Capul și (ne)acoperirea lui (1Corinteni 11:2-16)

Introducere

Chiar şi fără să ne deschidem gura, noi comunicăm prin coafură, prin machiaj, prin îmbrăcăminte, prin gesturi. De multe ori, vorbirea vorbeşte exact opusul informaţiilor primite prin celelalte mijloace.

  • După opinia comentatorilor este, probabil, cel mai dificil text din NT.

Nu de puţine ori, interpretarea acestui text este piatra de încercare a comentatorilor şi teologilor, pentru că logica şi raţiune cedează adesea locul prejudecăţilor. Astfel, fragmentul 1Cor. 11:4-9 poate fi interpretat în mai multe feluri: (1) Text paulin, deci autoritativ; (2) Interpolare târzie, deci neautoritativ; (3) Text paulin, citând opinia corintenilor, deci neautoritativ. Versetul 10 este greu de interpretat pentru că „îngerii” sunt interpretaţi în moduri diferite (chiar ca şi predicatori itineranţi). La ce se referă „obiceiul” a cărui existenţă Pavel o neagă în celelalte biserici: argumentările în contradictoriu sau acoperirea capului?

  • Din păcate, este şi singurul text care aduce vorba despre practica (ne)acoperirii capului în închinarea din Biserică.

Mai există pasaje care vorbesc împotriva abuzurilor sau exagerărilor în purtarea părului (1Tim. 2:9-11, 1Pt. 3:3-4), dar despre acoperirea capului nu există altele în NT. Nici chiar VT nu ne oferă prea multe opţiuni care să ne ajute în clarificările necesare.

  • Opinia corintenilor este, din nou, citată şi, aşa cum am mai văzut şi în alte pasaje, opinia lor este o deformare a învăţăturii apostolice sau biblice.

Apostolul răspunde la întrebările corintenilor şi caută să le îndrepte cunoaşterea, adeseori folosind ironia pentru a-i sancţiona pe încrezuţii corinteni.

  • Interpretările acestui text sunt diferite.

(1)  Citim aşa cum scrie. Se ignoră orice contradicţie din text, sau între textul acesta şi altele din Biblie şi se susţine că femeile îşi acoperă capul în mod obligatoriu. Obiectul de îmbrăcăminte folosit variază în interpretarea noastră: fie este acelaşi obiect, după tradiţia evreiască (voalul), fie este unul corespunzător culturii în care trăim (şal, glugă, batic, pălărie, bentiţă etc.).

(2)  Obiceiul a expirat o dată cu cultura în care a apărut. Astăzi femeile dovedesc prin alte mijloace faptul că sunt căsătorite şi acestea sunt specifice culturii din care fac parte, de la un caz la altul.

(3)  Pavel combate o tradiţie pe care o respectau numai corintenii, motiv pentru care nu există nicio obligaţie de a indica în închinare autoritatea soţului asupra soţiei.

Fundamentul problemei

Clarificarea subiectului acoperirii capului în închinare nu a fost solicitată de corinteni. Subiectul este pus de Apostol în scrisoare, fiind printre acele teme pe care le-a auzit de la mesagerii corintenilor că ar avea loc în adunare şi stârnea diviziune. Din acest motiv, Pavel abordează diplomat subiectul: „Vă laud pentru că întotdeauna vă amintiţi de mine şi ţineţi tradiţiile (paradosis) aşa cum vi le-am încredinţat” (v. 1). Finalul pericopei concluzionează: „noi nu avem un asemenea obicei (sunetheia) nici bisericile lui Dumnezeu” (v. 16).

Contrastul apare imediat prin conjuncţia „dar” şi expresia „vreau să ştiţi”, tipică instruirii dată corintenilor, care lansează principiul: „Cristos este capul bărbatului, bărbatul este capul femeii, iar Dumnezeu este capul lui Cristos” (v. 3). Se susţine astfel că relaţia dintre bărbat şi femeie este similară celei existente între Dumnezeu şi Cristos şi între Cristos şi bărbat. În ce fel îşi îndeplineşte fiecare dintre aceste persoane rolul de cap pentru celelalte? Ca şi centru de comandă? Ca şi ultimă autoritate? Ca şi sursă a deciziilor?

Din celelalte texte pauline care vorbesc despre relaţia dintre soţie şi soţ, înţelegem că soţia datorează soţului ei supunere, aşa cum copiii le datorează – părinţilor lor, iar sclavii – stăpânilor lor (Ef. 5:21-6:9). Ascultarea acestora nu este absolută şi necondiţionată, ci trebuie să fie controlată de „frica de Cristos” şi compensată de dragostea celorlalţi. Aşadar soţul este capul soţiei în sensul ascultării datorate. Alte texte mai târzii susţin acelaşi principiu: Tit 2:5, 1Tim. 2:11-15.

Ce este vălul?

Obiect de îmbrăcăminte care acoperă capul şi care ascunde ochii şi gura. Putea fi folosit atât de bărbaţi cât şi de femei în diverse circumstanţe.

În textul din 1Corinteni 11 se vorbeşte despre „ceva căzând de pe cap” (v. 4), se vorbeşte despre „cap acoperit” (v. 6) şi despre „acoperitoare” (periballaion) (v. 15). Pavel a mai vorbit despre văl când Moise şi-a protejat faţa de slava care strălucea de pe faţa sa, kalluma epi to prosopoon (2Cor. 3:13-16), toate apariţiile acestui termen fiind aici.

Pentru a avea un răspuns clar asupra purtării vălului trebuie să vedem cum se integrează această învăţătură cu învăţătura VT şi a NT.

Cât de mult converge învăţătura din v. 4-9 cu învăţătura Bibliei şi A apostolului Pavel?

Versetele 4-9 oferă sfaturi practice pentru acoperirea capului de femei sau neacoperirea capului de bărbaţi, pe baza unui raţionament care merge astfel:

  1. Capul bărbatului este Cristos, bărbatul este chipul şi slava lui Dumnezeu.
  2. Dacă se închină lui Dumnezeu cu capul acoperit îşi necinsteşte capul.
  3. Bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul.

Similar pentru o femeie, raţionamentul este după cum urmează:

  1. Capul femeii este bărbatul, femeia este slava bărbatului.
  2. Dacă se închină lui Dumnezeu cu capul neacoperit îşi necinsteşte capul.
  3. Femeia trebuie să-şi acopere capul.

Constatăm o diferenţă majoră în purtarea femeii faţă de a bărbatului deşi fundamentul raţionamentului este acelaşi. Ca reflecţie a slavei lui Dumnezeu, bărbatului îi este interzis să se acopere, dar femeii, ca reflecţie a reflecţiei îi este obligatoriu să se acopere. „Capul” femeii este inferior „capului” pe care îl are bărbatul, dar din partea ei se cere să ascundă o slavă inferioară, slavei reflectate de bărbat. Cum se face că ceea ce este cinstire din partea bărbatului este necinstire din partea femeii?

Argumentul suplimentar pentru această stare de lucruri este derivat tot din istoria creaţiei: femeia a fost făcută din bărbat şi nu invers, femeia a fost făcută pentru bărbat şi nu invers (1Cor. 11:8-9). Prin urmare se susţine că prin originea şi scopul creării sale, femeia este inferioară bărbatului.

Aceste argumente sunt contrazise chiar în textul nostru. Afirmaţia din v. 11 începe cu expresia „cu toate acestea” şi dă răspuns la v. 8-9. E adevărat că femeia a fost făcută din bărbat, dar alţi bărbaţi nu se mai pot face decât dacă vin din femeie. Aşadar dacă Adam a fost superior Evei, pe baza aceluiaşi argument, toţi bărbaţii născuţi din fiicele Evei sunt inferiori Evei şi mamelor lor. Dacă este să considerăm superioritatea noastră în funcţie de originea noastră, originea Evei este cu 5 minute mai aleasă decât a lui Adam, pentru că Adam a fost făcut din lut, dar Eva din coasta lui Adam. Desigur diferenţa este falsă, pentru că amândoi sunt făcuţi din ţărână, şi tot în ţărână se întorc.

Este adevărat că femeia a fost făcută pentru bărbat, dar bărbatul fără femeie a fost incomplet, nedesăvârşit. Fără „ajutorul potrivit” bărbatul era neajutorat. Împreună ca bărbat şi femeie, au primit misiunea de a stăpâni pământul populându-l şi exersând administrarea sa în Eden. Aşadar femeia a fost făcută pentru bărbat ca şi singura fiinţă complementară şi compatibilă lui. În ultimă instanţă, atât bărbatul cât şi femeia vin din Unul singur, adică din Dumnzeu.

Afirmaţia din v. 7, cum că femeia este slava bărbatului, iar bărbatul este slava lui Dumnezeu este contrazisă şi ea. Textul din Geneza 1:26-27 şi 5:1-2 mărturiseşte că bărbatul şi femeia, ca un întreg, au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu numai bărbatul. Nu despre femeie se spune că a fost creată după chipul lui Adam, ci despre Set, fiul născut lui Adam şi Evei (Gen. 5:3).

În plus, dacă este ceva slăvit nu este ascuns, ci este înfăţişat, este scos la lumină. Pavel meditează la imaginea trupului atunci când gândeşte la realitatea complexă a Bisericii. Principiul absolut evident, pe care nimeni nu îl putea contrazice, era că părţile atractive ale trupului nu necesită nici împodobire şi nici acoperire, pe când cele mai puţin atractive au nevoie de artificii de acest tip (1Cor. 12:23-24). Înţelegem că bărbatul este slava lui Dumnezeu şi din acest motiv el nu are nevoie să-şi acopere capul în închinare înaintea Domnului. Când Moise, reflectând slava lui Dumnezeu, s-a întors printre oameni, tocmai el a avut nevoie de acoperirea capului şi a feţei. Cum se face atunci că, din moment ce femeia este slava bărbatului are nevoie de acoperire a capului în închinare? Cumva din cauza celorlalţi bărbaţi din adunare, sau din cauza îngerilor? Vom reveni la v. 10 mai târziu.

Tot Pavel ne învaţă că soţul nu este stăpân peste trupul său, ci soţia lui. Tot la fel, trupul soţiei este în grija soţului (1Cor. 7:4). De aici decurge şi principiul egalităţii dintre cei doi soţi, aşa cum nici evreii şi nici neevreii nu îl practicau. Prin faptul că soţul nu are obligaţia acoperirii capului aşa cum are femeia, soţul are mai multă libertate în purtare decât femeia. Este posibil ca principiul stăpânirii partenerului să fie aplicat doar în problemele intimităţii, în timp ce acoperirea capului să fie aplicată doar în chestiunea închinării publice. Totuşi, din moment ce femeia datorează ascultare bărbatului, atunci de ce nu este bărbatul responsabil a decide pentru soţia sa cum să se prezinte în public? De ce trebuie să fie o uniformizare?

Afirmaţia din v. 5-6 cu privire la acoperirea capului de către femeie este contrazisă de învăţătura din v. 13 şi 15. În v. 5-6 citim că femeia are următoarele opţiuni: (1) îşi acoperă capul, (2) îşi taie / rade părul şi se poartă rasă. Opţiunea purtării părului neacoperit este cu totul exclusă. În v. 15 citim, însă: „părul femeii este slava ei” şi „părul femeii este dat ca învelitoare”. Aşadar părului capului este suficient ca învelitoare pentru ea. La fel cum femeia este slava bărbatului, părul de pe cap este slava femeii. Diferenţa dintre sexe nu era atât de radicală în VT în privinţa purtării părului (lung) şi al acoperirii capului.

În vechime femeile îşi acopereau capul şi faţa cu un văl în prezenţa bărbaţilor din afara familiei (Gen. 24:65). Miresele îşi acopereau capul şi faţa pe toată durata ceremoniei. Aşa se face că Iacov nu a ştiut că socrul său i-a dat-o pe Leea nu pe Rahela (Gen. 29:23). Prostituatele se protejau ascunzându-şi identitatea, adică acoperindu-şi faţa (Gen. 38:15-16).

Chiar şi bărbaţii puteau să-şi acopere capul de soarele arzător al zilei, sau de roua dimineţii. Profeţii erau cunoscuţi prin purtarea unor articole îmbrăcăminte specifice, cel mai probabil mantia cu glugă, cum a fost cazul lui Samuel, a lui Ilie şi Elisei (1Sam. 28:14; 1Regi 19:13; 2Regi 2:14). Preoţii trebuiau să-şi acopere capul cu un turban (Lev. 8:9, 13; Ez. 44:18).

Acoperirea capului neuns, chiar şi a feţei, purtarea părului nepieptănat este asociată cu bocetul, după cum ne arată David şi oamenii retrăgându-se dinaintea lui Absalom (2Sam. 15:30-32), sau Ezechiel bocindu-şi soţia (Ez. 24:17-18).

În ce priveşte părul lung, în Orient se obişnuia purtarea părului lung atât de femei cât şi de bărbaţi, probabil scurtat din când în când. Absalom avea un păr deosebit de des şi frumos (2Sam. 14:26). Preoţilor li se interzicea să-l tundă vreodată. Chiar şi în doliu aveau datoria ca să îl poarte ordonat (Lev. 10:6; 21:10). Ezechiel purta părul lung (Ez. 8:3). Nazireii îl tundeau la sfârşitul consacrării lor (Num. 6:5). Aşa face şi Ap. Pavel, pentru a respecta rânduielile mozaice (F. ap. 18:18; 21:23-24). Bărbaţii purtau şi barbă ca semn al demnităţii.

Talmudul evreiesc interzicea femeii să-şi taie părul şi să iasă din casă cu capul şi cu faţa neacoperite. Purtarea ei trebuia să se asemene cu a bocitorului pentru că era considerată inferioară bărbatului. Aşadar practica din acoperirii capului (v. 4-9) este mai apropiată de practica iudaică, susţinută de interpretarea rabinică a Legii lui Moise, decât de mărturia VT.

Dar care era practica obişnuită în lumea greco-romană? Ca şi în alte circumstanţe, Pavel recurge şi de această dată la cunoştinţele naturale şi la bunul simţ, ocazie cu care corintenii sunt invitaţi să recunoască evidenţele: „Judecaţi voi singuri!” (v. 13-14). Ce încerca să spună Pavel prin v. 13 şi 14. În versiunile româneşti ale Bibliei, la fel ca şi în multe alte versiuni moderne, versetele sunt redate ca întrebări retorice, adică răspunsul este evident, adică inversul formulării interogative: nu este potrivit ca o femeie să se roage lui Dumnezeu fără să aibă capul acoperit, este o ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung şi este o onoare pentru o femeie să poarte părul lung.

Din păcate pentru noi, în greceşte nu se foloseau semnele de punctuaţie ca să putem demonstra fără nicio îndoială că aceste trei formulări erau întrebări. Întrebările se realizau cu ajutorul pronumelor sau particulelelor interogative. Din păcate nu avem niciuna dintre acestea. Intonaţia este o chestiune subiectivă pe care nu o putem verifica.

Exemple:

Poţi să mergi! (permisiune)

Poţi să mergi? (îndoială)

Poţi să mergi!! (jubilare)

Găsim, în schimb, că particulele folosite pentru a deschide primele două formulări se găsesc în NT în afirmaţii nu în interogaţii. Astfel expresia „este potrivit” apare în alte două contexte ca afirmaţii (Mt. 3:15; Ev. 2:10). Particula negativă  οὐδὲ (nici, niciun, nici chiar) de la începutul v. 14 se foloseşte numai în afirmaţii nu în interogaţii.

Chiar dacă aceste trei formulări ar fi întrebări retorice, ceea ce nu este cazul, răspunsul la care ne obligă ele ar fi fost: „NU” pentru că Pavel şi-a invitat cititorii „să judece pentru ei”. În plus, oare în ce fel ar putea să ne înveţe firea să purtăm părul scurt, într-o lume în care purtarea părului era un semn al statutului social şi varia de la o cultură la alta, sau chiar de la o epocă la alta în cadrul aceleiaşi culturi. Cum se putea promova o diferenţă în purtarea părului şi a acoperirii capului în închinare între bărbaţi şi femei, din moment ce nu exista una distinctă nici în VT, nici în societate. Cum se putea baza Pavel pe un argument atât de slab pentru a susţine cu fermitate ceva?

În VT, distincţia dintre femeie şi bărbat se făcea după haine nu după coafură (Deut. 22:5). Este interesant că printre puritanii care citeau KJV, o versiune care traduce versetele acestea ca şi cum ar fi o ruşine pentru bărbaţi să poarte părul lung, exista moda ca bărbaţii să poarte părul lung.

Ce înţelegem din v. 10? Întâi se poate vedea că versetul cu pricina se află în miezul textului nostru, adică atenţia este atrasă înspre el. Întâi, să vedem ce spune acest verset.

διὰ τοῦτο ὀφείλει ἡ γυνὴ ˹ἐξουσίαν ἔχειν ἐπὶ τῆς κεφαλῆς διὰ τοὺς ἀγγέλους.

Din acest motiv, femeia să aibă autoritate asupra capului, din pricina îngerilor.

Se poate înţelege că „din acest motiv” este explicată prin „din pricina îngerilor”.  Expresia „a avea autoritate peste ceva” înseamnă că lucrul peste care ai autoritate se supune ţie. Exact aceeaşi expresia se foloseşte pentru Domnul Isus care are autoritate peste demoni (Luca 9:1), sau pentru creştinul biruitor care primeşte autoritate peste popoare (Ap. 2:26), călăreţul apocalipsei primeşte autoritate peste o pătrime din pământ (Ap. 6:8). Alte persoane primesc autoritate în Apocalipsa (13:7, 14:18, 16:9).

Termenul „semn” este introdus de traduceri, dar el nu există în original şi nici nu este necesar pentru că a avea autoritate înseamnă exact opusul lui a te supune autorităţii. A avea autoritate peste capul tău înseamnă a avea dreptul să te porţi cu capul tău cum doreşti. Dacă s-ar fi spus că bărbatul are autoritate asupra capului săi, am fi putut înţelege că bărbatul decidea pentru femeie ce să facă şi în privinţa părului sau a acoperirii capului ei. Dar aici se spune în mod clar că femeia are această autoritate.

Am fi vrut să ştim mai multe despre ce înţelegea Pavel prin expresia „din pricina îngerilor”, dar nu putem. Din moment ce creştinii îi vor judeca pe îngeri (oare femeile sunt excluse?), cum am aflat tot de la Pavel (1Cor. 6:3), atunci de ce nu putem să decidem noi înşine pentru o chestiune secundară ca acoperirea capului? Este cumva acoperirea capului un principiu care coboară de la origini ca şi Sabatul? Dacă da  de unde? Dacă este atât de important de ce nu aflăm de nicăieri în mod suficient de clar?

Concluzii.

Am avut un text greu şi este normal să ne întrebăm la ce folos un astfel de mesaj. Pentru ce ne-am supus la o asemenea suferinţă? Totuşi, dintr-un asemenea text putem învăţa câteva lucruri.

(1) Nu toate textele biblice sunt suficiente de clare şi fără echivoc aşa cum ni le dorim noi. Epistolele sunt de regulă clare, deci mai uşor de înţeles. Aici avem o excepţie. Acoperirea capului  era una dintre problemele care a stârnit diviziune în Biserica din Corint. Pavel îi dă răspuns în această pericopă. Sunt convins că dacă ar fi scris astăzi cu toate facilităţile şi tehnica de care ne bucurăm noi, Pavel ar fi reuşit să transmită un mesaj mult mai clar, care să nu ridice atâtea întrebări şi neclarităţi. În acelaşi timp sunt convins că fraţii din Corint au ştiut să facă diferenţa dintre opinia lor citată de Pavel, şi învăţătura apostolică, la fel cum şi noi suntem capabili să facem această distincţie într-un discurs.

(2) Biserica primară nu a fost grădina Edenului. Şi acolo au fost probleme şi s-au rezolvat prin învăţătură şi, la nevoie, prin mustrare şi excludere. Din toate cele prezentate mai sus înţelegem că v. 3-9 sunt în opoziţie cu învăţătura VT şi cu învăţătura apostolică şi reprezintă concepţia corintenilor cu privire la acest subiect. Practica acoperirii capului promovată în Corint copia modelul evreiesc în Biserică, dar Pavel nu îl acreditează. Corintenii aveau principiile corecte dar au extras aplicaţii greşite. În Bisericile din veacul apostolic existau practici diferite. Promovarea lor la nivel universal trebuia autorizat de apostoli. Acoperirea capului nu figurează printre rânduielile apostolice pentru argumentele prezentate deja şi pentru faptul că sunt contrazise nişte principii biblice fundamentale. De aceea Pavel încheie, atrăgându-le atenţia că se luptă pentru ceva ce nu are fundament apostolic şi nici nu este promovat în bisericile lui Dumnezeu (v. 16). Finalul acestui argument seamănă cu cel oferit de Pavel pentru manifestarea darurilor spirituale (1Cor. 14:36-37).

(3) Inerţia interpretării tradiţionale ne poate împiedica să mai acceptăm alte opţiuni, oricât de evidente ar fi ele. Deşi putem fi legalişti în privinţa purtării de către femeie a unui obiect de îmbrăcăminte pe cap, nu părem a fi la fel de interesaţi de natura lui şi de inima (la care şi Dumnezeu se uită) persoanei care îl poartă.

„Aşadar, toţi cei ce suntem maturi să avem acelaşi gând! Iar dacă gândiţi diferit cu privire la vreun lucru, Dumnezeu vi-l va clarifica. Însă în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să trăim la fel! Urmaţi exemplul meu, fraţilor, şi uitaţi-vă cu atenţia la cei care trăiesc după exemplul pe care vi l-am dat. Căci v-am spus deseori şi vă mai spun şi acum, plângând, că sunt mulţi care trăiesc ca duşmani ai crucii lui Cristos.” (Flp. 3:15-17 şi urm.)

Alături de comentariile consultate, am găsit folositor studiul lui Thomas Schirrmacher, Paul in Conflict With the Veil: An Alternative Interpretation of 1 Corinthians 11:2-16 (Nurnberg, VTR, 2002).

Anunțuri

Comentarii închise la Capul și (ne)acoperirea lui (1Corinteni 11:2-16)

Din categoria 1Corinteni, Biblia şi societatea, Biserica

Comentariile nu sunt permise.