În căutare de lucruri mai bune care însoțesc mântuirea

Într-un publicat anterior am identificat, fără pretenții de exhaustivitate, cinci motive care îi pot împiedica pe unii creștini să recurgă la mijloacele media pentru o comuniune virtuală în jurul Mesei Domnului. Există, totuși, unele neajunsuri ale comuniunii virtuale care dau multora de gândit și asupra cărora doresc să zăbovesc în acest articol. Dacă mântuirea nostră nu depinde de împărtășirea din Masa Domnului, atunci de unde înverșunarea cu care este interzisă practicarea ei prin mijlocirea virtualului?

„Toți mâncăm dintr-o singură pâine” (1Cor 10:17). Reflectând la comuniunea creștină în jurul Mesei Domnului, Apostolul Pavel subliniază unitatea trupului lui Cristos ilustrată de acea pâine, una singură, din care se împărtășesc toți comesenii chemați la Masa Domnului. Aici trebuie precizate două lucruri. În primul rând, Apostolul nu putea să ridice pretenții că toate adunările din Împeriul Roman existente în acea vreme se împărtășeau dintr-o singură pâine. Nici măcar cele din Ahaia nu puteau să se împărtășească din aceeași pâine din considerente pur practice. Este evident că Pavel avea în vedere pâinea ce se frângea într-o comuniune creștină, indiferent de numărul participanților; acea pâine reprezenta (făcea trimitere, simboliza) trupul lui Cristos împărtășit între ei. Cristos este unul, noi suntem cei mulți.

În al doilea rând, Biserica (Trupul lui Cristos) era fracturată încă din perioada apostolică pe diverse criterii: practică eclezială, loialitate față de unul sau altul dintre apostoli, apartenență etnică etc. Tocmai de aceea, prin epistole, Apostolul dădea în mod frecvent învățături pentru îndreptare. Astăzi, Trupul lui Cristos, Biserica Universală, este fracturat peste măsură de mult și s-au adăugat diferențelor din antichitate, diferențe de natură confesională și cele legate de calendar religios. Câtă babilonie cu data prăznuirii Paștilor! Prin urmare, nu ar trebui să existe vreo temere că împărtășindu-ne în grupuri mici am putea face mai mult decât a reușit deja Biserica în istoria ei, cu ajutorul nemijlocit al conducătorilor ei. Noi nu putem pretinde că ne împărtășim cu toții din aceeași mâncare și din aceeași băutură în măsura în care generația lui Moise a Israelului antic au mâncat din aceeași mană și au băut aceeași apă din stâncă. În fapt, Apostolul ne atrage atenția că este vorba despre o realitate spirituală, adică despre Cristos, care, așa cum nu era de față cu evreii prin pustiu, nu este nici cu noi de față în chip trupesc (1Cor. 10:3-4).

„Când vă adunați în același loc, nu mai ajungeți să mâncați Cina Domnului!” (1Cor 11:20, EDCR) Versiunea veche a lui Cornilescu spunea: „Când vă adunați dar în același loc, nu este cu putință să mâncați cina Domnului.” NTR1 reda cuvintele lui Pavel astfel: ”Când vă adunați, voi nu veniți să mâncați Cina Domnului!” Diferențele arată că avem un text problematic, mai ales dacă îl citim atomizat, pe versete. În context, însă, Pavel deplânge situația din Corint unde comunitatea stratificată social nu se împărtășea cu reverență și echitate de Masa Domnului, transformată într-un bâlci după modelul meselor festive (symposia) la care obișnuiseră să participe înainte de convertire. Deci adunarea împreună ar trebui să constituie un motiv de sărbătoare, de comemorare a morții Domnului până va reveni la Biserica Sa.

La vechii evrei, marile sărbători anuale erau însoțite de pelerinaj, așa încât să se poată spune că ”tot Israelul, de la Dan la Beer-Șeva”, cu sclavi și cu refugiați cu tot, cu mic cu mare, toți circumciși, s-a strâns la praznic. Din păcate în mod cu totul ocazional, extrem de rar, se întâmpla lucrul acesta. Totuși, Legea lui Moise prevedea ca aceia care nu au putut fi prezenți la data planificată să îl poată sărbători o lună mai târziu (Num. 9:1-14). Se poate presupune că Paștile era sărbătorit și acasă după ritualul străvechi ce nu a fost anulat și la Templu, cu toți pelerinii. În lipsa Templului s-a revenit la sărbătorirea unică, doar în familie. Preocuparea pentru participarea TUTUROR evreilor la Paști este exemplară. Creștinii nu dovedesc aceeași preocupare pentru singurul ritual repetabil, recunoscut de toate confesiunile, care comemorează moartea Domnului și temeiul eliberării creștinilor din păcat.

„Fiecare să se cerceteze pe sine și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta” (1Cor. 11:28). Cu alte cuvinte, controlul participării la Masa Domnului se află în grija fiecărui credincios în mod personal, nu în grija conducătorilor adunării sau Adunării Generale a adunării. Spre a fi deosebită de alte mese și ocazii festive, participarea la Masa Domnului trebuie însoțită de pregătire spirituală, de interiorizare, de mărturisirea păcatelor. Preocuparea pentru controlul moral al participanților nu duce nicăieri. Îngrijorarea cu privire la meritele cuiva de a participa la Masa Domnului nu duce nicăieri. Fiecare este responsabil în dreptul său de ce atitudine are față de „trupul și sângele Domnului”. Totuși, așa cum ne învață Apostolul, putem să ne asigurăm că nu oferim contextul în care credincioși mai puțin veghetori pot ajungă să trateze fără reverență Masa Domnului. În Corint, nici conducătorii Bisericii nu au dovedit discernământul necesar pentru a-i ajuta pe credincioși să facă deosebire între masa dracilor și Masa Domnului, între jertfele idolești și jertfa Domnului, între symposia și Masa Domnului. Străduința de a-i educa pe credincioși nu trebuie să înceteze, dar educația eficientă nu se face prin interdiții. Mai ales dacă presupunem un anumit nivel de înțelegere din partea credincioșilor și țintim la creșterea în maturitate.

CU TOATE ACESTEA…

Niciunul dintre textele clasice folosite pentru a fundamenta învățătura despre Masa Domnului nu a fost scris în vremuri de pandemie și cu situații de auto-izolare în minte. A pretinde că cei aflați în carantină sau în auto-izolare nu sunt îndreptățiți să primească Masa Domnului ca parte a pachetului de asistență spirituală, doar pentru că Noul Testament nu spune nimic despre asemenea situații, este dureros de reducționist. Chiar dacă nu există nicio referință în Noul Testament cu privire la asistarea spirituală a creștinilor întemnițați, sau bolnavi, sau muribunzi (afară de tranzitoriul Iacov 5:14), ce înseamnă practic „ați venit să Mă vedeți” și „ați trecut pe la Mine” (Mt 25:36)? Din moment ce Domnul rezumă așa ajutorul acordat bolnavului și întemnițatului de creștinii răsplătiți la judecată, suntem obligați să clarificăm această practică. Diferă practica asistării spirituale a celor aflați în carantină/ auto-izolare în funcție de cauza ce i-a condus acolo și de situația specifică în care se află?

E posibil ca evanghelicii să demonstreze două temeri ascunse în a opta pentru soluții care să-L aducă pe Cristos mai aproape de enoriași chiar și prin sărbătorirea Mesei Domnului. Întâi, temerea de a căuta în texte necanonice soluțiile oferite Părinții apostolici și de ceilalți Părinți ai Bisericii la situații de criză asemănătoare celor prin care trecem noi. Această deschidere între studiul patristic există deja în institutele de învățământ superior și informarea este primul pas între înțelegerea creștinismului antic cu problemele sale și, mai ales, cu soluțiile promovate pentru acele probleme. Cercetarea poate continua cu literatura medievală și modernă care păstrează reflecțiile teologice din timpul marilor încercări prin care a trecut Biserica. Să fie numai experiența lui Spurgeon de folos aici? Pe vremea lui, Anglia a trecut printr-o epidemie de holeră. Ciprian a trecut printr-o molimă ce a ținut în jur de 20 de ani în sec. III. Despre ciuma din sec. XIV care a bântuit Europa au scris mai mulți creștini printre care și Iulian de Norwich. Un secol și jumătate mai târziu, ciuma a izbucnit în Zurich-ul lui Zwingli și în Wittemberg-ul lui Luther. În 1542, ciuma a bătut și la porțile Genevei unde era activ Calvin (nu a fost singura ocazie din viață când s-a întâlnit cu ea). Jonathan Edwards a trăit pe vremea epidemiei de variolă în teritoriile nou-colonizate de emigranții europeni în America de Nord. S-ar prea putea să găsim în lucrările acestor teologi valoroase reflecții asupra reacției Bisericii în vreme de epidemie.

O altă temere, mai înfricoșătoare decât cea dintâi, ar putea fi că, acceptând sărbătorirea în spațiu virtual a Mesei Domnului, am acredita prin uzanță practica teleevangheliștilor, pe care am condamnat-o atât de vehement. Totuși, lipsa mobilității ne constrânge să rămânem acasă și părtășia să ne fie mediată prin văz și auz, sau numai prin auz. Însă Duhul nu participă? Convingerea noastră este că Evanghelia trebuie auzită pentru a fi crezută (Rom. 10:14-17), nu trebuie văzută, mirosită, sau atinsă (decât pentru cei cu dizabilități de auz). Așadar Duhul participă când Evanghelia este auzită.

Pentru aceste Paști timpul rămas este prea scurt pentru dezbateri teologice. Rămâne întrebarea dacă îi va păsa cuiva să deschidă front de lucru pe acest subiect arzător: Cum se slujește Biserica în perioade de auto-izolare la domiciliu impusă de autoritățile statului? Organizând programe online? Se vorbește despre soțul credincios a fi preot în familia lui. E posibil ca, în perioade în care Biserica este limitată la familiile celulare care o compun, soțul credincios să primească mai multe responsabilități pe linie spirituală? Acum, mai mult decât oricând altcândva, constatăm cât de importantă este maturizarea spirituală a Bisericii. Suntem într-un secol în care pandemiile se pot întoarce oricând și intrăm în pandemie cu Biserica la nivelul de maturitate în care am adus-o până în acel moment. De aceea munca lucrătorilor creștini trebuie să fie neobosită și perseverentă.

P.S. Constat că avem un colectiv de pastori îmbătrânit. În contextul actual al interdicției ca cetățenii seniori în vârstă de peste 65 ani să nu poată ieși decât între anumite ore, cine ne îngroapă morții? Cei puțini, mai tineri. Dacă rămânem și fără ei, cu cine mai defilăm?

Credința în profetism, o calitate pierdută?

Omul contemporan are dificultăți în acceptarea profeției biblice: omul secular, din pricina scepticismului; omul religios, din pricina imitațiilor eronate.

Scepticismul este alimentat de filosofii precum ateismul sau agnosticismul. Din păcate, însă, mulți contemporani de-ai noștri nu mai au timp de filosofie, pentru că aceasta presupune lectură, gândire, interacțiune cu alte idei. Consumerismul îi ține ocupați. Se întâmplă ceva neașteptat: după ce au sabotat orice autoritate și au refuzat orice principii, când ajung într-un moment de criză, unii materialiști se deschid spre religii orientale, spre mari sinteze.

Scepticismul este încurajat în omul secular și de faptul că acceptarea profeției ar presupune recunoașterea unei autorități superioare omului care decide direcția și detaliile vieții lui. Într-o lume care se pretinde științifică și explică totul prin rațiune și logică, tot ce trece peste o prevedere calculată este considerat subiectiv, deci incert și puțin credibil.

Scepticismul omului contemporan cu privire la profeție datorează mult și faptului că timp de milenii profeția a fost asociată cu religiile politeiste în care zeii se purtau cu oamenii ca niște tirani, fără scrupule, dovedind interese meschine și cu violență. Profeția era un construct uman prin care se căuta manipularea zeilor și adesea manifestările profetice se asemănau tulburărilor mentale. Mai mult, uneori se vehiculează ideea că anumite profeții nu pot fi înțelese decât de cei inițiați. Așa este profeția lui Nostradamus sau Codul Bibliei. Așa ceva este inacceptabil pentru omul contemporan. Nu cred că se mai poate recupera dispoziția omului secular de a crede profeția.

În Biserică situația nu este cu mult mai bună. Profetismul a fost sabotat de inflația de profeți mincinoși apăruți pe parcursul mileniilor de istorie a Bisericii. Nu cred că există sectă desprinsă din creștinism care să nu fi avut un lider pretins profet. Joseph Smith a înființat mormonismul cu pretenția lui de a avea ochelari cu care putea citi texte scrise în limbi dispărute. Doamna Eddy, care a inițiat Știința creștină, s-a pretins o mare vindecătoare. Scrierile lui Ron Hubbard sunt considerate Scripturi de membrii Scientologiei. Sun Myung Moon este profetul Bisericii Unificării. Swedenborg, care a pretins revelații de la Dumnezeu, a întemeiat Biserica Noului Ierusalim. Alte erezii provenite din Orient au diverși lideri sau guru care pretind autoritate în interpretarea trecutului și prezentului și în anunțarea viitorului, autoritate mai mare decât Moise sau Domnul Isus, decât profeții VT și apostolii NT. Așa cum Mahomed este considerat cel mai mare profet pentru mahomedani, Baha’u’llah este cel mai mare profet pentru bahai.

Chiar și în cultul ortodox există o asemenea deviație îmbrățișată în popor. Gruparea autotintitulată “Biserica Noului Ierusalim” (dacopați ultra-ortodocși) se întemeiază pe profețiile emise de Sfânta Virginia din Pucioasa (jud. Dâmbovița) între 1955-1980 și, după moartea ei, prin sora ei ca medium. Virginia era supranumită “trâmbița lui Dumnezeu”, iar profețiile înregistrate și publicate într-un tom uriaș a fost intitulat “Cuvântul lui Dumnezeu”. Apărătorul ei din zilele noastre este părintele Nicodim (vezi online Quo vadis, Ecclesia?).

Peste hotare, exemplele sunt și mai numeroase, dar extrag doar două. John Alexander Dowie, scoțian la origine, stabilit în America, vindecător la scenă deschisă, se pretindea întruparea lui Ilie și se afișa în straie de mare-preot. William Branham a ajuns să aibă ucenici și în România deși susținea doctrine incompatibile cu creștinismul (era antitrinitarian și misogin printre altele) și a propus date ale venirii lui Isus în timpul vieții sale. A fost înmormântat după mai bine de trei luni deoarece susținătorii lui sperau să învieze.

Așadar este de înțeles că omul contemporan are dificultăți cu acceptarea profetismului. Nu așa era în vremea nașterii lui Cristos. Magii din Orient au înțeles din astre că un mare om urmează să se nască în Israel și l-au căutat la palat. Cărturarii evrei au confirmat autenticitatea acestei căutări și au dovedit-o prin profeția lui Mica. Regele Irod a acceptat adevărul profeției și a luat măsuri. Împlinirea profețiilor este extrem de important în argumentul divinității lui Cristos, așa că îmi voi face timp să parcurg doar șapte dintre profețiile Vechiului Testament care vizează nașterea Domnului.

 

(1) Profeții că Mesia va descinde din stirpea lui Avraam

 

Te voi face un neam mare și te voi binecuvânta.

Voi face numele tău mare, iar tu vei fi o binecuvântare. […]

Prin tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului.

(Geneza 12:1-3, 22:18, 26:4)

Înmulțirea familiei lui Avraam, reputația și descendența regală s-au împlinit toate în stirpea sa. Dar cum putea fi el binecuvântare pentru toate familiile pământului? Ce a creat neamul său atât de iubit printre toate popoarele lumii? Cu siguranță nu iudaismul. Apostolii Petru și Ioan sunt convinși că această promisiune se împlinește în persoana lui Isus Cristos, iar binecuvântarea privește iertarea păcatelor (Fapte 3:25).

Pavel confirmă această interpretare când atrage atenția evreilor credincioși că promisiunile făcute lui Avraam privesc persoana lui Cristos, iar asumarea acelor promisiuni se face prin credința în Cristos de orice neam de sub soare (Galateni 3:16).

 

Îl văd, dar nu acum,

Îl privesc, dar nu de aproape!

stea răsare din Iacov,

Un sceptru se ridică din Israel. […]

Din Iacov va ieși cel ce va domni …

(Numeri 24:17-19)

Profetul păgân Balaam vede un mare rege ieșind din poporul Israel, care va stăpâni țările învecinate. Cu siguranță regele David se potrivește foarte bine descrierii. Chiar dacă steaua este un simbol pentru un mare conducător, nașterea Domnului Isus a fost vestită în astre așa încât magii să o deslușească și să îi mâne a-l găsi pe prințul anunțat. Preoții și cărturarii nu au fost uimiți de asocierea apariției unei stele și nașterea lui Mesia. Întrebarea lui Irod nu era dacă era plauzibilă o asemenea informație, ci căuta locația precisă, așa că au răspuns cu profeția din Mica.

 

(2) Profeții că va descinde din tribul lui Iuda

 

Sceptrul nu se va îndepărta de la Iuda,

Nici toiagul domnitorului de lângă picioarele sale,

Până va veni Șilo;

De El vor asculta popoarele.

(Geneza 49:10)

David a fost primul rege din tribul lui Iuda. Nu putem spune că pe el îl avea în vedere profeția lui Iacov când anunța sosirea unei persoane în istoria îndepărtată de care vor asculta popoarele. Situația se complică după îndepărtarea dinastiei lui David de la tronul lui Iuda. Oare cum vede Dumnezeu situația aceasta? Psalmiștii au resimțit tragic situația (Ps. 89:38-51). Ieremia 33:14-26 oferă un răspuns când arată că este vorba despre o întrerupere doar. Situația nu este definitivă, iar Dumnezeu se va ține de promisiune.

 

Profeții că Mesia va descinde din dinastia lui David

Un Copil ni s-a născut,

Un Fiu ni s-a dat,

Iar autoritatea va sta pe umerii Săi!

Va fi numit “Sfetnic minunat,

Dumnezeu puternic, Tată veșnic, Prinț al păcii.”

Autoritatea Sa va crește neîncetat

Și va fi o pace fără sfârșit

Pentru tronul lui David și împărăția Sa.

(Isaia 9:6-7)

Apostolii au identificat împlinirea primei părți a profeției cu lucrarea Domnului Isus (Matei 4:12-17). Vestea îngerilor rezonează foarte cu cuvintele din Isaia 9:6 când îi anunță pe ciobanii din Betleem: “astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, Care este Cristos Domnul. Iată care va fi semnul pentru voi: veți găsi un Copil nou-născut, înfășat și culcat într-o iesle” (Luca 2:11-12). Cealaltă parte a profeției vorbește despre stăpânirea veșnică a celui care primește cele mai înalte titluri în stilul celor afirmate de Apocalipsa.

 

Mlădiță va ieși din tulpina lui Ișai

Și un Vlăstar din rădăcinile lui va aduce rod.

(Isaia 11:1-10)

Odihnirea Duhului lui Dumnezeu peste vlăstarul ce va ieși din tulpina lui Ișai (David era mort deja, nu putea fi vorba despre el) înseamnă că va avea Duhul din belșug. Cuvinte asemănătoare se găsesc și în Isaia 61 și tocmai acestea sunt citate de Domnul Isus în sinagoga din Capernaum (Luca 4:18) după care adaugă scurt: “Astăzi s-au împlinit aceste cuvinte”. Deci mlădița și vlăstarul pe care îl vede Isaia se referă la Mesia ce urma să vină. Cum este în Isaia 11, așa este și în Isaia 61, adică se vorbește despre vremuri în care Mesia va face judecată ce vor precede armonia din creație. În sinagoga din Capernaum Domnul a vorbit doar despre vremuri de cercetare, arătând că va fi o altă vreme pentru împlinirea celeilalte părți a profeției. Această dublă calitate a lui Mesia, urmașul lui David după trup și plin de Duhul, este evidențiată și de apostolul Pavel (Romani 1:3).

 

Dar tu, Betleeme Efrata,

Deși ești neînsemnat printre miile lui Iuda,

Totuși din tine Îmi va ieși

Cel Ce va fi Conducător în Israel,

Cel a Cărui origine este din vechime,

Chiar din zilele veșniciei.

(Mica 5:2)

Se pare că plecarea familiei în Egipt a reușit să le șteargă bine urmele, deoarece contemporanii lui Isus au uitat că el tocmai în Betleem s-a născut, și îl ținea drept născut în Nazaret (Ioan 7:42). Nașterea din Betleem nu se potrivește niciunuia dintre regii din dinastia lui David, care s-au născut la Ierusalim. Originea din zilele veșniciei duce până la Adam, dar toți oamenii se trag din acest strămoș comun. Ce ar fi atât de senzațional despre acest descendent dacă numai genealogia lui citit evenimentul în mișcarea astrelor și în călăuzirea stelei? Aici trebuie să fie vorba despre ceva mai mult decât o dovadă în scris a nașterii.

 

Iată-l pe omul, al cărui nume este Odrasla;

va odrăsli din locul lui

Și va zidi Templul Domnului! […]

El se va așeza pe tronul lui și va împărăți!

Totodată va fi și preot pe tronul lui,

Și o armonie deplină va fi între cele două slujbe.

(Zaharia 6:12)

Cuvintele par atât de obscure! Odrasla privește pe Mesia, așa cum ne-a învățat și Ieremia (23:5; 33:15), dar și Zaharia 3:8. Lucrarea lui privește mai mult decât lucrarea omului. Templul era deja construit, iar slujirea de rege și de preot împreună era ceva de neînțeles. Istoria macabeilor înregistrează o asemenea încercare total nereușită. Îngerul Gabriel o anunță pe Maria de statutul special al copilului pe care îl va naște în condiții cu totul neobișnuite, acela de a prelua tronul lui David pe vecie. Adevărata întrebare teologică nu era “cum se va face aceasta dintr-o femeie care nu știe de bărbat” ci cum se va face așa ceva când omului I se dă să trăiască o viață atât de scurtă? Cine va fi acest fiu al Mariei? Gura deschisă a lui Zaharia proclamă ceea ce minții luminate de Duhul Sfânt îi fusese dat să priceapă: Mesia va aduce mântuire de dușmani și iertare de păcat, adică exact ceea ce anunța profetul Zaharia din vechime cu privire la Mesia care va întruni funcția de rege și cea de preot. Epistola către Evrei subliniază mai bine decât oriunde în alt loc slujba de mare preot asumată de Cristos.

 

Concluzie

Aici au fost prezentate doar șapte profeții din VT și împlinirea lor în persoana lui Cristos, așa cum și apostolii au confirmat în mesajul lor. Atât Cristosul înviat cât și apostolii au avut același obiect central al mesajului lor: împlinirea profețiilor în persoana Domnului Isus. Acesta este Mântuitorul, Domnul Cristos.

 

N-aduce anul ce aduce Domnul!

Spre deosebire de alți ani, anul 2017 pare să fie deja împănat cu numeroase proiecte în care sunt prins încă din anul trecut și trebuie încheiate. Alte proiecte se anunță a începe anul acesta cu posibilitatea de a fi încheiate în decursul său. Pe scurt, iată ce urmează să-mi absoarbă energiile în 2017.

La catedră, voi candida pentru postul de profesor universitar de Vechiul Testament la Institutul Teologic Penticostal din București, acolo unde am avut locul de muncă în ultimii 16 ani. În ultimii zece ani m-am pregătit pentru momentul confruntării care va avea loc pe 9 februarie. La ora actuală în România mai sunt doar doi profesori universitari de Vechiul Testament. Împreună cu colegul Marcel Măcelaru de la catedra de Vechiul Testament vom încerca să intrăm și noi în rândul atât de vitregit al savanților din acest domeniu. Pentru semestrul doi voi avea de pregătit un curs nou pentru masteranzi: Dreptatea socială în scrierile profetice.

În munca de revizuire și traducere a Vechiului Testament, voi continua proiectele începute anul trecute. Revizuirea versiunii Cornilescu prin SBIR continuă cu cărțile 2Samuel, 1Regi, 2Regi, 1Cronici, 2Cronici, Estera, Plângerile, Eclesiastul, Cântarea cântărilor și Daniel. Grupul de la Colegiul Noua Europă trebuie să finalizeze Pentateuhul și să-l pregătească pentru tipar. Nu este exclus a se continua munca de traducere cu cărțile istorice.

Introducerea la studiul Vechiului Testament, vol. 1: Pentateuhul și cărțile istoricei, publicat anul trecut și lansat în noiembrie 2016, s-a vândut deja într-un număr peste așteptări (pentru mine). Urmează să definitivez volumul al doilea (cărțile poetice și profetice) cu ajutorul unui colectiv de zece autori din țară și din străinătate și să-l avem gata de lansare în octombrie. În februarie vom lansa volumul 1 la Arad și la Sibiu. Primul tiraj al cărții O patrie nouă și un neam mare se apropie de epuizare. Va fi nevoie de un nou tiraj și de găsirea unei edituri care să preia proiectul.

Cercetarea mă va conduce înapoi la grupul Pericope din Olanda și la activitatea întreprinsă sub egida lor în urmă cu câțiva ani. În plus, sunt obligat să revin la comentariul la Geneza pentru o serie inițiată de editura Peeters din Louvain.

În domeniul traducerilor de carte teologică am pe birou propunerile pentru câteva cărți:  Old Testament Ethics for the People of God de Christopher Wright, Nelson’s New Illustrated Bible Manners and Customs: How the People of the Bible Really Lived și Dictionary of the Old Testament. Așteptăm încheierea discuțiilor cu privire la drepturile de autor și proiectele vor putea demara.

Acestora li se adaugă două proiecte noi de carte la care lucrez în mod curent: Parabolele Bibliei și Catehism creștin. Nu știu dacă voi apuca să le văd finalizate în acest an, dar voi continua să lucrez la ele.

Peste toate și mai presus de acestea este sărbătorirea a 25 de ani de căsnicie, cu privire la care Cornelia continuă a-mi aminti. Speranța mea este ca Dumnezeu să fie cinstit și poporul lui Dumnezeu să fie edificat prin toate acestea.