Arhive pe categorii: Arte vizuale

Prelucrare de imagine cu unelte teologice

Blogul „statu” 2010 in review

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

Healthy blog!

The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

Crunchy numbers

Featured image

Madison Square Garden can seat 20,000 people for a concert. This blog was viewed about 63,000 times in 2010. If it were a concert at Madison Square Garden, it would have performed about 3 times.

In 2010, there were 86 new posts, growing the total archive of this blog to 354 posts. There were 55 pictures uploaded, taking up a total of 23mb. That’s about a picture per week.

The busiest day of the year was January 13th with 533 views. The most popular post that day was Versiunea Dumitru Cornilescu şi avatarurile sale.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were search.conduit.com, romblogdigest.blogspot.com, providentaoradea.ro, ro.wordpress.com, and romaniaevanghelica.wordpress.com.

Some visitors came searching, mostly for bee movie, silviu tatu, crown jewels, studiul vechiului testament, and psalmul 23.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Versiunea Dumitru Cornilescu şi avatarurile sale June 2007
1 Like on WordPress.com,

2

Invitaţie la drum March 2007

3

Bee Movie January 2008

4

Bijuteriile în Biblie February 2009

5

Biblia NTR este disponibilă September 2008

Some of your most popular posts were written before 2010. Your writing has staying power! Consider writing about those topics again.


Comentarii închise la Blogul „statu” 2010 in review

Din categoria Arte vizuale

Un avatar pe o pânză de păianjen

În sanscrită avatar înseamnă „descindere” şi este folosit pentru a desemna abilitatea zeilor, ca şi Vişnu de exemplu, pentru a lua forma trupească a oricărei vieţuitoare şi a locui pe pământ. De aici şi preocuparea hinduşilor pentru protejarea vieţuitoarelor. Diverse religii orientale au extins ideea întrupării sufletului în diverse vieţuitoare şi la oameni, oferindu-le astfel şansa unei noi vieţi, deşi de cele mai multe ori într-un trup dintr-un nivel inferior al sferelor vieţii. Ideea este regăsită şi în alte religii ale lumii, de la cele mai antice până la cele mai moderne. Liviu Rebreanu, scriitorul român interbelic, a exploatat această idee în nuvela Adam şi Eva, la fel cum înaintea sa a procedat Mihai Eminescu în nuvela Avatarurile faraonului Tla.

Prin filmul Avatar Cameron prelucrează ideea personalităţii virtuale, care i-a captat atenţia din moment ce lucrează la continuarea acestui film. Regizorul James Cameron este cunoscut şi pentru alte realizări SF care au făcut istorie precum seria Terminator, Abyss şi Aliens. Fără îndoială că în conştiinţa publică Cameron a rămas cunoscut ca regizorul filmului Titanic. În anul în care a fost lansat filmul Avatar (2009) au apărut şi alte producţii cinematografice care speculează pe marginea aplicaţiilor şi implicaţiilor unui trup telecomandat: Surrogates şi Cargo. Tema trupului controlat dintr-un alt trup a fost cu mult succes exploatată şi în trilogia Matrix de fraţii Wachowski (1999, 2003).

Povestea care încorporează mesajul lui Cameron în Avatar, regizor şi scenarist în acelaşi timp, are cel mai exotic cadru posibil: o altă planetă locuită din Univers, anume Pandora. Aici totul există la o scară gigantică: planeta are mai mulţi sateliţi, vieţuitoarele au trei perechi de picioare şi două perechi de ochi, umanoizii sunt mai înalţi decât oamenii veniţi de pe Terra, au mai puţine degete, dar sunt dotaţi cu coadă, munţii (numiţi Aleluia!) plutesc în semi-imponderabilitate. Ceea ce este cu adevărat surprinzător este că întregul ecosistem se află într-o stare de echilibru, armonie şi comuniune. Enya este o forţă care îi uneşte pe toţi şi toate şi le permite simţire comune, mai ales în cazul în care supravieţuirea le este pusă în pericol. Populaţia umanoizilor se numeşte NAVI şi este împărţită în mai multe triburi împrăştiate pe suprafaţa planetei.

În căutarea lor după minereuri, oamenii au ajuns pe Pandora, un nume sugestiv pentru calamităţile ascunse în ea pentru om, nu numai aerul care este atât de toxic încât provoacă moartea în câteva minute. Aşa au dat peste ceea ce a fost numit Unobtainium foarte valoros pe piaţa de pe Terra (20 milioane de dolari kilogramul). Iniţial s-a încercat obţinerea minereului nepreţuit pe cale diplomatică, apoi s-a trecut la colonizarea paşnică a planetei, dar necesarul de minereu este în continuă creştere. Soluţia militară pare a fi tot mai plauzibilă din moment ce unul dintre cele mai mari rezerve de minereu se află chiar sub arborele uriaş unde locuia unul dintre triburile de NAVI. Soluţia aleasă este infiltrarea în tribul lor pentru a determina din interior hotărârea de mutare a locaţiei. Pentru aceasta s-au creat în laborator prin inginerie genetică nişte organisme care reproduc cu exactitate trupul unui NAVI, dar permit omului ale cărui gene au fost folosite la realizarea noului organism să comunice cu el prin intermediul unor complicate sisteme, similare celor care induc somnul criogenic.

Niciunul din grupul celor patru specialişti pregătiţi iniţial pentru această misiune nu are succes în această misiune. Jack Sully, un militar paraplegic, frate geamăn cu unul din membrii grupului iniţial, decedat între timp, este chemat să preia Avatarul fratelui său. Călăuzit de împrejurări providenţial de supranaturale, Jack Sully se integrează în comunitatea de NAVI prin intermediul fiicei şefului de trib, Neytiri, de care îl leagă o strânsă prietenie. Când constată că intenţiile oamenilor conduşi de directorul companiei de exploatare a minereurilor Parker Selfridge şi colonelul Miles Quaritch, conducătorul trupelor de mercenari care le oferea protecţia, Jack Sully se ataşează fără reţineri de cauza populaţiei autohtone care luptă pentru căminul lor. Tema este parcă ruptă din filmele lui Steven Seagal. Dezertând Jack renunţă la orice posibilitate de a se mai vedea recuperat medical, dar nevoia respectivă nici nu mai este resimţită la fel de acut acum când, prin intermediul avatarului său, este capabil să-şi folosească trupul cu mult mai bine decât trupul său real. Până acolo merge această confuzie încât nu mai ştie a face diferenţa dintre realitate şi ficţiune.

Sully va organiza mişcarea de rezistenţă a tuturor triburilor NAVI de pe Pandora pe uscat şi în aer, însă nativii sunt net inferiori invadatorilor din punctul de vedere al tehnicii militare. Când totul părea pierdut, Enya le vine în ajutor băştinaşilor convocând la război toate vieţuitoarele Pandorei. Sub asaltul ierbivorelor „blindate”, a carnivorelor şi răpitoarelor mari de pe planetă, armata oamenilor este înfrântă şi oamenii sunt constrânşi să părăsească planeta. Evident, lupta nu se poate sfârşi înainte ca să aibă loc confruntarea finală între colonel, blindat în robotul său umanoid, şi Jack Sully, ajutat la momentul oportun de Neytiri.

Singurii cărora li se permite să rămână pe Pandora sunt oamenii din echipa oamenilor de ştiinţă care au fost de partea băştinaşilor. În semn de apreciere pentru contribuţia sa la salvarea planetei, lui Jack i se acordă dreptul de a rămâne permanent în trupul avatarului său. Tranziţia se face prin intermediul Enyiei într-o sesiune de rugăciune comună, în urma căreia vechiul Jack moare şi se întrupează definitiv în avatarul său.

Tema exploatată în acest film de James Cameron nu este originală nici ca idee, nici ca formă de prezentare. Dacă cineva se gândeşte că ideea avatarului se potriveşte cu realitatea întrupării lui Cristos atunci greşeşte. Înainte de întruparea lui Cristos prin fiul Mariei, El nu s-a întrupat în alte trupuri, cum unii creştini cred, prin Îngerul Domnului. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin profeţi,  în multe rânduri şi în multe chipuri, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1). Cristos nu experimentează mai multe avataruri.

Trupul lui Cristos n-a fost realizat prin inginerie genetică din materialul genetic specific celor două lumi. Faptul că Duhul Sfânt „a umbrit-o” pe fecioara Maria înseamnă că zămislirea Sa a fost miraculoasă. Mai mult de atât nu se poate spune fără a greşi. Trupul Său s-a supus tuturor condiţiilor şi limitărilor vieţii de pe pământ, inclusiv morţii. Cât timp a fost în trup Cristos nu a existat şi în cer: El nu a avut o existenţă paralelă în două trupuri. Cât timp a fost în trup Dumnezeirea a coborât pe pământ cu El.

Trupul Său a fost înviat, transformat, proslăvit şi mutat în lumea de dincolo. Chiar şi în această nouă situaţie, rănile suferite sunt conservate, iar trăsăturile fizice sunt păstrate, astfel încât poate fi recunoscut de cunoscuţi. În plus, Cristos nu a venit pe planeta noastră pentru a rămâne cu noi, ci pentru a ne pregăti pentru o lume mai bună şi a ne duce pe noi acolo cu El.

Percep mesajul lui Cameron din Avatar ca pe un avertisment umanist adresat întregii umanităţi, de a evita exploatarea peste măsură a Mamei-Pământ. Scriptura afirmă că omul are într-adevăr responsabilitate faţă de Pământ în ce priveşte administrarea resurselor sale, dar legătura cu Mama-Pământ nu este de natură spirituală, cum se supralicitează în Avatar sau în religiile orientale. Fără îndoială că există un ciclu al apei în natură, la fel cum există şi un ciclu al energiei, dar acesta nu trebuie personificat ca şi cum apa şi energia ar fi ele însele nişte fiinţe cu care omul s-ar afla în comuniune. Prin creaţie, natura a primit elemente de autocontrol şi a fost dată omului ca locuinţă spre îngrijire. Natura nu este în comuniune cu omul şi nici nu poate fi venerată ca divinitate. Faptul că omul nu îşi înţelege locul în lume şi în univers a generat toate conflictele care au făcut ravagii pe Pământ şi, în ultimă instanţă, va duce la desfiinţarea lui şi la încheierea cataclismică a istoriei umanităţii. Dacă este să credem Biblia, nici măcar părăsirea Pământului, cum crede Stephen Hawking, nu ne permite să evităm deznodământul acesta.

Comentarii închise la Un avatar pe o pânză de păianjen

Din categoria Arte vizuale

Dumnezeu este citat la tribunal

God on Trial (Masterpiece, 2008)

Filmul lui Andy DeEmmony este o miniserie TV apărută în 2008. Tiparul disputei cu Dumnezeu este la fel de vechi pe cât este Biblia. Citind psalmii lui Asaf sau pe profeţii Ieremia şi Habacuc nu este posibil să scapi din vedere această dimensiune a spiritualităţii evreieşti. De această data scenaristul Frank Cottrell Boyce propune argumentaţiile raţionale ale unor minţi iscusite de evrei care provin din cele mai diferite contexte, fie ele religioase sau nereligioase.

Povestirea este relatată din perspectiva unui supravieţuitor care revizitează Auschwitz, acum un muzeu, şi retrăieşte ultimele momente petrecute în lagăr împreună cu tatăl său care a schimbat locul cu el în momentul în care fusese chemat înspre camera de gazare. În scena finală regizorul îi surprinde pe osândiţii evrei în camera de gazare printre care îi imaginează răspândiţi pe vizitatorii de la Auschwitz în vremurile noastre. Filmul se încheie cu întrebarea ghidului adresată supravieţuitorului acestor incidente: „A fost rugăciunea ascultată?” Făcea referire la rugăciunea făcută în momentul în care condamnaţii erau evacuaţi din baracă. Răspunsul vine prompt: „Noi încă suntem aici!”

Miezul povestirii, însă, îl constituie incidentul judecării lui Dumnezeu de către deţinuţii evrei. Personajele tocmai au trecut printr-o selecţie în urma căreia jumătate din baracă îşi aşteaptă execuţia. Scena este asigurată de interiorul unei barăci din lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Unul dintre cei mai insolenţi deţinuţi, Moche, îi provoacă pe tovarăşii săi din baracă la o dezbatere în care îl acuză pe Dumnezeu de relele care li se întâmplă. Evreii se organizează şi înscenează un proces intentat lui Dumnezeu. Completul de judecată este organizat din trei personalităţi ale barăcii: Baumgarten, profesor de lege penală la Universitatea din Berlin, ajunge judecător, Schmidt, un rabin profesor de Tora ajunge avocatul apărării, iar Mordechai, un cercetător ateu ajunge procurorul. La solicitarea de a avea Tora, ca document pe baza căruia stă acuzaţia, se convine că rabinul cel mai renumit dintre ei, cunoscut ca „Tora umblătoare” pentru că o ştia pe de rost, să fie luat în schimbul documentului scris. Apoi acuzaţiile încep să fie proferate, procurorul să orchestreze opoziţia, iar avocatul – apărarea, judecătorul ţinând taberele în echilibru.

Se convine ca acuza adusă lui Dumnezeu să fie călcarea legământului încheiat cu Israel, poporul Său ales. Pe parcursul dezbaterii se conturează câteva direcţii ale acuzării. Premisa de la care porneşte acuzarea este că prin exerciţiul raţiunii omul poate înţelege toate lucrurile, chiar şi pe Dumnezeu. Această presupoziţie va fi infirmată la sfârşitul procedurii când apare afirmaţia că „exercitarea raţiunii nu este de niciun folos în vremuri de haos”.

(1) Dumnezeu este nedrept pentru că îi pedepseşte pe evrei fără discriminare şi îi lasă nepedepsiţi pe neevreii răi, cum este şi Hitler. (2) Pedeapsa nu este proporţională vinei. (3) Dumnezeu foloseşte ca instrumente ale mâniei Sale pe oameni mai răi decât cei pedepsiţi, iar mijloacele de pedepsire sunt extrem de violente. (4) Dumnezeu nu este atotputernic, pentru că nu poate fi atotputernic şi drept în acelaşi timp. Dumnezeu este indiferent. (5) Credinţa în Dumnezeu (monoteismul) este doar o idee (senzaţie, impresie) progresistă profund exploatată politic. (6) Dumnezeu nu este interesat de oameni. Dumnezeu este egoist (exemplele universului imens şi al viespei parazitare). (7) Dumnezeu Şi-a sistat legământul cu Israel şi a încheiat un nou legământ cu un alt popor.

Avocatul apărării conturează câteva răspunsuri la aceste provocări. Premisa de la care porneşte apărarea este că „mintea lui Dumnezeu” nu poate fi deplin înţeleasă. (1) Dumnezeu Îşi poate trece poporul prin vremuri de criză pentru a aduce în fiinţă lucruri noi, nemaiauzite, deosebit de frumoase. Predicţia lui Schmidt că „Războiul se va încheia, Hitler va muri, poporul şi Tora vor continua să trăiască” este repetată ca un refren, dar judecătorul nu acceptă predicţia drept dovadă în procesul care vizează legământul dintre Dumnezeu şi Israel. (2) Dumnezeu nu pedepseşte pe bază de proporţii. Anumite ofense sunt sancţionate cu moartea, unele chiar cu desfiinţarea poporului sau a umanităţii (cf. Potopul). (3) Dumnezeu poate folosi pe oricine ca instrument al mâniei Sale, indiferent dacă omul / poporul acela este moral / imoral sau mai drept decât cel pedepsit (e.g. Nebucadneţar şi babilonienii). (4) În ecuaţia dintre atotputernicia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa mai apare chestiunea liberului arbitru, conform căreia Dumnezeu îi permite omului să se manifeste. Se constată că opţiunile dintre care omul trebuie să aleagă nu sunt întotdeauna cele dorite sau aşteptate. Indiferenţa lui Dumnezeu are precedent în Iov 22. (5) Credinţa în Dumnezeu oferă pace celui care o profesează. Necredinţa nu este deloc mai avantajoasă. (6) Dumnezeu este interesat de toate cele create, pe care le-a făcut atât de minunat şi care se coordonează atât de perfect (exemplul viespei polenizatoare). (7) Credinţa în Dumnezeu trebuie profesată în ciuda argumentelor raţionale, chiar şi atunci când nu aduce niciun câştig.

Caracterul utilitarist al religiei pare a fi propunerea regizorului care surprinde diverse personaje în postura promovării credinţei în Dumnezeu în ciuda raţiunii. Până şi judecătorul Baumgarten, în ciuda verdictului de vinovăţie anunţat la adresa lui Dumnezeu are o convingere surprinzătoare: deşi au fost deposedaţi de toate (familie, proprietăţi, nume), evreii nu ar trebui să nu renunţe de bună voie la ceea ce nimeni nu le poate lua cu sila, adică la Dumnezeu. În finalul filmului, medicul lagărului apare cu lista celor ce urmează a fi executaţi. Moche, cel care a propus tragerea la răspundere a lui Dumnezeu şi a determinat începerea procesului de judecată a lui Dumnezeu, îşi aude strigat numărul şi întreabă panicat: „Acum că l-am găsit vinovat pe Dumnezeu ce mai putem face?” Cel care a adus alocuţiunea finală îi răspunde: „Acum ne rugăm!” Numerele continuă a fi strigate în timp ce în baracă se aude corul evreilor recitând Psalmul 90, psalmul lui Moise.

Câteva lucruri nu se potrivesc Scripturii şi convingerii biblice despre Dumnezeu, pentru că anumite detalii importante au fost trecute cu vederea. (1) Nedepsirea imediată a vinovaţilor şi tolerarea răilor ţine de îndelunga răbdare şi înţelepciunea lui Dumnezeu, despre care nu s-a discutat nimic în film. (2) Pedeapsa păcatului este moartea. În anumite cazuri Dumnezeu a acceptat pedepse mai mici sau înlocuirea în moarte de către altcineva. Este vorba despre har, iar filmul nu vorbeşte nimic despre el. (3) Dumnezeu se poate folosi de oricine pentru a-Şi împlini planul. Este vorba despre suveranitatea lui Dumnezeu, despre care regizorul are o imagine trunchiată. (4) Liberul arbitru este o senzaţie puternică determinată de spiritul de libertate absolută care îl animă pe omul înstrăinat de Dumnezeu. Acesta nu este nicidecum un arbitru în caracterul lui Dumnezeu. Lupta nu se dă între atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, ci între dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu. (5) Credinţa este o abilitate dată supranatural prin care omul are abilitatea de a-şi depăşi condiţia naturală, cu raţiune cu tot. (6) Dumnezeu este o fiinţă desăvârşită, motiv pentru care tot ceea ce creează este perfect. Omul cu abilităţile sale limitate are încă doar teorii despre geneza universului invizibil şi înţelege doar în parte universul vizibil. Cum s-ar putea exprima de o manieră definitivă cu privire la scopul ultim al tuturor lucrurilor? (7) Legământul cu Israel nu a expirat niciodată. „Lui Dumnezeu nu-i pare rău de chemarea făcută şi de darurile oferite”. Legământul a fost extins pentru a include şi pe neevrei. Dumnezeu Şi-a continuat planurile cu Israel prin rămăşiţa lui Israel.

Comentarii închise la Dumnezeu este citat la tribunal

Din categoria Arte vizuale, Etica Vechiului Testament

Cartea care contează – Cartea lui Eli

Albert şi Allen Hughes (regizori) oferă în acest film o povestire surprinzătoare cu privire la presupusa perioadă post-apocalipsă. Apocalipsa a fost adusă de soare, care a ars pământul după ce gaura din stratul de ozon a ajuns la o dimensiune dăunătoare. Situaţia a ajuns cunoscută printre supravieţuitori ca „flash”. Lumea s-a transformat în pustietate, oamenii fiind rarefiaţi, la fel ca toate vieţuitoarele, iar resursele de apă – puţine şi ascunse. Pelicula sugerează dezolarea lumii prin sărăcia culorilor şi tiparul apropiat de un film alb-negru.  Comunităţile înfiripate, indiferent cât de decadente sunt ele, au menirea de a supravieţui pe spesele indivizilor care au ales să se descurce pe cont propriu. O usturătoare ironie la adresa individualismului contemporan! Într-un asemenea context, cultura este cu totul superfulă şi nerentabilă. Oamenii născuţi după Flash sunt analfabeţi şi au puţine pretenţii culturale sau deloc. Valorile estetice sunt cu totul redundante. Obiectele de îmbrăcăminte sunt monedă de schimb pentru apă sau alte bunuri vitale. Singurii oamenii care mai au cunoştinţe şi pretenţii privitoare la ceea ce a fost cândva cultura umană sunt supravieţuitorii.

Eroul filmului este Eli, un supravieţuitor de culoare întrupat de Denzel Washington, care primeşte misiunea (printr-o voce interioară!) de a preda manuscrisul cărţii aflate în posesia sa unei comunităţi umane mai pretenţioase de pe coasta de vest a Americii, cunoscută pentru intenţia de a recupera valorile umanităţii şi de a porni o lume nouă. Înarmat cu o voinţă de fier, cu cunoştinţe de supravieţuire în medii ostile, cu un iPod, o sabie artizanală şi cu abilitatea şi dorinţa de a o folosi, Eli străbate continentul american pentru a ajunge în fosta Californie, acolo unde auzise că se afla această comunitate umană care îşi merita numele. Deşi nu ne este dezvăluită identitatea cărţii se dau nişte indicii chiar de la început, când Eli este înfăţişat citind cartea cu reverenţă şi în mod meditativ. Din interacţiunea cu mişelul filmului, Carnegie jucat de Gary Oldman, se dezvăluie faptul că această carte ar avea semnul crucii pe copertă şi puterea de a controla mulţimile. Pentru Eli ea este cartea care putea aduce salvare.

Carnegie este tipul oportunistului. Supravieţuitor al Flash-ului şi el, creează o comunitate umană ca bază pentru dorinţa lui megalomanică de a stăpâni lumea. Accesul la idealul acesta este mediat de cunoaştere, dar o cunoaştere egoistă. El este în căutarea unei cărţi care îi poate permite realizarea acestui vis pentru puterea pe care considera că o are de a controla masele: Biblia. Trupele sale de hăitaşi pe motociclete abuzează de orice călător întâlnit pentru a-l deposeda de eventualele cărţi, doar-doar va identifica şi o Biblie printre bagajele lor. Orice călător sau trecător prin localitatea lor este verificat în privinţa literaturii pe care o deţine. Aşa se întâmplă şi cu Eli care este găzduit forţat timp de o noapte în hotelul improvizat al lui Carnegie cu scopul de a se afla dacă este purtătorul vreunei cărţi. Mijlocul folosit pentru a descoperi adevărul este o tânără pe nume Solara, născută după Flash, aflată în serviciul lui Carnegie, fiica unei femei oarbe care locuia împreună cu acesta. Fără să reuşească să obţină satisfacţii la avansurile făcute lui Eli, Solara află că musafirul lor citeşte dintr-o carte care avea o cruce pe copertă, că citează din ea şi are ciudatul obicei de a se ruga înainte de a mânca.

În zorii zilei următoare Carnegie smulge aceste informaţii de la Solara şi se grăbeşte să-l surprindă pe musafirul lui, dar acesta îşi făcuse drum afară din hotel pe geam. Conflictul din stradă care a urmat aduce a western. Eli refuză să renunţe la cartea sa şi pleacă indiferent mai departe sub ploaia de gloanţe a amatorilor care nici nu-l atingeau. Constatând că nu e de glumă, Eli ripostează ca un SEAL şi îşi elimină opozanţii, reuşind chiar să-l rănească pe Carnegie, fapt ce îi asigură acalmia încetării focului şi a retragerii sale. Eli se pomeneşte cu Solara, dornică să-l părăsească pe Carnegie şi să-l urmeze în aventura sa pe Eli. Solara încearcă să „cumpere” bunăvoinţa lui Eli deconspirându-i izvorul controlat de Carnegie, Eli intenţionează să călătorească singur mai departe şi o închide acolo. Mai târziu îi va veni în ajutor, într-un mod neînţeles, când Solara va cădea în cursa unor lotri şi este aproape să-şi piardă onoarea şi, poate chiar şi, viaţa.

Îşi vor continua călătoria împreună şi vor da peste o familie de vârstnici. Aceştia încă mai aveau cunoştinţă de regulile bunului simţ şi de artă, dar le foloseau în scopul supravieţuirii lor prin canibalism. Acolo îi vor surprinde următorii conduşi de Carnegie şi Redridge, un mercenar aflat în slujba lui Carnegie şi dornic să pună mâna pe Solaris pentru sine. Lupta cu arme uşoare este încheiată când Carnegie scoate mitraliera de companie şi pur şi simplu taie casa în două. Intuind deznodământul, Eli ascunde Biblia în spatele televizorului, dar şantajat cu executarea lui Solaris, deconspiră ascunzătoare, astfel încât Carnegie intră în posesia comorii mult râvnite. Solara este dată pe mâna lui Redridge, după cum fusese înţelegerea, iar Eli primeşte un glonţ în abdomen şi este lăsat să moară la locul conflictului.

La întoarcerea spre casă, Solara opreşte convoiul celor trei automobile, asasinând pe şoferul maşinii unde se afla ea. Se produce astfel un accident în cursul căruia moare şi Redridge străpuns accidental de sabia lui Eli luată ca trofeu. Tânăra scapă cu viaţă şi reuşeşte să mai scape şi de o altă maşină de urmăritori folosind o grenadă de mână bine plasată. Carnegie renunţă şi se întoarce acasă cu prada sa. Problema care îi mai rămâne acum este deschiderea Bibliei, deoarece aceasta era dotată cu o veritabilă încuietoare. În acest răstimp Solara recuperează maşina avariată în accident, îl caută pe Eli, doar pentru a-l afla pe drumul spre apus. Într-un mod surprinzător, Eli supravieţuieşte mai multe zile ranei împuşcate primite cu această ocazie, timp suficient pentru a călători mai departe spre destinaţia finală.

În cele din urmă, Eli şi Solara ajung pe insula care găzduia comunitatea umană căutată, care reuşise să identifice şi să conserve o mulţime de artefacte cu valoare culturală din lumea veche. Cuvântul care le-a deschis uşa a fost anunţul că se află în posesia unei cărţi valoroase. La insistenţele arhivarului, Eli destăinuie identitatea cărţii aflate în posesia sa: Biblia în versiunea King James. La fel de grăbit să o vadă sunt şi spectatorii care ştiau că Biblia lui Eli fusese luată de Carnegie. Acesta este momentul culminant al cărţii, când eroul nostru face actul de dare-primire a Bibliei din posesia sa către Lombardi, arhivarul coloniei de la Alcatraz. Procesul presupune literalmente dictarea Bibliei verset cu verset, inclusiv cu număr de capitol şi verset. La finalul procesului de dictare, Eli îşi încheie viaţa cu rugăciune de mulţumire pentru săvârşirea lucrării încredinţate, iar Solara se întoarce în lumea ei pentru a rezolva lucrurile rămase nerezolvate şi, probabil, a-şi recupera mama.

De cealaltă parte a lumii, Carnegie deschide încuietoarea Bibliei, doar pentru a afla că are în faţă un document Braille, cu scriere pentru nevăzători. Mai mult, Claudia, femeia nevăzătoare care îl slujea, mama lui Solara, nu este dispusă să-i facă hatârul de a-i citi din ea, ca răzbunare pentru anii de suferinţe îndurate din partea lui. Moartea lui Eli este răzbunată atât prin tipărirea Bibliei şi adăugarea ei la patrimoniul de valori ale lumii, cât şi prin refuzarea accesului la informaţie pentru Carnegie.

Deşi numeroase chestiuni de detaliu cu privire la lumea post-apocaliptică amintesc de recentul film The Road (2009, cu Vigo Mortensen în rol principal), noutatea constă în elementul care stârneşte intriga, anume Biblia. Lupta pentru Biblie, deşi versiunea aleasă cred că este o chestiune conjuncturală, primeşte o nouă dimensiune în această lume nouă. Preţuită pentru învăţătura ei eliberatoare, Biblia este manualul organizării societăţii umane. Accesul la informaţia conţinută în Biblie s-a dovedit, cel puţin în istoria Europei, cheia progresului în societatea umană.

Raportul dintre implicarea şi/sau neimplicarea lui Eli în conflictele care interferau cu vocaţia sa ar putea să ne ofere suplimentar de gândit. Convingerea lui era să evite orice conflict (pentru că acesta, inevitabil, presupunea vărsare de sânge) care nu îl împiedica în atingerea ţelului său. Deşi discutabilă, focalizarea sa pe scop poate să ne inspire, mai ales dacă suntem dintre aceia uşor de deturnat. În ultimă instanţă, filmul fraţilor Hughes speculează pe marginea posibilităţii ca impactul Bibliei să se extindă chiar şi dincolo de limitele imaginabilului. Deocamdată ne putem dori măcar ca fiecare creştin, într-o măsură cât de mică, să fie o Biblia ambulantă la fel ca Eli.

A! Să nu uităm, energia lui Eli provine din credinţa sa. Eli ne spune că „Credinţa înseamnă că ştii ceva chiar dacă nu ştii nimic. Nu trebuie să aibă sens! Doar este credinţă. Este floarea luminii într-un câmp de întuneric.” „Asta e din cartea ta?” întreabă Solara. Eli răspunde sarcastic: „Nu. Este din Johnny Cash. Live in Folsom Prison.” Credinţa este, într-adevăr, convingerea care nu se bazează pe evidenţe, dar este suficientă pentru a întreţine o misiune sacrificială precum cea a lui Eli.

Comentarii închise la Cartea care contează – Cartea lui Eli

Din categoria Arte vizuale

Ghid de artă creştină

Screen shot 2009-11-13 at 11.07.42Arta a existat chiar şi în condiţiile religiei iconoclaste a Vechiului Testament. Motivele geometrice şi florale au împodobit obiectele de cult şi îmbrăcăminte preoţească. Reprezentări de animale reale şi fantastice erau adesea zugrăvite în spaţiile sacre şi decorau revelaţiile uluitoare ale profeţilor despre Divinitate.

Volumul de faţă este o trecere în revistă de natură diacronică a curentelor artistice care au preluat şi prelucrat teme de inspiraţie biblică sau din tradiţia creştină. Survolul acoperă tot ce este reprezentativ în arta creştină de la începuturile sale timpurii până în contemporaneitate. Michelle P. Brown, editorul acestui volum, a invitat un colectiv de specialişti să contribuie la realizarea acestei colecţii de eseuri. Nu a fost pierdut din vedere nimic din ceea ce înseamnă artă în creştinism: sculpturi, mozaicuri, decoraţiuni murale, basoreliefuri, panouri, tapiserii, fresce, manuscrise anluminate, crucifixuri, icoane, obiecte de podoabă şi de uz cultic, capiteluri, vitralii, catedrale, baptisterii şi alte spaţii cultice, etc. Din Africa până în Nordul Europei, de pe continentul american până în Asia, toate tradiţiile creştine îşi găsesc locul pe paginile acestei lucrări. Ocazional sunt alocate articole scurte unor chestiuni semnificative pentru fenomenul artei creştine. Surprinde în mod plăcut discursul echidistant, nedogmatic al comentatorilor. Pentru convenienţa cititorilor redau aici conţinutul volumului:

Ce este arta creştină?

1. Arta primilor creştini: rădăcini iudaice şi greco-romane.

2. Sub semnul crucii: Constantin şi pătrunderea creştinismului în curentul social predominant.

3. Martiri şi mozaicuri: bisericile timpurii din Italia.

4. Răsăritul creştin: arta creştină în Palestina, Armenia, Georgia şi Siria.

5. Africa: arta bisericilor copte din Egipt, Ethiopia şi Nubia.

6. Noua Romă: Împăratul Iustinian şi arta bizantină timpurie.

7. Arta ortodoxiei: Bizanţul şi tradiţia iconografică. Suplimentar: Icoanele din perspectiva unui scriitor de icoane (pr. Regan O’Callaghan).

8. Ascensiunea islamului: islamul şi arta creştină. Suplimentar: Arta creştină în contextele musulmane (prof. Sheila S. Blair şi Jonathan M. Bloom).

9. Barbarii! Arta şi reconvertirea Apusului.

10. Arta imperială: arta în Imperiul Carolingian şi în Imperiul Ottonian. Suplimentar: „Cuvinte transmise posterităţii”: picturi carolingiene ale tălmăcirii şi transmiterii (prof. Herbert L. Kessler).

11. Crucifixuri, ritualuri şi rânduiala creştină: arta anglo-saxonă târzie şi reforma benedictină.

12. Arta romanică: pelerini, cruciaţi şi stilul european. Suplimentar: Estetica monastică şi ascensiunea artei gotice (prof. Conrad Rudolph).

13. Arta gotică: catedralele, universităţile şi urbanizarea. Suplimentar: Vitralii medievale: protectori şi scopuri.

14. Goticul italian: arta şi germenii Renaşterii. Suplimentar: Arta creştină şi oraşul-stat italian (dr. Griffith Mann).

15. Viaţa culturală a oraşelor-stat italiene: umanişti, artişti şi ascensiunea Renaşterii. Suplimentar: Manuscrise, umanism şi patronaj în Florenţa renascentistă (dr. Mark Evans).

16. Apogeul Renaşterii italiene: Madone, papi şi prinţi. Suplimentar: Imagini de bronz şi aramă sunătoare. Semnificaţia şi utilizarea bronzului în contexte creştine (dr. Victoria Avery).

17. Renaşterea septentrională: comercianţi şi meşteşuguri.

18. Stăpânirea de sine în vremuri tulburi: Reformă, opoziţie şi ascensiunea protestantismului. Suplimentar: Controversa asupra imaginilor în timpul Reformei şi Contrareformei (prof. Iole Carlettini).

19. Serenisima Republică veneţiană: meditaţia mercantilă şi preţul artei sublime. Suplimentar: De la Contrareformă la baroc: aspecte ale artei Romei (prof. Daniela Gallavotti Cavallero).

20. Protestantismul şi Contrareforma catolică: pietate cotidiană, manierism şi caracterul teatral al barocului. Suplimentar: Rubens şi teatrul Contrareformei: imaginarul biblic întrupat (prof. Michelle P. Brown).

21. Epoca Iluminismului: raţionalismul, neoclasicismul şi noul imperialism. Suplimentar: Apariţia studiului istoriei artei creştine (prof. Nancy Netzer).

22. Renaşterea misticii şi a romantismului: Blake, anticii şi arta nonconformistă. Suplimentar: Îngăduinţă, prohibiţie, mecenat şi metodism. Relaţia unei denominaţii cu arta (dr. Peter Forsaith).

23. Credinţa şi originile artei nord-americane: Un nou Eden. Suplimentar: Arta populară religioasă (prof. Virginia Raguin).

24. Inovaţia industrială, nostalgia estetică: romantism, prerafaelitism şi redescoperirea spiritului medieval.

25. Artă pentru o eră nouă: realiştii, impresioniştii şi simboliştii.

26. Şocul noului: mecanizare, expresionism, realism spiritual şi originile abstracţionismului. Suplimentar: Artişti evrei, teme creştine (Emily D. Bilski).

27. Impactul modernismului: distrugere, creaţie, abstracţionism.

28. Impactul celui de-al Doilea Război Mondial: suprarealism, simbolism şi renaşterea artei figurative. Suplimentar: Mileniul şi mai departe. O expoziţie de artă creştină contemporană în Marea Britanie (Meryl Doney).

29. Călătoria continuă: Arta pământului (earth art): peisaj, artă şi eco-teologie.

30. Inovare şi tradiţie: căutarea spiritualului în arta contemporană. Suplimentar: Vorbeşte scribul. Realizarea Bibliei Sf. Ioan (Donald Jackson).

31. Quo Vadis? Şi acum, încotro? Suplimentar: Creştinismul şi arta contemporană în America de Nord. Studiul de caz CIVA (dr. James Romaine).

32. Câteva gânduri de încheiere.

Lucrarea, bogat ilustrată, a fost realizată în condiţii grafice excepţionale. Traducerea (Antonela Buligă), corectura (Claudia Dudaş) şi editarea (Daniel Fărcaş) textului românesc este excepţională. Glosarul de termeni şi Indexul de nume facilitează călătoria cititorului prin mileniile de artă creştină.

Prin tot ceea ce este Ghidul îşi merită cu prisosinţă locul printre cărţile de referinţă din biblioteca personală a oricărui român şi în biblioteca oricărei instituţii din România. În plină recesiune economică, editura Casa Cărţii a reuşit din nou să îşi depăşească limitele şi să ofere publicului român o carte memorabilă. Cu siguranţă Ghidul de artă creştină se califică a fi ales drept cadou pentru orice suflet sensibil. Volumul este disponibil în librăriile Humanitas şi librăriile creştine din ţară. Alternativ poate fi achiziţionat direct de la Editura Casa Cărţii din Oradea (contact aici).

Comentarii închise la Ghid de artă creştină

Din categoria Arte vizuale

„Cuvântul în obiectiv” şi la Antenă

Emisiunea „Cuvântul în obiectiv”, mă informează fr pastor Ghiţă Mocanu, realizatorul emisiunii, a început să fie difuzată la Antena 1 regional în fiecare sâmbătă de la orele 11 şi în reluare joia următoare de la orele 16. Primul episod, unul despre consilierea maritală, a fost deja difuzat. Dacă se păstrează ordinea înregistrărilor, mai urmează un episod pe consiliere, două pe istoria bisericii, şi abia apoi cele realizate împreună pe profetismul israelit.

Comentarii închise la „Cuvântul în obiectiv” şi la Antenă

Din categoria Arte vizuale

Dr Seuss’ Horton Hears a Who

horton-hears-a-who-1396Filmul de animaţie realizat după cartea americanului Dr Seuss oferă o deconectare binevenită pentru copii şi tineri deopotrivă. Aliteraţia din spatele titlului, la fel ca şi versificaţia contribuţiilor naratorului conservă contribuţia autorului  originar. Aceasta este creativ îmbinată cu replicile gândite de Ken Daurio şi Cinco Paul.  Regizorii Jimmz Hayward şi Steve Martino reuşesc să creeze o lume exotică dar, totuşi, atât de familiară. Jim Carrey se întrece pe sine în rolul elefantului Horton.

Intriga ne înfăţişează un elefant fericit trăind de unul singur (nerealist desigur) mentorând odraslele câtorva vieţuitoare din junglă. De fapt, realismul nu este preocuparea regizorilor care păstrează natura fantezistă a lucrării lui Dr Seuss spre satisfacţia copiilor. Fericirea este curmată de întâlnirea cu o civilizaţie miniaturală găzduită de un fir de praf aflată în pericol a fi distrusă pentru că şi-a părăsit locul unde fusese găzduită în siguranţă. Odată ce a primit confirmarea că strigătul de ajutor auzit este într-adevăr emis de omuleţii (who) ce populau orăşelul (Whosville) de pe firul de praf, fapt realizat prin intrarea în contact cu primarul acestora, Horton nu îşi va găsi liniştea până când nu va duce firul de praf în cel mai sigur şi inaccesibil loc.

Misiunea lui Horton este complicată de o canguriţă care controlează populaţia junglei cu principiile şcientismului: „Există doar ceea ce putem atinge” şi înclinaţia locuitorilor junglei înspre credulitate motivată de raţiunea de a crede în ceva sublim şi emoţionant. Nici ameninţările, nici prietenul său şoricelul Morton, nici asasinul plătit Vlad, nici chiar gloata violentă nu reuşesc să-l deturneze pe bravul Horton de la misiunea lui. În cele din urmă principiul lui Horton: „O persoană rămâne o persoană oricât de mică ar fi ea”, evident şi morala cărţii şi a animaţiei, se impune când micuţii din Whosville reuşesc să se facă auziţi şi însuşi fiul canguriţei este convins, spre marea dezamăgire a mamei sale, de existenţei unei civilizaţii pe firul de praf.

Criza este dublată de cele petrecute în lumea paralelă din Whosville acolo unde primarul are dificultăţi în a convinge prezbiterii oraşului de situaţia precară a microuniversului lor ce depinde de abilitatea elefantului din cealaltă lume de a-i proteja şi de a le găsi un loc sigur. Civilizaţia acestor whos este ciudată pentru preocuparea pe care o aveau pentru sunet în ciuda aglomerării care le complică situaţia locativă. Soluţia supravieţuirii le vine de la cea mai neaşteptată sursă, singurul băiat al primarului, pe nume JoJo, al 97-lea născut al familiei, care lucra în secret la o foarte neobişnuită invenţie de făcut zgomot (poate chiar muzică).

În cele din urmă piticii din Whosville se fac auziţi graţie contribuţie fără pereche al lui JoJo, Horton scapă de linşare, iar canguriţa cu filozofia ei cu tot este făcută de râs. Firul de praf ajunge în cel mai sigur loc din junglă, iar piticii îşi continuă existenţa netulburaţi. Argumentul lui Horton cu privire la posibilitatea existenţei acestei civilizaţii pe firul de praf susţinut în faţa canguriţei refractare, extinde dezbaterea înspre o şi mai complicată realitate: Poate că şi noi trăim într-o lume la fel de mică în comparaţie cu alta deasupra noastră, care priveşte spre noi cum privim noi la firul de praf. Comunicarea dintre cele două civilizaţii a făcut posibilă supravieţuirea civilizaţiei mai vulnerabile şi o mai împlinită vieţuire a civilizaţiei superioare.

Poate că Dr Seuss nu a avut în minte o altă civilizaţie decât pe cea a … „copiilor” ce îşi desfăşoară existenţa în paralel cu a adulţilor. Persoana rămâne persoană indiferent cât de mică este ea şi trebuie tratată cu demnitate şi consideraţie. Biblia, însă, ne spune că într-adevăr există o civilizaţie superioară nouă, care ne tratează cu toată consideraţia în ciuda diferenţelor de scară. Şi în acest caz cele două civilizaţii au reuşit să intre în contact la iniţiativa celei superioare. Totuşi, în acest caz comunicarea s-a desăvârşit prin întruparea celui mai de seamă reprezentant al civilizaţiei superioare într-o cât mai naturală formă specifică civilizaţiei inferioare, deschizând astfel orizontul înspre recuperarea definitivă a acesteia din urmă prin integrarea ei în cea dintâi. Contactele dintre relatarea fantezistă a Dr Seuss şi relatarea biblică sunt mult mai numeroase şi vă las pe voi să le descoperiţi. Poate că doar din pricina faptului că naraţiunea mântuirii este cea mai superbă relatarea dintre câte s-au spus vreodată pentru că strânge într-un sâmbure tot ce este mai sublim de anticipat şi de dorit.

Comentarii închise la Dr Seuss’ Horton Hears a Who

Din categoria Arte vizuale