În căutare de lucruri mai bune care însoțesc mântuirea

Într-un publicat anterior am identificat, fără pretenții de exhaustivitate, cinci motive care îi pot împiedica pe unii creștini să recurgă la mijloacele media pentru o comuniune virtuală în jurul Mesei Domnului. Există, totuși, unele neajunsuri ale comuniunii virtuale care dau multora de gândit și asupra cărora doresc să zăbovesc în acest articol. Dacă mântuirea nostră nu depinde de împărtășirea din Masa Domnului, atunci de unde înverșunarea cu care este interzisă practicarea ei prin mijlocirea virtualului?

„Toți mâncăm dintr-o singură pâine” (1Cor 10:17). Reflectând la comuniunea creștină în jurul Mesei Domnului, Apostolul Pavel subliniază unitatea trupului lui Cristos ilustrată de acea pâine, una singură, din care se împărtășesc toți comesenii chemați la Masa Domnului. Aici trebuie precizate două lucruri. În primul rând, Apostolul nu putea să ridice pretenții că toate adunările din Împeriul Roman existente în acea vreme se împărtășeau dintr-o singură pâine. Nici măcar cele din Ahaia nu puteau să se împărtășească din aceeași pâine din considerente pur practice. Este evident că Pavel avea în vedere pâinea ce se frângea într-o comuniune creștină, indiferent de numărul participanților; acea pâine reprezenta (făcea trimitere, simboliza) trupul lui Cristos împărtășit între ei. Cristos este unul, noi suntem cei mulți.

În al doilea rând, Biserica (Trupul lui Cristos) era fracturată încă din perioada apostolică pe diverse criterii: practică eclezială, loialitate față de unul sau altul dintre apostoli, apartenență etnică etc. Tocmai de aceea, prin epistole, Apostolul dădea în mod frecvent învățături pentru îndreptare. Astăzi, Trupul lui Cristos, Biserica Universală, este fracturat peste măsură de mult și s-au adăugat diferențelor din antichitate, diferențe de natură confesională și cele legate de calendar religios. Câtă babilonie cu data prăznuirii Paștilor! Prin urmare, nu ar trebui să existe vreo temere că împărtășindu-ne în grupuri mici am putea face mai mult decât a reușit deja Biserica în istoria ei, cu ajutorul nemijlocit al conducătorilor ei. Noi nu putem pretinde că ne împărtășim cu toții din aceeași mâncare și din aceeași băutură în măsura în care generația lui Moise a Israelului antic au mâncat din aceeași mană și au băut aceeași apă din stâncă. În fapt, Apostolul ne atrage atenția că este vorba despre o realitate spirituală, adică despre Cristos, care, așa cum nu era de față cu evreii prin pustiu, nu este nici cu noi de față în chip trupesc (1Cor. 10:3-4).

„Când vă adunați în același loc, nu mai ajungeți să mâncați Cina Domnului!” (1Cor 11:20, EDCR) Versiunea veche a lui Cornilescu spunea: „Când vă adunați dar în același loc, nu este cu putință să mâncați cina Domnului.” NTR1 reda cuvintele lui Pavel astfel: ”Când vă adunați, voi nu veniți să mâncați Cina Domnului!” Diferențele arată că avem un text problematic, mai ales dacă îl citim atomizat, pe versete. În context, însă, Pavel deplânge situația din Corint unde comunitatea stratificată social nu se împărtășea cu reverență și echitate de Masa Domnului, transformată într-un bâlci după modelul meselor festive (symposia) la care obișnuiseră să participe înainte de convertire. Deci adunarea împreună ar trebui să constituie un motiv de sărbătoare, de comemorare a morții Domnului până va reveni la Biserica Sa.

La vechii evrei, marile sărbători anuale erau însoțite de pelerinaj, așa încât să se poată spune că ”tot Israelul, de la Dan la Beer-Șeva”, cu sclavi și cu refugiați cu tot, cu mic cu mare, toți circumciși, s-a strâns la praznic. Din păcate în mod cu totul ocazional, extrem de rar, se întâmpla lucrul acesta. Totuși, Legea lui Moise prevedea ca aceia care nu au putut fi prezenți la data planificată să îl poată sărbători o lună mai târziu (Num. 9:1-14). Se poate presupune că Paștile era sărbătorit și acasă după ritualul străvechi ce nu a fost anulat și la Templu, cu toți pelerinii. În lipsa Templului s-a revenit la sărbătorirea unică, doar în familie. Preocuparea pentru participarea TUTUROR evreilor la Paști este exemplară. Creștinii nu dovedesc aceeași preocupare pentru singurul ritual repetabil, recunoscut de toate confesiunile, care comemorează moartea Domnului și temeiul eliberării creștinilor din păcat.

„Fiecare să se cerceteze pe sine și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta” (1Cor. 11:28). Cu alte cuvinte, controlul participării la Masa Domnului se află în grija fiecărui credincios în mod personal, nu în grija conducătorilor adunării sau Adunării Generale a adunării. Spre a fi deosebită de alte mese și ocazii festive, participarea la Masa Domnului trebuie însoțită de pregătire spirituală, de interiorizare, de mărturisirea păcatelor. Preocuparea pentru controlul moral al participanților nu duce nicăieri. Îngrijorarea cu privire la meritele cuiva de a participa la Masa Domnului nu duce nicăieri. Fiecare este responsabil în dreptul său de ce atitudine are față de „trupul și sângele Domnului”. Totuși, așa cum ne învață Apostolul, putem să ne asigurăm că nu oferim contextul în care credincioși mai puțin veghetori pot ajungă să trateze fără reverență Masa Domnului. În Corint, nici conducătorii Bisericii nu au dovedit discernământul necesar pentru a-i ajuta pe credincioși să facă deosebire între masa dracilor și Masa Domnului, între jertfele idolești și jertfa Domnului, între symposia și Masa Domnului. Străduința de a-i educa pe credincioși nu trebuie să înceteze, dar educația eficientă nu se face prin interdiții. Mai ales dacă presupunem un anumit nivel de înțelegere din partea credincioșilor și țintim la creșterea în maturitate.

CU TOATE ACESTEA…

Niciunul dintre textele clasice folosite pentru a fundamenta învățătura despre Masa Domnului nu a fost scris în vremuri de pandemie și cu situații de auto-izolare în minte. A pretinde că cei aflați în carantină sau în auto-izolare nu sunt îndreptățiți să primească Masa Domnului ca parte a pachetului de asistență spirituală, doar pentru că Noul Testament nu spune nimic despre asemenea situații, este dureros de reducționist. Chiar dacă nu există nicio referință în Noul Testament cu privire la asistarea spirituală a creștinilor întemnițați, sau bolnavi, sau muribunzi (afară de tranzitoriul Iacov 5:14), ce înseamnă practic „ați venit să Mă vedeți” și „ați trecut pe la Mine” (Mt 25:36)? Din moment ce Domnul rezumă așa ajutorul acordat bolnavului și întemnițatului de creștinii răsplătiți la judecată, suntem obligați să clarificăm această practică. Diferă practica asistării spirituale a celor aflați în carantină/ auto-izolare în funcție de cauza ce i-a condus acolo și de situația specifică în care se află?

E posibil ca evanghelicii să demonstreze două temeri ascunse în a opta pentru soluții care să-L aducă pe Cristos mai aproape de enoriași chiar și prin sărbătorirea Mesei Domnului. Întâi, temerea de a căuta în texte necanonice soluțiile oferite Părinții apostolici și de ceilalți Părinți ai Bisericii la situații de criză asemănătoare celor prin care trecem noi. Această deschidere între studiul patristic există deja în institutele de învățământ superior și informarea este primul pas între înțelegerea creștinismului antic cu problemele sale și, mai ales, cu soluțiile promovate pentru acele probleme. Cercetarea poate continua cu literatura medievală și modernă care păstrează reflecțiile teologice din timpul marilor încercări prin care a trecut Biserica. Să fie numai experiența lui Spurgeon de folos aici? Pe vremea lui, Anglia a trecut printr-o epidemie de holeră. Ciprian a trecut printr-o molimă ce a ținut în jur de 20 de ani în sec. III. Despre ciuma din sec. XIV care a bântuit Europa au scris mai mulți creștini printre care și Iulian de Norwich. Un secol și jumătate mai târziu, ciuma a izbucnit în Zurich-ul lui Zwingli și în Wittemberg-ul lui Luther. În 1542, ciuma a bătut și la porțile Genevei unde era activ Calvin (nu a fost singura ocazie din viață când s-a întâlnit cu ea). Jonathan Edwards a trăit pe vremea epidemiei de variolă în teritoriile nou-colonizate de emigranții europeni în America de Nord. S-ar prea putea să găsim în lucrările acestor teologi valoroase reflecții asupra reacției Bisericii în vreme de epidemie.

O altă temere, mai înfricoșătoare decât cea dintâi, ar putea fi că, acceptând sărbătorirea în spațiu virtual a Mesei Domnului, am acredita prin uzanță practica teleevangheliștilor, pe care am condamnat-o atât de vehement. Totuși, lipsa mobilității ne constrânge să rămânem acasă și părtășia să ne fie mediată prin văz și auz, sau numai prin auz. Însă Duhul nu participă? Convingerea noastră este că Evanghelia trebuie auzită pentru a fi crezută (Rom. 10:14-17), nu trebuie văzută, mirosită, sau atinsă (decât pentru cei cu dizabilități de auz). Așadar Duhul participă când Evanghelia este auzită.

Pentru aceste Paști timpul rămas este prea scurt pentru dezbateri teologice. Rămâne întrebarea dacă îi va păsa cuiva să deschidă front de lucru pe acest subiect arzător: Cum se slujește Biserica în perioade de auto-izolare la domiciliu impusă de autoritățile statului? Organizând programe online? Se vorbește despre soțul credincios a fi preot în familia lui. E posibil ca, în perioade în care Biserica este limitată la familiile celulare care o compun, soțul credincios să primească mai multe responsabilități pe linie spirituală? Acum, mai mult decât oricând altcândva, constatăm cât de importantă este maturizarea spirituală a Bisericii. Suntem într-un secol în care pandemiile se pot întoarce oricând și intrăm în pandemie cu Biserica la nivelul de maturitate în care am adus-o până în acel moment. De aceea munca lucrătorilor creștini trebuie să fie neobosită și perseverentă.

P.S. Constat că avem un colectiv de pastori îmbătrânit. În contextul actual al interdicției ca cetățenii seniori în vârstă de peste 65 ani să nu poată ieși decât între anumite ore, cine ne îngroapă morții? Cei puțini, mai tineri. Dacă rămânem și fără ei, cu cine mai defilăm?

Comentarii închise la În căutare de lucruri mai bune care însoțesc mântuirea

Din categoria Biserica, Polemici biblice, Utilităţi pentru adunare

Practicarea creștinismului în carantină sau auto-izolare

În mesajul de față voi vorbi despre practicarea creștinismului în situația curentă de stare de urgență instalată aproape în toată lumea. Pentru început voi cataloga exemplele pe care le-am găsit în Biblie în două categorii majore: izolare forțată/ carantină și auto-izolare. Într-o oarecare măsură, amândouă sunt constrânse. Omul, ființă socială, nu se duce în auto-izolare de bună voie. Totuși, în timp ce izolarea forțată sau carantina se face în condițiile hotărâte de alții pentru noi, auto-izolarea se face în spațiile proprii.

Exemple biblice de izolare forțată/ carantină

  1. Persoanele suspectate de dermatoze transmisibile erau izolate întâi într-un loc închis (nu în locuința proprie) și, după confirmare, erau scoase afară din tabără (Levitic 13; dar și Doeg Edomitul, 1Sam. 21:7).
  2. Persoanele care au călcat codul curăției erau izolate afară din tabără cu ceilalți de același fel (Levitic 15; Num 12:14 – cel scuipat și Miriam).
  3. Până la pronunțarea sentinței, unii erau izolați și închiși, cum a fost Țelofhad (Num 15:32-36).
  4. Domiciliu forțat pentru cei care au fost condamnați pentru crimă fără intenție. Cetățile de refugiu (Num 35:9-34).
  5. Cetățenii care aduceau vreo ofensă regelui sau înalților dregători. Iosif (cel puțin doi ani), vel-pitarul și vel-paharnicul, frații lui Iosif, judecătorul Samson, profetul Mica-ben-Imla, profetul Ieremia, profetul Daniel, ap. Petru, ap. Pavel (Filipi, Ierusalim, Cezareea, Roma), ap. Ioan în colonie penitenciar pe insula Patmos
  6. Cetățile asediate: Samaria (2Regi 6-7), Ierusalimul (2Regi 25, 18 luni).

Exemple biblice de autoizolare

  1. Într-un alt teritoriu, ca măsură de protecție pentru restul societății umane: Cain, însemnat și lăsat să trăiască, dar a părăsit comunitatea familiei sale și a întemeiat alta(Gen. 4:16); Iefta izgonit dintre frații săi; Samson la Stânca de la Lehi (Jud. 15: 8-19). Fugarii își căutau refugiul la munte (supraviețuitorii lui Beniamin, Jud. 20:47; David pe stâncile țapilor sălbatici; Absalom la Gheșur).
  2. Într-un spațiu limitat, ca măsură de protecție de Potop (Gen. 6-7): Noe și familia lui izolați în arcă (300x50x30 coți: trei etaje) (Gen. 6:14-16), iar „Domnul a închis în urma lor” (Gen. 7:16) Timp de izolare: un an și zece zile.
  3. În propria locuință, ca măsură de protecție de Îngerul Nimicitor: evreii de Paștile petrecute în Egipt (Exod 12:21-26). Timp de izolare: o singură noapte în urletele animalelor și oamenilor îndurerați de moartea întâilor născuți.
  4. În propria locuință, ca măsură de protejare a comunității: lăuzele rămâneau acasă, fără să iasă în public (Lev. 12). Timp de izolare: 33 zile (pentru un băiat) și 66 zile (pentru o fată).
  5. În propria locuință, ca măsură punitivă: Absalom este sancționat de regele David (2Sam. 14:23-24). Timp de izolare: doi ani (1Sam. 14:28). Solomon l-a sancționat pe Șimei cu domiciliu forțat la Ierusalim și a reușit să stea în izolare trei ani (1Regi 2:39).
  6. În locuința altcuiva, ca măsură de protecție față de oamenii care căutau să îi ia viața: marele preot Iehoiada l-a ascuns pe Ioșia de regina Atalia (2Regi 11:3). Timp de izolare: șase ani. Familia lui Moise l-au ascuns pe noul-născut timp de trei luni (Exod. 2:2). Ucenicii după răstignirea lui Isus. Timp de izolare: patruzeci de zile.

Din toate aceste exemple înțelegem cel puțin două lucruri: (1) situațiile de izolare, indiferent de motivul pentru care interveneau ele, erau considerate parte a vieții omului și erau integrate ca atare; (2) situațiile de izolare nu erau străine lui Dumnezeu ci, din contră, erau mijloace prin care își conducea poporul în împlinirea planului Său.

 Ce nu poți să faci în izolare?

Lucruri descoperite de fiecare pe cont propriu.

În regim de detenție/ carantină

  • Nu te poți vedea cu cei dragi.
  • Nu poți să-ți alegi condițiile și colegii de celulă.
  • Nu poți avea rutina pe care ți-o dorești.

În regim de autoizolare

  • Nu te poți vedea cu toți oamenii dragi. Totuși avem tehnologie la îndemână și o putem folosi pentru a suplini lipsa vederii față în față.
  • Nu poți schimba peste noapte condițiile pe care le ai la îndemână. Ai doar oamenii și condițiile în care ai investit. Vecinii nu ți-i poți alege. Fiecare avem ceva și acum știm ce ne lipsește ca următoarea izolare să nu ne prindă la fel de descoperiți. Știm ce trebuie să facem pentru a ne îmbunătăți condițiile data viitoare, pentru că este posibil ca de acum înainte să mai avem astfel de situații.
  • Nu poți avea o rutină la fel de diversă ca înainte.

Ce poți face în auto-izolare?

  1. Acceptă hotărârea lui Dumnezeu. În regim de detenție și muncă forțată, exilații cântau de dor după Ierusalim (Psalmul 137). Pentru că țara lui Israel nu s-a odihnit de Sabatele ei, Dumnezeu a lăsat-o pustie (Lev. 26:34; 2Cron. 36:21-22). Pentru că evreii nu s-au închinat de bunăvoie Domnului, Dumnezeu i-a dus într-o țară străină să se închine la dumnezei făcuți de mâini omenești (Deut 28:36). Dacă nu au știut să facă parte din ale lor, Dumnezeu le-a luat rodul muncii lor ca să muncească în van (blestemul dat lui Adam, lui Cain).
  2. Cultivă-ți încrederea în Dumnezeu. Urmărit pe toți munții, David se ruga și scria psalmi. Cel puțin zece dintre psalmi au precizat în titlu contextul de prigoană în care au fost scriși. Așteaptă în tăcere ajutorul Domnului (Plâng. 3:22-33). Teologul N.T. Wright recomandă lamentarea. Lamentarea este o manifestare prin care credinciosul își recunoaște neputința în fața marilor încercări ale vieții, generate de propriile greșeli sau, pur și simplu, de existența într-o lume cu atâtea surse de suferință. În fapt, suferința este strâns legată de condiția umană. Probabil că mintea apuseană avea nevoie să audă mesajul neputinței pe care îl spun la unison „specialiștii”, deoarece în mentalitatea apuseană, (1) orice suferință are o cauză (eroare umană pentru care cineva trebuie să plătească) (2) și orice suferință are un remediu (o pilulă, un vaccin). După ce conducătorii săi au luat în râs SARS-COV2, Occidentul se trezește vulnerabil în fața pandemiei, din moment ce purtător al bolii poate fi cineva aparent sănătos, cei vindecați recidivează și cură nu este. Lamentația ar putea face parte din tratament, cu condiția că NU îți plângi de milă, ci recunoști incapacitatea pe care o ai când te confrunți cu o problemă atât de gravă, dar ea trebuie imediat secondată de cultivarea încrederii în Dumnezeu, stăpân peste toate lucrurile și peste toate ființele (virușii sunt mai mult lucruri decât ființe).
  3. Te păstrezi activ. Faci mișcare. Nu toți avem privilegiul lui Noe de a lucra la o menajerie. În adevăr la bloc sunt mai puține activități de făcut, dar nicio ordonanță de urgență nu împiedică voluntariatul. Nu este permis să exagerăm cu nicio activitate. Suntem oameni, nu roboți. Avem nevoie de diversitate. Fă-ți un program zilnic în care să poți face ceva diferit la anumite intervale de timp. Poți lua cursuri online să-ți poți încropi o educație în domeniul în care ești deficitar.
  4. Te bucuri de oamenii pe care încă îi mai ai alături. Mama lăuză se bucură de noua ființă căreia i-a dat naștere și se întremează, dar se și face de folos nou-născutului. Sara s-a bucurat de nașterea mult-așteptată a fiului promis. Ne putem bucura de copiii pe care încă îi mai avem.
  5. Te pregătești pentru vremurile fără restricții de circulație. E mai ușor să intri în izolare cu deprinderi deja conturate. Daniel și-a păstrat obiceiul de a se ruga de trei ori pe zi chiar și în perioada restricției. Totuși, te poți mobiliza și îți poți insera în programul zilnic, activități de care nu prea aveai timp înainte. Altădată îți lipsea timpul de citire și meditare la Sfintele Scripturi, rugăciunea și postul. Poți folosi această oportunitate pentru a progresa spiritual, pentru că spiritul nu poate fi întemnițat de nimic, cu atât mai puțin în propria locuință, printre oameni dragi.

Singurătatea este într-adevăr o povară grea, numai Domnul știa exact povara ei pentru fiecare, iar eu nu vreau să o întinez sau să o trivializez vorbind despre ea.

Desigur nu am acoperit o mulțime de ilustre exemple din istoria Bisericii și a umanității în general de persoane care au înflorit în condiții de auto-izolare. Vă las pe fiecare să experimentați pe cont propriu ce poate însemna creștinismul în timp de carantină sau auto-izolare, până când ne vom strânge din nou în comunități creștine. Poate că atunci le vom aprecia cu alți ochi și cu altă minte. Până atunci Cristos ne poate fi păstor prin Duhul Său cel Sfânt.

PSALMUL 42

Poetul este frământat de faptul că nu are un răspuns la întrebarea: „Unde este Dumnezeul tău?” în vremurile de necaz prin care el trece în mod curent. Dincolo de mâhnirea pe care și-o varsă înaintea Domnului, poetul își învață inima să se încreadă în Dumnezeu, aducându-i aminte cine este Dumnezeu. Acesta este refrenul din v. 5 și 11.

 

Cum tânjește cerbul după izvoarele de apă,

Așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule!

Sufletul însetează de dor după Dumnezeu,

După Dumnezeul cel Viu!

 

Când voi putea să mă înfățișez înaintea lui Dumnezeu?

Lacrimile-mi sunt hrană zi și noapte,

Când mi se spune fără încetare: „Unde este Dumnezeul tău?”

 

Mă întristez când îmi aduc aminte cum treceam prin mulțime,

Conducând procesiunea către Casa lui Dumnezeu,

În mijlocul strigătelor de bucurie și de mulțumire

Ale mulțimii aflată în sărbătoare.

 

Suflete al meu, de ce te mâhnești

Și de ce gemi înăuntrul meu?

Nădăjduiește în Dumnezeu, căci din nou Îl voi lăuda,

Pe El, mântuitorul și Dumnezeul Meu!

 

Sufletul meu se mâhnește înăuntrul meu;

De aceea îmi amintesc de Tine din țara Iordanului,

Înălțimile Hermonului, din Muntele Mițar.

 

La vuietul cascadelor Tale,

Un adânc cheamă un alt adânc.

Toate valurile și talazurile Tale

Au trecut peste mine.

 

Ziua, Domnul îmi face parte de îndurarea Sa,

Iar noaptea, am cu mine cântarea Lui.

Îi zic lui Dumnezeu, Stânca Mea:

„De ce m-ai uitat?

De ce trebuie să umblu întristat,

Asuprit de dușman?”

 

Ca zdrobirea oaselor

Este batjocura prigonitorilor mei,

Când îmi zic mereu:

„Unde este Dumnezeul tău?”

 

Suflete al meu, de ce te mâhnești

Și de ce gemi înăuntrul meu?

Nădăjduiește în Dumnezeu, căci din nou Îl voi lăuda,

Pe El, mântuitorul și Dumnezeul Meu!

 

 

Comentarii închise la Practicarea creștinismului în carantină sau auto-izolare

Din categoria Biblia şi societatea

Ce îl împiedică pe creștin să se împărtășească din Masa Domnului acasă?

Dat fiind că situația de autoizolare persistă și ne va prinde Paștile în incapacitatea de a ne strânge în comunitate, îndrăznesc să comentez pe marginea acestui subiect. Întrebarea pusă în titlu nu este prea specific formulată, dar am intenționat-o în acest fel. Spun aceasta deoarece „creștinii” sunt de multe soiuri, iar nouă ne este de folos să integrăm această discuție. Nu voi rezuma dezbaterea curentă, pentru că deja a făcut-o Beni Cruceru (vezi aici).

Sacramentalismul îi împiedică pe unii creștini să se împărtășească din Masa Domnului acasă. Câtă vreme crezi că Masa Domnului este un sacrament prin care primești harul lui Dumnezeu, cu condiția că este îndeplinit în condițiile corespunzătoare (în Sfânta Biserică) și de personalul eclezial ordinat (preot), atunci mirenii nu au cum să ia Euharistul cu mijlocirea virtualului. Din moment ce crezi că elementele se transformă în altceva prin binecuvântarea și atingerea preoților, nu ai cum replica așa ceva acasă. Vom vedea că bisericile sacramentaliste vor găsi soluții de a administra pâinea și vinul sau azima (după caz) credincioșilor lor mergând din ușă în ușă. Așa ceva este posibil pentru că harul nu se pierde o dată împărtășit. Ritualismul este frate cu sacramentalismul. Orice sacramentalist este ritualist, dar nu orice ritualist este și sacramentalist. Cu alte cuvinte, avem și noi ritualiștii noștri. Aceștia strigă cel mai tare când se taie din programele de sărbători și nu se organizează serviciu public și în ajun de sărbătoare și în următoarele două zile, dimineața și seara. Ritualiștii nu știu ce să facă de unii singuri. Acasă. Fără ajutorul cuiva. Să fie preoți în casa lor. Instituționalizarea bisericilor conduce (aproape) inevitabil înspre sacramentalism.

Abordarea ultraliteralistă a Sfintelor Scripturi îi împiedică pe unii creștini să se împărtășească din Masa Domnului acasă. Câtă vreme crezi că poți face numai ce scrie explicit Biblia, nu îți poți imagina cum ai putea să iei Masa Domnului într-un grup mai mare de 12 oameni, fără să bei vin din același pocal și luînd din aceeași azimă (lipia din aluat nedospit). Ei bine, nu îți poți imagina cum este să șezi pe scaune la închinare, în localuri cu sute de persoane, cântând, împreună cu coruri mari și acompaniat de instrumente, imnuri Cristosului înviat. Toate acestea nu sunt scrise în Biblie. Biblia nu vorbește despre cum să ne trăim viața în democrație, pentru că această orânduire nu a existat în timpurile biblice. Biblia nu vorbește despre educația publică în masă și rolul părinților în raport cu copiii lor. Biblia nu vorbește despre creștini care au slujit Domnului în profesii precum actoria, jurnalismul, serviciile secrete (printre multe altele).

Lipsa precedentelor cu tradiție îi împiedică pe unii creștini să se împărtășească din Masa Domnului acasă. Câtă vreme crezi că numai ce este făcut de multă vreme în tradiția bisericii din care faci parte aceea este autorizat să facem, nu ai cum să-ți imaginezi că a fost o vreme când cei care nu participau la serviciul public al Bisericii nu primeau Masa Domnului. Aici sunt incluse multe categorii: bolnavi și muribunzi, lăuze și mame cu copii mici,  întemnițați și izolați de tot felul. Nu mai știm cum era când Biserica se împărtășea din Masa Domnului de fiecare dată când se întâlnea. Nu mai știm care era bucuria primilor creștini de a frânge pâinea acasă și, în același timp, de a fi nelipsit de la Templu în fiecare zi.

Lipsa comuniunii cu semeni de același crez îi împiedică pe unii creștini să se împărtășească din Masa Domnului acasă. Câtă vreme crezi că numai prezența în trup alături de frați și de surori reprezintă comuniune autentică, nu poți accepta medierea tehnologiei în părtășie. În aceste modele de comuniune, părtășia se manifestă la nivelul tuturor celor cinci simțuri pentru a rotunji experiența comunitară. Probabil de aceea în unele biserici nu se folosește tehnologia sub nicio formă: nici amplificare, nici mijloace pentru persoanele cu hipoacuzie, nici înregistrare audio, nici transmisie audio-vizuală în direct. În acele biserici predicatorii vorbesc tare fără microfoane (îi ajută ecoul construcției) și cântă numai fanfara să se audă în tot satul. Toți ceilalți care nu și le permit trăiesc o stare lipsită de har și sunt tolerați de frații lor mai mari. Pentru aceștia este greu de imaginat cum se poate mișca Duhul Sfânt de la inimă la inimă, în lipsa mijloacelor de manipulare tradiționale care presupun mari adunări de oameni. Probabil că și educatorii copiilor au părtășie cu plenul adunării deși sunt prin anexe cu copiii noștri, din moment ce primesc Masa Domnului, fără să fi fost în contact nemijlocit cu restul adunării.

Hotărârea vreunui Sinod, Mărturisire de credință sau Statut de funcționare a cultului îi împiedică pe unii creștini să se împărtășească din Masa Domnului acasă. Câtă vreme respecți hotărârea conducătorilor tăi, nimic nu te poate clinti cu convingeri personale sau păreri minoritare. De fapt în această privință nu s-a pronunțat nimeni așa încât în vreunul dintre documentele cu care operăm să avem o decizie hotărâtă de forurile statutare. Păreri avem.  Nu contează unde se afișează acestea, greutatea argumentului primează. De fapt nimeni nu a putut invoca vreo hotărâre luată în urma unei dezbateri pe acest subiect, pentru că nu există. Articolelor despre Biserică din Mărturisirile de credință le lipsește precizarea unui număr limită inferioară prin care o întâlnire de credincioși reprezintă „Biserică” și dacă simbolurile Noului Testament se pot administra oriunde altundeva decât între pereții clădirii unei Biserici. Între timp am aflat de Comunicatul Cultului Creștin Penticostal din România care anunță „că este bine să nu se oficieze Cina Domnului până ce vor fi condiții să ne întâlnim în biserică”, vezi aici), dar și faptul că bisericile penticostale din Chicago au sărbătorit Masa Domnului în spațiul virtual (vezi aici).

Încotro Biserică în vremuri de autoizolare?

Evreii nu au o problemă în a sărbători în familie Paștile, pentru că sunt pregătiți. Familiile erau în autoizolare când au sărbătorit Paștile pentru prima oară și așa a rămas obiceiul: tot în autoizolare îl sărbătoresc și astăzi. Creștinii secolului XXI au dat de autoizolare pentru prima oară în mulți ani și „bătrânii noștri” (dintre care unii au trecut prin persecuție și închisoare) nu au mai multă înțelepciune decât să ne spună că nu avem voie să sărbătorim Paștile acestea decât în clădirea Bisericii, cu binecuvântarea clerului? Cum se împărtășeau din Masa Domnului creștinii întemnițați în anii comunismului? Se poate citi mărturia lor scrisă. Nu am auzit pe niciunul dintre conducătorii noștri îndrăznind să înfiereze ce au făcut ei acolo. Ghinion, mulți creștini (mireni) au citit și cunosc mărturia lor. Oare ar putea oamenii pe care i-am ales în fruntea noastră, cântăreții plăcuți Domnului, păstorii și învățătorii, să imagineze un desfășurător de „program” pe care credincioșii îl pot îndeplini acasă cu bucurie cu prilejul acestor Paști? Eu cred că ar trebui să-și încurajeze enoriașii, chiar și pe cei din familii mixte (poate cu atât mai mult ei) să aibă Paști cum nu au mai fost altele! 

P.S. O argumentație similară poate fi găsită în articolul fr. Otniel Bunaciu (vezi aici), de care am aflat după publicarea celor de față.

 

 

3 comentarii

Din categoria Biblia şi societatea, Evanghelizare, Uncategorized

Alergarea continuă

Anul 2018 a însemnat mai multă muncă decât alți ani atât în familie și în gospodărie, cât și în biserică și în facultate. Măsura deplină a strădaniei o știu puțini oameni și e mai bine așa, ca să rămână răsplătită de Dumnezeu.

Profesional, în 2018 am reușit să mă pregătesc și să obțin abilitarea, adică dreptul de a coordona cercetare la nivel de doctorat. Documentul din partea Ministerului Educației care recunoștea acest drept a sosit  după mai bine de patru luni de la susținerea examenului. Beneficiul imediat nu este al meu, ci al facultății, deoarece este nevoie ca instituția de învățământ superior cu program de masterat să aibă cel puțin doi titulari profesori universitari cu abilitare. Beneficiul meu ar decurge din găsirea unei școli doctorale în care să fiu integrat. Primul demers în această privință a eșuat.

Munca de publicare cunoaște patru direcții principale. Întâi, voi intra în linie dreaptă cu al doilea volum al Introducerii la studiul Vechiului Testament: cărțile poetice și profetice. După ce am fost întârziat nepermis de mult de doi autori și a trebuit să aloc munca lor altora, după ce editura a fost indisponibilă preț de șase luni, în sfârșit se conturează oportunitatea pregătirii pentru tipar a noului volum. Apoi, pregătesc pentru tipar două manuale studențești. Deși mi-am dorit ca O patrie nouă și un neam mare să fie deja disponibil pe piață, după epuizarea primului tiraj, cartea a intrat în pregătire abia înainte de Crăciun. Va fi o ediție nouă, revizuită publicată în parteneriat între Scriptum și Pleroma. Manualul de exegeză la cartea Amos, va intra în pregătire înspre primăvară pentru că mai lucrez la revizuirea lui. În plus, mai am de finalizat comentariul la 1Cronici și va trebui să-l continui pe cel la 2Cronici pentru comentariul est-european pregătit de Langham. În final, există proiecte de interes larg la care lucrez de ceva timp. Primul dintre acestea a văzut deja lumina tiparului: Să știi ce crezi: reflecții asupra crezului creștin (Scriptum, Oradea). Dat fiind că am finalizat un studiu pe Decalog, este posibil să îl pregătesc și pe acesta ca o continuare naturală a lucrării anterioare. Urmează un volum despre Parabolele Bibliei, pentru care am obținut deja o bursă, și un altul despre Odiseea lui Iacov, fiul Isaac, fiul lui Avraam, la care am scris deja câteva capitole.

Deși munca de traducere va ceda locul altor proiecte mai importante, posibil să nu lipsească cu totul. Așteptăm publicarea curând în ianuarie a volumului Old Testament Ethics for the People of God de Christopher Wright (Casa Cărții, Oradea). Aceeași editură are în intenție publicarea a două volume, despre care nu am mai auzit nimic, deși aveau în vedere colaborarea noastră: Nelson’s New Illustrated Bible Manners and Customs: How the People of the Bible Really Lived și Dictionary of the Old Testament.

În ce privește revizuire și traducerea Vechiului Testament, am noutăți încurajatoare. Exod și Levitic au fost predate editurii Humanitas și urmează a fi publicate curând în 2019. În pregătire se află și Noul Testament în varianta Cornilescu revizuită prin Societatea Biblică Interconfesională. Revizuirea va continua cu munca în echipă lărgită în vederea pregătirii pentru tipar a Vechiului Testament. Grupul de la Colegiul Noua Europă trebuie să finalizeze în 2019 cărțile Numeri și Deuteronom. Traducerea celor două cărți este încheiată. Actualmente se lucrează la corectura traducerii și introducerea notelor explicative. Mă bucur că am putut contribui cu traducerea integrală a cărții Numeri.

Alte proiecte de cercetare ar putea să mai apară în decursul anului. Aștept apariția unui articol în revista Sacra scripta de la Cluj-Napoca. Posibil să continui pe linia reflecțiilor asupra implicării celui credincios în viața politică, un subiect atât de relevant în vremea aceasta.

Deocamdată așa se vede viitorul de aici și de acum. Numai Dumnezeu știe dacă harul va fi suficient să le văd pe acestea împlinite, sau voi primi har pentru altele. Soli Deo gloria!

 

 

3 comentarii

Din categoria Uncategorized

Credința în profetism, o calitate pierdută?

Omul contemporan are dificultăți în acceptarea profeției biblice: omul secular, din pricina scepticismului; omul religios, din pricina imitațiilor eronate.

Scepticismul este alimentat de filosofii precum ateismul sau agnosticismul. Din păcate, însă, mulți contemporani de-ai noștri nu mai au timp de filosofie, pentru că aceasta presupune lectură, gândire, interacțiune cu alte idei. Consumerismul îi ține ocupați. Se întâmplă ceva neașteptat: după ce au sabotat orice autoritate și au refuzat orice principii, când ajung într-un moment de criză, unii materialiști se deschid spre religii orientale, spre mari sinteze.

Scepticismul este încurajat în omul secular și de faptul că acceptarea profeției ar presupune recunoașterea unei autorități superioare omului care decide direcția și detaliile vieții lui. Într-o lume care se pretinde științifică și explică totul prin rațiune și logică, tot ce trece peste o prevedere calculată este considerat subiectiv, deci incert și puțin credibil.

Scepticismul omului contemporan cu privire la profeție datorează mult și faptului că timp de milenii profeția a fost asociată cu religiile politeiste în care zeii se purtau cu oamenii ca niște tirani, fără scrupule, dovedind interese meschine și cu violență. Profeția era un construct uman prin care se căuta manipularea zeilor și adesea manifestările profetice se asemănau tulburărilor mentale. Mai mult, uneori se vehiculează ideea că anumite profeții nu pot fi înțelese decât de cei inițiați. Așa este profeția lui Nostradamus sau Codul Bibliei. Așa ceva este inacceptabil pentru omul contemporan. Nu cred că se mai poate recupera dispoziția omului secular de a crede profeția.

În Biserică situația nu este cu mult mai bună. Profetismul a fost sabotat de inflația de profeți mincinoși apăruți pe parcursul mileniilor de istorie a Bisericii. Nu cred că există sectă desprinsă din creștinism care să nu fi avut un lider pretins profet. Joseph Smith a înființat mormonismul cu pretenția lui de a avea ochelari cu care putea citi texte scrise în limbi dispărute. Doamna Eddy, care a inițiat Știința creștină, s-a pretins o mare vindecătoare. Scrierile lui Ron Hubbard sunt considerate Scripturi de membrii Scientologiei. Sun Myung Moon este profetul Bisericii Unificării. Swedenborg, care a pretins revelații de la Dumnezeu, a întemeiat Biserica Noului Ierusalim. Alte erezii provenite din Orient au diverși lideri sau guru care pretind autoritate în interpretarea trecutului și prezentului și în anunțarea viitorului, autoritate mai mare decât Moise sau Domnul Isus, decât profeții VT și apostolii NT. Așa cum Mahomed este considerat cel mai mare profet pentru mahomedani, Baha’u’llah este cel mai mare profet pentru bahai.

Chiar și în cultul ortodox există o asemenea deviație îmbrățișată în popor. Gruparea autotintitulată “Biserica Noului Ierusalim” (dacopați ultra-ortodocși) se întemeiază pe profețiile emise de Sfânta Virginia din Pucioasa (jud. Dâmbovița) între 1955-1980 și, după moartea ei, prin sora ei ca medium. Virginia era supranumită “trâmbița lui Dumnezeu”, iar profețiile înregistrate și publicate într-un tom uriaș a fost intitulat “Cuvântul lui Dumnezeu”. Apărătorul ei din zilele noastre este părintele Nicodim (vezi online Quo vadis, Ecclesia?).

Peste hotare, exemplele sunt și mai numeroase, dar extrag doar două. John Alexander Dowie, scoțian la origine, stabilit în America, vindecător la scenă deschisă, se pretindea întruparea lui Ilie și se afișa în straie de mare-preot. William Branham a ajuns să aibă ucenici și în România deși susținea doctrine incompatibile cu creștinismul (era antitrinitarian și misogin printre altele) și a propus date ale venirii lui Isus în timpul vieții sale. A fost înmormântat după mai bine de trei luni deoarece susținătorii lui sperau să învieze.

Așadar este de înțeles că omul contemporan are dificultăți cu acceptarea profetismului. Nu așa era în vremea nașterii lui Cristos. Magii din Orient au înțeles din astre că un mare om urmează să se nască în Israel și l-au căutat la palat. Cărturarii evrei au confirmat autenticitatea acestei căutări și au dovedit-o prin profeția lui Mica. Regele Irod a acceptat adevărul profeției și a luat măsuri. Împlinirea profețiilor este extrem de important în argumentul divinității lui Cristos, așa că îmi voi face timp să parcurg doar șapte dintre profețiile Vechiului Testament care vizează nașterea Domnului.

 

(1) Profeții că Mesia va descinde din stirpea lui Avraam

 

Te voi face un neam mare și te voi binecuvânta.

Voi face numele tău mare, iar tu vei fi o binecuvântare. […]

Prin tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului.

(Geneza 12:1-3, 22:18, 26:4)

Înmulțirea familiei lui Avraam, reputația și descendența regală s-au împlinit toate în stirpea sa. Dar cum putea fi el binecuvântare pentru toate familiile pământului? Ce a creat neamul său atât de iubit printre toate popoarele lumii? Cu siguranță nu iudaismul. Apostolii Petru și Ioan sunt convinși că această promisiune se împlinește în persoana lui Isus Cristos, iar binecuvântarea privește iertarea păcatelor (Fapte 3:25).

Pavel confirmă această interpretare când atrage atenția evreilor credincioși că promisiunile făcute lui Avraam privesc persoana lui Cristos, iar asumarea acelor promisiuni se face prin credința în Cristos de orice neam de sub soare (Galateni 3:16).

 

Îl văd, dar nu acum,

Îl privesc, dar nu de aproape!

stea răsare din Iacov,

Un sceptru se ridică din Israel. […]

Din Iacov va ieși cel ce va domni …

(Numeri 24:17-19)

Profetul păgân Balaam vede un mare rege ieșind din poporul Israel, care va stăpâni țările învecinate. Cu siguranță regele David se potrivește foarte bine descrierii. Chiar dacă steaua este un simbol pentru un mare conducător, nașterea Domnului Isus a fost vestită în astre așa încât magii să o deslușească și să îi mâne a-l găsi pe prințul anunțat. Preoții și cărturarii nu au fost uimiți de asocierea apariției unei stele și nașterea lui Mesia. Întrebarea lui Irod nu era dacă era plauzibilă o asemenea informație, ci căuta locația precisă, așa că au răspuns cu profeția din Mica.

 

(2) Profeții că va descinde din tribul lui Iuda

 

Sceptrul nu se va îndepărta de la Iuda,

Nici toiagul domnitorului de lângă picioarele sale,

Până va veni Șilo;

De El vor asculta popoarele.

(Geneza 49:10)

David a fost primul rege din tribul lui Iuda. Nu putem spune că pe el îl avea în vedere profeția lui Iacov când anunța sosirea unei persoane în istoria îndepărtată de care vor asculta popoarele. Situația se complică după îndepărtarea dinastiei lui David de la tronul lui Iuda. Oare cum vede Dumnezeu situația aceasta? Psalmiștii au resimțit tragic situația (Ps. 89:38-51). Ieremia 33:14-26 oferă un răspuns când arată că este vorba despre o întrerupere doar. Situația nu este definitivă, iar Dumnezeu se va ține de promisiune.

 

Profeții că Mesia va descinde din dinastia lui David

Un Copil ni s-a născut,

Un Fiu ni s-a dat,

Iar autoritatea va sta pe umerii Săi!

Va fi numit “Sfetnic minunat,

Dumnezeu puternic, Tată veșnic, Prinț al păcii.”

Autoritatea Sa va crește neîncetat

Și va fi o pace fără sfârșit

Pentru tronul lui David și împărăția Sa.

(Isaia 9:6-7)

Apostolii au identificat împlinirea primei părți a profeției cu lucrarea Domnului Isus (Matei 4:12-17). Vestea îngerilor rezonează foarte cu cuvintele din Isaia 9:6 când îi anunță pe ciobanii din Betleem: “astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, Care este Cristos Domnul. Iată care va fi semnul pentru voi: veți găsi un Copil nou-născut, înfășat și culcat într-o iesle” (Luca 2:11-12). Cealaltă parte a profeției vorbește despre stăpânirea veșnică a celui care primește cele mai înalte titluri în stilul celor afirmate de Apocalipsa.

 

Mlădiță va ieși din tulpina lui Ișai

Și un Vlăstar din rădăcinile lui va aduce rod.

(Isaia 11:1-10)

Odihnirea Duhului lui Dumnezeu peste vlăstarul ce va ieși din tulpina lui Ișai (David era mort deja, nu putea fi vorba despre el) înseamnă că va avea Duhul din belșug. Cuvinte asemănătoare se găsesc și în Isaia 61 și tocmai acestea sunt citate de Domnul Isus în sinagoga din Capernaum (Luca 4:18) după care adaugă scurt: “Astăzi s-au împlinit aceste cuvinte”. Deci mlădița și vlăstarul pe care îl vede Isaia se referă la Mesia ce urma să vină. Cum este în Isaia 11, așa este și în Isaia 61, adică se vorbește despre vremuri în care Mesia va face judecată ce vor precede armonia din creație. În sinagoga din Capernaum Domnul a vorbit doar despre vremuri de cercetare, arătând că va fi o altă vreme pentru împlinirea celeilalte părți a profeției. Această dublă calitate a lui Mesia, urmașul lui David după trup și plin de Duhul, este evidențiată și de apostolul Pavel (Romani 1:3).

 

Dar tu, Betleeme Efrata,

Deși ești neînsemnat printre miile lui Iuda,

Totuși din tine Îmi va ieși

Cel Ce va fi Conducător în Israel,

Cel a Cărui origine este din vechime,

Chiar din zilele veșniciei.

(Mica 5:2)

Se pare că plecarea familiei în Egipt a reușit să le șteargă bine urmele, deoarece contemporanii lui Isus au uitat că el tocmai în Betleem s-a născut, și îl ținea drept născut în Nazaret (Ioan 7:42). Nașterea din Betleem nu se potrivește niciunuia dintre regii din dinastia lui David, care s-au născut la Ierusalim. Originea din zilele veșniciei duce până la Adam, dar toți oamenii se trag din acest strămoș comun. Ce ar fi atât de senzațional despre acest descendent dacă numai genealogia lui citit evenimentul în mișcarea astrelor și în călăuzirea stelei? Aici trebuie să fie vorba despre ceva mai mult decât o dovadă în scris a nașterii.

 

Iată-l pe omul, al cărui nume este Odrasla;

va odrăsli din locul lui

Și va zidi Templul Domnului! […]

El se va așeza pe tronul lui și va împărăți!

Totodată va fi și preot pe tronul lui,

Și o armonie deplină va fi între cele două slujbe.

(Zaharia 6:12)

Cuvintele par atât de obscure! Odrasla privește pe Mesia, așa cum ne-a învățat și Ieremia (23:5; 33:15), dar și Zaharia 3:8. Lucrarea lui privește mai mult decât lucrarea omului. Templul era deja construit, iar slujirea de rege și de preot împreună era ceva de neînțeles. Istoria macabeilor înregistrează o asemenea încercare total nereușită. Îngerul Gabriel o anunță pe Maria de statutul special al copilului pe care îl va naște în condiții cu totul neobișnuite, acela de a prelua tronul lui David pe vecie. Adevărata întrebare teologică nu era “cum se va face aceasta dintr-o femeie care nu știe de bărbat” ci cum se va face așa ceva când omului I se dă să trăiască o viață atât de scurtă? Cine va fi acest fiu al Mariei? Gura deschisă a lui Zaharia proclamă ceea ce minții luminate de Duhul Sfânt îi fusese dat să priceapă: Mesia va aduce mântuire de dușmani și iertare de păcat, adică exact ceea ce anunța profetul Zaharia din vechime cu privire la Mesia care va întruni funcția de rege și cea de preot. Epistola către Evrei subliniază mai bine decât oriunde în alt loc slujba de mare preot asumată de Cristos.

 

Concluzie

Aici au fost prezentate doar șapte profeții din VT și împlinirea lor în persoana lui Cristos, așa cum și apostolii au confirmat în mesajul lor. Atât Cristosul înviat cât și apostolii au avut același obiect central al mesajului lor: împlinirea profețiilor în persoana Domnului Isus. Acesta este Mântuitorul, Domnul Cristos.

 

3 comentarii

Din categoria Meditaţii, Utilităţi pentru adunare

Chiar trebuie să alegorizăm ca să fim relevanți?

Sărbătoarea Nașterii Domnului așa cum o sărbătorim astăzi cunoaște diverse tradiții care s-au acumulat pe parcursul secolelor. Nu avem informații că ar fi fost sărbătorită de Biserica primelor secole. Prima înregistrare scrisă despre sărbătorirea Nașterii Domnului ne parvine din anul 336 d.H. Data din decembrie a fost propusă de un călugăr din sec. VI (Dionisus Exiguus) și cel mai probabil nu s-a petrecut în decembrie. Colindele au apărut abia prin sec. XIII. Nu mai vorbesc despre pomul de Crăciun, despre moș și despre sacrificatul de Ignat.

Doresc să medităm la semnificația Crăciunului folosind ca punct de plecare o formulare des întâlnită printre creștini. Cică “Isus dorește să se nască în inima fiecăruia. Primește-l în inima ta.” Ați auzit de îndemnuri de tipul: “Fă loc pentru Isus în inima ta, să nu ajungă într-o iesle” sau „Maria bate și la inima ta, primește-o să-l nască pe Isus în inima ta.”

Aceste formulări propun o interpretare alegorică a textului biblic și apreciază ieslea drept inima omului. Dacă ieslea din staul este inima omului, atunci ce facem cu Iosif și cu Maria, cu păstorii și cu magii? Ce reprezintă scutecele cu care a fost înfășat Pruncul Isus? Cine sunt ceilalți pelerini care au găsit loc în han? Ce înseamnă emigrarea în Egipt și repatrierea la Nazaret?

Constat că problema este veche și se regăsește chiar și la unii Părinți ai Bisericii care au promovat interpretări alegorizante. Iată câteva exemple din comentariile la Evanghelia după Luca.

Venerabilul Bede, călugăr benedictin din sec. VIII, spunea: “Cristos se zămislește ori de câte ori cineva care îl aude, luând făina Cuvântului, își întemeiază o casă a pâinii veșnice. Zilnic în pântecele feciorelnic, adică în sufletele credincioșilor, el se zămislește prin credință și este născut prin botez.” În felul acesta asocierea botezului cu nașterea din nou primește un nou element de comparație: nașterea trupească a lui Isus. Constat că se face confuzie între nașterea trupească și cea spirituală. Domnul vorbea despre o a doua naștere dar nu din apă, ci din Duhul. În adevăr Cristos a fost al doilea Adam, dar nașterea lui trupească a fost perfect naturală.

Chiril al Alexandriei (sec. IV-V): “El a găsit umanitatea redusă la nivelul dobitoacelor. De aceea el este pus ca fânul în iesle, ca noi, care am lepădat poftele noastre trupești, să ne ridicăm la nivelul de inteligență potrivit naturii umane. Deși aveam suflete animalice, când ne apropiem de iesle, adică de Masa lui, nu găsim acolo fân, ci pâinea din cer, care este trupul vieții.” Și aici descoperim aceeași suprapunere de imagini, cea cu trupul Domnului care este pâinea vieții și copilașul depus în iesle.

Ieronim, ascetul din Betleem (sec. IV-V): “El nu a găsit loc în Sfânta-Sfintelor care strălucea de aur, pietre scumpe, mătase și argint. El nu se naște printre aur și bogății, ci în mijlocul gunoiului, într-un staul unde păcatele noastre erau mai abjecte decât gunoiul. El se naște pe o movilă de gunoi ca să-i înalțe pe cei ce provin de acolo (Ps. 113:7).” Tot Ieronim mai spune “El nu a găsit un loc printre oameni. El nu a găsit un loc la Platon, nici la Aristotel, ci într-un staul, printre dobitoace de povară și animale fără minte, printre cei simpli și ignoranți.”

Ambrozie: “El a fost un copilaș, ca tu să fii un om desăvârșit. El a fost învelit în scutece, ca tu să fii eliberat din legăturile morții. El a fost pus într-un staul, ca tu să fii pus într-un altar. El a fost pe pământ ca tu să fii printre stele. Lui nu i s-a găsit loc în han, ca tu să te bucuri de locuință printre stele. El, deși era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui tu să devii bogat.” Această reflecție este cu totul acceptabilă și ține cont de natura unică a Întrupării.

Întrebarea cea mai importantă este dacă avem dreptul să alegorizăm la discreție, numai să ne iasă un sens nou spiritual? Cum aplicăm o asemenea narațiune la viața noastră? În primul rând, alegorizarea este ca un croi pe măsura clientului: interpretarea alegorică este pe măsura erudiției și lecturilor fiecărui interpret. În al doilea rând, narațiunile despre Întruparea Domnului sunt extrem de speciale pentru că ele vorbesc despre întruparea lui Dumnezeu, un eveniment unic irepetabil. Evenimentele excepționale nu se pretează reflecțiilor subiective. Niciun muritor nu se poate regăsi în situația lui Dumnezeu întrupat, dar poate rezona cu condiția umanității asumată de Cristos. Tocmai de aceea ajungem la interpretarea autorizată oferită de Cristos Însuși. Domnul ne avertizează că la judecată le va reproșa unora că L-au neglijat deoarece nu i-a ajutorat pe cei mai neînsemnați frați ai Lui (Matei 25:31-46). Identificarea fraților neînsemnați cu Isus ne poate ajută să înțelegem că Pruncul Isus îi poate reprezenta pe cei neajutorați.

Spune cineva: “Să ne nască Platon în inima ta”? Ați auzit printre comuniști urarea: “Să se nască Marx în inima ta”? Ați auzit mecanicii auto urându-și: “Să se nască Ford în inima ta”? De ce folosim în teologie această urare? În Israel era obiceiul ca oamenii să se binecuvânteze folosind numele unui strămoș ilustru: Rahela, Leea, Tamara (Rut 4:11-12). Se făcea referință la omul matur și nu la copilașul crud nou-născut. Este adevărat că folosim imaginea nașterii și de o manieră figurativă când spunem că se naște un gând în mintea cuiva, sau că dintr-un gând se naște un eveniment/o situație, etc.

Să vedem acum câteva probleme teologice pe care le ridică interpretarea alegorică a nașterii Domnului.

O asemenea urare trece cu vederea dumnezeirea lui Cristos. Cristos există dintotdeauna. El a fost cu Tatăl dintotdeauna, Cuvântul prin care au fost create toate. Întruparea este planul hotărât de Dumnezeu pentru a face mântuirea pe înțelesul nostru. Chiar și acolo în trupul firav al copilașului născut de tânăra Maria era ascunsă Dumnezeirea sub protecția armiei îngerești, venerată de cei mai înțelepți oameni ai lumii și de cei mai modești evrei deopotrivă.

O asemenea urare trivializează experiența umanității de către Cristos. Cristosul s-a născut o singură dată din fecioara Maria. Evenimentul a avut loc la “împlinirea vremii”. Perioada copilăriei este aproape ignorată în evanghelii. Cele câteva incidente din perioada copilăriei au menirea să autentifice faptul că Isus a avut viața unui om normal. Marcu pare stânjenit de această perioadă și își începe evanghelia brusc de la botezul Domnului Isus în Iordan. Printre contemporanii lui Isus au existat oameni care desconsiderau învățătura și lucrarea sa pe motiv că știau al cui este.

O asemenea urare ignoră desăvârșirea lucrării Sale. El nu a rămas captiv umanității ci și-a asumat-o, a înnoit-o și a proslăvit-o. Deci El nu mai este niciodată copilul Mariei. El este Fiul lui Dumnezeu care și-a câștigat dreptul să fie om. El a păstrat natura umană alături de natura sa divină. El este Începutul și Sfârșitul, Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cuvântul lui Dumnezeu, Martorul credincios, Cel întâi născut dintre cei morți, Fiul lui Dumnezeu cu ochii ca para focului, Începutul zidirii lui Dumnezeu, Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce ține cheile Locuinței morților, Domnul împăraților pământului, Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Spune-mi, ai găsit undeva în aceste titluri vreunul care se poate atașa unei reclame la Pampers?

O asemenea urare contestă mântuirea care este o lucrare radicală de la bun început și nu un proces nesfârșit de creștere naturală. Când Cristos intră în inima cuiva, El nu vine timid, jenat și domol. El vine să renoveze, să schimbe, să restaureze, să reformeze. Dacă nu l-ai cunoscut în felul acesta, probabil te-ai amăgit singur cu niște forme religioase, cu niște ritualuri. Nu degeaba vorbește Evanghelia atât de frecvent despre faptul că întâlnirea lui Isus cu diverși oameni a presupus scoaterea de demoni. Tu nu poți să-I porți de grijă lui Isus, așa cum Maria îi schimba scutecele sau îl alăpta. Isus vine să-ți poarte de grijă. Nu El are trebuință să fie învățat să vorbească, ci tu trebuie să fi învățat să vorbești, pentru că ceea ce ai făcut până acum nu se poate numi vorbire. Tu trebuie să fi învățat să mergi, să muncești, să cânți, să gândești, pentru că toate acestea le-ai făcut doar pentru tine.

O asemenea urare ignoră lucrarea de mântuire încheiată din perspectiva noastră. Cristos s-a născut în Betleem, a crescut, s-a maturizat pentru ca la vârsta maturității să moară răstignit pe cruce. El nu intră în viața omului ca să fie răstignit acolo decât de cei apostați, dar în inima acestora nici nu a intrat de fapt. Să nu confundăm așadar lucrarea de mântuire desăvârșită de Cristos în trupul Său cu lucrarea de convertire pe care o realizează în fiecare dintre noi, luând din bunurile sale și transferându-le nouă, luând dreptatea sa și imputândune-o nouă, luând din virtuțile sale și deprinzându-ne cu ele.

O asemenea urare supralicitează capacitatea omului de a consimți prin efort propriu împăcarea cu Dumnezeu. Inima omului este extrem de rea, iar a unora este chiar împietrită, adică închisă față de orice cuvânt care vine de la Dumnezeu. Pavel îi consideră pe oamenii fără Dumnezeu morți în păcat, așa încât numai puterea unei lucrări de înviere îi mai poate scăpa. Primirea lui Cristos se face prin pocăință.

Să vedem ce spune Apostolul Pavel despre intrarea lui Isus în inima omului (Efeseni 3):

14 De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui, 15 din Care îşi primeşte numele întreaga familie[b], din cer şi de pe pământ, 16 şi mă rog ca, potrivit cu bogăţiile Sale slăvite, să fiţi întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul lăuntric, 17 astfel încât Cristos să locuiască, prin credinţă, în inimile voastre, pentru ca, fiind înrădăcinaţi şi statorniciţi în dragoste, 18 să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, 19 să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere, ca astfel să fiţi umpluţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.

20 A Lui, Care poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi, 21 a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin.

Constatăm că aici nu există nimic despre vulnerabilitatea copilașului din iesle, și despre nevoia lui de creștere, ci doar despre omnipotența lui Dumnezeu și despre nevoia noastră de creștere.

Un alt text celebru, adesea scos din context, este Apocalipsa 3:20, acolo unde Isus cel înviat bate la ușă așteaptă să fie invitat înapoi în Biserica de unde a fost scos de comunitatea atotsuficientă. El nu este un copil care scrijelește la ușă să fie reprimit în casă după ce a fost disciplinat.

Pe scurt, Biserica trebuie să recupereze învățătura despre divinitatea lui Cristos, să reflecteze mai profund asupra adevărului Evangheliei atunci când își compune poeziile și mesajele, dar și să articuleze mai coerent această învățătură.

2 comentarii

Din categoria Meditaţii, Polemici biblice

Comentariu cultural-istoric al Noului Testament

Recomand cu căldură lucrarea lui Craig S. Keener tuturor celor ce doresc să deslușească sensul Noului Testament. Am lucrat la acest proiect traducând o treime din textul în limba engleză și mi-am încheiat partea în iunie 2016. Deși a trecut mult timp de atunci, mă bucur că în sfârșit o putem avea la îndemâna publicului vorbitor de limbă română. Alături de Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament (John H. Walton et al.), volumul lui Keener rezolvă o mare lipsă resimțită între cititorii români ai Bibliei. Aceia care am crescut cu informațiile biblice precare oferite de Manualul biblic suntem cu adevărat binecuvântați de un așa belșug de resurse la care avem acces prin efortul unor edituri precum Casa Cărții.

Comentarii închise la Comentariu cultural-istoric al Noului Testament

Din categoria Publicaţii