Dialogul „surzilor”

În ziua în care citesc în presa centrală că România a fost dată în judecată de Comisia Europeană pentru nerespectarea normelor UE privind combaterea poluării industriale și neîndeplinirea obligației de a adopta un program de control al poluării atmosferice (vezi aici), primesc un răspuns aiuritor de la Garda de Mediu căreia i-am semnalat că pe raza județelor Giurgiu, Argeș și Vâlcea (pe tot traseul București-Sibiu) se ard gunoaie și se produce fum care inundă autostrada și DN fără ca piromanii să fie opriți. Deși am semnalat specific anumite zone din țară, Comisarul General (d-na Gatej) îmi dă raportul muncii desfășurate la nivelul întregii țări pe durata întregului an 2021: au fost verificate 604 amplasamente, cu o suprafață totală de 750,000 metri pătrați, au fost identificate 281 neconformități, au fost stabilite 459 măsuri, s-au aplicat 170 amenzi în valoare totală de 2,702,000 lei, au fost confiscate 37 de autovehicule, au fost dispuse 2 măsuri de suspendare a activității, au fost identificate 1313 amplasamente cu depozitări necontrolate de deșeuri, inclusiv amplasamente cu incendieri ilegale, au fost aplicate 364 de amenzi contravenționale în valoare de 4,517,000 lei și au fost date 349 avertismente. Probabil că astfel dorește să justifice activitatea comisarilor. Comisia Europeană mi-a dat astăzi dreptate când a chemat în fața Justiției statul român pentru a se explica cu privire la lipsa de reforme REALE în această privință. Oamenii continuă să facă ceea ce știu dintotdeauna: toamna ard frunzele și gunoaiele din gospodării, deși ele constituie un material de calitate pentru compost. Tot astăzi citesc faptul că USR a depus o inițiativă legislativă pentru a trece incendierea ilegală a gunoaielor în categoria actelor penale care se sancționează cu pușcăria (vezi aici). Dacă se votează legea aceasta, poliția va putea interveni fără să se mai fofileze dintr-un colț în altul cum face acum, iar Primarii care dispun îngroparea gunoaielor (pentru că așa se face curățarea locurilor unde sunt depozitate gunoaie ilegal) vor face pușcărie.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Când umblu prin Valea Umbrei Morții…

În timpul ultimelor trei săptămâni am fost, din nou, în prezența Morții. De data aceasta, ea nu sufla cu răcoare înspre mine, ci înspre Florin, vecinul meu din Rusciori, care la vârsta de 76 de ani a descoperit că are cancer la pancreas. Împreună cu Cornelia, soția mea, am fost însoțitorii lui prin Valea Umbrei Morții.

L-am cunoscut pe Florin ca pe un om retras, fără mulți prieteni, care și-a pierdut încrederea în oameni pentru că, tot ei, l-au urmărit cu răutatea lor. Cum se întâmplă întotdeauna, experiențele sale l-au definit și l-au transformat în omul care a ajuns să fie. S-a născut într-o familie de oameni întreprinzători, dar al cărui tată a făcut câțiva ani de închisoare sub acuzația de legionarism. Împreună cu sora lui Traiana, Florin dus o viață retrasă fără a vorbi despre lucrurile de acasă. În 1963, a absolvit Școala Medie nr. 3 din Sibiu, actualmente cunoscută ca Liceul „Octavian Goga”. În tinerețe a fost un atlet căruia îi plăcea să cutreiere munții și să practice artele marțiale. Îndrăgea științele exacte, dar a fost oprit să le studieze pentru că a fost exmatriculat din facultate când s-a aflat că nu are „origini sănătoase”. A satisfăcut serviciul militar la transmisiuni în Florești între iulie 1967 și octombrie 1968, la o unitate de apărare antiaeriană.

A lucrat ca pedagog la Școala de Șoferi Profesioniști din Sibiu timp de șapte luni, apoi timp de cinci ani și jumătate la Liceul Energetic din Sibiu. După două slujbe scurte în alte părți, în 1977 a fost angajat ca merceolog la Spitalul de Psihiatrie din Sibiu unde a rămas până în 1991. În urmă a lucrat la Direcția Muncii și Protecției Sociale Sibiu, de unde s-a și pensionat în 1997.

Abia în ultima parte a vieții a cunoscut iubirea statornică. S-a căsătorit pe 1 august 2006, pe când avea 61 de ani, cu Felicitas Maria Dolores, o austriacă născută în Spania și stabilită în Rusciori care vorbea românește. După numai trei ani, Felicitas s-a stins din viață. De atunci, Florin a păstrat casa neatinsă, așa cum a lăsat-o soția lui. Dormitorul păstrează cel mai bine amprenta soției lui. Într-un dulăpior a conservat toate amintirile comune imprimate pe bandă și pe hârtie fotografică. Pe perete, sub un tablou care înfățișa o persoană în alb părăsind pământul – cel mai probabil propria lui creație, pentru că avea acest hobby –, era montată o carafă termoizolantă pentru cafea sau ceai, fără îndoială semnul comuniunii cu fosta lui soție. La capul patului erau prinse pe dulap două taloane de participare la cursele de mașini de la Monaco și Hungaroring, unde a participat cu biletele cumpărate de soția lui și lăsate cadou cu limbă de moarte. Florin era un om extrem de meticulos și de ordonat. Disciplina cazonă răzbătea din programul zilnic, din maniera în care își administra singur gospodăria și din ordinea își care își ținea toate lucrurile.

În 2012 am început să ne construim casa peste drum de casa lui Florin. Se minuna, ca toți vecinii, de structura geodezică ce lua formă sub ochii lui. Când ne-am mutat acolo, ne-a surprins cu un dar de bun venit: o vază de cristal. Niciun alt vecin nu a făcut vreun gest similar față de noi. După ce ni s-a născut nepotul și ne-a văzut cu el de mână, ne-a dăruit un scăunel și o sanie. Ne-am tot gândit să îl invităm la masă o dată, dar am rămas cu dorința. Ași au trecut nouă ani, până într-o dimineață de duminică când mi-am luat inima în dinți să îl caut acasă.

Auzisem că arăta foarte rău. Am sunat la sonerie și a ajuns la poartă cu greu, târâindu-și picioarele. Când a deschis poarta am fost șocat: era galben pământiu până și în albul ochilor, slăbit, cu hainele curgând pe el. S-a justificat acuzând a mâncat ceva care i-a căzut rău și m-a liniștit că situația este sub control pentru că se trata cu ceaiuri. L-am convins să-mi dea voie să chem ambulanța doar ca să audă opinia paramedicilor. În cele din urmă a încuviințat. O jumătate de oră mai târziu ambulanța a sosit. Din fericire ambulanțierii mi-au dat dreptate că situația este grea și au secondat sfatul meu de a se lăsa dus la spital. S-a încălțat, și-a închis casa și a plecat. Pe când se urca în ambulanță l-am liniștit promițându-i că-l voi căuta. Deși mi-am lăsat numărul de telefon ca să fiu sunat, nu m-a sunat nimeni timp de mai multe zile, așa că am început să-l caut. L-am găsit la Spitalul Militar și am aflat că unul dintre paramedici și-a lăsat el telefonul și l-a căutat în spital. Mai târziu, acest „Claudiu” a recunoscut că l-a căutat în spital și că Florin l-a repezit întrebându-l „Ai venit să-mi iei casa?” Cât de profesional este comportamentul ambulanțierului, a pompierului din echipajul SMURD Ocna-Sibiului?

Mi s-a dat voie să-l văd în salon. Medicul curant voia să-l trimită acasă, nu mai avea ce să-i facă. Chirurgul găsea că operația era inutilă. I s-a descoperit o tumoră pe capul pancreasului, dar oncologul nu l-a văzut și nici biopsie nu i s-a recoltat. L-au condamnat cu toți la moarte. Am stat de vorbă cu Florin și nu m-a repezit deloc. La început, îmbrăcat cu halatul de protecție și cu masca pe față fiind, m-a confundat cu un medic. Când mi-am dezvăluit identitatea, am avut senzația că mă primește ca pe cineva drag. Cum s-a putut întâmpla asta într-o săptămână de nevedere? L-am asigurat că-l voi aștepta la întoarcerea acasă.

Să dai telefon la 112 e ușor. Ce să fac acum pentru Florin, care repeta că nu are pe nimeni? Dacă este externat cum să mă pregătesc ca să-l ajut să se descurce singur. Aveam 24 de ore la dispoziție. Speram să găsesc pe cineva dintre ai lui sau dintre prieteni, care să dorească să-l preia. N-am aflat mai nimic. Timpul era prea scurt. Ne-a sunat dispeceratul că îl aducea pe Florin acasă. Șoferul l-a dat jos cu targa și l-a trântit bine când a coborât-o brusc la nivelul pământului. Așa avea să fie șocul întoarcerii acasă cu neoplasmul care i se cuibărise în trup. L-am condus de brațe cu ajutorul Corneliei și l-am așezat pe patul din sufragerie, acolo unde a cerut. Ne-am dat seama cu nu avea cine să închidă ușa și poarta după noi și nu va putea să se deplaseze până la poartă să ne deschidă o dată ce am plecat. I-am cerut voie să iau cheile cu mine ca să-l pot vizita. A fost de acord. Ne-am întors mai târziu cu mâncare, deși medicul ne-a spus că organismul o respinge. L-am găsit în dormitor unde s-a târât singur și s-a băgat în pat. Nu a primit nimic să mănânce dar a băut apă. Era obosit. Ne-a acceptat fără niciun fel de obiecții. Ne-a încurajat zicând: „Ce faceți pentru mine nu va rămâne nerăsplătit.” Știam asta, că Domnul ne-a promis răsplată pentru fiecare pahar de apă dat unuia dintre cei mai neînsemnați frați ai Săi. L-am încredințat Domnului și ne-am întors acasă. Dimineața l-am găsit într-o stare jalnică. Încercase să iasă la baie și nu a reușit. Am avut de lucru să curățăm și să igienizăm dormitorul. L-am îmbrăcat și l-am pus în curat. Așa a început asistarea lui Florin la pat. Pe masa din coridor am găsit două numere de telefon scrise pe bilețele ca și cum dorea să sunăm la ele. La unul a răspuns instalatorul care trebuia să face revizia la centrală, la celălalt a răspuns Mircea, un prieten din copilărie, care a început să-l viziteze aproape zilnic când a auzit că Florin căzuse bolnav grav la pat.

Pentru că nu mânca am încercat să-i punem perfuzie, dar a smuls-o și a murdărit toată lenjeria cu sânge. A cerut cu insistență să nu i-o mai punem pentru că i s-a administrat în spital „ca într-un cal”. Într-o altă zi a încercat încă o dată să meargă singur la baie și l-am găsit pe podea în bucătărie, camera de tranziție dintre dormitor și baie, lovit la nas și într-o baltă de sânge. Eram cu studenții online când soția a venit acasă în fugă ca să-mi ceară ajutorul. Studenții au înțeles situația căci lăsasem microfonul deschis și s-au rugat pentru noi. Apoi s-au arătat dornici să ne ajute să instalăm o cameră de luat vederi în casa vecinului. Noi am hotărât să stăm cu el zi și noapte. Nu aveam internet acolo și nici semnal la telefonul mobil măcar. Era prea complicat tot demersul acesta. M-am pus în ture cu soția mea, deși amândoi lucram multe ore în fiecare zi: ea lucra la spital în ture de câte 12 ore, eu aveam cursuri cu studenții la fiecare două săptămâni și în fiecare zi aveam patru ore de germană.

Am continuat să facem nursing ca pentru un bolnav terminal: toaleta zilnică a tegumentelor, păstrarea în curat, mișcarea în diverse poziții pentru a evita escarele, discuții stimulante despre trecut, prezent și viitor. Când durerea îi dădea răgaz și nu dormea, petreceam timp vorbind despre călătoriile prin lume – prin Munții Făgăraș, prin Europa împreună cu Felicitas cu rulota și câinii lor ciobănești – și despre călătoriile cu îngeri. Cu firea veselă cunoscută, adeseori făcea o ironie întorcând ușor fraza și gusta la fel de bine ironiile mele. Ne-am amuzat vorbind despre câini și despre caprele vecinului care săreau gardul în curtea lui. Am ascultat jazz – avea o colecție bogată de CD-uri –, ne-am uitat în câteva albume de poze și am cerut lămuriri despre cele descoperite acolo. Duminică a cerut să asculte liturghia la radio și s-a liniștit pe unduirile muzicii bizantine. Ne-am rugat împreună ca să fie cruțat de durere și ca să fie iertat de păcate. Eu am îndrăznit să mă rog pentru vindecare, dar n-am fost ascultat. El s-a rugat ca să-i fie înlesnită plecarea și a fost ascultat.

La două zile de la întoarcerea acasă de la spital a început să aducă insistent vorba despre moștenire. L-am rugat să facă pace cu sora lui, din moment ce ei îi va reveni proprietatea. În cele din urmă a fost de acord să o căutăm pe sora lui, dar când prietenul său Mircea a căutat-o, a aflat că murise în urmă cu șase luni. În adevăr Florin rămăsese fără nicio rudă. Am mai găsit câteva persoane din Rusciori și din Sibiu care știau fragmente din viața lui Florin și a soției sale Felicitas, dar nicio informație nu conducea înspre rude în viață. În acest moment am început să iau în serios dorința lui Florin de a-mi lăsa mie moștenire tot ce are. Timpul trecea repede peste noi. Am sunat zadarnic la notari să vină la patul bolnavului ca să facem testamentul. În urmă am scris d-lui notar Bexa, care m-a invitat cu actele la birou, ca să pregătim testamentul. Era într-o zi de vineri pe la orele 15. Ce notar mai lucrează la aceste ore în România? Ca pregătire pentru semnarea testamentului, l-am bărbierit, l-am spălat și am schimbat așternuturile ca să simtă că este un moment festiv. A doua zi, sâmbătă, la orele 9 dimineața, notarul s-a înfățișat în Rusciori și, în prezența celor doi martori, Florin a citit anevoios testamentul și a fost de acord cu formularea. Apoi i s-a mai citit o dată de notar și a semnat. A răsuflat ușurat că a putut încheia acest proces. Eu eram uluit că reușisem în 24 de ore de la demararea demersurilor să văd testamentul semnat. Era ca o minune.

În săptămâna care a urmat starea de sănătate a lui Florin s-a degradat tot mai mult de la o zi la alta. Nu mai putea să doarmă decât în reprize foarte scurte. Dorea să fie schimbat frecvent și să fie ținut de vorbă, dar nu se putea păstra atent. Durerile deveneau tot mai grele. Striga: „De ce nu mă credeți că nu mai pot? Faceți ceva pentru mine să pot pleca!” Se ridica în fund ca să plece dar se epuiza în câteva secunde și se lăsa din nou pe spate. Nu-și mai găsea locul în pat. Când era mai lucid ne întreba: „Nu vă e greu? Nu vă pare rău că ați hotărât să mă ajutați? De unde aveți atâta răbdare?” Adevărul este că nici noi nu știam de unde, pentru că suntem oameni activi cu planuri și responsabilități, oameni care ne prețuim libertatea de mișcare. Totuși am constatat că toate acestea au trebuit să treacă în plan secundar pentru Florin. Dumnezeu ne-a dat oportunitatea să experimentăm omenia, capacitatea de a-l ajuta pe omul aflat în nevoie, de a-l ajuta pe cel rămas singur și fără sprijin care este o lucrare creștină.

Am încercat să găsim un oncolog, dar nu puteam da peste cineva care să-l viziteze acasă. În urmă am scris dlui Iliescu, oncolog la Zalău și am avut o consultație online. Nu am primit speranțe. Aveam nevoie disperată de analgezice mai puternice decât algocalminul. Împreună cu Mircea am reușit să-l convingem pe Florin să mai mergem o dată la spital ca să ne vadă oncologul și să primim morfină. I-am explicat că s-ar putea să nu mai putem să vorbim ca până acum, dar că nu puteam să-l văd chinuindu-se fără să pot face ceva ca sa-l ajut. L-am rugat plângând să primească propunerea mea și a încuviințat să chemăm din nou ambulanța. I-am promis că nu-l voi mai duce la spital a doua oară. Cu acest prilej i-am spus ceea ce se va dovedi a fi fost ultimele cuvinte. Pe 19 octombrie a fost dus de SMURD pentru ultima oară la spital. Odată ajuns în spital situația s-a agravat și mai mult. Medicul de la urgență m-a informat constant despre fiecare procedură executată și m-am bucurat că l-a văzut în sfârșit un oncolog și un chirurg. Din păcate verdictul tuturor medicilor care l-au consultat era la unison: situația ajunsese gravă. Florin își trăia ultimele ceasuri. Am fost chemați de urgență pentru că abia mai sufla. L-am văzut într-unul din paturile din UPU Sibiu și am fost de acord că trebuie să se întoarcă acasă.

După plecarea la spital ne pregătisem pentru un scenariu mai pozitiv. Fundația Filadelfia din Cristian ne oferise un pat articulat și eram gata să strângem patul nostru din dormitorul matrimonial ca să-l instalăm acolo ca să nu mai trebuiască a tot trece drumul. Am planificat o consultație la oncolog în policlinică în ziua următoare și pregăteam dosarul pentru a fi luat în evidență ca bolnav cu cancer. Când am auzit prognosticul, ni s-au înmuiat genunchii. Analizele indicau o degradare rapidă a funcțiilor vitale și colapsul organelor interne. Nimic însă nu ne-a pregătit suficient pentru deznodământul care se apropia de noi cu pași repezi. Pe 20 octombrie a fost adus acasă. Respira greu deși dormea sedat. Măcar nu mai simțea durerile. În timpul nopții am continuat perfuzia. Dimineața, Cornelia s-a întors de la tura de noapte și l-a preluat. L-a spălat, a pus o nouă perfuzie și l-a lăsat în grija fiicei noastre care a vrut să ajute cât timp eu eram la cursuri online, iar Cornelia dormea. Pe la 11:25 am simțit nevoia să iei din curs și să verific perfuzia. Mă temeam să nu cumva să se termine mai repede decât anticipasem. Când am ajuns la patul lui nu mai avea suflare. Fiica mea căuta să-mi scrie mesaj că a auzit un horcăit mai neobișnuit și căuta locul cu semnal pentru a-l trimite. Am verificat pulsul și nu mai era. Florin plecase din trup. Am sunat la 112 și am chemat un echipaj SMURD pentru a constata decesul. La mai puțin de trei săptămâni de când sunasem prima oară la 112 pentru Florin, cancerul l-a răpus.

După aproape trei săptămâni de viață intensă și alertă, de nesomn și nemâncare, m-am trezit dintr-odată fără scop. Cel puțin aceasta este senzația: de absență a țintei, de gol existențial. Comuniunea cu Florin, deși perturbată de strigătele de durere și invocările de izbăvire, ne lipsește oricât de incredibil părea acest lucru în urmă cu trei săptămâni.

Le mulțumim acelora care ne-au ajutat să-l asistăm pe Florin în partea cea mai anevoioasă a vieții sale: dlui Mircea Moldovan prietenul din copilărie care l-a vizitat zilnic în ultimele două săptămâni, dnei Chealda Gabriela, medic de familie, dlui Sbârcea Aurel – medic specialist ATI, dl Andrei Coman – medic stomatolog și apropiat al lui Florin, dnei Cornelia Pricopi – care a stat o zi la patul său, părintelui Cosmin Rotar din Rusciori care a acceptat să slujească la înmormântare, Asociația Philadelphia din Cristian pentru materialele oferite pentru asistarea la pat. Dumnezeu să vă răsplătească osteneala.

Omul nu poate răzbi singur prin viață și chiar dacă ar reuși aceasta, prin moarte i-ar fi mult mai ușor dacă ar fi însoțit de semeni. Primindu-ne alături, Florin, el însuși un mare însingurat, a recunoscut că avea nevoie de cineva alături când trecea prin Valea Umbrei Morții. L-am ținut de mână și l-am mângâiat cu vorba și cu mâinile. Deși purtam mască am învățat să surâdem din priviri și Florin a învățat să ne citească ochii. Glasul era întotdeauna, inconfundabil, cu bunăvoință. Probabil că nouă ne era mai ușor să-l ajutăm pentru că nouă nu ne greșise în niciun fel. Totuși Evanghelia creștină poate transforma într-atât un om încât acesta să poată face bine chiar și dușmanului său. Cât despre noi, noi nu am făcut nimic deosebit, ori prea puțin deosebit; am făcut doar ce eram datori să facem, ceea ce era pregătit pentru noi să facem. Poate ne va fi lecție pentru ceva ce urmează. Cine știe?

Comentarii închise la Când umblu prin Valea Umbrei Morții…

Din categoria Meditaţii

Atelier de omiletică, continuare

Aici este partea a treia a atelierului de omiletică în care abordez chestiunea scopului predicii.

Comentarii închise la Atelier de omiletică, continuare

Din categoria omilii