Școala acasă – fals tratat de interes național

Zilele acestea s-au tulburat apele când un cuplu mai cunoscut pe sticlă a anunțat că-și retrage copiii din învățământul de stat. Tot felul de Doamne și domni au avut reacții: unele umorale, altele din vârful limbii. Toți vorbesc crezând că știu despre ce vorbesc. Stați așa: BOR are o reacție! În toptanul de reacții ce mai contează încă una, a mea? În timp ce mulți vorbesc despre școala acasă din amintiri, frânturi de articole online, sau reacții de pe FB, eu chiar am făcut școala acasă timp de opt ani cu cei trei copii ai noștri. A ajuns această problemă de interes națională? Nicidecum, conform jurnalului de ieri de la TVR, abia de sunt câteva sute de copii care studiază în acest regim. Prin urmare interesul este artificial creat; cum s-ar spune „cineva bate șaua să priceapă iapa”. Se pare însă că avem o iapă ce nu este dresată corespunzător, pentru că nu vrea să reacționeze adecvat.

Prima problemă. Învățământul românesc este aservit puterii politice și, cu câte simulări de reformă a tot avut, a intrat în sevraj. Așteaptă o nouă excitație, o nouă restructurare, o nouă schimbare de nume, o nouă „frecție la picior de lemn”. Până una-alta, nu avem dovezi concludente că în sistemul educativ românesc se dorește cu adevărat educarea copiilor, ci doar păstrarea unui status-quo de pe urma căruia câțiva, privilegiați, beneficiază cu adevărat. Și majoritatea parlamentară și opoziția știe că salariile sunt mici în învățământ, că majoritatea școlilor nu au aviz de la ISU și de la Sanepid, dar nu se întâmplă nimic vizibil ca școlile să fie transformate în focare de cultură  integratoare. Încă sunt tolerați educatorii fără vocație, educarea continuă a dascălilor se face de formă, manualele lipsesc și, când există, sunt prea aglomerate și sofisticate asemenea programelor școlare, clasele se renovează pe cheltuiala părinților, manualele suplimentare și bibliografia obligatorie se cumpără tot de părinți pe filiere preferențiale de la profesori, copiii au nevoie de meditații ca să răzbească, (culmea!) tot de la profesorii  pe care îi au la școală. Așadar, în România unde politicienii laudă la unison învățământul gratuit, părinții contribuie din greu la plata transportului școlar, întreținerii școlilor, burselor de merit pentru profesori (meditațiile), manualelor școlare. A mai rămas ceva ce nu plătesc părinții? A, da, asistența medicală! Nu mă stârniți pe subiectul acesta!

A doua problemă, chiar dacă nu e secundară ca importanță. Părinții au responsabilitatea constituțională nu numai de a-i odrăsli pe copii, ci și de a-i crește și de a-i educa. Odată cu trecerea timpului, statul a intervenit tot mai mult  și a creat falsa senzație că îi ajută pe părinți să-și educe copiii, pentru că (vezi, Doamne!) părinții sunt ocupați cu munca, cu propria recreere, cu călătoriile și cu orice altceva decât cu creșterea copiilor. Pentru părinții care consideră nașterea unui copil un accident și creșterea lui un travaliu care le împiedică dezvoltarea personală, guvernantele și statul preiau rolul lor de părinți. Foarte bine, dacă asta își doresc. Există destui părinți care doresc să aibă un rol activ în educarea copiilor lor, pentru că realizează că noi nu suntem termite care își odrăslesc plozii și uită după aceea cu totul de ei. Aceștia nu cred în teoria cu „quality time” și nici în valoarea cadourilor de a compensa lipsa interacțiunii cu copiii.

Școala acasă permite părinților care doresc să se sacrifice pentru copiii lor să facă acest sacrificiu fără jumătăți de măsură, cu dedicare totală și fără a mai adăuga mâhnire peste mâhnire din pricina sistemului educațional nereformat, anacronic și retrograd. Mi se vor arunca în față câștigătorii la olimpiade internaționale, profesorii cu vocație și dedicare, școlile performante etc. De fapt, toate acestea sunt doar excepții. Școala publică nu este pentru oameni de excepție, ci pentru mase. Vorbesc despre un sistem coerent în care la orice școală te duci, toaletele să fie îngrijite și sub acoperișul școlii, curtea să fie întreținută și fără pericole ascunse, educatorii să fie instruiți, binevoitori și cu vocație, manualele și programele să fie croite pe măsura nevoilor reale ale copiilor, predate la începutul anului școlar, cursurile să se țină întotdeauna între orele planificate etc.

Statul trebuie să încurajeze progresul și în învățământ pe toate căile legale. Concurența este una dintre ele și pentru aceasta statul ar trebui să permită școlilor de stat să intre în concurență cu școlile private și cu școala acasă. Deocamdată, în țările unde s-a permis existența școlii acasă, școala de stat este marele perdant. Statul român știe aceasta și anticipează cu panică autorizarea prin lege a școlii acasă, pentru că nu vor fi sute, ci mii și sute de mii de copii, care vor ieși din sistemul de stat. Părinții își vor face socoteala și vor dori ca, dacă tot plătesc transport, manuale și profesori, să se bucure de roada muncii lor. Părinții vor dori ca, dacă tot fac teme cu copiii acasă, să facă toată școala. Părinții vor dori manuale de calitate și le vor găsi. Vor dori sisteme umane de educare pentru copiii lor și le vor găsi în școala acasă. Vor dori alternative și le vor avea. Vor dori flexibilitate și siguranță și le vor primi. Vor dori profesori consacrați și în pregătire continuă și vor dori să devină ei înșiși așa ceva.

Deja circulă gogorițe despre școala acasă. Vezi, cică s-ar încuraja exploatarea prin muncă a copiilor. Probabil că vor exista situații când familiile sărace, care oricum sunt „încurajate” acum prin varii mijloace să își trimită copiii la școală, vor prefera atunci să se ascundă în spatele unui paravan de acest tip. Totuși școala acasă pe care eu o știu se bucură de manuale, programe, testări, foi matricole și multe alte detalii specifice sistemului obișnuit. Poate că s-ar putea autoriza pentru început doar acest tip de școli. Constatăm beneficiile regimului obligatoriu de școală când privim la rezultatele bacalaureatului la sfârșit de an și la calitatea studenților. În condițiile actuale, facultățile ar trebui să reinstituie examenul de admitere, pentru că liceul nu mai garantează calitate, ci doar diplome. Ce încurajează însă școlile de stat? Furtul și frauda nu au fost eliminate. Violența verbală și fizică încă sunt tolerate. Actul de învățământ este în continuare viciat de incompetență, oboseală, dezinteres și lehamite.

Aud că școala acasă îi împiedică pe copii să socializeze. Desigur, părinții și frații/surorile și alte animale sociale de felul acesta nu se socotesc în ecuația socializării. Trebuie luați în considerare numai educatorii frustrați și cu ifose, pe care nu știi cum să-i mulțumești, colegii care concurează pe viață și pe moarte la prețuirea de către dascăl, colegii lăudăroși, certăreți și bătăuși. Noi suntem persoane sociale, ne simțim bine în grup, zicea D-na Johannis. În care grup, Doamnă? În grupul în care ne simțim bine și suntem bine primiți. Corect. Luăm copiii din fragedă copilărie și-i ducem în junglă să se călească, să-și găsească locul în haită și-i învățăm să nu cedeze ci să-i pună pe toți la punct. Vedeți ce se întâmplă dacă citim prea des TARZAN?

Școala acasă, ne spune un guru al educației, prezintă riscul de a-i îndoctrina, deschide ușa prozelitismului și obscurantismului. Exact așa, școala românească din perioada 1945-1989 n-a făcut nimic din toate acestea. Noroc cu școlile de stat care ne învață copiii să vadă lumina de la Ierusalim și-i îndoctrinează cu toate superstițiile care numai credință creștină nu este. Bine că avem școli de stat care ne îndoctrinează cu concepția A-Teistă despre lume și viață. Fraților, îmi pare că orice școală îndoctrinează. Noi încă nu am cunoscut pe glia aceasta o școală echidistantă, iar școala românească actuală nu se califică pentru acest rol. Să nu ne mai îmbătăm cu apă rece. Orice școală vrea să ne convingă că presupozițiile și teoriile sale sunt cele corecte. Noi zicem că trăim în postmodernism, unde sunt acceptate opiniile divergente, se tolerează diversitatea și se promovează relativismul, dar prin intransigența cu care promovăm un sistem monocolor de învățământ demonstrăm exact contrariul. Cei care dețin cheile știu mai bine decât populația și minoritățile religioase, pentru că ele au fost invocate, ce este mai bine pentru copiii lor. Ni se spune, voi i-ați făcut, dar sunt ai noștri, noi vi-i creștem, noi vi-i educăm, unde „noi” reprezintă clasa politică care încă întreține corupția și plagiatul.

De la d-l Funeriu venire: „Să vezi ce mișto o să verifice educația dată de geniile nedescoperite ale pedagogiei de sufragerie”. Omul este, cum s-ar zice pe ungurește „habăr nixt” (!). Dacă tot există schimburi culturale (vezi, mișto! la d-l Funeriu)… Nu toți părinții sunt genii, dar probabil că la părinți se găsește ceva ce lipsește la profesori: dorința de a-l ajuta pe copilul lor să răzbată, să-și depășească starea, să se adapteze societății. În regim de școală acasă, părintele ia varianta manualului realizat pentru părinte de specialiști, oleacă mai specialiști decât ce se vântură pe la noi, un manual modern și accesibil copilului său, și îl asistă pe copil. Până la urmă tot copilul citește, exersează și este testat și în regim de școală acasă. Părintele îl învață cinstea, nu frauda. Copilul se auto-disciplinează și învață cum să învețe. Nu există presiunea timpului și a colegilor concurenți. El concurează cu sine și se auto-depășește. Pentru mine acestea sunt valori mai importante decât deprinderea de a câștiga întotdeauna, călcând și peste cadavre dacă trebuie. D-l Funeriu ignoră capacitatea părintelui de a depăși obstacolele de dragul copilului său. Se vindeau niște gogoși odată care apreciau învățământul românesc și pentru faptul că, dând copiilor teme pentru acasă, se asigura că și părinții se păstrează informați și pregătiți. Dacă ar fi adevărat, atunci în regim de școală acasă, părinții chiar pun osul la treabă și educarea continuă a generațiilor se poate vedea.

În concluzie, voi faceți ce vreți voi, noi facem ce știm. Nu cred în statul care încearcă pe orice cale să mă îndoctrineze, să mă convingă să cred că numai ce spune el este corect, drept și valoros. Cred în statul care oferă oportunități egale și se asigură în calitate de arbitru de legalitatea concurenței. Indiferent cine ești, dacă ai citit aceste rânduri, nu trebuie să accepți cele spuse aici, ci doar să accepți că le-am scris din inimă, ca părinte care a dorit tot ce era mai bun pentru copiii săi. Decizia de a ieși din sistemul școlar de stat s-a făcut prin consultare cu copiii, care s-au simțit fericiți în regim de școală acasă și nu au mai vrut să iasă din el. Cu siguranță, nu mi-a ieșit chestia cu îndoctrinarea, fapt ce îl poate confirma oricine ne cunoaște cât de cât. Câteva lucruri s-au întâmplat sigur: copiii noștri știu să gândească pentru ei înșiși, știu să învețe, se delectează citind, vorbesc limba engleză la fel de bine ca limba română. A, era să uit, le este greață de meschinărie, fraudă și de corupție. Alo, Statul? Mai schimbați ceva, domnilor! Umblați la esențe!

2 comentarii

Filed under societatea romaneasca

False probleme de campanie electorală

Ca să ne înțelegem de la început, ar trebui să spun că sunt tată a trei copii și că am avut și eu o fiică internată la Pediatrie. O lăsasem la bunici și a fost internată de urgență cu suspiciunea de meningită. Când am vizitat-o am găsit-o sedată și cu mânuța în care avea branula legată de pătuț. Soția a rămas cu ea în spital cu fetița până la externare.

Revenim în zilele noastre la Spitalul de Pediatrie din Sbiu, 2016. Managerul spitalului și-a dat demisia în contextul controalelor ordonate de la Minister cu privire la soluțiile biocide folosite în în spitale. Medicul șef al secției de boli infecțioase din Spitalul de pediatrie și-a dat demisia împreună cu câteva asistente medicale. Noul șef interimar anunță schimbări și îndreptarea unor situații reclamate de părinți, mai ales mame, supărați că nu pot rămâne cu copiii lor pe durata spitalizării și care au semnat și o petiție online. D-na Fodor, viceprimar cu funcție de primar și candidata UGR la funcția de primar al orașului Sibiu preia criza și promite că va face posibilă internarea unuia dintre părinți cu copilul bolnav. Ce înseamnă aceasta nu contează deocamdată, pentru că promisiunile electorale pot fi inspirate din realitate dar soluțiile pot fi din ireal. Nu cumva ne vom trezi și cu Spitalul de pediatrie la fel cum suntem cu Gara CFR din Sibiu, unde Primăria Sibiu nu poate face nimic pentru că administrarea Gării ține de Ministerul Transporturilor?

Părinții doresc să fie cu micuții lor în timpul spitalizării evocând tratamente nepotrivite pentru copiii lor, mai ales la nivel emoțional, abuzul unor cadre medicale (verbal sau fizic), etc. Candidatul la Primăria Sibiu se grăbește să promită “marea cu sarea”, dar cum sunt consecințele generalizării prezenței părinților în Spitalul de pediatrie? Totul trebuie să pornească de la studierea situației de față, când există “saloane de rezervă”, unde părintele poate sta împreună cu copilul plătind din buzunarul propriu acest tip de confort. Problemele care ar putea să iasă la iveală la o dezbatere publică serioasă pe acest subiect ar putea fi foarte multe. Precizez doar câteva:

  • Dacă se generalizează această facilitate, nu se vor putea organiza mai multe saloane de rezervă fără pierderea numărului actual de paturi, dovedit oricum insuficient. Mai degrabă vor trebui construi facilități noi, moderne, adecvate pentru aceste cerințe. Pe cheltuiala cui vor sta părinții cu copiii lor în spital? Nu ar fi mai bine atunci să se recurge la soluții private de sănătate?
  • Saloanele de rezervă nu vor putea acomoda mai mult de un pacient și părintele său. Fără să facem discriminare, familiile românilor sunt extrem de diferite când vine vorba de cultură și educație sanitară, ca să numesc doar două chestiuni mai importante. În privința igienei personale, unele persoane se tem de apă precum pisica, au prejudecăți cu regimul de viață din spital și tot felul de tabieturi care le fac nu numai incompatibile pentru viața comunitară, dar cu atât mai mult, cu viața din regim de spital. Să înțeleg că primărița dorește să construiască spitale în regim hotelier? Mă-ndoiesc sincer.
  • Autoritățile par îngrijorate dintr-odată de situația din Spitalul de Pediatrie, despre care s-a tot scris în ultimii ani, ba una, ba alta, mai mult de rău decât de bine. Deh, este campanie electorală. Poate că electoratul ar trebui să știe că la Spitalul de Pediatrie părinții aflați în dificultăți financiare nu trebuie să ducă scutece de schimb de acasă, dar aceasta nu din grija Primăriei sau altor autorități locale, ci a unei fundații. Până la construirea unui nou spital de pediatrie, cum ar fi ideal, ar fi de dorit să vedem măcar implicarea autorităților locale în dotarea spitalelor cu materialele de uz curent.
  • Părinții nu cunosc procedurile medicale la care țin morțiș să participe și nu rezistă, nici emoțional și uneori nici fizic, să participe când acestea se aplică odraslelor lor. Adesea se întâmplă că părinții ajung în situația de a avea nevoie de asistență medicală.
  • Părinții doresc să participe, dar în ce calitate? Există prevederi în vreo lege, reglementare sau regulament al spitalului care să precizeze un cadru legal pentru prezența lor acolo? Dacă interferează cu actul medical sunt ținuți responsabili? Pot întrerupe un act medical pentru care și-au dat consimțământul dacă acesta se prelugește fără succes, cum este cazul multiplelor puncții venoase până la abordarea corectă a unei vene pentru instalarea branulei?
  • Părinții sunt adesea stresați de condițiile vieții din spital cu mai puține opțiuni și facilități decât în viața de acasă și solicită părăsirea temporară a spitalului pe diverse motive (reale sau inventate): cumpărături, fumat, relaxare, etc. Cine răspunde de copilul cu care și-au exprimat dorința să fie spitalizați în lipsa lor? Cine răspunde de nerespectarea circuitului persoanelor în spital? Toți ne plângem în ultima vreme de infecțiile intraspitalicești, dar ne preocupă respectarea circuitelor în spitale? Sunt dispuși acești părinți să-și schimbe hainele, să se îmbăieze și să se dezinfecteze când ies din spital și când intră înapoi în el? Situația este mai complicată dacă vorbim despre copii internați în secția de boli infecțioase.
  • Părinții au dreptul să urmărească binele copilului lor, să-i protejeze integritatea și imaginea. Dar la integritatea și imaginea personalului medical se gândește cineva? Tot felul de părinți se plimbă agitați pe coridoarele spitalelor fluturând telefoane inteligente și înregistrând filmulețe pe care le postează scoase din context pe youtube. Ce vor să rezolve în felul acesta? Cui fac bine? Situațiile trebuie investigate corespunzător înainte ca să fie postate. Altminteri au exact valoarea subiectivă a părinților ofticați care le-au făcut. Cine răspunde de erorile și nedreptățile săvârșite în felul acesta? Să ajungem în tribunal cu părinții care aduc ofense cadrelor medicale?
  • Părinții doresc să fie spitalizați cu copiii lor, dar în ce calitate? Aceea de părinte e clar, dar cu ce funcție în raport cu personalul medical? Controlor de calitate? Cei mai mulți nu se califică. Opinia lor nu face cât o ceapă degerată. Regizor? Cei mai mulți de proastă calitate. Sprijin emoțional pentru copilul lor? După modul în care se poartă cu copilul lor, mulți părinți dovedesc că au nevoie de sprijinul emoțional pe care pretind că îl pot acorda copilului lor.

Din nefericire, sistemul de sănătate românesc este putred până în măduva oaselor. Dacă medicii ar face mai mult decât să dea porunci, adică și-ar sufleca mânecile și ar munci cot la cot cu asistentele medicale ar fi altceva. Dacă asistentele medicale nu ar avea în grijă peste 25 de copii, s-ar putea ocupa mai atent, ca o mamă poate, de cei 3-4 copii pe care i-ar avea în grijă. Dacă infirmierele nu ar fi atât de rare poate că s-ar putea ocupa mai atent de dezinfectarea suprafețelor și curățirea saloanelor. Dacă munca ar fi distribuită mai atent între membrii personalului medical pe calificări și specializări reale, probabil că părinții nu ar mai fi necesari defel. Să fim serioși, experiența spitalului nu ne este naturală la nicio vârstă și reprezintă un șoc pentru noi toți, cu atât mai mult pentru copii.

Să sperăm că vom ajunge cândva să discutăm cu adevărat aceste probleme și că vom apuca să vedem cum arată o reformă autentică a sistemului de sănătate românesc. Între timp medicii își încasează nestingheriți șpăgile lor, lucrează în continuare la universitate, în clinici de stat și private și cumulează sume frumușele fără să le pese petrecând un timp minim de interacțiune cu pacienții lor. Când au timpul real să le exercite toate aceste funcții? Nu cumva o fac în defavoarea pacienților? Îi pasă cuiva că mastodonți cocoțați pe scară ierarhică prin P-C-R sunt imposibil de scos în pensie? Cine îi verifică pe medicii care-și internează clientela în spitale publice pentru a le face analizele pe banii contribuabililor și pentru a încasa onorarii în regim privat sau de piață neagră? Spitalele românești sunt o mare întreprindere privată care lucrează zi și noapte pentru interesele câtorva oameni. Primăria Sibiu ar trebui să ne spună când plănuiește să ne scape de acești corupți și să readucă încrederea populației în sistemul sanitar al orașului.

2 comentarii

Filed under societatea romaneasca

Lansare de carte

Afis_Domnul_Imparateste_A3 (1)

Comentariile sunt închise pentru Lansare de carte

Filed under Uncategorized

Călăuza și marcajele

În 4 august 2015 am urcat din nou pe vârful Suru, una dintre cele mai înalte culmi ale munților Făgărașului. De data aceasta am urcat în grup mic, doar patru persoane. Din Sibiu ne-am deplasat cu autoturismul nostru pe direcția Tălmaciu – Sebeșu de Sus. Autoritățile nu s-au obosit să marcheze direcția spre comuna Racovița, de care depinde Sebeșu de Sus, deși în intersecția mare din Tălmaciu unde trebuie să faci stânga, chiar la ieșirea din orășel, există indicatoare pentru trei biserici-monument, dar nu și pentru comuna Racovița. Apuci un drum pe malul nordic al râului Olt și dacă nu știi sau nu întrebi pe cineva, nu ai de unde să știi că trebuie să treci Oltul pe un pod îngust ca să ajungi pe drumul spre Sebeșu de Sus. Niște pescari amatori ne-au fost de ajutor aici. Apoi, cum adesea se întâmplă încă în România, indicatorul pentru Sebeșu de Sus apare doar la intersecție, ca pe vremea când oamenii foloseau căruța și aveau timp să facă manevra chiar dacă îl vedeau în ultima clipă.

Am urcat pe drumul forestier de pe valea Moașei, cât ne-a permis acesta (vre0 5 km), ca să scutim cât mai mult timp cu urcarea, apoi am luat-o pe jos pe valea Moașei, bucurându-ne de cascadele Sebeșului. Ascensiunea propriu-zisă prin pădurea de fag și pădurea de brad ne-a luat cam două ore până la cabana Suru. Deși renovată și dată în folosință, la cabana Suru n-am găsit pe nimeni. Doar semne că cineva se ocupă cu administrarea locului. Marcajele găsite aici erau de dată recentă și s-au dovedit corecte.

După ce ne-am tras sufletul, am continuat ascensiunea spre Șaua Surului, unde am ajuns după alte două ceasuri. Acolo ni s-au încrucișat căile cu un grup de patru cehi, care făceau drumul de creastă, venind dinspre Turnu Roșu. În Șaua Surului (2110 m alt.) nici urmă de indicator pentru vârful Suru. Ne-am răscolit amintirile și ne-am dat seama că trebuie să fie vârful din stânga (cum am urcat dinspre Căldarea Găvanului, un loc îmbelșugat de izvoare). Într-adevăr pe culmea sa am găsit un semn care îi marchează oficial vârful dar niciun indicator, așa cum nu există nicio potecă și niciun semn care să conducă aici. Pentru cei care doresc să întreprindă o călătorie de o zi pe acest vârf, nu există niciun minim ajutor. Cei care străbat creasta nu au habar că la nord de potecă (banda roșie) se înalță vârful Suru (2281 m alt.). Probabil din cauza faptului că Șaua Surului reprezintă un punct de belvedere atât spre nord cât și spre sud, efortul celor 30 minute de a urca vârful care străjuiește partea de apus a acestui lanț muntos este o pradă de prea puțin interes.

După ce am prânzit și am făcut fotografiile de rigoare ne-am întors pe același drum. Pe traseu am întâlnit un grup de vreo 7-8 turiști tineri din străinătate. Picioarele ne-au fost tot mai grele, dar în cele din urmă am ajuns la mașină. Trecuseră zece ore de când o părăsisem pe marginea drumului forestier. Ne-am verificat portierele și roțile: totul era la locul lui. Am avut parte de o vreme excelentă, fără precipitații, vânt, nori, sau alte evenimente neașteptate. Doar câinii de la o stână s-au luat de noi, dar i-am pus pe fugă cu bâte și pietre.

Ca întotdeauna într-o călătorie de acest fel în munții României, ne-am dat seama cât de importante sunt călăuza și marcajele pentru găsirea unei destinații. Mulți sunt de acord că România este o țară frumoasă. Din păcate ea este prea ascunsă, adică autoritățile, nici la 25 de ani după căderea ciumei comuniste, nu își fac datoria revelând-o pentru călătorii români și străini. Ce face primăria Racovița în această privință? Ce fac celelalte autorități județene pentru a deschide călătorilor valea Oltului și munții Făgărașului? Fiecare călător se descurcă pe cont propriu și cum poate. Totul este lăsat la mâna micilor întreprinzători care își pun semne pe drum pentru motelurile lor, sau prelaților interesați, care cer autorităților civile să pună semne către diverse situri mai mult sau mai puțin renumite.

Îndrăznesc să propun aici o paralelă cu viața creștină autentică. Ce este mai valoros este mai puțin marcat decât ce este înșelător și de valoare îndoielnică. Găsești semne și marcaje pentru tot felul de nimicuri presupus încântătoare și de nelipsit. Viața veșnică și comuniunea autentică nu numai că sunt mai greu de escaladat, dar nici nu sunt marcate corespunzător, sunt marcate doar aproximativ sau cu totul eronat. Potecile sunt mai grele într-acolo, mai puțin însemnate și mai periculoase. Este vina cuiva? Ca întotdeauna pe munte, când marcajul lipsește și memoria te lasă, doar harta și busola îți pot veni în ajutor. De aceea creștinismul nu este o religie a singuraticilor, ci a comuniunii. De aceea creștinismul este o religie a Cărții, care se studiază și se practică. De aceea creștinii care se respectă sunt gospodari care se pregătesc, cugetă și croiesc cărări drepte.

Comentariile sunt închise pentru Călăuza și marcajele

Filed under Uncategorized

NOU! Comentariul la Apocalipsa este disponibil de la editura Cartea creștină.

00_CopertaComentariul la Apocalipsă a ieșit de la tipar și este disponibil începând de astăzi de la editură (vezi aici) și de la autor, pentru comenzile din Sibiu. Acesta este al doilea proiect în calitate de autor cu editura Cartea creștină, după manualul de ebraică la care l-am secondat pe Timothy Crow la începutul carierei mele publicistice (1999). Am scris comentariul având în minte cititorul interesat de lectura și studiul Bibliei, indiferent dacă are sau nu pregătire teologică, dar pe alocuri am oferit și spații de recreere pentru cititorii mai versați. Lucrarea este publicată în tandem cu editura Risoprint (recunoscută de CNCSIS) ca dovadă a preocupării pentru o înaltă prestanță. Ca autor nu pot decât să sper că efortul depus pentru realizarea comentariului va fi constatat de cititori și de critici în egală măsură. Prețul de vânzare de 40 RON se dorește a face accesibilă o lucrare voluminoasă și pretențioasă. Până în luna octombrie, când voi face o lansare la Institutul Teologic Penticostal din București, voi duce cartea cu mine pe unde voi călători. Deocamdată duminica acesta rămânem la Sibiu, Biserica Creștină după Evanghelie „Betel”, și Biserica Creștină Baptistă „Filadelfia”.

Comentariile sunt închise pentru NOU! Comentariul la Apocalipsa este disponibil de la editura Cartea creștină.

Filed under Uncategorized

Revizuirea versiunii Cornilescu 1924 a început (update)

În pregătirea centenarului versiunii Dumitru Cornilescu 1924, British and Foreign Bible Society (BFBS) și mandatara românească a acestei instituții – Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR) – au demarat proiectul de revizuire a versiunii. În prima fază, colectivul de revizori vor trebui să compare traducerea în românește cu manuscrisul ebraic pentru Vechiul Testament și cu cel grecesc pentru Noul Testament, corectând ceea ce se îndepărtează de sensul original așa cum îl înțeleg astăzi în lumina resurselor existente. Deși se va caută păstrarea idiomului cornilescian, aceasta nu înseamnă că unele regionalisme și arhaisme ieșite din uz nu vor fi înlocuite. Sunt vizate și niște îmbunătățiri pe care Cornilescu nu a avut timp să le realizeze, sau BFBS nu i-a dat acceptul să le implementeze pe motiv că audiența românească era încă în faza de alfabetizare biblică la începutul sec. XX. Avem motive să credem că o sută de ani mai târziu românii au depășit acea fază și putem spera ca ediția revizuită a lui Cornilescu să facă saltul spre noul veac. Sunt convins că însuși Cornilescu nici măcar nu a visat la oportunitățile care sunt disponibile astăzi pentru o asemenea întreprindere, așa cum nici nu și-a imaginat ca un colectiv de savanți să ajungă a-i revizui lucrarea la un secol de la publicarea ei prin BFBS.

Inițial SBIR a contactat persoane competente din trei instituții de învățământ superior din România: Institutul Teologic Adventist Cernica, Universitatea Emanuel din Oradea și Institutul Teologic Penticostal din București, cu intenția ca fiecare dintre cultele Adventist, Baptist și Penticostal să aibă câte trei reprezentanți în acest proiect. Persoanele nominalizate de la Oradea au declinat invitația. Au fost invitate altele două în locul lor astfel încât lista arată în felul următor: Florin Lăiu (VT), Florin Moț (NT) și Daniel Olariu  (VT) de la adventiști, Radu Gheorghiță (NT), Gelu Păcurar (VT) și Silviu Tatu (VT) de la baptiști, Emanuel Conțac (VT și NT), Romulus Ganes (VT) și Ciprian Terinte (NT) de la penticostali. S-au format echipe mixte de câte două persoane și le-au fost alocate cărțile din VT și NT.

Asemenea lui Cornilescu, trebuie să ne achităm de datorie la deplina noastră capacitate, lăsând contemporanilor și posterității să-i discearnă valoarea și să scrie istoria. Oricum, ceea ce contează în ultimă instanță este „cartea de aducere aminte” pe care o scriu funcționarii cerului.

6 comentarii

Filed under Biblia românească

Nou comentariu la Apocalipsa lui Ioan

00_CopertaÎn sfârșit sunt în măsură să anunț încheierea muncii de scriere, editare, tehnoredactare, indexare și corectare (multă) a comentariului la Apocalipsa la care am lucrat în ultimii cinci ani. Cu siguranță se mai poate lucra la el alți câțiva ani. De aceea există ediția a doua. Deși a pornit ca o serie de omilii, lucrarea are totuși pretenții academice: traduce textul grecesc, interpretează textul cu referire la aspectele istorico-critice, interacționează cu numeroși exegeți contemporani și oferă numeroși indici (nume, autori, termeni, referințe biblice). Editura Cartea Creștină estimează că lucrarea va putea apărea înainte de sfârșitul lunii iulie, la un preț de 40 RON. Sunt deschis ca pentru promovarea studiului la Apocalipsă să vizitez biserici locale în diverse formate. Primele adunări care au beneficiat deja de seminarii pe tema Apocalipsei sunt cele din Bruxelles și din Turnhout. Primii care s-au înscris deja pe listă sunt Biserica Baptistă din Comănești (Bacău) și tinerii sibieni de la Vox Dei.

Prin intermediul contemplației profetice, Ioan oferă cititorului Apocalipsei invitația intrării în lumea fabuloasă a lui Dumnezeu, lume populată cu o mulțime de ființe supra-umane, care conlucrează la realizarea planurilor lui Dumnezeu pentru umanitate. Cu ajutorul tablourilor supra-naturale, profetul Ioan conturează atât calitățile maiestuoase ale Dumnezeului transcendent, slujit de miriadele de îngeri de la Tronul Său ceresc, cât și valențele angajamentului Său față de umanitate, care pornesc din veșnicie, străbat istoria și sfârșesc în veșnicie.

Personajul cheie al Apocalipsei este Cristos. El apare în trei ipostaze definitorii pentru revelația primită de Ioan: Cristosul înviat preocupat de bisericile Sale din provincia Asia, Mielul vrednic să preia sulul pecetluit de la Dumnezeu și să aducă istoria la finalul hotărât și Regele-mire triumfător și jubilant care va pune capăt istoriei prin judecată. Agenții și servanții binelui și ai răului sunt surprinși atât în conflict deschis cât și în slujirea ființelor care îi mentorează: Dumnezeu și Diavolul. Niciodată însă cele două persoane nu sunt surprinse ca egale, ci Dumnezeu are întotdeauna atât inițiativa cât și ultimul cuvânt.

Zămislită în contextul tulbure al sfârșitului de secol I d.H., Apocalipsa lui Ioan mobilizează Biserica la slujirea devotată a lui Dumnezeu, dusă până la jertfa supremă, după modelul lui Cristos, Domnul și Mirele ei. Măsura în care Biserica secolului XXI reușește acest lucru încă se decide în societate, pe câmpul de luptă specific fiecărui credincios. Două lucruri sunt sigure: biruința este la îndemâna credinciosului și Cristos aduce istoria la sfârșitul meritat. Cel care așteaptă cu credincioșie întoarcerea lui Cristos este preocupat în mod practic și constant de cinstirea exclusivă a Sa.

Comentariile sunt închise pentru Nou comentariu la Apocalipsa lui Ioan

Filed under Apocalipsa