Arhive pe categorii: Curs online SVT3

Notiţe de curs la exegeza profeţiei lui Amos

Examen la Exegeza narațiunilor despre patriarhi

În fiecare an mă străduiesc să schimb câte ceva la procedura de examinare. Anul acesta un subiect dintre cele șase date la examenul scris a determinat eșalonarea studenților și mi-a întărit convingerea că nimeni nu poate primi nota maximă. Este vorba despre prelucrarea capitolului 20 din perspectiva secvenței temporale a evenimentelor. Cerința a fost formulată în felul următor: „Realizați secvența temporală a evenimentelor din narațiunea capitolului 20, precizând tipul discronologizărilor.”

1. Dacă presupunem că în spatele fiecărei forme active a unui verb se află un eveniment atunci rezultă următoarea listă de evenimente (punem toate verbele la prezent, iar formele negate și promisiunile neîmplinite le considerăm irealis, adică nu s-au petrecut):

Avraam pleacă de la Mamre la Gherar

Avraam se așează temporar în Gherar

Avraam mărturisește despre Sara

„Sara este sora lui Avraam”

Avraam se teme să spună adevărul

Sara este soția lui Avraam

Avraam spune adevărul (irealis)

Gherariții îl omoră pe Avraam (irealis)

Abimelek trimite după Sara

Oamenii lui Abimelek o iau pe Sara

Dumnezeu se arată în vis lui Abimelek

Abimelek moare din pricina Sarei (irealis)

Abimelek trimite după Sara

Sara este deja soția unui alt bărbat

Abimelek se apropie de Sara (irealis)

Dumnezeu omoară un popor nevinovat (irealis)

Avraam mărturisește despre Sara

Sara mărturisește despre Avraam

Sara este sora lui Avraam

Abimelek este nevinovat

Dumnezeu (re)cunoaște nevinovăția lui Abimelek

Dumnezeu îl păzește pe Abimelek de păcat

Abimelek păcătuiește împotriva lui Avraam (irealis)

Abimelek se apropie de Sara (irealis)

Abimelek o restituie pe Sara lui Avraam

Avraam mijlocește pentru Abimelek

Abimelek își continuă viața

Abimelek o returnează pe Sara lui Avraam (irealis)

Abimelek moare împreună cu ai lui (irealis)

Abimelek se trezește dimineața

Abimelek îi convoacă pe slujitorii palatului

Abimelek le povestește tot ce s-a întâmplat

Slujitorii lui Abimelek sunt înfricoșați

Abimelek îl convoacă pe Avraam

Abimelek greșește față de Avraam (irealis)

Avraam aduce peste casa lui Abimelek un dezastru

Avraam a greșit față de Abimelek

Avraam vede ceva periculos în casa lui Abimelek (irealis)

Avraam mărturisește despre Sara

Sara este sora lui Avraam

Avraam face constatări despre gherariți

Gherariții nu se tem de Dumnezeu

Gherariții îl omoară pe Avraam (irealis)

Sara este sora lui Avraam din același tată

Sara este sora lui Avraam din aceeași mamă (irealis)

Sara este soția lui Avraam

Dumnezeu îl scoate pe Avraam din clanul său

Dumnezeu se sfătuiește cu Sara

Avraam și Sara călătoresc în diverse locuri

Sara mărturisește despre Avraam

Sara este sora lui Avraam

Abimelek face un cadou lui Avraam

Abimelek o restituie pe Sara lui Avraam

Abimelek acordă permisiune lui Avraam

Avraam locuiește în Gherar oriunde dorește

Abimelek dăruiește lui Avraam 1,000 de sicli

Dăruirea a 1,000 de sicli este o dovadă de puritate în relații

Abimelek se apropie de Sara (irealis)

Abimelek este nevinovat

Avraam se roagă pentru Abimelek

Dumnezeu îl vindecă pe Abimelek

Soțiile lui Abimelek nasc

Domnul împiedică nașterea în casa lui Abimelek

2. Dacă le marcăm cu cifre în ordinea prezentată de narator în text, cu sau fără medierea dialogului, constatăm că ele nu au o succesiune logică întotdeauna și unele se repetă (chiar cu insistență). De exemplu ultimul eveniment „Domnul împiedică nașterea în casa lui Abimelek” clarifică ceea ce s-a spus mai devreme ca „Dumnezeu omoară un popor nevinovat (irealis)” sau „Dumnezeu îl păzește pe Abimelek”. Alte evenimente apar mult mai târziu decât ar fi fost locul lor strict cronologic, ca o retrospecție a unor incidente relatate în capitolele 11 și 12, incomplet și acolo. Este vorba despre următoarele evenimente: „Sara este sora lui Avraam din același tată”, „Sara este sora lui Avraam din aceeași mamă (irealis)”, „Sara este soția lui Avraam”, „Dumnezeu îl scoate pe Avraam din clanul său”, „Dumnezeu se sfătuiește cu Sara”, „Avraam și Sara călătoresc în diverse locuri” și „Sara mărturisește despre Avraam”. Aceste alterări ale secvenței strict cronologice se cunosc sub numele de discronologizări.

3. Se poate încerca o variantă mai succintă a evenimentelor din narațiune. De data aceasta am marcat evenimentele cu litere din alfabet, aratând prin aceasta locul pe care l-ar merita în narațiune.

(A) Avraam se stabilește temporar în Gherar

(C) Avraam ascunde faptul că Sara îi este soție

(E) Abimelek o alege pe Sara pentru haremul lui

(F) Dumnezeu îi cere socoteală lui Abimelek

(C) Avraam ascunde faptul că Sara îi este soție (discronologizare reluată analeptic)

(D) Sara ascunde faptul că Avraam îi este soț (discronologizare simplă)

(G) Dumnezeu previne greșeala lui Abimelek

(K) Avraam se roagă pentru Abimelek (discronologizare reluată proleptic)

(irealia) Casa lui Abimelek moare

(H) Abimelek anunță în palat situația creată

(I) Abimelek îl confruntă pe Avraam

(B) Avraam estimează moralitatea gherariților (discronologizare simplă)

(irealia) Gherariții îl ucid pe Avram

(-) Avraam pleacă din clanul lui (discronologizare simplă)

(-) Avraam călătorește cu Sara din loc în loc (discronologizare simplă)

(-) Avraam se înțelege cu Sara să-și ascundă identitatea (discronologizare simplă)

(J) Abimelek îl recompensează pe Avraam și pe Sara

(K) Avraam se roagă pentru casa lui Abimelek

(L) Femeile din haremul lui Abimelek pot naște

(G) Dumnezeu oprește nașterile în haremul lui Abimelek (discronologizare reluată analeptic)

Aceste observații exegetice sunt folositoare pentru a observa tehnica narativă și mai ales preferințe naratorului care ascund intenția sa legată de mesajul textului. Deși narațiunea nu oferă o critică a standardului moral urmat de Avraam și Sara, prin repetarea cu insistență a greșelii sale de a fi ascuns adevărul nu o putem trece cu vederea. Făcând astfel patriarhul a pus în pericol casa lui Abimelek. Prin aceste discronologizări aflăm ce este mai grav la urmă, totul pornind ca o joacă de copii. Prin modul în care este formulată situația gravă din casa lui Abimelek, mereu mai explicită, înțelegem importanța contribuției lui Dumnezeu la biografia lui Avraam și, de ce nu, chiar relația dintre determinism și liber arbitru. Ce a părut a fi la început un accident, era de fapt o sancțiune de la Dumnezeu, adică un mijloc de a evita o greșeală mai mare din partea lui și de a-i proteja pe aleșii Săi.

Comentarii închise la Examen la Exegeza narațiunilor despre patriarhi

Din categoria Curs online SVT3, Exegeza naraţiunilor, Geneza

Dicţionar de imagini biblice – imagini din Geneza

91831-004-851FB7EC(În imagine Marşul lui Avraam, pictură de József Molnár, sec. XIX; Galeria Naţională Ungară, Budapesta.)

Pentru studenţii care au încep exegeza ciclului narativ „Avraam” le pun la dispoziţie articolul referitor la Cartea Geneza din Dicţionarul de imagini biblice, aflat în proces de editare la Editura Casa cărţii din Oradea.

Titlul cărţii ne spune despre conţinutul ei. Geneza este „cartea începuturilor” – sursa validă a informaţiilor despre cum a început universul, istoria umană şi istoria mântuirii. Cea mai mare parte a conţinutului cărţii originează din această orientare – genealogiile, preocuparea cu „generaţiile” diferitelor familii, ca şi etiologiile ocazionale (istorisirile despre cum şi-au primit numele diferiţi oameni sau diferite locuri). Geneza este prin excelenţă istoria *primelor lucruri – primul cuplu, primul *fiu, prima *grădină, primul *păcat, primul *curcubeu, primul fratricid, prima comunitate multilingvă ş.a.m.d.

Schema generală a cărţii constă din două diviziuni: 11 capitole sunt dedicate istoriei primară (originea lumii) şi 29 de capitole istoriei patriarhale (originile poporului Israel). Deşi probabil, pentru cititorii moderni, întreaga carte are o aură de literatură antică, istoria primară este foarte îndepărtată de istoria obişnuită, mult mai elementară, mai puţin specifică decât istoria patriarhilor. Istoria primordială este preocupată de tipologiile universale ale Creaţiei, Căderii, păcatului, judecăţii şi restaurării; istoria patriarhilor, însă, se focalizează asupra istoriei unor familii specifice.

Unele dintre tiparele unificatoare ale cărţii sunt de natură tematică. Suveranitatea lui Dumnezeu străbate cartea de la început la sfârşit. Dumnezeu este o divinitate transcendentă în istoria creaţiei, judecătorul suveran în istorisirile *Căderii şi *potopului, figura autorităţii în istoriile patriarhilor, începând cu chemarea pe care El o adresează lui Avraam. O altă temă unificatoare o reprezintă conflictul dintre răzvrătirea umană şi bunătatea divină. În mod repetat, Dumnezeu alege material uman nepromiţător cu care să lucreze. Un punct de tensiune tangenţial este cel dintre *judecata şi *mila divină.

Relaţia divino-umană este o preocupare a cărţii Geneza. Motivul dominant folosit pentru a ilustra această relaţie este cel al *legământului – o înţelegere (uneori saturată cu imagini despre contract) pe care Dumnezeu o face fie cu rasa umană, fie cu anumiţi indivizi. De fapt, în Geneza există o serie de legăminte: un legământ al faptelor, cu *Adam, un legământ al harului cu Noe, şi unul al credinţei, cu *Avraam şi patriarhii următori. Motivul legământului este însoţit de imaginile secundare ale promisiunii, împlinirii, obligaţiei (cerinţele *ascultării), *răsplătirii şi pedepsei (pentru neascultare; vezi Crimă şi pedeapsă).

Geneza manifestă în acelaşi timp şi unitate narativă. Un aspect al ei constă în distribuţia personajelor. Dumnezeu este protagonistul istorisirii pe ansamblu – cel care creează universul, stabileşte termenii existenţei acestuia şi supraveghează derularea venirii lui în existenţă – ca susţinător, ghid şi judecător. Dar personajele umane sunt la fel de importante, iar dintr-o perspectivă umană, Geneza este o colecţie de istorisiri *eroice. În ciuda bunăstării personajelor secundare sau cu importanţă minoră, schiţa principală a cărţii este istoria unui grup restrâns de personaje puternice, complet dezvoltate: *Adam şi *Eva, *Cain şi *Abel, Noe, *Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, *Iacov şi *Iosif. Istoriile acestora sunt în principale unele domestice – povestiri ce au de-a face cu familii mai mult decât cu popoare.

Geneza este o carte a arhetipurilor. Actul original al *creaţiei este un arhetip pentru noile începuturi, însoţit de imaginile tipice ale fertilităţii şi abundenţei. *Grădina Edenului (Gen. 2) este paradisul pământesc arhetipal, un loc al fericirii idilice, purtării de grijă şi a inocenţei umane. Istoria Căderii (Gen. 3) este construită în jurul arhetipurilor *ispitirii, *crimei şi pedepsei, *decăderii din inocenţă şi al *iniţierii. Istoria *Potopului (Gen. 6–9) este o poveste a crimei şi pedepsei, a distrugerii cataclismice a lumii şi a *mântuirii. Istorisirile mai târzii revin la acest repertoriu iniţial de motive arhetipale de intrigi.

Pe lângă acestea, istoria patriarhilor este dominată de motivul *misiunii, cu un accent pe *călătorie (cartea Geneza este o antologie de istorisiri de *călătorie, începând cu voiajul lui Noe pe mare). Viaţa lui Avraam este primul capitol al unui poem despre căutare, din momentul în care Dumnezeu îl cheamă să îşi părăsească *patria şi să călătorească spre ţara pe care i-o va arăta Dumnezeu. Alături de această căutare după o ţară este căutarea după obţinerea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu privind un fiu şi descendenţi. Patriarhii ulteriori continuă aceste două căutări, aşezate de acum într-un cadru al legământului, astfel că patriarhii se găsesc atât într-o căutare după o ţară şi pentru a perpetua o linie de descendenţi, cât şi într-o continuă străduinţă de a-i fi pe plac lui Dumnezeu.

Cartea este bogată şi în tipologii de personaje, întrucât găsim în ea o veritabilă galerie de personaje universale: *eroi şi eroine, copii vinovaţi, *taţi şi *mame, *soţi şi *soţii, *răufăcători, *înşelători, *nomazi, *fraţi rivali, perverşi sexuali, *regi străini (figuri ale autorităţii), *mirese şi conducători de triburi. Abundă şi arhetipurile vocaţionale: ciobani (sau simpli crescători de animale), agricultori, *constructori, gospodine, *vânători, *slujitori, administratori, brutari, conducători şi curteni (incluzând interpreţii de vise).

Un grup de imagini proeminent îl reprezintă *familia. Încă din istoria primară, dar într-o manieră mult mai accentuată în istoria patriarhilor, ne mişcăm într-o lume a relaţiilor de familie. Datorită motivului legământului, Geneza este străbătută de un puternic sentiment al destinului familiei, cu întregul trib, generaţie după generaţie, preocupat de producerea descendenţilor care vor deveni o naţiune. Genealogiile Genezei sunt ele însele o imagine importantă pe parcursul cărţii. *Pântecul fertil (ridicarea unei *seminţe) este o imagine pozitivă importantă; *sterilitatea este un blestem uman în raport cu care în special femeile sunt dispuse să facă orice pentru a-l evita. În ton cu accentul domestic al cărţii, imaginea *cortului este scena predominantă a acţiunii. Familiile Genezei sunt departe de a fi idealizate; de fapt imaginea care predomină este aceea a familiei disfuncţionale. Citim despre disfuncţia ultimă într-o familie – fratricidul – ca şi despre alte disfuncţionalităţi – ură, gelozie, înşelarea membrilor familiei. Totuşi imaginea nu este în totalitate negativă: reconcilierea fraţilor şi reunificarea familiei apar proeminent în două dintre istoriile familiilor cărţii.

Lumea Genezei este una predominant pastorală în sensul larg al unei lumi a naturii, a *cultivării pământului şi a *creşterii animalelor. Doar câteva episoade sunt poziţionate într-un oraş sau la vreo curte regală (dar şi aici se arată că oamenii sunt foate preocupaţi cu probleme agrare). Pentru cea mai mare parte a cărţii, acţiunea se desfăşoară într-o lume rurală sau de deşert. Visurile conţin în principal imagini naturale. Foarte rar ni se permite să pierdem din vedere importanţa oilor, a caprelor şi a cămilelor. Nevoia de apă este un motiv important, este chiar aproape sinonim cu viaţa şi prosperitatea, la fel cum absenţa apei este o garanţie a lipsurilor şi chiar a morţii. Imaginea înrudită a fântânii răsare, atât ca sursă a apei ce susţine viaţa oamenilor şi a turmelor cât şi ca şi centru al comunităţii.

În ce priveşte ciclul vieţii avem un alt grup de imagini. Istorisirile *naşterilor sunt o subcategorie proeminentă în Geneza. În carte există şi scene memorabile ale *morţii şi *îngropării. Continuitatea *generaţiilor este importantă, şi de aici binecuvântarea tatălui dată fiilor săi pe patul morţii este un ritual cu semnificaţie majoră. Imaginea *dreptului de întâi născut presupune o importanţă mai mult decât obişnuită într-o istorie în care încadrarea într-un legământ şi binecuvântările acestuia însoţesc acest drept.

Un mănunchi final de imagini se referă la închinarea adusă lui Dumnezeu. Construirea de *altare este un semn important al unui închinător al adevăratului Dumnezeu. Imaginea jertfei este mai puţin proeminentă ca în istoria mai târzie a evreilor, dar este prezentă încă din naraţiunea lui Cain şi Abel şi a jertfelor lor (Gen. 4:1–7). *Circumcizia este semnul legământului. *Visurile conţin uneori un mesaj sacru de la Dumnezeu, iar atribuirea de *nume copiilor şi locurilor denotă probleme spirituale mai largi. Mai evidente decât toate sunt dialogurile divino-umane ce apar în carte, iar acestea sunt atât de directe încât ni se spune prea puţin despre oameni care se roagă lui Dumnezeu, ci aproape numai despre Dumnezeu care iniţiază conversaţii cu muritorii.

O calitate a cărţii Geneza ce se încadrează în categoria imaginilor este realismul pătrunzător. Două aspecte ale acestuia sunt în special demne de remarcat. Primul este evident în selecţia materialului: scriitorii includ comportamente imperfecte împreună cu calităţi pozitive ale personajului. Aproape că e mai multă umbră decât lumină în aceste istorisiri eroice deoarece autorii îşi descriu eroii cu bune şi rele. Un al doilea aspect este ridicarea locurilor obişnuite la nivel de importanţă majoră. Geneza nu este în primul rând o carte de istorie internaţională ci una a istoriei de familie. Exceptând evenimentele epocale ale istoriei primare, marea majoritate a evenimentelor consemnate în Geneza n-ar fi incluse în rubricile unui ziar contemporan, ci ar circula în cadrul unei familii.

Comentarii închise la Dicţionar de imagini biblice – imagini din Geneza

Din categoria Curs online SVT3, Exegeza naraţiunilor, Geneza

Mijlocirea profetică (IV)

imagesAmos 8:1-3 

Stăpânul Domn mi-a mai arătat următoarele:[i]

Se făcea că era un coş cu fructe de vară.

El m-a întrebat:

– Ce vezi tu, Amos?

Eu am zis:

– Un coş cu fructe de vară.

Domnul mi-a zis:

– Vine sfârşitul poporului Meu, Israel;

nu-l voi mai cruţa!

În ziua aceea, cântăreţele palatului vor jeli,

[zice] revelaţia Stăpânului Domnului.

Mulţimi de cadavre! Aruncate peste tot! Tăcere! 

Aceasta este a doua vedenie din cea de-a doua pereche de vedenii care au ca element comun necesitatea interpretării. Amos identifică în mod corect conţinutul vedeniei, dar are nevoie de interpretare pentru a înţelese sensul ei. Calea interpretării trece printr-un joc de cuvinte imposibil de redat în limba română, pentru că se bazează pe omonimia dintre „vară” (qaiţ) şi „sfârşit” (qeţ). Coşul cu fructe de vară se referă la fructele care se culegeau la sfârşitul verii (august-septembrie). O temă similară este regăsită şi într-una din vedeniile profetului Ieremia, cu diferenţa că acolo erau două coşuri, unul cu smochine timpurii şi altul cu smochine răscoapte şi trecute. Totuşi acolo semnificaţia vedeniei nu mizează pe jocul de cuvinte, ci doar pe simbolistică.

Fără să destăinuie mai multe detalii despre finalul care îl aşteaptă pe Israel decât făcuse până în acest moment al profeţiei sale, Amos vine cu o confirmare suplimentară că sfârşitul este hotărât şi nu mai este nimic care să reţină deznodământul. Dezastrul care stă să vină fără întârziere are două componente: distracţia de la palat va fi înlocuită de bocire şi măcelul lui Israel va amuţi de uimire pe supravieţuitori. Termenul v’rot, un hapax legomenon, probabil derivat din substantivul v’r pentru „cântec”, face referire la bocitoarele profesioniste de la palat.

Imaginea finală a celei de-a patra vedenii este enorm de sumbră prin tragismul ei exprimat prin intermediul a trei propoziţii exclamative, ultima constituită dintr-o simplă interjecţie onomatopeică: „Mulţimi de cadavre! Aruncate peste tot! Tăcere!” Pasivul care traduce singurul verb din această linie poetică rezultă din vocalizarea diferită de cea sugerată de masoreţi. Liniştea invocată aici este un ecou al solicitării similare din 6:10. Ca şi acolo, şi aici senzaţia de sfârşit de lume şi de durere copleşitoare impune un respect pe care chiar şi bocetul îl tulbură. Tăcerea invocată peste haosul din ţară, deocamdată doar imaginat de profet, ne întoarce în timp la începutul lumii. Dumnezeu urmează să decreeze ceea ce tot El a creat.

Comentarii închise la Mijlocirea profetică (IV)

Din categoria Curs online SVT3

Profetismul este o slujbă vocaţională

BR00-6512Amos 7:10-17

Amaţia, preotul de la Betel, a trimis mesageri la Ieroboam, regele lui Israel, ca să i se spună:

„Amos conspiră împotriva ta în mijlocul poporului Israel;

ţara nu mai poate suporta toate cuvintele lui.

Iată ce spune Amos:

«Ieroboam va pieri de sabie,

iar Israel va fi dus în exil departe de patria sa»“.

Amaţia i-a spus apoi lui Amos:

„Văzătorule, cară-te de aici în ţara lui Iuda,

mănâncă-ţi acolo pâinea

şi acolo să profeţeşti!

Să nu mai profeţeşti la Betel,

căci el este sanctuarul regelui

şi casa de închinare a împărăţiei“.

Amos i-a trimis răspuns lui Amaţia zicând:

„Eu nu sunt profet,

eu nu sunt nici fiu de profet,

eu sunt doar cioban şi polenizator de smochini sălbatici.

Domnul m-a luat de la oi

şi Domnul mi-a zis:

«Mergi de profeţeşte poporului meu Israel!»

Acum, ascultă Cuvântul Domnului,

tu, care zici să nu profeţesc împotriva lui Israel

şi să nu predic împotriva familiei lui Isaac.

Deci, aşa vorbeşte Domnul:

«Soţia ta se va prostitua în cetate,

fiii tăi şi fiicele tale vor cădea răpuşi de sabie,

ţarina ta va fi împărţită cu funia,

tu însuţi vei muri pe pământ necurat,

iar Israel va fi dus în exil departe de patria lui»“.

Paragraful acesta reprezintă un interludiu narativ care, deşi întrerupe temporar lanţul vedeniilor, se află în ton cu mesajul inerent acestora. Dialogul se limitează doar la o pereche adiacentă, în care Amos reacţionează prompt la acuza lui Amaţia. Însă înainte de a-l interpela pe profetul itinerant din Iudeea, Amaţia avansează o plângere la adresa acestuia înaintea regelui Ieroboam al II-lea, acuzându-l de lezmajestate şi sediţiune. Nici măcar invocarea lipsei de popularitate a mesajului profetic (situaţie similară unor rezultate slabe în sondajele de opinie ale vremii noastre) nu îl mobilizează pe rege care, prin imobilitatea lui pare apatic sau distant.

Amaţia îndrăzneşte chiar să răstălmăcească oracolul profetic: „Mă voi ridica împotriva dinastiei lui Ieroboam cu sabia”, oferindu-le un tăiş mult mai pronunţat: „Ieroboam va pieri de sabie” (7:11). Este evident din patima cu care Amaţia încearcă să manipuleze oracolul profetic de intenţiile politizante pe care le are. Formularea „Israel va fi dus în exil departe de patria sa” avea menirea de a-i stârni pe nobilii naţionalişti care se aflau împrejurul regelui drept consilieri. Biblia nu vorbeşte despre nicio reacţie din partea niciuneia dintre părţi. Amaţia este singurul care se dă de ceasul morţii pentru a încerca să demonstreze că Amos este o persoană periculoasă şi că trebuie declarat inamicul public numărul unu de dragul siguranţei naţionale.

După ce constată că niciunul dintre artificiile invocate nu funcţionează, Amaţia îşi face curaj să rezolve problema singur şi să-l abordeze personal pe profetul Amos (7:12-13). Refuzându-i statutul de profet, atunci când foloseşte titlul mai umil de văzător hozeh, Amaţia căuta să-l umilească pe necărturarul Amos, însă acesta îşi cunoaşte limitările. Accepţiunea autorizată, reprezentată de Amaţia, cu privire la religie în Regatul de Nord, era aceea a unei religii naţionale, singura sponsorizată de stat. Din această perspectivă orice itinerant care vorbeşte împotriva stabilimentului nu este binevenit. Ceea ce Amaţia nu ştia era faptul că Amos nu era un profesionist care să-şi câştige existenţa din emiterea oracolelor, motiv pentru care expedierea sa din Israel nu avea baza reală în presupoziţia lui Amaţia. În plus, Amaţia nu dă nici cel mai mic semn că ar accepta conţinutul verbal al profeţiei lui Amos ca venind de la Domnul Dumnezeu, motiv pentru care şi foloseşte formula: „Iată ce spune Amos” (7:11).

Răspunsul lui Amos subliniază aspectul independenţei sale faţă de cult (7:14-15). Dezicerea sa de oficiul profetic este posibil să aibă o legătură cu propria sa percepţie despre profetismul de breaslă, lipsit de eficacitate prin servilismul său. Modul în care îşi redă identitatea este cu totul original: sunt folosite trei propoziţii nominale, în care subiectul este explicit, redat printr-un pronume personal, persoana I, singular.

Profesia lui Amos este cu totul în afara domeniului religios. El nu este nici măcar un mic meseriaş, dintre aceia care aveau căutare în statele antice ca susţinători ai progresului economic. Amos împărtăşeşte preocuparea patriarhilor pentru nomadism, suplimentându-şi veniturile ca muncitor sezonier din preocupări specifice pomiculturii în zona deluroasă a Şfelei, acolo unde transhumanţa îl duce în timpul sezonului cald. Termenul folosit aici, boqer, este diferit de cel preferat în deschiderea cărţii, noqed, dar nu opus acestuia. Fără îndoială termenii sunt din aceeaşi familie semantică, fiind amândoi din domeniul creşterii animalelor. Termenul de aici, boqer, desemnează în primul rând pe un proprietar de vite, dar nu poate exclude pe cel care le îngrijeşte. Ocupaţia sezonieră despre care se vorbeşte aici implică sicomorul sau smochinul egiptean (Ficus sycomorus) are cărui roade sunt parazitate de o viespe (Sycophaga crassipas). Pentru a împiedica pierderea roadelor şi grăbirea coacerii lor, soluţia era înţeparea fructelor, fapt care sporea producţia de etilenă. Unii comentatori au sugerat chiar că din activitatea sezonieră a lui Amos, dobitoacele pe care le păstorea ar fi avut de câştigat, consumând fructele care nu mai puteau fi recuperate.

Reorientarea vocaţională a lui Amos nu implică şi o reorientare profesională definitivă. Profetismul practicat de Amos are o natură vocaţională şi presupune o delegare temporară cu o misiune dintre cele mai puţin dorite de vreun profesionist: sancţionarea cultului din ţara vecină şi a instituţiei centrale care îl susţine. Chemarea lui Amos este similară în frazare cu chemarea lui David conform relatării din cărţile istorice şi din psalmi. Deşi refuză titlul de profet (nabi’), probabil din pricina conexiunilor pe care acesta le avea cu profetismul de curte, corupt şi manipulat, Amos îşi descrie trimiterea prin rădăcina verbală a acestui substantiv (hinnabe – v. 15, tinnabe – v. 16), ca şi cum încerca să recupereze termenul pentru uzanţa lui corectă. Termenul pereche cu care verbul „a profeţi” apare în acest context este „a predica” (hattip), aşa cum apare şi în alte contexte biblice.

Mesajul profetic al lui Amos ia în cele din urmă o notă personală, aducând o revelaţie specială pentru preotul Amaţia, starostele împotrivitorilor lui Amos din Regatul de Nord (7:17). De notat că singura informaţie acceptată de Amos din acuza inventată de Amaţia priveşte exilul lui Israel. Cuvintele sunt citate ad litteram astfel încât se poate spune că ele formează o acoladă pentru întreaga pericopă. Exilul, spre deosebire de nimicirea dinastiei lui Ieroboam, figurează cu prisosinţă în mesajul teologic al oracolelor lui Amos.

Oracolul aduce cele mai teribile veşti pentru preotul Amaţia. Siguranţa căminului său, a proprietăţilor sale şi chiar a vieţii sale vor fi sacrificate. Prostituarea soţiei sale posibil să facă aluzie la vremuri grele de asediu, când oamenii îşi calcă principiile pentru o bucată de pâine. Copiii săi, fără nicio deosebire, vor fi sacrificaţi, proprietăţile sale vor fi luate şi împărţite altora, iar el va fi deportat într-o altă ţară de unde nu va mai avea ocazia să se repatrieze. Viitorul pregătit acestui individ poate fi considerat valid şi pentru alţii care, asemenea lui, L-au scos pe Dumnezeu din viaţa lor.

Comentarii închise la Profetismul este o slujbă vocaţională

Din categoria Curs online SVT3

Mijlocirea profetică (III)

Assyrian soldiers with shields spears and bowsAmos 7:7-9

Apoi mi-a arătat următoarele:

se făcea că Domnul stătea lângă [o tablă de] cositor,

chiar în mâna Sa [era tabla de] cositor.

Domnul mi-a zis:

– Ce vezi tu, Amos?

Eu am răspuns:

– [O tablă de] cositor.

Domnul mi-a zis:

– Iată că voi pune [tabla de] cositor în mijlocul poporului meu Israel.

Nu-l voi mai cruţa.

Vor fi date pustiirii locurile de închinare ale lui Isaac,

sanctuarele lui Israel vor fi nimicite

şi Mă voi ridica împotriva dinastiei lui Ieroboam cu sabia.

Următoarea pereche de vedenii este diferită de prima din mai multe puncte de vedere. De data aceasta imaginea văzută de profet necesită interpretare şi ajutor divin pentru înţelegere. Sensul lor este chiar surprinzător pentru că se bazează pe jocuri de cuvinte. În plus, Amos nu mai are opţiunea mijlocirii pentru Israel, pentru că Dumnezeu anunţă aplicarea sentinţei. Iniţiativa dialogului îi aparţine lui Dumnezeu, care îl şi închide.

În prima vedenie din această a doua serie lui Amos i se arată un obiect, numit anak, care a ridicat probleme de intepretare, pentru că, deşi apare de patru ori în Biblie, toate aceste ocurenţe sunt doar în acest paragraf (7:7-8). Interpretările tradiţionale citesc aici un „zid [construit cu] firul cu plumb”, Domnul având în mână „firul cu plumb” propriu-zis. Aceasta ar însemna că Domnul ar fi un maistru care inspectează munca meşterilor zidari, liderii lui Israel, şi a găsit munca lor necorespunzătoare. Pentru o astfel de citire ar fi necesară amendarea textului de o manieră care l-ar altera nepermis de mult.

Totuşi, termenul este un substantiv împrumutat din akkadiană, unde înseamnă tablă (akk. annaku). Se cunoaşte faptul că, în război, se foloseau pavezele din bronz, un aliaj de cupru cu plumb, şi parapeţii mobili protejaţi împotriva focului cu scuturi sau tablă groasă de bronz la asaltul zidurilor. Imaginea este cunoscută şi în literatura profetică când, ca semn al invincibilităţii sau perenităţii mesajului său, Ieremia este consolidat de Domnul ca un „stâlp de fier” sau un „zid de bronz”.

Prin urmare, când Amos Îl vede pe Domnul stând alături de un zid de tablă, cu tablă de cositor în mână, imaginea transmite un deznodământ dezastruos. Vulnerabilitatea poporului poate fi înţeleasă fie ca unii care se ascund în spatele unui parapet necorespunzător dinaintea unui războinic atât de teribil cum este Domnul, fie ca unii împotriva cărora Dumnezeu are resurse incomensurabile pentru confecţionarea unor cantităţi uriaşe de arme din bronz (cositorul fiind necesar în aliaj cu arama).

Faptul că Domnul va pune tabla de cositor în mijlocul poporului Său are o conotaţie tragică pentru Israel, deoarece gestul acesta anunţă intenţia lui Dumnezeu de a nu mai tolera ordinea actuală a lucrurilor. Dacă ultima oară când apare acest termen, este o abreviere a pronumelui personal de persoana a I-a, singular, atunci sensul vedeniei este speculat din jocul de cuvinte dintre o variantă abreviată a lui anoki (eu) şi anak (tablă).

Sentinţa este ceva mai specifică de data aceasta, pentru că sunt vizate cultul şi monarhia. Din nou, profetul este atent cum face identificarea poporului, evitând numirea patriarhului Avraam, care era îndeaproape identificat cu Iuda din pricina Hebronului, ca locaţie preferată. Aşa se face că Regatul de Nord este asociat cu patriarhii Isaac şi Iacov (Israel) din pricina Sihemului şi Beer-Şebăi, ca locaţii preferate. Pustiire şi nimicire sunt promise localităţilor închinate cultului străin, iar sabia, o metonimie a semnului care sugerează războiul, este promisă dinastiei stăpânitoare, teme comune în oracolele împotriva naţiunilor din introducerea profeţiei.

Menţionarea explicită a dinastiei lui Ieroboam a permis inserarea fragmentului narativ care comentează pe marginea conflictului deschis dintre preotul Amaţia, reprezentantul cultului  de la Bethel, sponsorizat de regele Ieroboam al II-lea şi profetul Amos.

Comentarii închise la Mijlocirea profetică (III)

Din categoria Curs online SVT3

Mijlocirea profetică (II)

1041868Amos 7:4-6

Domnul Dumnezeu mi-a arătat următoarele:

se făcea că Domnul Dumnezeu a chemat să lovească focul;

şi focul a uscat Adâncul cel mare

şi a mistuit ţarinile.

Am zis atunci:

– Doamne Dumnezeule, opreşte-te, te rog!

Cum poate supravieţui Iacov,

când este atât de neînsemnat?

Domnul s-a îndurat datorită cererii mele:

– Nu se va întâmpla nici aceasta!

a zis Stăpânul Domn.

În a doua vedenie a primei perechi profetul vede un alt dezastru, originat tot de Dumnezeu, însă parcă mai puţin natural decât cel dinainte şi mult mai înspăimântător din acest motiv: un incendiu izbucnit în lumea supraterestră care o consumă pe aceea înainte ca să lovească în lumea tereastră. Dacă Adâncul cel mare reprezintă depozitul de apă al pământului, atunci capacitatea incendiului de a usca rezervele de apă este un indiciu al potenţei sale. Şi de această dată, fără vreun ajutor din afară, Amos este capabil să perceapă sensul vedeniei primite de la Dumnezeu.

Judecata lui Dumnezeu prin intermediul focului este o temă frecvent întâlnită nu numai în literatura biblică în general, ci şi în cartea Amos în particular. De fapt, oracolele împotriva naţiunilor înfăţişează focul care mistuie cetăţile şi fortificaţiile acestora ca semn al judecăţii lui Dumnezeu, fiind trimis de El. Focul pe care nu l-a cunoscut Israel împreună cu celelalte popoare, îl ajunge în cele din urmă şi pe el. Sentinţa focului înseamnă că deznodământul este aproape, este chiar la uşi. Chiar şi în această vedenie, focul este convocat de Domnul.

Mijlocirea lui Amos presupune exact acelaşi motiv şi aceleaşi cuvinte cu o singură excepţie: solicitarea este mult mai radicală decât prima şi mai specifică – „Opreşte-te!” Răspunsul Domnului la această a doua mijlocire este, din nou, identic cu primul. Domnul apare, însă, ca „Stăpânul Domn”, un apelativ mai lung. Un alt posibil dezastru este evitat astfel, iar istoria lui Israel poate continua pentru încă o perioadă de timp. Din păcate, afară de insistenţa lui Amos pentru mijlocire şi de harul lui Dumnezeu de a îngădui mijlocirea lui Amos şi a amâna aplicarea sentinţei asupra lui Israel, nu ştim cât timp a întârziat Amos judecata lui Dumnezeu.

Comentarii închise la Mijlocirea profetică (II)

Din categoria Curs online SVT3

Mijlocire profetică (I)

2295219580102347975S600x600Q85După ce, prin oracole de damnare, a clarificat poziţia lui Dumnezeu faţă de un Israel rătăcit, către finalul cărţii, Amos îşi prezintă scrisorile de acreditare. Pentru orice profet, ca unul care se identifica cu vocaţia de trimis al lui Dumnezeu, dovada definitivă a inspiraţiei sale era constituită de relatarea vedeniilor. În cazul lui Amos, există „patru, dacă nu chiar cinci” astfel de dovezi relatate în capitolele 7, 8 şi 9 ale profeţiei sale, întrerupte de confruntarea cu Amaţia, preotul de la Bethel, tocmai cel care i-a contestat cel mai aprig vocaţia de profet, şi de oracole noi de damnare.

Din punct de vedere genologic, în capitolele acestea proza se îngemănează cu poezia: secţiunea care reproduce relatările de vedenii, este întreruptă de o scurtă naraţiune şi dialogul incorporat, pentru a se finaliza cu un alt oracol de damnare. Din punct de vedere tematic, pasajul aminteşte despre una dintre marile responsabilităţi ale profetului: mijlocirea. Modul în care Dumnezeu a ajuns la decizia irevocabilă de a sancţiona pe Israel cunoaşte o anumită desfăşurare, fapt evident şi din relatarea vedeniilor primite de Amos. Iniţial, Dumnezeu a ascultat la mijlocirea profetului şi a amânat distrugerea definitivă a lui Israel, pentru ca la un moment dat, fără a ni se face cunoscut momentul respectiv, în suveranitatea Lui, Dumnezeu să nu mai permită mijlocirea profetului.

Intervenţia lui Amaţia funcţionează pe cel puţin două planuri. În plan personal, escaladarea conflictului dintre profetul Domnului şi stabilimentul religios avea menirea să-i confirme o dată în plus profetului autenticitatea vocaţiei sale. În plan literar, relatarea acestui incident concordă cu vedeniile care anunţă iminenţa dezastrului şi confirmă anunţarea sentinţei definitive asupra poporului ca întreg, cât şi asupra indivizilor reprezentativi.

Prin natura textelor în cauză, dialogului i se acordă mai multă atenţie în această secţiune. Ca liant al personajelor, dialogul permite imprimarea unui ritm mai alert, mai direct şi mai personal interacţiunii dintre personaje. Profetul Amos este personajul comun al dialogurilor din capitolele 7 şi 8, fiind confruntat când cu Dumnezeu Însuşi când cu preotul Amaţia. În timp ce cu Domnul Amos primeşte dreptul la replică, în confruntarea cu Amaţia, Amos şi-l ia în virtutea autorităţii delegate de Dumnezeu. Dialogurile sunt scurte, limitate la o singură pereche de replici, din motive specifice fiecărui tip de text: relatările vedeniilor reproduc răspunsul Domnului la reacţia profetului, iar interacţiunea dintre preotul Amaţia şi profetul Amos este extrem de tensionată, făcând apel la acuzele cele mai grave.

În continuare vom căuta să înţelegem detaliile acestei pericope în care versul apare doar ocazional. Din acest motiv, împărţirea textului va ţine cont de predicate, unităţile de pe o linie fiind coextensive cu o propoziţie, urmărind originalul din limba ebraică.

Amos 7:1-3

Domnul Dumnezeu mi-a arătat următoarele:

se făcea că El plăsmuia lăcuste

– se întâmpla tocmai când răsărea ce fusese semănat ârziu,

după ce a fost strânsă partea regelui.

După ce au terminat de mâncat toată verdeaţa din ţară,

Am zis:

– Doamne Dumnezeule, te rog iartă!

Cum poate supravieţui Iacov,

când este atât de neînsemnat?

Domnul s-a îndurat datorită cererii mele:

– Nu se va întâmpla aceasta,

a zis Domnul.

Vedenia care deschide seria vedeniilor lui Amos se dezvoltă după un tipar preluat şi de următoarea, singurele care sunt înţelese de profet fără ajutor divin şi singurele la care i se permite să reacţioneze prin mijlocire. Văzătorul constată declanşarea unor dezastre naturale, este conştient de contextul în care se petrec şi le înţelege impactul.

În prima vedenie Amos remarcă o invazie de lăcuste cu impact sever asupra populaţiei, deoarece regele îşi pusese la păstrarea partea sa. Pentru a fi mai exacţi, autorul afirmă că „Domnul plăsmuia lăcuste”, ceea ce poate descrie stadiul de larvă eclozând, cele mai devoratoare dintre toate stadiile.  Efectele sunt devastatoare pentru că în urma lăcustelor nu a mai rămas nimic verde. Lăcustele sunt proverbiale în literatura biblică pentru două aspecte ale scurtei lor vieţi: faptul că se deplasează ordonat în roiuri, că pradă totul şi că se înmulţesc la scară mare. Deşi în OAA invaziile de lăcuste trebuie să fi fost binecunoscute, Biblia nu detaliază decât două incidente de acest tip: cel din Egipt de pe vremea ieşirii lui Israel din robie şi cel din Israel de pe vremea profetului Ioel. Cert este că invazia lăcustelor era o sancţiune promisă de Dumnezeu lui Israel pentru necomformarea poporului Său la termenii legământului.

Dificultatea interpretării primului verset este dată de un hapax legomenon, ebraicul leqeş.  Situaţia nu este chiar atât de nefericită pentru că este clarificată de glosa din 7:1. Stabilirea timpului la care se petrece această invazie este posibilă pe baza indiciului strecurat în text cum că tocmai răsărea ce fusese semănat târziu, adică culturile nepăioase. La această oră culturile păioase erau deja mult avansate. Prin urmare, lăcustele ar fi devastat întreaga recoltă de cereale care mai avea puţin până la maturare şi tot ce abia răsărise, anunţând o catastrofă ecologică şi umanitară.

Răspunsul prompt din partea lui Amos mediază în favoarea lui Israel, contrar aşteptărilor unor naţionalişti israeliţi care l-ar fi acuzat pe Amos de lipsă de patriotism. Termenul preferat de profet aici – „Iacov” – face clar faptul că despre Regatul de Nord este vorba. Solicitarea de iertare este fundamentată pe recunoaşterea nimicniciei lui Israel. În raport cu manifestarea puterii lui Dumnezeu – probabil că aceasta este aluzia – poporul Israel se află în situaţia unui Iacov lipsit de orice apărare căutându-şi rostul prin lumea mare.

În raport cu concizia mijlocirii (un singur cuvânt în ebraică!) şi cu argumentul invocat pentru un răspuns atât de explicit şi de radical, reacţia promptă şi favorabilă a lui Dumnezeu este mai mult decât surprinzătoare. Aceasta este o exemplificare a harului lui Dumnezeu care se îndură de cine Îi place. Referinţa la „lipsa de însemnătate a lui Iacov” este în acord cu smerenia omului pe care Dumnezeu în bunătatea Lui tinde să Îl protejeze. Să nu uităm, însă, că aici invazia lăcustelor este doar un scenariu fictiv, posibil dar ireal, iar mijlocirea lui Amos doar a întârziat un deznodământ spre care Israel se îndrepta hotărât cu paşi grăbiţi.

Comentarii închise la Mijlocire profetică (I)

Din categoria Curs online SVT3