui comportament deviant, liderii mai au şi curajul să pretindă: „Domnul este în mijlocul nostru. Nu va veni peste noi nicio nenorocire!” (Mica 3:11)

Domnul le atrage atenţia evreilor că nedreptatea socială şi corupţia generalizată face devoţiunea nefolositoare. Unele dintre cele mai celebre cuvinte ale profeţiei lui Mica se referă tocmai la importanţa copleşitoare a dreptăţii în raport cu religia. În Mica 6:6-8 sunt puse în contrast arderile-de-tot cu dreptatea şi Dumnezeu arată înspre esenţa relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său care priveşte schimbarea caracterului, nu a religiei. Folosindu-se hiperbola, profetul subliniază că nici măcar jertfele umane nu au niciun folos câtă vreme caracterul a rămas neschimbat.

Tocmai din pricina liderilor, Dumnezeu va aduce ruina peste Ierusalim şi întreaga naţiune va avea de pierdut (3:12). Ce este de făcut când liderii nu mai dau ascultare profeţilor, sau când aceştia şi-au asigurat sprijinul profeţilor pentru relele lor? În societatea democratică, poporul se poate pronunţa prin vot împotriva liderilor care l-au dezonorat.

Sentinţa de demolare a Ierusalimului şi de scoatere din circuit a capitalei lui Iuda trebuie să fi venit ca un duş rece peste iudei. Oricât de incredibilă părea această predicţie, din moment ce Ierusalimul găzduia Templul Domnului, exact aceasta avea în vedere Dumnezeu să se întâmple. Regele Ezechia a înţeles mesajul trimis de Mica, a cerut consilierea profetului Isaia şi s-a rugat cu smerenie înaintea Domnului, iar Domnul i-a promis că aceste cuvinte drastice nu se vor împlini în vremea domniei sale (2Regi 20). Nici chiar regele Ezechia nu a fost grabnic la ascultare de Dumnezeu, pentru că mai întâi a încercat tot ce i-a stat în putinţă: pregătirea de război şi plata unui tribut foarte generos (inclusiv din vistieria Templului – 2Regi 18:7-16). Numai după ce şi-a văzut ţara dată cu tăvălugul, fortificaţiile demolate şi numai când asirienii au bătut la porţile Ierusalimului Ezechia s-a întors cu umilinţă spre Domnul prin profetul Său. Uneori aşa face Dumnezeu cu cel pe care îl iubeşte: îi ia mai întâi toate proptele, toate mijloacele în care el se încrede, pentru ca să se poată încrede numai în Domnul.

Pictorul spaniol Francisco de Goya scria în 1797 pe una dintre picturile sale: „Somnul raţiunii naşte monştrii”. El se imagina în tablou somnolent, punând capul pe o masă pe care scria aceste cuvinte. În felul acesta imagina rostul autorului într-o lume a ideologiilor în continuă schimbare. Evident, mulţi au preluat acest citat celebru şi l-au folosit pentru a comenta pe marginea relelor din societate. Noi suntem creştini şi cred că somnul raţiunii poate să fie calificat drept lipsa vegherii (1Pt. 5:8-9).

Oracolul despre vremuri mai bune (2:12-13)

Am păstrat pentru sfârşit partea cea mai bună. Chiar dacă nu lipsesc, oracolele de speranţă sunt aşa de puţine în Mica. Amos dăduse un singur semnal de speranţă abia la sfârşitul cărţii (9:11-15). Mica nu s-a răbdat până la sfârşit: el şi-a presărat cartea cu crâmpeie de speranţă. În 2:12-13 este primul dintre ele. Altele apar în capitolele 4, 5 şi 7.

De data aceasta promisiunea de mai bine anunţă vremuri mai bune pentru … rămăşiţa poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu promite că îl va strânge pe poporul Său de pe unde este împrăştiat, îi va da siguranţa necesară şi un lider nou ca Împărat, niciun altul decât Domnul Însuşi. Acelaşi viitor este văzut şi de Ezechiel, care anunţă că Dumnezeu Însuşi va prelua conducerea poporului Său şi nu se va mai încrede în păstori omeneşti (Ez. 34). Zaharia vede mai clar momentul în care Dumnezeu Însuşi va deveni pastorul poporului Său, Îl vor îndepărta, vor realiza ce au făcut, se vor întoarce cu pocăinţă spre Dumnezeu şi „Domnul va fi Împărat peste tot pământ” (Zah. 14:9).

Comentarii închise la Cum a ajuns păcatul atât de influent? (Mica 2-3)

Din categoria Carte comentată, Mica

Cum „a împlinit” Domnul Isus Legea lui Moise?

În recent publicata carte Bunătate, Iosif Ţon acordă o mare importanţă învăţăturii Domnului Isus, motiv pentru care Predica de pe Munte ajunge să fie considerată Constituţia Împărăţiei, Noua Lege sau textul Noului Legământ, până acolo încât a înlocuit cu totul Legea de pe Sinai (p. 144). Ţon afirmă că Domnul Isus afirmă în Matei 5:17 că nu a venit să anuleze „Legea sau Profeţii” (un termen care defineşte VT), ci să împlinească. Ţon afirmă că Domnul Isus se opune aici Legii lui Moise, abrogând-o pe cea veche (p. 144) ca şi cum cuvintele Domnului s-ar înţelege astfel: „Să nu credeţi că am venit să contrazic profeţiile din Vechiul Testament, ci am venit să le împlinesc”. Ţon afirmă că sensul termenului „a împlini” este de a se realiza o profeţie (p. 145). Tot în acest context Ţon afirmă că expresia „aceste porunci” (Mt. 5:19) se referă la cele nouă fericiri de la începutul capitolului 5 (p. 145).

Cu toate acestea, în predica pregătită şi dată pe postul Europa Liberă în 27 ianuarie 1985 (publicată în volumul Predica de pe Munte, vol. 1, Cartea Creştină, 2000), Ţon susţinea că Domnul Isus a împlinit profeţiile din VT dar şi S-a supus poruncilor din VT, că avea o foarte înaltă percepţie cu privire la VT, că scrierile tuturor apostolilor sunt la fel de autoritative între ele ca şi în raport cu VT, că cine promovează o învăţătură inferioară acestei înalte perspective a Domnului asupra Legii îşi pune în pericol moştenirea veşnică. În predica din 3 februarie 1985 Ţon susţinea că învăţătura Domnului Isus era împotriva învăţăturii fariseilor şi nu a Legii lui Moise. Dat fiind că predicile au fost publicate în 2000, fără niciun comentariu din care să reiasă o schimbare. Concluzia este că schimbarea convingerilor a survenit cel mult pe parcursul ultimilor zece ani.

Totuşi termenii „anula” şi „împlini” sunt opuşi unul altuia şi se definesc unul pe altul prin contrast (Mt. 5:17). Verbul kataluo înseamnă „a invalida, a abroga, a pune capăt legitimităţii unei realităţi”. Verbul pleroo se poate înţelege el însuşi ca „a da sensul real, deplin”, care se potriveşte cu antonimul său. Antecedentul expresiei „aceste porunci” (v. 19) este Legea din v. 18 şi „Legea şi profeţii” din v. 17. Domnul Isus nu era împotriva standardului dreptăţii pe care îl reprezenta Legea lui Moise care era perfect, ci era împotriva interpretării rabinice dată Legii. De aceea, Domnul zice că dreptatea ucenicilor Săi trebuie să o depăşească pe cea a scrupuloşilor farisei (Mt. 5:20). De aceea poruncile contrazise nu sunt citate din Lege cu formula consacrată „este scris”, ci din tradiţia evreiască prin expresia „aţi auzit că s-a zis”.

Predica de Munte nu este o înlocuire a Legii lui Moise. Aceasta prevedea o mulţime de legi care vizau convieţuirea în colectivitate. Domnul Isus este foarte personal şi vorbeşte despre devoţiunea personală a ucenicilor săi, adică despre modul în care să-ţi îndeplineşti spiritualitatea în mod individual. Din acest motiv prevalează principiul purtării în ascuns în ce priveşte dărnicia, postul şi rugăciunea. Principiul care sintetizează învăţătura Sa este subliniat către final: „Tot ceea ce aţi dori să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel. În aceasta este cuprinsă Legea şi Profeţii.” (Mt. 7:12, cf. Mt. 22:35-40) Exact acelaşi lucru spunea şi Legea: „să iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19:18). Din acest motiv nu i-a fost greu nici fariseului să dea o sinteză a Legii lui Moise atunci când a fost solicitat (Luca 10:25-28).

Câteva autorităţi care interpretează cuvintele Domnului Isus din Matei 5:17-20 ca descriind intenţia Domnului Isus de a trăi după standardul Legii includ printre alte nume şi pe următoarele: Ulrich Luz, H.M. Ridderbos, R.H. Mounce, G. Maier, W.C. Allen, C.L. Blomberg, B. Fărăgău şi mulţi alţii.

Câteva principii biblice la care Ţon a evitat să dea răspuns:

  1. Legea este un întreg. Pe ce se bazează împărţirea Legii lui Moise în legi morale, civile şi ceremoniale? O lege ceremonială nu era cu nimic inferioară unei legi morale. Se putea muri şi din încălcarea rânduielilor preoţeşti la fel ca şi din necinstirea părinţilor. Nici Domnul Isus şi nici apostolii nu fac diferenţa dintre legile VT ca fiind ceremoniale, civile sau morale. Din contră, ap. Pavel foloseşte reglementarea cu privire la permisiunea de a lăsa boii să pască atunci când treieră (Deut. 25:4), pentru a vorbi despre plata cuvenită apostolilor şi presbiterilor Bisericii (1Cor. 9:9; 1Tim. 5:18).
  2. Biblia Bisericii primare era VT cu referire la care ap. Pavel afirmă: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi pe deplin echipat pentru orice lucrare bună” (2Tim. 3:16-17). Biserica primară folosea vreun alt text cu valoare normativă? Autoritatea în Biserică era asigurată de apostoli şi profeţi, primii aducând prin predicare învăţătura şi istoria lui Isus, profeţii asigurând călăuzirea pe termen scurt, dar textul era acela al VT.
  3. Conciliul de la Ierusalim nu s-a referit la problema abrogării VT sau a Legii lui Moise, ci la problema circumciziei, reglementarea dinaintea dării Legii care era legată de identitatea naţională a evreilor (F. ap. 15). Alte probleme legate de respectarea unor zile şi de dietă sunt adresate de Pavel în Romani 14.
  4. În discursul paulin se face distincţie între îndreptăţirea prin Lege şi moralitatea apreciată după standardul Legii (vezi v. 15-23 în contextul din Romani 6 şi Galateni 5:4-14 în contextul întregii epistole). Când a învăţat apostolul Pavel că Legea lui Moise a fost abrogată ca şi standard de moralitate, din moment ce învăţătura moralizatoare este profund ancorată în Legea lui Moise? Pentru început se poate vedea pasajele moralizatoare din Romani 12-15 şi Efeseni 4:17-6:9. Trăirea în Duhul care se opune trăirii în fire, în ciuda faptului că însăşi mintea poate fi supusă Legii lui Dumnezeu (Rom. 7:25), nu este amorală. Din contră, Duhul ne ajută să ne ţinem firea sub control. După ce standard ne ajută Duhul a ne ţine firea sub control? Există un altul decât Legea lui Dumnezeu? Noi nu suntem socotiţi drepţi pentru că suntem ireproşabili faţă de Legea lui Dumnezeu, ci pentru că avem credinţa în Domnul Isus. Aceasta nu ne disculpă în vreun fel a trăi în imoralitate (Rom. 6:15-23).
  5. Ap. Iacov subliniază că faptele trebuie să urmeze credinţei, altfel aceasta rămâne moartă. Esenţa moralităţii este dată de Legea împărătească, cea mai însemnată dintre legi (Iv 2:8-26). Ap. Iacov nu a învăţat că Legea lui Moise a fost abrogată ca şi standard de moralitate.
  6. Dacă Legea se poate sintetiza în două porunci: iubirea lui Dumnezeu şi a semenului, înseamnă oare că Legea a fost abrogată? Nicidecum nu se poate face un asemenea exerciţiu deductiv. Legea lui Moise are la bază nişte principii imuabile, perfecte, inspirate de Dumnezeul care nu se schimbă, dar care au fost incorporate în limbajul şi practica societăţii patriarhale sclavagiste a mileniului II a.Chr. Aceasta înseamnă că creştinii sec. al XXI-lea au datoria de a extrage principiile din Legea lui Moise şi prin călăuzirea Duhului Sfânt şi după modelul Domnului Isus şi al apostolilor să le incorporăm de o manieră relevantă pentru societatea în care trăim.

Comentarii închise la Cum „a împlinit” Domnul Isus Legea lui Moise?

Din categoria Carte comentată, Etica Vechiului Testament