Cine pierde vremea în pustiu?

Versiunea Cornilescu redă textul din Ieremia 48:6 astfel: „Fugiți, scăpați-vă viața, și fiți ca un nevoiaș desțărat în pustie!” Expresia din a doua parte a versetului tradusă aici „nevoiaș desțărat în pustie” apare și în Ieremia 17:6, dar acolo Cornilescu a tradus-o prin „nenorocit în pustie”. Mi-a sărit în ochi faptul că niciuna dintre versiunile moderne pe care le consult la nevoie nu găsește acest sens, ci preferă „ienupăr”, „tamarisc” (precum Septuaginta în 17:6), „tufiș” sau „măgar sălbatic” (asemenea Septuagintei pentru textul din 48:6, găsit în 31:6). Cum era de așteptat, Cornilescu a mers (din nou) pe mâna lui Segond: „un misérable dans le désert” (Ier. 17:6; 48:6). Evident, adjectivul „desțărat” este contribuția intuitivă a lui Cornilescu, care nu are nimic a face cu textul ebraic.

Aici avem o nouă situație datorată polisemiei, deoarece termenul ‘ar’or are două sensuri: „despuiat” și „tamarisc” (HALOT). Cel dintâi sens îl găsim doar în Psalmul 102:18 (TM). Totuși, termenul tradus identic din cele două texte arată diferit în textul ebraic: ‘ar’or (17:6) și ‘aro’er (48:6), adică în a doua sa apariție are un grafem în plus, cel pentru holem-waw (vocala o lung). Nu găsesc suficientă explicația că ar fi o greșeală strecurată în text, deoarece variantele propuse în loc se îndepărtează prea mult de catena de consoane din manuscris și nu avem alte manuscrise ebraice care să indice o lecțiune diferită. În plus, există câteva detalii de context care ne ajută să ajungem la o soluție.

Contextul primei apariții a termenului vorbește despre două tipare umane: omul care se încrede în om (Ier. 17:5-6) și omul care se încrede în Domnul (Ier. 17:7-8). Primul este comparat cu un ‘ar’or în pustiu, al doilea cu un pom sădit lângă râu. Este natural ca antagonismul să fie creat între lucruri din aceeași clasă, motiv pentru care e mai natural să traducem termenul ‘ar’or prin „ienupăr” sau „tamarisc”. În plus, despre el se spune că locuiește într-un pământ sărat și lipsit de locuitori. Autorul s-ar contrazice singur dacă ar fi spus că omul ce se încrede în om se aseamănă unui sărac ce trăiește într-un ținut unde nu locuiește nici țipenie de om. Mai mult, chiar dacă există oameni (nomazi, semi-nomazi) care locuiesc în pustiu, ei nu trebuie să fie neapărat săraci.

Al doilea context din Ieremia, unde apare termenul ‘aro’er, deci puțin modificat față de ‘ar’or, este diferit de cel din cap. 17, deoarece în cap. 48 suntem în miezul unui oracol privitor la Moab. Pe parcursul profeției sunt evocate numele mai multor așezări ale lui Moab: Nebo, Chiriataim, Heșbon, Madmen, Horonaim, Luhot, Dibon și multe altele. Printre ele este menționat și AROER (v. 19), care se scrie întocmai ca termenul aflat în discuție. Nu este posibil ca profetul să le fi spus moabiților să fugă pentru a fi ca AROER în pustiu, din moment ce același destin o așteaptă și pe această cetate. În plus, Aroer era o așezare înfloritoare situată pe marginea uedului Arnon, cu mai multe așezări în zona suburbană, disputată între moabiți și israeliți. Ori de câte ori apare, cetatea Aroer nu este asociată cu pustiul și cu depopularea ci cu uedul Arnon și cu comunitățile umane (Num. 32:34; Deut. 2:36, 3:12, 4:48; Iosua 12:2; 13:9, 16, 25; Jud. 11:26, 33; 2Sam. 24:5; 2Regi 10:33; 1Cron. 5:8). Ar fi fost cu totul neobișnuit să se aibă în vedere cetatea Aroer în 48:6. Mai degrabă sensul termenului de aici este același cu al termenului din 17:6, doar că în cap. 48 apropierea fonetică de cetatea moabită a permis un joc de cuvinte binevenit.

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

Atelier de revizuire a Bibliei, ediția Cornilescu

Revizuirea capitolului 23 din profeția lui Ieremia

Am început munca la Ieremia verificând împărțirea pe paragrafe și subtitlurile. Cornilescu nu este foarte coerent în tehnica folosită. Lucrez la împărțirea textului în pericope și paragrafe, iar la poezie și pe strofe.

Pe măsură ce progresez, de la un capitol la altul, execut diverse operații de tehnoredactare: unele simple altele complexe. De exemplu, marchez cu <…> toate cuvintele care nu apar în original, dar au fost introduse de traducător pentru a da sens traducerii. Ele trebuie vizualizate pentru a fi văzute de toți colegii care vor citi varianta revizuită, dar vor dispărea în varianta publicabilă. (În NTR, aceste cuvinte apar scrise cu italice.) Apoi, numele Domnului care redă tetragrama divină este scris cu majuscule și este marcat ca să poată fi tipărit cu capitale în varianta finală. De exemplu, se înlocuiește expresia „zice Domnul” cu „<zice> prevestirea \nd DOMNULUI\nd*” care redă expresia ebraică „ne’um YHWH”, unde avem o construcție genitivală, fără verb. În plus, se verifică maniera în care se folosesc semnele citării și se reglementează după schema: „…«…ʿ…ʾ…»…”. Mai complicat este împărțirea textului pe versuri, acolo unde avem poezie.  În Ieremia 23 avem text poetic în v. 5-6, 10-24.

La fiecare verset mă opresc pentru a verifica fidelitatea traducerii față de original la nivel de topic, morfologie, sintaxă, semantică.

v. 2 „Pentru că Mi-ați risipit oile…, iată că vă voi pedepsi…” (VDC) devine „Voi Mi-ați risipit oile… Iată, vă voi pedepsi…” (VDCR). Textul ebraic include, fapt deosebit, un pronume înaintea predicatului, fapt care face incriminarea mai aspră. Legătura sintactică dintre propoziții nu apare în ebraică, deși s-ar fi putut realiza, așa că o lăsăm la îndemâna cititorului cum este și în ebraică.

v. 4 „nu le va mai fi teamă, nici groază, și nu va mai lipsi niciuna din ele” (VDC), preluat din franceză „Elles n’auront plus de crainte, plus de terreur, Et il n’en manquera aucune” (LSG) devine „nu se vor mai teme, nu se vor înfricoșa și nu va mai lipsi <niciuna din ele> (VDCR) pentru că putem folosi verbele la diateza reflexivă.

v. 5 „voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăți, va lucra cu înțelepciune, și va face dreptate și judecată în țară” (VDC), devine „voi ridica lui David un lăstar neprihănit. El va domni ca rege, va prospera și va face judecatăși dreptate în țară.” (VDCR). Aici Cornilescu s-a îndepărtat de versiunea franceză folosită care spunea „Où je susciterai à David un germe juste; Il régnera en roi et prospérera, Il pratiquera la justice et l’équité dans le pays (LSG)”. „Odrasla” cu referire la puietul unui copac (cum este termenul țemah în ebraică) este învechit. Astăzi „odrasla” este folosit doar cu privire la oameni și animale. Ca să păstrăm metafora va trebui să folosim un alt termen: „lăstar”. Totuși acesta este un termen mesianic și decizia, indiferent la care va ajunge comitetul, va trebui să ia în considerare toate textele unde apare (mai ales în Isaia). Mai mult, termenul țadiq înseamnă „drept” și are legătură cu acțiunea pe care o va desfășura în postura de rege: va domni, va prospera, va face judecată și dreptate”. Am înlocui verbul „va împărăți” cu expresia „va domni ca rege”, oarecum tautologic, pentru că și în ebraică exista opțiunea evitării tautologiei. Ordinea termenilor în ebraică este mișpat uțedaqa de aceea i-am pus în ordinea preferată de autor: „judecată și dreptate”, deși este o hendiadă care înseamnă „judecată dreaptă”.

v. 6a „Israel va avea liniște în locuința lui” (VDC), preluat din franceză „Israël aura la sécurité dans sa demeure” (LSG), devine „Israel va locui în siguranță” (VDCR) pentru că verbul „a locui” din original este trecut cu vederea.

v. 6b „iată Numelepe care i-L vor da: Domnul, Neprihănirea noastră!” (VDC) devine „acesta este Numelepe care i-L vor da: «DOMNUL, Dreptatea noastră»!”, întrucât avem pronumele demonstrativ zeh pe care nu îl traducem prin „iată”, cum face și Segond (voici), iar țedaqa este un termen juridic pe care îl redăm prin „dreptate”.

v. 8 Pe lângă schimbările curente, descrise mai sus, mai există o schimbare notabilă: înlocuim „Și vor locui în țara lor” cu „Și vor locui în glia lor” pentru a reda termenul ‘adama preferat aici în loc de ‘ereț (țară).

v. 10 „Căci țara este plină de preacurvii și țara se jălește din pricina jurămintelor; câmpiile pustiei sunt uscate. Toată alergătura lor țintește numai la rău, și toată vitejia lor este pentru nelegiuire!” (VDC).

„Car le pays est rempli d’adultères; Le pays est en deuil à cause de la malédiction; Les plaines du désert sont desséchées. Ils courent au mal, Ils n’ont de la force que pour l’iniquité.” (LSG)

Țara este plină de desfrânați

și, din pricina blestemului, țara bocește,

iar pășunile pustiului s-au uscat.

Toată alergătura lor este spre rău

și puterea lor nu este spre bine! (VDCR)

Termenul mena’afim înseamnă „desfrânați” nu „desfrânări”. În versiunea revizuită se renunță la formulările „curvie, preacurvie” și derivatele, pe motiv că sunt învechite, sună vulgar și promovează o falsă ierarhie, de parcă „preacurvia” este ceva mai grav decât „curvia”. Termenul ‘ala înseamnă „blestem” nu „jurământ”, după cum observa corect și Segond (malédiction). „Câmpiile pustiei” este un oximoron care nu apare (de data aceasta) în ebraică, unde avem „pășunile pustiului”. Chiar și așa cititorului român oricum îi pare un oximoron, din moment ce asociază pășunea cu verdele crud de pe dealuri. În zonele cu precipitații sărace, rumegătoarele se mulțumesc și cu mai puțină iarbă, iar oamenii tot „pășuni” le numesc și pe acestea. În ultimul cuplet, Cornilescu se îndepărtează de sursa Segond și preferă să redea sensul mai dinamic. Revizuirea se întoarce la forma preferată de original și, astfel, redă mai fidel paralelismul.

Celelalte rezultate vor fi deconspirate cu altă ocazie. Aceasta este doar o pregustare a muncii pe care revizorii o fac prin muncă individuală. Fiecare va fi verificat de un coleg și chestiunile aflate în dezacord între ei sunt aduse în atenția întregului colectiv de revizori. Revizuirea este parcursă de editori (teologic și literar) și, după îndreptările de rigoare, ajunge la comisia pastorală, care dă „bun de tipar”.

2 comentarii

Filed under Uncategorized

Liberalizarea pieței educaționale: scrisoare deschisă

După ce a căzut dictatura ceaușistă până și copiii și-au luat curajul instilat în ei de exemplul revoluționar al părinților lor să rupă tabloul „conducătorului iubit” din manualele lor. Poate că a fost doar un gest, dar a fost un act de curaj. Ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile nu mergeau în direcția dorită și se ajungea la represalii. Atât de ușor ar fi fost identificați reacționarii! De atunci, copiii și nepoții noștri au trecut prin numeroase inițiative de reformă până acolo încât abecedarul cu „Ana are mere” a rămas dosit în memoria reziduală a generației decrețeilor. Cu ce folos? Scăderea constantă a interesului pentru liceu în particular și școală în general și rezultatele constant slabe de la bacalaureat demonstrează că trendul nu este deloc încurajator pentru învățământul românesc. Cu toate acestea, cineva acolo sus pe General Berthelot trebuie să pună pe picioare un proces de transformare (am renunțat a mai folosi termenul „reformă”, pentru că după desele simulări de reformă, termenul a fost golit de sens) a învățământului care să schimbe cadre, atitudini și mentalități, pentru a pune interesul societății cel puțin pe picior de egalitate cu interesul părinților și al copiilor. Consider că liberalizarea pieței educaționale nu poate să aducă decât bine în cursul unui asemenea proces bine intenționat.

Ca orice cetățean cugetător al acestei țări constat că, bunăoară, în construcții există o piață liberalizată. Diverse persoane cu inițiativă și fonduri se implică în construirea de cartiere rezidențiale. Este ilustrativ să invoc aici exemplul orașului Cisnădie (jud. Sibiu), care a permis derularea a mai mult de o duzină de proiecte de acest fel în zona limitrofă cu orașul Sibiu. Primăria doar a permis, a încurajat și, presupun, a supravegheat procesul de construire de locuințe noi. Acestea trebuie să se execute după proiecte autorizate, sub supravegherea unor maiștri autorizați, după standarde impuse de Inspectoratul de Stat pentru Construcții ș.a.m.d. Puțin contează motivația patronului care a decis să demareze un asemenea proiect: poate că are dorința genuină de a oferi o locuință la prețuri acceptabile tinerilor căsătoriți (mă îndoiesc), poate că dorește să aibă o sursă constantă de venit pentru familia sa (uneori nu iese pasența), poate că dorește să facă bani pentru un trai mai bun (mașină mai bună, casă de vacanță, studii în străinătate, iaht etc). De fapt, motivația contează cel mai puțin în calculul riscurilor unui asemenea proiect. Și mai puțin contează opțiunile ideologice ale patronului sau ale constructorilor, deși am văzut locuințe construite de oameni cu conștiință alertă și temători de Dumnezeu care erau la ani lumină distanță de locuințele construite de oameni fără conștiință. Ceva ce ține de atitudinea față de muncă și de semeni iese la iveală atunci când muncești motivat de sloganul „las’ că-i bine și așa” și altceva când zici „fă ce ți-ar place să-ți facă ceilalți ție”. Oricum, locuințele se construiesc indiferent cât de bine sau prost ies iele din mâinile „meșterilor”. Înțeleg că în România se construiește mult și prost. Se pare că ne-am întors la tiparul ceaușist, acum sub alte auspicii. Contează ce materiale folosești? Se pare că nu. Contează cât de mult stă în picioare tencuiala proaspăt trântită pe perete. Se pare că nu. Contează ce calitate are placa de polistiren cu care s-a placat peretele. Se pare că nu. Toate locuințele au fundație, stâlpi de rezistență, pereți, izolație, centrală propie. Ce mai contează detaliile. Piața s-a liberalizat și există o locuință pentru fiecare buzunar. DE CE NU AR FI AȘA ȘI ÎN EDUCAȚIE?

Cineva ar putea spune că educația contează mai mult pentru viitorul patriei. Să conteze mai mult decât acoperișul pe care (NU) îl avem deasupra capului. Pe parlamentari îi duce capul să propune indemnizații pentru familii la prima căsătorie, la al treilea copil, dar nu îi duce capul să ofere un pachet complet pentru achiziționarea unei locuințe. Proiectul ANL este o gogoașă exploatată politic. În Sibiu ultimele locuințe ANL s-au realizat cu o firmă care s-a dat la fund înainte de finalizarea proiectului, desigur, după încasarea banilor. Cum este posibil așa ceva? Ne mirăm că nu ne rămân copiii în țară și fug familiile tinere cu copii în străinătate. Fug acolo unde există un interes real pentru familie din partea statului. În România singura familie de care le pasă parlamentarilor este familia lor. Prin urmare să mai păstrăm liberalizarea pieței în construcții? Desigur, cu toate deficiențele ei permite un reglaj fin și natural al prețurilor pe piața imobiliară, care ar fi și mai eficient dacă statul ar construi și ar intra în concurență reală cu constructorii privați. Cam cum intenționează primăria Bucureștiului să construiască un cartier nou în fiecare sector. Mult succes. Aștept dovezi. Primăria Sibiului acum se luptă cu asfaltarea străzilor și cu trecerea firelor aeriene în subteran. Cu alte cuvinte confort pentru cei în viață. Tinerelor familii li se strânge mână, li se urează „casă de piatră”, se fac poze de grup și… Următorii!

Există liberalizare și pe piața de asistență medicală. Cine poate spune că aceasta nu este cel puțin la fel de importantă ca educația. De aceea sunt amândouă în grija Guvernului. Oricine are dorință și putință și-a deschis un laborator privat (o gramadă în Sibiu), o clinică (mai ales pentru tratarea hemoroizilor), o farmacie (era să zic „farmacia inimii…”),  un spital chiar. Personalul este calificat, școlarizat în România, cu examene de grad luate, adeseori cu experiență internațională. Avem computere tomograf, ne facem radiografii dentare panoramice cu radiere scăzută, îi facem poze bebelușului de când este în fază embrionară, executăm operații laparoscopice ș.a.m.d. Bine toate costă, ne mai ajută C.A.S. pe ici, pe colo. A meritat efortul liberalizării pieței? Cred că da. Contează motivația patronilor care le-au deschis toate aceste spații de servicii de sănătate? Unii au vrut să câștige mai mulți bani din frământarea perenă a românului pentru sănătate, alții au vrut să ofere servicii de calitate (de ex. analize de laborator credibile), alții s-au săturat de sistemul de stat tributar vechilor principii clientelare. Contează motivația când se eliberează licența de funcționare? Sigur că nu. Contează ideologia pentru care au optat patronii sau angajații unui așezământ de sănătate? Sigur că nu, deși eu unul mă dau mai ușor pe mâna unui om care și-a făcut loc în ideologia sa pentru excelență și pasiune pentru semeni. Contează că bugetul unei farmacii este majoritar arab? Nu pare să conteze în sânul populației. Serviciile de securitate națională ar putea avea o altă opinie, dar pentru omul de rând contează numai prețul și calitatea serviciilor. În mod cert trebuie respectate niște standarde cu privire la igienizare, asistența medicală oferită, pregătirea pre- și postoperatorie a pacienților, calificarea personalului medical și multe altele. Există legi, ordonanțe, proceduri de care trebuie să se țină cont, indiferent dacă instituția de sănătate este o inițiativă privată sau de stat. DE CE NU AR FI AȘA ȘI ÎN EDUCAȚIE?

Am putea continua cu exemple din industria alimentară, transporturi și radio. Oriunde ne întoarcem, libera inițiativă este folositoare. Concurența în regim supravegheat, cu respectarea normelor în domeniu, creează oportunități noi și mai bune. Școala acasă și orice alte inițiative (oricum nu sunt tare multe) din domeniul educației trebuie autorizate prin lege pentru a continua procesul de liberalizare a pieței educaționale. Statul trebuie să ofere părinților dreptul legal de a-și educa odraslele și în alt regim decât cel public de masă. Examenele de capacitate și bacalaureatul pot rămâne în atribuția statului ca elemente de control asupra actului educațional. Faptul că se aduce mereu în discuție motivația, ideologia, resursele, nivelul de pregătire al părinților este o dovadă a lipsei preocupării reale pentru produsul final, care trebuie să prevaleze. Dacă în alte domenii nu contează, de ce ar conta aici? Trebuie stabilite în mod realist niște cerințe minimale pentru fiecare nivel de pregătire și acelea trebuie urmărite cu consecvență având în vedere binele copilului. Manualele tot de specialiști în domeniu vor fi realizate, părintele păstrând rolul de tutore pe care oricum îl joacă și în sistemul promovat în momentul de față. Bibliografia tot pe marii clasici îi va include, tot ce are mai mare preț în cultura universală a umanității va face obiectul disciplinelor de curs. Nu înseamnă că nu pot apărea probleme, nu suntem utopici. Totuși, din acest sistem concurențial s-ar putea naște inițiative noi, oportunități mai bune și, cine știe, poate însuși sistemul național de educație ar prinde mai mult curaj în transformările spre bine pe care și le tot propune fără ca, deocamdată, să fi ajuns acolo.

Comentariile sunt închise pentru Liberalizarea pieței educaționale: scrisoare deschisă

Filed under Educaţia creştină, societatea romaneasca

Școala acasă – fals tratat de interes național

Zilele acestea s-au tulburat apele când un cuplu mai cunoscut pe sticlă a anunțat că-și retrage copiii din învățământul de stat. Tot felul de Doamne și domni au avut reacții: unele umorale, altele din vârful limbii. Toți vorbesc crezând că știu despre ce vorbesc. Stați așa: BOR are o reacție! În toptanul de reacții ce mai contează încă una, a mea? În timp ce mulți vorbesc despre școala acasă din amintiri, frânturi de articole online, sau reacții de pe FB, eu chiar am făcut școala acasă timp de opt ani cu cei trei copii ai noștri. A ajuns această problemă de interes națională? Nicidecum, conform jurnalului de ieri de la TVR, abia de sunt câteva sute de copii care studiază în acest regim. Prin urmare interesul este artificial creat; cum s-ar spune „cineva bate șaua să priceapă iapa”. Se pare însă că avem o iapă ce nu este dresată corespunzător, pentru că nu vrea să reacționeze adecvat.

Prima problemă. Învățământul românesc este aservit puterii politice și, cu câte simulări de reformă a tot avut, a intrat în sevraj. Așteaptă o nouă excitație, o nouă restructurare, o nouă schimbare de nume, o nouă „frecție la picior de lemn”. Până una-alta, nu avem dovezi concludente că în sistemul educativ românesc se dorește cu adevărat educarea copiilor, ci doar păstrarea unui status-quo de pe urma căruia câțiva, privilegiați, beneficiază cu adevărat. Și majoritatea parlamentară și opoziția știe că salariile sunt mici în învățământ, că majoritatea școlilor nu au aviz de la ISU și de la Sanepid, dar nu se întâmplă nimic vizibil ca școlile să fie transformate în focare de cultură  integratoare. Încă sunt tolerați educatorii fără vocație, educarea continuă a dascălilor se face de formă, manualele lipsesc și, când există, sunt prea aglomerate și sofisticate asemenea programelor școlare, clasele se renovează pe cheltuiala părinților, manualele suplimentare și bibliografia obligatorie se cumpără tot de părinți pe filiere preferențiale de la profesori, copiii au nevoie de meditații ca să răzbească, (culmea!) tot de la profesorii  pe care îi au la școală. Așadar, în România unde politicienii laudă la unison învățământul gratuit, părinții contribuie din greu la plata transportului școlar, întreținerii școlilor, burselor de merit pentru profesori (meditațiile), manualelor școlare. A mai rămas ceva ce nu plătesc părinții? A, da, asistența medicală! Nu mă stârniți pe subiectul acesta!

A doua problemă, chiar dacă nu e secundară ca importanță. Părinții au responsabilitatea constituțională nu numai de a-i odrăsli pe copii, ci și de a-i crește și de a-i educa. Odată cu trecerea timpului, statul a intervenit tot mai mult  și a creat falsa senzație că îi ajută pe părinți să-și educe copiii, pentru că (vezi, Doamne!) părinții sunt ocupați cu munca, cu propria recreere, cu călătoriile și cu orice altceva decât cu creșterea copiilor. Pentru părinții care consideră nașterea unui copil un accident și creșterea lui un travaliu care le împiedică dezvoltarea personală, guvernantele și statul preiau rolul lor de părinți. Foarte bine, dacă asta își doresc. Există destui părinți care doresc să aibă un rol activ în educarea copiilor lor, pentru că realizează că noi nu suntem termite care își odrăslesc plozii și uită după aceea cu totul de ei. Aceștia nu cred în teoria cu „quality time” și nici în valoarea cadourilor de a compensa lipsa interacțiunii cu copiii.

Școala acasă permite părinților care doresc să se sacrifice pentru copiii lor să facă acest sacrificiu fără jumătăți de măsură, cu dedicare totală și fără a mai adăuga mâhnire peste mâhnire din pricina sistemului educațional nereformat, anacronic și retrograd. Mi se vor arunca în față câștigătorii la olimpiade internaționale, profesorii cu vocație și dedicare, școlile performante etc. De fapt, toate acestea sunt doar excepții. Școala publică nu este pentru oameni de excepție, ci pentru mase. Vorbesc despre un sistem coerent în care la orice școală te duci, toaletele să fie îngrijite și sub acoperișul școlii, curtea să fie întreținută și fără pericole ascunse, educatorii să fie instruiți, binevoitori și cu vocație, manualele și programele să fie croite pe măsura nevoilor reale ale copiilor, predate la începutul anului școlar, cursurile să se țină întotdeauna între orele planificate etc.

Statul trebuie să încurajeze progresul și în învățământ pe toate căile legale. Concurența este una dintre ele și pentru aceasta statul ar trebui să permită școlilor de stat să intre în concurență cu școlile private și cu școala acasă. Deocamdată, în țările unde s-a permis existența școlii acasă, școala de stat este marele perdant. Statul român știe aceasta și anticipează cu panică autorizarea prin lege a școlii acasă, pentru că nu vor fi sute, ci mii și sute de mii de copii, care vor ieși din sistemul de stat. Părinții își vor face socoteala și vor dori ca, dacă tot plătesc transport, manuale și profesori, să se bucure de roada muncii lor. Părinții vor dori ca, dacă tot fac teme cu copiii acasă, să facă toată școala. Părinții vor dori manuale de calitate și le vor găsi. Vor dori sisteme umane de educare pentru copiii lor și le vor găsi în școala acasă. Vor dori alternative și le vor avea. Vor dori flexibilitate și siguranță și le vor primi. Vor dori profesori consacrați și în pregătire continuă și vor dori să devină ei înșiși așa ceva.

Deja circulă gogorițe despre școala acasă. Vezi, cică s-ar încuraja exploatarea prin muncă a copiilor. Probabil că vor exista situații când familiile sărace, care oricum sunt „încurajate” acum prin varii mijloace să își trimită copiii la școală, vor prefera atunci să se ascundă în spatele unui paravan de acest tip. Totuși școala acasă pe care eu o știu se bucură de manuale, programe, testări, foi matricole și multe alte detalii specifice sistemului obișnuit. Poate că s-ar putea autoriza pentru început doar acest tip de școli. Constatăm beneficiile regimului obligatoriu de școală când privim la rezultatele bacalaureatului la sfârșit de an și la calitatea studenților. În condițiile actuale, facultățile ar trebui să reinstituie examenul de admitere, pentru că liceul nu mai garantează calitate, ci doar diplome. Ce încurajează însă școlile de stat? Furtul și frauda nu au fost eliminate. Violența verbală și fizică încă sunt tolerate. Actul de învățământ este în continuare viciat de incompetență, oboseală, dezinteres și lehamite.

Aud că școala acasă îi împiedică pe copii să socializeze. Desigur, părinții și frații/surorile și alte animale sociale de felul acesta nu se socotesc în ecuația socializării. Trebuie luați în considerare numai educatorii frustrați și cu ifose, pe care nu știi cum să-i mulțumești, colegii care concurează pe viață și pe moarte la prețuirea de către dascăl, colegii lăudăroși, certăreți și bătăuși. Noi suntem persoane sociale, ne simțim bine în grup, zicea D-na Johannis. În care grup, Doamnă? În grupul în care ne simțim bine și suntem bine primiți. Corect. Luăm copiii din fragedă copilărie și-i ducem în junglă să se călească, să-și găsească locul în haită și-i învățăm să nu cedeze ci să-i pună pe toți la punct. Vedeți ce se întâmplă dacă citim prea des TARZAN?

Școala acasă, ne spune un guru al educației, prezintă riscul de a-i îndoctrina, deschide ușa prozelitismului și obscurantismului. Exact așa, școala românească din perioada 1945-1989 n-a făcut nimic din toate acestea. Noroc cu școlile de stat care ne învață copiii să vadă lumina de la Ierusalim și-i îndoctrinează cu toate superstițiile care numai credință creștină nu este. Bine că avem școli de stat care ne îndoctrinează cu concepția A-Teistă despre lume și viață. Fraților, îmi pare că orice școală îndoctrinează. Noi încă nu am cunoscut pe glia aceasta o școală echidistantă, iar școala românească actuală nu se califică pentru acest rol. Să nu ne mai îmbătăm cu apă rece. Orice școală vrea să ne convingă că presupozițiile și teoriile sale sunt cele corecte. Noi zicem că trăim în postmodernism, unde sunt acceptate opiniile divergente, se tolerează diversitatea și se promovează relativismul, dar prin intransigența cu care promovăm un sistem monocolor de învățământ demonstrăm exact contrariul. Cei care dețin cheile știu mai bine decât populația și minoritățile religioase, pentru că ele au fost invocate, ce este mai bine pentru copiii lor. Ni se spune, voi i-ați făcut, dar sunt ai noștri, noi vi-i creștem, noi vi-i educăm, unde „noi” reprezintă clasa politică care încă întreține corupția și plagiatul.

De la d-l Funeriu venire: „Să vezi ce mișto o să verifice educația dată de geniile nedescoperite ale pedagogiei de sufragerie”. Omul este, cum s-ar zice pe ungurește „habăr nixt” (!). Dacă tot există schimburi culturale (vezi, mișto! la d-l Funeriu)… Nu toți părinții sunt genii, dar probabil că la părinți se găsește ceva ce lipsește la profesori: dorința de a-l ajuta pe copilul lor să răzbată, să-și depășească starea, să se adapteze societății. În regim de școală acasă, părintele ia varianta manualului realizat pentru părinte de specialiști, oleacă mai specialiști decât ce se vântură pe la noi, un manual modern și accesibil copilului său, și îl asistă pe copil. Până la urmă tot copilul citește, exersează și este testat și în regim de școală acasă. Părintele îl învață cinstea, nu frauda. Copilul se auto-disciplinează și învață cum să învețe. Nu există presiunea timpului și a colegilor concurenți. El concurează cu sine și se auto-depășește. Pentru mine acestea sunt valori mai importante decât deprinderea de a câștiga întotdeauna, călcând și peste cadavre dacă trebuie. D-l Funeriu ignoră capacitatea părintelui de a depăși obstacolele de dragul copilului său. Se vindeau niște gogoși odată care apreciau învățământul românesc și pentru faptul că, dând copiilor teme pentru acasă, se asigura că și părinții se păstrează informați și pregătiți. Dacă ar fi adevărat, atunci în regim de școală acasă, părinții chiar pun osul la treabă și educarea continuă a generațiilor se poate vedea.

În concluzie, voi faceți ce vreți voi, noi facem ce știm. Nu cred în statul care încearcă pe orice cale să mă îndoctrineze, să mă convingă să cred că numai ce spune el este corect, drept și valoros. Cred în statul care oferă oportunități egale și se asigură în calitate de arbitru de legalitatea concurenței. Indiferent cine ești, dacă ai citit aceste rânduri, nu trebuie să accepți cele spuse aici, ci doar să accepți că le-am scris din inimă, ca părinte care a dorit tot ce era mai bun pentru copiii săi. Decizia de a ieși din sistemul școlar de stat s-a făcut prin consultare cu copiii, care s-au simțit fericiți în regim de școală acasă și nu au mai vrut să iasă din el. Cu siguranță, nu mi-a ieșit chestia cu îndoctrinarea, fapt ce îl poate confirma oricine ne cunoaște cât de cât. Câteva lucruri s-au întâmplat sigur: copiii noștri știu să gândească pentru ei înșiși, știu să învețe, se delectează citind, vorbesc limba engleză la fel de bine ca limba română. A, era să uit, le este greață de meschinărie, fraudă și de corupție. Alo, Statul? Mai schimbați ceva, domnilor! Umblați la esențe!

5 comentarii

Filed under societatea romaneasca

False probleme de campanie electorală

Ca să ne înțelegem de la început, ar trebui să spun că sunt tată a trei copii și că am avut și eu o fiică internată la Pediatrie. O lăsasem la bunici și a fost internată de urgență cu suspiciunea de meningită. Când am vizitat-o am găsit-o sedată și cu mânuța în care avea branula legată de pătuț. Soția a rămas cu ea în spital cu fetița până la externare.

Revenim în zilele noastre la Spitalul de Pediatrie din Sbiu, 2016. Managerul spitalului și-a dat demisia în contextul controalelor ordonate de la Minister cu privire la soluțiile biocide folosite în în spitale. Medicul șef al secției de boli infecțioase din Spitalul de pediatrie și-a dat demisia împreună cu câteva asistente medicale. Noul șef interimar anunță schimbări și îndreptarea unor situații reclamate de părinți, mai ales mame, supărați că nu pot rămâne cu copiii lor pe durata spitalizării și care au semnat și o petiție online. D-na Fodor, viceprimar cu funcție de primar și candidata UGR la funcția de primar al orașului Sibiu preia criza și promite că va face posibilă internarea unuia dintre părinți cu copilul bolnav. Ce înseamnă aceasta nu contează deocamdată, pentru că promisiunile electorale pot fi inspirate din realitate dar soluțiile pot fi din ireal. Nu cumva ne vom trezi și cu Spitalul de pediatrie la fel cum suntem cu Gara CFR din Sibiu, unde Primăria Sibiu nu poate face nimic pentru că administrarea Gării ține de Ministerul Transporturilor?

Părinții doresc să fie cu micuții lor în timpul spitalizării evocând tratamente nepotrivite pentru copiii lor, mai ales la nivel emoțional, abuzul unor cadre medicale (verbal sau fizic), etc. Candidatul la Primăria Sibiu se grăbește să promită “marea cu sarea”, dar cum sunt consecințele generalizării prezenței părinților în Spitalul de pediatrie? Totul trebuie să pornească de la studierea situației de față, când există “saloane de rezervă”, unde părintele poate sta împreună cu copilul plătind din buzunarul propriu acest tip de confort. Problemele care ar putea să iasă la iveală la o dezbatere publică serioasă pe acest subiect ar putea fi foarte multe. Precizez doar câteva:

  • Dacă se generalizează această facilitate, nu se vor putea organiza mai multe saloane de rezervă fără pierderea numărului actual de paturi, dovedit oricum insuficient. Mai degrabă vor trebui construi facilități noi, moderne, adecvate pentru aceste cerințe. Pe cheltuiala cui vor sta părinții cu copiii lor în spital? Nu ar fi mai bine atunci să se recurge la soluții private de sănătate?
  • Saloanele de rezervă nu vor putea acomoda mai mult de un pacient și părintele său. Fără să facem discriminare, familiile românilor sunt extrem de diferite când vine vorba de cultură și educație sanitară, ca să numesc doar două chestiuni mai importante. În privința igienei personale, unele persoane se tem de apă precum pisica, au prejudecăți cu regimul de viață din spital și tot felul de tabieturi care le fac nu numai incompatibile pentru viața comunitară, dar cu atât mai mult, cu viața din regim de spital. Să înțeleg că primărița dorește să construiască spitale în regim hotelier? Mă-ndoiesc sincer.
  • Autoritățile par îngrijorate dintr-odată de situația din Spitalul de Pediatrie, despre care s-a tot scris în ultimii ani, ba una, ba alta, mai mult de rău decât de bine. Deh, este campanie electorală. Poate că electoratul ar trebui să știe că la Spitalul de Pediatrie părinții aflați în dificultăți financiare nu trebuie să ducă scutece de schimb de acasă, dar aceasta nu din grija Primăriei sau altor autorități locale, ci a unei fundații. Până la construirea unui nou spital de pediatrie, cum ar fi ideal, ar fi de dorit să vedem măcar implicarea autorităților locale în dotarea spitalelor cu materialele de uz curent.
  • Părinții nu cunosc procedurile medicale la care țin morțiș să participe și nu rezistă, nici emoțional și uneori nici fizic, să participe când acestea se aplică odraslelor lor. Adesea se întâmplă că părinții ajung în situația de a avea nevoie de asistență medicală.
  • Părinții doresc să participe, dar în ce calitate? Există prevederi în vreo lege, reglementare sau regulament al spitalului care să precizeze un cadru legal pentru prezența lor acolo? Dacă interferează cu actul medical sunt ținuți responsabili? Pot întrerupe un act medical pentru care și-au dat consimțământul dacă acesta se prelugește fără succes, cum este cazul multiplelor puncții venoase până la abordarea corectă a unei vene pentru instalarea branulei?
  • Părinții sunt adesea stresați de condițiile vieții din spital cu mai puține opțiuni și facilități decât în viața de acasă și solicită părăsirea temporară a spitalului pe diverse motive (reale sau inventate): cumpărături, fumat, relaxare, etc. Cine răspunde de copilul cu care și-au exprimat dorința să fie spitalizați în lipsa lor? Cine răspunde de nerespectarea circuitului persoanelor în spital? Toți ne plângem în ultima vreme de infecțiile intraspitalicești, dar ne preocupă respectarea circuitelor în spitale? Sunt dispuși acești părinți să-și schimbe hainele, să se îmbăieze și să se dezinfecteze când ies din spital și când intră înapoi în el? Situația este mai complicată dacă vorbim despre copii internați în secția de boli infecțioase.
  • Părinții au dreptul să urmărească binele copilului lor, să-i protejeze integritatea și imaginea. Dar la integritatea și imaginea personalului medical se gândește cineva? Tot felul de părinți se plimbă agitați pe coridoarele spitalelor fluturând telefoane inteligente și înregistrând filmulețe pe care le postează scoase din context pe youtube. Ce vor să rezolve în felul acesta? Cui fac bine? Situațiile trebuie investigate corespunzător înainte ca să fie postate. Altminteri au exact valoarea subiectivă a părinților ofticați care le-au făcut. Cine răspunde de erorile și nedreptățile săvârșite în felul acesta? Să ajungem în tribunal cu părinții care aduc ofense cadrelor medicale?
  • Părinții doresc să fie spitalizați cu copiii lor, dar în ce calitate? Aceea de părinte e clar, dar cu ce funcție în raport cu personalul medical? Controlor de calitate? Cei mai mulți nu se califică. Opinia lor nu face cât o ceapă degerată. Regizor? Cei mai mulți de proastă calitate. Sprijin emoțional pentru copilul lor? După modul în care se poartă cu copilul lor, mulți părinți dovedesc că au nevoie de sprijinul emoțional pe care pretind că îl pot acorda copilului lor.

Din nefericire, sistemul de sănătate românesc este putred până în măduva oaselor. Dacă medicii ar face mai mult decât să dea porunci, adică și-ar sufleca mânecile și ar munci cot la cot cu asistentele medicale ar fi altceva. Dacă asistentele medicale nu ar avea în grijă peste 25 de copii, s-ar putea ocupa mai atent, ca o mamă poate, de cei 3-4 copii pe care i-ar avea în grijă. Dacă infirmierele nu ar fi atât de rare poate că s-ar putea ocupa mai atent de dezinfectarea suprafețelor și curățirea saloanelor. Dacă munca ar fi distribuită mai atent între membrii personalului medical pe calificări și specializări reale, probabil că părinții nu ar mai fi necesari defel. Să fim serioși, experiența spitalului nu ne este naturală la nicio vârstă și reprezintă un șoc pentru noi toți, cu atât mai mult pentru copii.

Să sperăm că vom ajunge cândva să discutăm cu adevărat aceste probleme și că vom apuca să vedem cum arată o reformă autentică a sistemului de sănătate românesc. Între timp medicii își încasează nestingheriți șpăgile lor, lucrează în continuare la universitate, în clinici de stat și private și cumulează sume frumușele fără să le pese petrecând un timp minim de interacțiune cu pacienții lor. Când au timpul real să le exercite toate aceste funcții? Nu cumva o fac în defavoarea pacienților? Îi pasă cuiva că mastodonți cocoțați pe scară ierarhică prin P-C-R sunt imposibil de scos în pensie? Cine îi verifică pe medicii care-și internează clientela în spitale publice pentru a le face analizele pe banii contribuabililor și pentru a încasa onorarii în regim privat sau de piață neagră? Spitalele românești sunt o mare întreprindere privată care lucrează zi și noapte pentru interesele câtorva oameni. Primăria Sibiu ar trebui să ne spună când plănuiește să ne scape de acești corupți și să readucă încrederea populației în sistemul sanitar al orașului.

3 comentarii

Filed under societatea romaneasca

Lansare de carte

Afis_Domnul_Imparateste_A3 (1)

Comentariile sunt închise pentru Lansare de carte

Filed under Uncategorized

Călăuza și marcajele

În 4 august 2015 am urcat din nou pe vârful Suru, una dintre cele mai înalte culmi ale munților Făgărașului. De data aceasta am urcat în grup mic, doar patru persoane. Din Sibiu ne-am deplasat cu autoturismul nostru pe direcția Tălmaciu – Sebeșu de Sus. Autoritățile nu s-au obosit să marcheze direcția spre comuna Racovița, de care depinde Sebeșu de Sus, deși în intersecția mare din Tălmaciu unde trebuie să faci stânga, chiar la ieșirea din orășel, există indicatoare pentru trei biserici-monument, dar nu și pentru comuna Racovița. Apuci un drum pe malul nordic al râului Olt și dacă nu știi sau nu întrebi pe cineva, nu ai de unde să știi că trebuie să treci Oltul pe un pod îngust ca să ajungi pe drumul spre Sebeșu de Sus. Niște pescari amatori ne-au fost de ajutor aici. Apoi, cum adesea se întâmplă încă în România, indicatorul pentru Sebeșu de Sus apare doar la intersecție, ca pe vremea când oamenii foloseau căruța și aveau timp să facă manevra chiar dacă îl vedeau în ultima clipă.

Am urcat pe drumul forestier de pe valea Moașei, cât ne-a permis acesta (vre0 5 km), ca să scutim cât mai mult timp cu urcarea, apoi am luat-o pe jos pe valea Moașei, bucurându-ne de cascadele Sebeșului. Ascensiunea propriu-zisă prin pădurea de fag și pădurea de brad ne-a luat cam două ore până la cabana Suru. Deși renovată și dată în folosință, la cabana Suru n-am găsit pe nimeni. Doar semne că cineva se ocupă cu administrarea locului. Marcajele găsite aici erau de dată recentă și s-au dovedit corecte.

După ce ne-am tras sufletul, am continuat ascensiunea spre Șaua Surului, unde am ajuns după alte două ceasuri. Acolo ni s-au încrucișat căile cu un grup de patru cehi, care făceau drumul de creastă, venind dinspre Turnu Roșu. În Șaua Surului (2110 m alt.) nici urmă de indicator pentru vârful Suru. Ne-am răscolit amintirile și ne-am dat seama că trebuie să fie vârful din stânga (cum am urcat dinspre Căldarea Găvanului, un loc îmbelșugat de izvoare). Într-adevăr pe culmea sa am găsit un semn care îi marchează oficial vârful dar niciun indicator, așa cum nu există nicio potecă și niciun semn care să conducă aici. Pentru cei care doresc să întreprindă o călătorie de o zi pe acest vârf, nu există niciun minim ajutor. Cei care străbat creasta nu au habar că la nord de potecă (banda roșie) se înalță vârful Suru (2281 m alt.). Probabil din cauza faptului că Șaua Surului reprezintă un punct de belvedere atât spre nord cât și spre sud, efortul celor 30 minute de a urca vârful care străjuiește partea de apus a acestui lanț muntos este o pradă de prea puțin interes.

După ce am prânzit și am făcut fotografiile de rigoare ne-am întors pe același drum. Pe traseu am întâlnit un grup de vreo 7-8 turiști tineri din străinătate. Picioarele ne-au fost tot mai grele, dar în cele din urmă am ajuns la mașină. Trecuseră zece ore de când o părăsisem pe marginea drumului forestier. Ne-am verificat portierele și roțile: totul era la locul lui. Am avut parte de o vreme excelentă, fără precipitații, vânt, nori, sau alte evenimente neașteptate. Doar câinii de la o stână s-au luat de noi, dar i-am pus pe fugă cu bâte și pietre.

Ca întotdeauna într-o călătorie de acest fel în munții României, ne-am dat seama cât de importante sunt călăuza și marcajele pentru găsirea unei destinații. Mulți sunt de acord că România este o țară frumoasă. Din păcate ea este prea ascunsă, adică autoritățile, nici la 25 de ani după căderea ciumei comuniste, nu își fac datoria revelând-o pentru călătorii români și străini. Ce face primăria Racovița în această privință? Ce fac celelalte autorități județene pentru a deschide călătorilor valea Oltului și munții Făgărașului? Fiecare călător se descurcă pe cont propriu și cum poate. Totul este lăsat la mâna micilor întreprinzători care își pun semne pe drum pentru motelurile lor, sau prelaților interesați, care cer autorităților civile să pună semne către diverse situri mai mult sau mai puțin renumite.

Îndrăznesc să propun aici o paralelă cu viața creștină autentică. Ce este mai valoros este mai puțin marcat decât ce este înșelător și de valoare îndoielnică. Găsești semne și marcaje pentru tot felul de nimicuri presupus încântătoare și de nelipsit. Viața veșnică și comuniunea autentică nu numai că sunt mai greu de escaladat, dar nici nu sunt marcate corespunzător, sunt marcate doar aproximativ sau cu totul eronat. Potecile sunt mai grele într-acolo, mai puțin însemnate și mai periculoase. Este vina cuiva? Ca întotdeauna pe munte, când marcajul lipsește și memoria te lasă, doar harta și busola îți pot veni în ajutor. De aceea creștinismul nu este o religie a singuraticilor, ci a comuniunii. De aceea creștinismul este o religie a Cărții, care se studiază și se practică. De aceea creștinii care se respectă sunt gospodari care se pregătesc, cugetă și croiesc cărări drepte.

Comentariile sunt închise pentru Călăuza și marcajele

Filed under Uncategorized