Arhive pe categorii: Etica Vechiului Testament

Tabără de apologetică pentru tineri

În perioada 29 august – 4 septembrie, Societatea Misionară Română organizează la Şelimbăr (jud. Sibiu) o tabără pentru tineret pentru a-i ajuta  să înţeleagă concepţia creştină despre lume şi viaţă în contextul multitudinii de oferte existente pe piaţa ideilor în societatea contemporană. Sunt invitaţi în primul rând tinerii de 17-19 ani (clasele XI-XII şi din primul an de facultate), pentru că prezentările sunt de acest nivel.

Anul acesta vor conferenţia pentru tineri Livius Percy, Octavian Baban, Simona Sav, Cristian Ţepeş, Natalia Vlas şi Silviu Tatu. Temele abordate pe parcursul celor şase zile de studiu sunt: concepţiile despre lume şi viaţă – privire de ansamblu; Postmodernism; Apologetică creştină; existenţa şi natura lui Dumnezeu; credibilitatea Scripturii; biotehnologie şi dileme morale actuale; creaţie şi evoluţie; esenţa creştinismului; culte pseudo-creştine; islam, budism, New-Age; problema suferinţei; creştinism şi cultură; creştinism şi politică.

Pentru impresii şi înregistrări din anii precedenţi, detalii şi înscriere pentru tabăra de anul acesta se poate vedea pe situl special organizat la adresa www.studenticrestini.ro/tabara.

Comentarii închise la Tabără de apologetică pentru tineri

Din categoria Biblia şi societatea, Educaţia creştină, Etica Vechiului Testament, Utilităţi pentru adunare

Cum „a împlinit” Domnul Isus Legea lui Moise?

În recent publicata carte Bunătate, Iosif Ţon acordă o mare importanţă învăţăturii Domnului Isus, motiv pentru care Predica de pe Munte ajunge să fie considerată Constituţia Împărăţiei, Noua Lege sau textul Noului Legământ, până acolo încât a înlocuit cu totul Legea de pe Sinai (p. 144). Ţon afirmă că Domnul Isus afirmă în Matei 5:17 că nu a venit să anuleze „Legea sau Profeţii” (un termen care defineşte VT), ci să împlinească. Ţon afirmă că Domnul Isus se opune aici Legii lui Moise, abrogând-o pe cea veche (p. 144) ca şi cum cuvintele Domnului s-ar înţelege astfel: „Să nu credeţi că am venit să contrazic profeţiile din Vechiul Testament, ci am venit să le împlinesc”. Ţon afirmă că sensul termenului „a împlini” este de a se realiza o profeţie (p. 145). Tot în acest context Ţon afirmă că expresia „aceste porunci” (Mt. 5:19) se referă la cele nouă fericiri de la începutul capitolului 5 (p. 145).

Cu toate acestea, în predica pregătită şi dată pe postul Europa Liberă în 27 ianuarie 1985 (publicată în volumul Predica de pe Munte, vol. 1, Cartea Creştină, 2000), Ţon susţinea că Domnul Isus a împlinit profeţiile din VT dar şi S-a supus poruncilor din VT, că avea o foarte înaltă percepţie cu privire la VT, că scrierile tuturor apostolilor sunt la fel de autoritative între ele ca şi în raport cu VT, că cine promovează o învăţătură inferioară acestei înalte perspective a Domnului asupra Legii îşi pune în pericol moştenirea veşnică. În predica din 3 februarie 1985 Ţon susţinea că învăţătura Domnului Isus era împotriva învăţăturii fariseilor şi nu a Legii lui Moise. Dat fiind că predicile au fost publicate în 2000, fără niciun comentariu din care să reiasă o schimbare. Concluzia este că schimbarea convingerilor a survenit cel mult pe parcursul ultimilor zece ani.

Totuşi termenii „anula” şi „împlini” sunt opuşi unul altuia şi se definesc unul pe altul prin contrast (Mt. 5:17). Verbul kataluo înseamnă „a invalida, a abroga, a pune capăt legitimităţii unei realităţi”. Verbul pleroo se poate înţelege el însuşi ca „a da sensul real, deplin”, care se potriveşte cu antonimul său. Antecedentul expresiei „aceste porunci” (v. 19) este Legea din v. 18 şi „Legea şi profeţii” din v. 17. Domnul Isus nu era împotriva standardului dreptăţii pe care îl reprezenta Legea lui Moise care era perfect, ci era împotriva interpretării rabinice dată Legii. De aceea, Domnul zice că dreptatea ucenicilor Săi trebuie să o depăşească pe cea a scrupuloşilor farisei (Mt. 5:20). De aceea poruncile contrazise nu sunt citate din Lege cu formula consacrată „este scris”, ci din tradiţia evreiască prin expresia „aţi auzit că s-a zis”.

Predica de Munte nu este o înlocuire a Legii lui Moise. Aceasta prevedea o mulţime de legi care vizau convieţuirea în colectivitate. Domnul Isus este foarte personal şi vorbeşte despre devoţiunea personală a ucenicilor săi, adică despre modul în care să-ţi îndeplineşti spiritualitatea în mod individual. Din acest motiv prevalează principiul purtării în ascuns în ce priveşte dărnicia, postul şi rugăciunea. Principiul care sintetizează învăţătura Sa este subliniat către final: „Tot ceea ce aţi dori să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel. În aceasta este cuprinsă Legea şi Profeţii.” (Mt. 7:12, cf. Mt. 22:35-40) Exact acelaşi lucru spunea şi Legea: „să iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19:18). Din acest motiv nu i-a fost greu nici fariseului să dea o sinteză a Legii lui Moise atunci când a fost solicitat (Luca 10:25-28).

Câteva autorităţi care interpretează cuvintele Domnului Isus din Matei 5:17-20 ca descriind intenţia Domnului Isus de a trăi după standardul Legii includ printre alte nume şi pe următoarele: Ulrich Luz, H.M. Ridderbos, R.H. Mounce, G. Maier, W.C. Allen, C.L. Blomberg, B. Fărăgău şi mulţi alţii.

Câteva principii biblice la care Ţon a evitat să dea răspuns:

  1. Legea este un întreg. Pe ce se bazează împărţirea Legii lui Moise în legi morale, civile şi ceremoniale? O lege ceremonială nu era cu nimic inferioară unei legi morale. Se putea muri şi din încălcarea rânduielilor preoţeşti la fel ca şi din necinstirea părinţilor. Nici Domnul Isus şi nici apostolii nu fac diferenţa dintre legile VT ca fiind ceremoniale, civile sau morale. Din contră, ap. Pavel foloseşte reglementarea cu privire la permisiunea de a lăsa boii să pască atunci când treieră (Deut. 25:4), pentru a vorbi despre plata cuvenită apostolilor şi presbiterilor Bisericii (1Cor. 9:9; 1Tim. 5:18).
  2. Biblia Bisericii primare era VT cu referire la care ap. Pavel afirmă: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi pe deplin echipat pentru orice lucrare bună” (2Tim. 3:16-17). Biserica primară folosea vreun alt text cu valoare normativă? Autoritatea în Biserică era asigurată de apostoli şi profeţi, primii aducând prin predicare învăţătura şi istoria lui Isus, profeţii asigurând călăuzirea pe termen scurt, dar textul era acela al VT.
  3. Conciliul de la Ierusalim nu s-a referit la problema abrogării VT sau a Legii lui Moise, ci la problema circumciziei, reglementarea dinaintea dării Legii care era legată de identitatea naţională a evreilor (F. ap. 15). Alte probleme legate de respectarea unor zile şi de dietă sunt adresate de Pavel în Romani 14.
  4. În discursul paulin se face distincţie între îndreptăţirea prin Lege şi moralitatea apreciată după standardul Legii (vezi v. 15-23 în contextul din Romani 6 şi Galateni 5:4-14 în contextul întregii epistole). Când a învăţat apostolul Pavel că Legea lui Moise a fost abrogată ca şi standard de moralitate, din moment ce învăţătura moralizatoare este profund ancorată în Legea lui Moise? Pentru început se poate vedea pasajele moralizatoare din Romani 12-15 şi Efeseni 4:17-6:9. Trăirea în Duhul care se opune trăirii în fire, în ciuda faptului că însăşi mintea poate fi supusă Legii lui Dumnezeu (Rom. 7:25), nu este amorală. Din contră, Duhul ne ajută să ne ţinem firea sub control. După ce standard ne ajută Duhul a ne ţine firea sub control? Există un altul decât Legea lui Dumnezeu? Noi nu suntem socotiţi drepţi pentru că suntem ireproşabili faţă de Legea lui Dumnezeu, ci pentru că avem credinţa în Domnul Isus. Aceasta nu ne disculpă în vreun fel a trăi în imoralitate (Rom. 6:15-23).
  5. Ap. Iacov subliniază că faptele trebuie să urmeze credinţei, altfel aceasta rămâne moartă. Esenţa moralităţii este dată de Legea împărătească, cea mai însemnată dintre legi (Iv 2:8-26). Ap. Iacov nu a învăţat că Legea lui Moise a fost abrogată ca şi standard de moralitate.
  6. Dacă Legea se poate sintetiza în două porunci: iubirea lui Dumnezeu şi a semenului, înseamnă oare că Legea a fost abrogată? Nicidecum nu se poate face un asemenea exerciţiu deductiv. Legea lui Moise are la bază nişte principii imuabile, perfecte, inspirate de Dumnezeul care nu se schimbă, dar care au fost incorporate în limbajul şi practica societăţii patriarhale sclavagiste a mileniului II a.Chr. Aceasta înseamnă că creştinii sec. al XXI-lea au datoria de a extrage principiile din Legea lui Moise şi prin călăuzirea Duhului Sfânt şi după modelul Domnului Isus şi al apostolilor să le incorporăm de o manieră relevantă pentru societatea în care trăim.

Comentarii închise la Cum „a împlinit” Domnul Isus Legea lui Moise?

Din categoria Carte comentată, Etica Vechiului Testament

„Ochiul rău” doare la buzunar

În cartea sa recent apărută Bunătate – o teologie bazată pe învăţătura Domnului nostru Isus Cristos, Iosif Ţon pune, după cum era de aşteptat, în centrul argumentului Predica de pe Munte. În loc să primim convingeri personale cristalizate în urma studiului şi a confruntării cu comentatorii biblici, avem doar opinii personale necalibrate şi neverificate de interacţiunea cu comunitatea hermeneutică. Promovarea acestui tip de exerciţiu explică probabil motivul pentru care cartea a fost scrisă în decursul a numai şase luni (p. 7). Pericolul gândirii de tipul „turnul de fildeş” se observă şi în cazul interpretării expresiilor „ochiul bun” şi „ochiul rău” din Matei 6:22-23. Lipsa de consultare a comentariilor, nu puţine asupra Predicii de pe Munte, l-a lipsit de minimul avantaj de verificare a propriilor interpretări. Dacă într-adevăr specialişti în NT precum Sorin Sabou şi Radu Gheorghiţă au fost consultaţi, rămâne întrebarea în ce măsură observaţiile lor au fost urmate şi unde. Onestitatea academică obligă la creditarea revizorilor acolo unde opiniile autorului sunt divergente de ale acestora. Până una-alta formatul actual al cărţii ne conduce să credem că opinia autorului converge cu cea a revizorilor teologici şi mă îndoiesc că această posibilitate este corectă.

Imaginea ochiului ca felinar al trupului şi relaţia dintre sănătatea ochiului şi sănătatea întregului trup (Mt. 6:22-23) apare în contextul discuţiei Domnului Isus despre relaţia ucenicului cu bogăţia (Mt. 6:19-24). În versetele anterioare Domnul avertizează cu privire la pericolul pe care bogăţiile îl reprezintă pentru credincios, pentru ca în versetele următoare să avertizeze că nu poate exista loialităţi împărţite, iar ucenicul trebuie să se decidă dacă îl slujeşte pe Dumnezeu sau pe Mamona. Dacă suntem de acord că mesajul Domnului Isus nu era cu nimic inferior discursului unui om raţional şi lucid, trebuie să acceptăm că v. 22-23 trebuie să aibă ceva legătură cu v. 19-21 şi 24. Altminteri Domnul Isus nu ştia ce vorbeşte, sărind de la un subiect la altul. Într-adevăr aşa sugerează interpretarea lui Iosif Ţon care afirmă că ochiul din v. 22-23 imaginează „concepţia despre lume şi viaţă” (Bunătatea, p. 158). Aceasta se poate întâmpla atunci când vrei cu tot dinadinsul ca textul să se potrivească interpretării tale prestabilite şi nu permiţi autorului să grăiască prin textul său. Un principiu fundamental al interpretării unui text afirmă că un text trebuie interpretat în contextul său.

Dacă metafora ochiului are ceva în comun cu relaţia ucenicului cu banii, după cum ne obligă contextul să acceptăm, atunci despre ce este vorba? Cu siguranţă că audienţa primară a Domnului Isus a înţeles exact despre ce este vorba, sau cel puţin ucenicii, dacă celorlalţi le era închis accesul la învăţătura Domnului prin pilde (Mt. 13:10-17). Imaginea este mai greu de înţeles în contextul din Luca 11:34-36. Totuşi însuşi evanghelistul Matei mai foloseşte imaginea încă o dată în Evanghelia sa în Pilda lucrătorilor viei şi acolo „ochiul rău” înseamnă zgârcit, sau invidios după cum spune nota de subsol din NTR, sau critic faţă de bunătatea stăpânului manifestată în dărnicie (Mt. 20:15). Marcu include „ochiul rău” printre păcatele omului (Mc. 8:20-23).

Vechiul Testament foloseşte expresia „ochiul rău” în contextul ajutorării semenilor, însemnând avariţie.

„Ai grijă … să nu priveşti cu ochi rău pe fratele tău nevoiaş şi să nu-l împrumuţi” (Deut. 15:9)

„Ochiul rău” este transformat în „privire cu răutate” în descrierea avansată de Moise pentru situaţia de penurie în care se vor afla evreii în condiţie de asediu:

„Bărbatul cel mai delicat … va privi cu răutate la fratele lui … şi nu le va da nimic … Femeia cea mai delicată … va privi cu răutate pe bărbatul de la pieptul ei … şi nu le va da nimic” (Deut. 28:54-56).

Cartea Proverbe alocă mult spaţiu sancţionării zgârcitului. Expresia „ochi rău” apare de două ori în Proverbe şi de fiecare dată este tradus de NTR prin „zgârcit”:

„Nu mânca pâinea zgârcitului şi nu pofti delicatesele lui …” (Pr. 23:6)

„Un om zgârcit este nerăbdător să se îmbogăţească, dar nu ştie că-l aşteaptă sărăcia.” (Pr. 28:22)

Sunt convins că există suficiente mărturii între comentatori moderni şi contemporani, poate chiar şi printre cei patristici şi medievali cu privire la această interpretare. Din păcate nu pot accesa acum bibliografia respectivă. Măcar mărturia Bibliei ar fi trebuit luată în considerare. Desigur că până şi consultarea unei alte versiuni moderne, cu referinţe şi note explicative, cum există şi în limba română, ar fi permis evitarea acestei capcane.

Comentarii închise la „Ochiul rău” doare la buzunar

Din categoria Carte comentată, Etica Vechiului Testament

Înnoirea minţii şi David-ben-Işai

Cele trei calităţi date ca dovadă de apostolul Pavel în Romani 12-13 ale unui caracter transformat prin înnoirea minţii erau: cumpătarea sau modestia, dragostea faţă de semeni şi supunerea faţă de autorităţi. Ele se regăsesc şi la David şi nu oricum, ci de o manieră surprinzătoare.

David nu a fost omul fără greşeli, dar a fost omul care, atunci când a greşit, şi-a recunoscut vina şi a invocat îndurarea lui Dumnezeu ca să i-o ia. David a fost omul pe care vinovăţia nu l-a despărţit de Dumnezeu, ci l-a readus la Dumnezeu. Este adevărat că şi harul lui Dumnezeu a fost mare cu David, pentru că l-a condus spre pocăinţă şi nu l-a lăsat să se împietrească în neascultare.

Suntem datori să privim la David şi să învăţăm de la el, pentru că este eroul cel mai bine prezentat din toată istoria biblică, este personajul cu caracterul cel mai bine conturat. Despre David au fost scrise 50 de capitole din Biblie, în Samuel şi Cronici, fără a mai pune la socoteală psalmii compuşi de David. Deşi despre Solomon se spune că a scris mult, s-a păstrat doar o fracţiune dintre scrierile lui. Profeţii l-au dat pe David ca exemplu regilor care i-au urmat. David l-a prefigurat chiar şi pe Mesia, din moment ce apostolii s-au referit constat la înaintaşul lor.

1. Gânduri cumpătate despre sine. Încă de pe primele pagini unde îl găsim pe David, întâlnim un tânăr echilibrat în gândire. Când s-a pus problema confruntării inegale cu Goliat, militarul profesionist, David recunoaşte că fără ajutorul lui Dumnezeu nu ar avea nicio şansă înaintea filisteanului (1 Sam. 17:37, 45). Împreună cu Dumnezeu, David s-a împotrivit filisteanului la fel ca şi înaintea ursului, leului, sau câinelui.

David este omul care înţelege că un om nu le poate face pe toate. Mai ales în condiţiile precare, de refugiat, în care trăia cu tabăra sa, David ştia că are nevoie de oameni de încredere în jurul său responsabili pentru toate comportimentele vieţii. El stabileşte rânduiala ca la război, unii soldaţi să rămână cu bagajele astfel încât combatanţii să se poată deplasa mai repede în misiune. Nu numai atât dar şi introduce regula ca oamenii aceştia să nu primească o parte mai mică din prada de război, ci tot aşa cum ei au păzit bunurile celor care şi-au pus în pericol viaţa, soldaţii de pe câmpul de luptă au luptat şi pentru cei rămaşi la calabalâcuri (1 Sam. 30). Există lideri consumaţi de perfecţionism sau mistuiţi de neîncredere, care nu creditează pe nimeni a conduce nici măcar un compartiment. Nu este o problemă de competenţă (a celorlalţi), ci de ascultare (a liderului), pentru că Scriptura promovează modelul conducerii colective.

Când ajunge rege, David simte chemarea să reorganizeze închinarea în poporul lui Dumnezeu. El organizează cultul Domnului de la Ierusalim încă înainte de a avea un sanctuar, un Templu. Dumnezeu îi arătase locul unde trebuia construit acesta, dar nu fusese de acord ca David să îl zidească. Printre pregătirile făcute de David se includeau şi împărţirea leviţilor pe slujbe: cântăreţi, portari, chestori, învăţători, asistenţi ai preoţilor (1 Cr. 23-26). În perioadele în care închinarea de la Templu a funcţionat coerent, regii au urmărit modelul lăsat de David.

David însuşi tânjea să fie preot. Probabil că uneori visa cu ochii deschişi cum ar fi fost să se fi născut în seminţia lui Levi. Ca dovadă ne-a lăsat scris Psalmul 110. Desigur, dorinţele sale au rămas neîmplinite, iar apostolii au înţeles din năzuinţa lui David anticiparea lui Mesia (Evrei 7:17). Când a adus Chivotul legământului la Ierusalim şi l-a instalat într-un cort de pânză, David a demonstrat cât de mult dorea să-L aibă pe Dumnezeu aproape. El a jucat înaintea Chivotului pentru a-şi arăta aprecierea faţă de Dumnezeu, dar nu toţi oamenii l-au înţeles.

De unde a avut David abilitatea să se vadă echilibrat în raport cu semenii săi? În lumea în care el trăia, regii erau despoţi. În statele vecine regele era şi comandantul suprem al armatei, judecătorul suprem şi marele preot. Dumnezeu a fost de la bun început împotriva unui asemenea oficiu, motiv pentru care a hotărât ca marele preot să fie un oficiu cu totul separat încredinţat unui om dintr-o seminţie consacrată pentru slujirea preoţească. De aceea Dumnezeu a păstrat pentru Sine ideea de Comandant al armatei şi a interzis în Israel campaniile de înarmare militară (Deut. 17:16). David a înţeles chemarea pe care o avea şi că poporul lui Dumnezeu este un organism care trăieşte în virtutea providenţei lui Dumnezeu prin ceea ce dă fiecare membru în parte. Au fost alţi regi care s-au crezut şi mari comandanţi şi mari preoţi, şi Dumnezeu a trebuit să intervină să-i disciplineze.

De unde avea David înţelegerea aceasta? Cum a putut David să trăiască cu această disciplină? De unde îi venea puterea? Desigur că de la Duhul Sfânt. Încă din momentul ungerii sale de către profetul Samuel, „Duhul Domnului a venit cu putere peste David, începând din ziua aceea” (1 Sam. 16:13). Dacă David a putut trăi astfel prin Duhul şi creştinul poate. Dumnezeu este la fel de puternic, Domnul este acelaşi şi astăzi ca şi ieri, iar Duhul este unul singur. În plus creştinul are la îndemână mărturia Scripturii şi comunitatea sfinţilor.

Comentarii închise la Înnoirea minţii şi David-ben-Işai

Din categoria Biblia şi societatea, Etica Vechiului Testament

Creştinul şi Decalogul

Cele zece porunci, Cristian Barbosu (Arad: Multimedia, 2001, 262 p., bibliografie selectivă).

Lucrarea este în mod nedisimulat o publicare pe suport de hârtie a predicilor ţinute de autor în faţa adunării de la Maranata, pe vremea când o păstorea în Arad. Abordarea este biblică dar accesibilă, pe alocuri cu introspecţii de natură culturală şi teologică. Stilul este colocvial, expozitiv, direct, subiectiv, anecdotic chiar, din pricina densităţii ilustraţiilor. Din această perspectivă ar fi fost de dorit ca transcrierile fonetice ale cuvintelor ebraice să urmeze tiparul popular şi nu o formă de împrumut american (e.g. ţelem, în loc de tselem, tmuna în loc de temunah). Cea mai profundă discuţie teologică vine abia la sfârşitul cărţii, acolo unde este discutată relaţia dintre Vechiul Testament şi Noul Testament. Numeroase erori de tipărire, editare şi chiar de argumentare slăbesc valoarea acestei lucrări.

Prezentare succintă şi comentarii

Autorul consacră câte un capitol fiecăreia dintre porunci, deşi faţă de media de 20 p. / capitol, există două capitole de excepţie: capitolul 1 trece în viteză peste prima poruncă (doar 6 pagini), în timp ce capitolul 4 este dedicat unui tratament alambicat al poruncii a patra (39 p.).

Probabil că lipsa de interes pentru tratarea primei porunci derivă din legătura pe care aceasta o are cu a doua poruncă: „Să nu-ţi faci chip cioplit”, căreia îi sunt alocate 25 de pagini. Aici apare nevoia de a discuta chestiunea obiectelor cultice folosite în bisericile tradiţionale. Barbosu observă corect că viţelul de aur din Sinai nu a fost o reprezentare exactă, o replică, a divinităţii care i-a scos din Egipt, ci doar o imagine menită a le facilita cultul (p. 36). Folositoare este şi evidenţierea diferenţei dintre accepţiunea înaltă şi cea populară a cultului (p. 37-38), exemplificată prin naraţiunea biblică a lui Nehuştan, şarpele de aramă ridicat de Moise în pustiu (p. 38-39). Distincţia dintre calitatea estetică a artei şi valoarea cultică încărcată în aceasta este o altă temă de interes atinsă pe parcursul discuţiei (p. 43-44). Aplicaţia se face la crucifixuri şi icoane. Este evidenţiată lipsa de unitate a Bisericii tradiţionale pe tema icoanelor din moment ce vreme de secole tabăra inconoclastă a fost mai vocală şi mai bine reprezentată (p. 46-47). Dezbaterii în care se angajează Barbosu îi lipseşte caracterul factual şi academic (lipsesc referinţele). Din păcate argumentului îi mai lipseşte şi o fundamentare solidă în teologia Noului Testament, din moment ce Barbosu este adeptul principiului că porunca validă pentru creştin trebuie reiterată în Noul Testament. Doar două texte biblice sunt citate şi prezentate pe scurt.

Discuţa despre porunca a treia porneşte dintr-un context iudaic, cu o ficţiune creaţie personală despre un scrib cu nume imposibil – Iehdia. Barbosu interpretează „luarea în deşert” a Numelui lui Dumnezeu în felurile următoare: blasfemie (înjurătură), folosirea repetitivă şi trivială, sperjurul, folosirea Numelui pentru acţiuni de promovare personală şi principial opuse lui Dumnezeu şi standardului Său. Din nou, autorul tratează fugitiv cele trei texte citate din Noul Testament care dau legitimitate poruncii a treia pentru creştin.

Capitolul consacrat poruncii a patra (respectarea Sabatului) este cel mai amplu al cărţii, cu adevărat cea mai controversată poruncă din perspectiva unuia, la fel ca şi Barbosu, afirmă că dintre toate poruncile Vechiului Testament, porunca a patra a suferit alterări. Din prezentarea succintă a stabilirii Sabatului în Israel lipsesc reglementarea sacrificiilor cu prilejul fiecărui Sabat, sublinierea respectării acestei porunci ca semn al relaţiei de legământ dintre Israel şi Dumnezeu (cf. Ez. 20) şi repetata chemare a profeţiilor la respectarea acestei porunci (vezi şi aplicaţiile din cartea Neemia).

Percepţia că Domnul Isus a călcat Sabatul vindecând este neclar definită. Rânduiala Sabatului în Vechiul Testament preciza oprirea muncii aducătoare de profit personal, inclusiv munca sclavilor şi a animalelor. În situaţii excepţionale este sancţionată chiar şi munca de întreţinere a vieţii dacă aceasta s-ar fi putut rezolva în ziua precedentă (vezi exemplele cu strângerea manei şi a lemnelor în ziua Sabatului). Ce nu a respectat Domnul Isus a fost înţelegerea fariseilor cu privire la Sabat. În acest context este subliniat un principiu hermeneutic extrem de important pentru înţelegerea legislaţiei biblice: „Nu atât regulile Sabatului erau importante, ci principiul care stă în spatele acestei porunci, şi anume, încetarea altor preocupări cu scopul de a te odihni şi de a medita la lucrarea Celui Divin.” (p. 77) Este o chestiune de înţelegere a spiritului legii şi nu a slovei. Acelaşi principiu poate fi aplicat la toate poruncile din Vechiul Testament, nu doar la Cele Porunci, aşa cum consideră Barbosu. Acesta, însă, acceptă străvechea distincţie dintre legile morale, ceremoniale (idee pornită de Origen), civile, penale, sanitare şi de sfinţire (idei de dată ulterioară), dintre care doar legea morală ar avea valabilitate şi astăzi.

După Barbosu, poruncile Decalogului ar fi valabile pentru că sunt parte a legii morale şi, în plus, pentru că sunt reluate de Domnul Isus şi de apostoli. „A încerca să combini învăţăturile Vechiului Testament cu cele ale Noului Testament înseamnă a intra pe un teren riscant, pe care unii creştini, numiţi iudaizatori (precum cei din Galatia) au intrat.” (p. 82) Din păcate termenul care defineşte relaţia dintre VT şi NT nu este explicat. Această percepţie trădează un dihotomism cu privire la cele două secţiuni ale Scripturii, specific dispensaţionalismului. Acuza că sabatarienii sunt selectivi atunci când aplică porunca respectării Sabatului, se potriveşte la fel de bine dispensaţionaliştilor care selectează doar anumite învăţături veterotestamentare folositoare teologiei lor şi despre celelalte pretind că nu le amestecă cu cele neotestamentare.

Acum cade argumentul cel mai frecvent invocat de creştini cu privire la respectarea duminicii, anume că „revelaţiile cele mai importante ale lui Dumnezeu au avut loc în prima zi a săptămânii, şi anume duminica” (p. 85). Când am mai auzit acest argument se încerca inducerea ideii că Dumnezeu a schimbat într-un mod unilateral şi irevocabil respectarea sâmbetei cu duminica. Dacă ar fi o chestiune de revelaţie, atunci tot ce însemna respectarea Sabatului trebuie să se transfere respectării duminicii, lucru de care susţinătorii acestei teorii nu sunt prea grabnici să-l facă.

Prin invocarea părinţilor apostolici care citează practica respectării duminicii ca zi de odihnă, urmată de autorizarea prin lege a acestei practici de către Constantin cel Mare, Barbosu se păzeşte a merge în această direcţie. Imediat după aceasta, când se vorbeşte despre sărbătorile care nu cădeau de Sabat se revine la ideea principiului unei zile din şapte. Principiul tipologiei este, din nou, extrem de important în explicarea realităţilor neotestamentare care îşi au rădăcinile în cele specifice VT (Evrei 10; Gal. 4:9).

Respectarea zilei de odihnă pe motiv că „duhul nostru, partea spirituală din noi, are nevoie de umplere în fiecare săptămână” (p. 104) mi se pare o explicaţie cel puţin nefericită. Recomandarea de a „căuta să ne facem plinul”, deşi metaforică” nu cred că exprimă corect realitatea vieţii spirituale. Regimul de golire-umplere nu descrie realitatea creşterii continue la care suntem chemaţi „până va lua Cristos chip în noi” (Gal. 4:19). Aici Pavel foloseşte metafora plodului care se zămisleşte în ascuns. Aspectul comuniunii frăţeşti este ceea ce dă concreteţe experienţei duminicale şi tocmai la capitolul eclesiologic este mai descoperit Barbosu. Sunt surprins că deşi Barbosu recunoaşte că dintre toate tipurile de porunci găsite în VT, numai cele morale îşi găsesc obligaţia pentru creştinul NT (p. 81), ajunge să afirme că principiul Sabatului presupune „punerea deoparte a unei zile din şapte şi sfinţirea ei” (p. 92). Ce înseamnă sfinţirea unei zile? De unde învăţăm lucrul acesta? Nu cumva tot din VT? Pe Barbosu îl învaţă bunul simţ pentru că la această rubrică îşi aminteşte exemple din viaţa sa (p. 95-105).

În încheiere este invocat, pe drept, textul din Evrei 4, pentru a vorbi despre adevărata odihnă de Sabat, dar aici Barbosu este din nou evaziv şi incorect, asociind adevărata odihnă cu „cea pe care o aşteptăm în viaţa de apoi” (p. 105). Din păcate, nu este nimic în textul din Evrei 4 care să ne împiedice să interpretăm odihna dată de Iosua poporului Israel ca fiind tipul unei odihne superioare pe care o gustă credinciosul înainte de a gusta moartea, atunci când se împacă cu Dumnezeu şi sufletul său cunoaşte biruinţa asupra lumii prin biruinţa lui Cristos. Porunca Domnului nu este pentru atunci şi acolo, ci pentru acum şi aici: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11:28) De fapt, Barbosu pendulează între interpretarea escatologică şi cea spirituală, despre care vorbeam mai sus, atunci când încheie prin cuvintele: „Ţine Sabatul cel adevărat, şi anume, intră în odihna lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos!” (p. 107)

Capitolul despre cinstirea părinţilor debutează cu relaţia pe care aceasta o are cu primele şi următoarele porunci, după care, contrar obiceiului de până aici, continuă cu reiterarea sa în NT. Deşi este propusă o discuţie cu privire la receptorii poruncii (cine sunt „copiii”?), diferenţa dintre porunca paulină şi cea mozaică constă mai degrabă în verbul folosit: „cinstiţi” în VT şi „ascultaţi” în NT. Aici comentatorul este dator să dea detalii, dar Barbosu lasă deocamdată învăţătura neclarificată pentru a se grăbi cu continuarea învăţăturii neotestamentare care îi priveşte pe părinţi, fără a explica de ce VT a lăsat acest aspect nelămurit (cel puţin în cadrul Decalogului). Când continuă cu explicaţia necesară, Barbosu face nişte împărţiri pe vârste şi califică „respectul” datorat părinţilor cu ajutorul unor texte din VT şi NT fără deosebire. Mi se pare că este un amestec nelegitim după standardul promovat de Barbosu. Mai grav este că, după ce a clarificat că termenul „tekna” îi priveşte pe copiii de orice vârstă (p. 111), când explică porunca paulină din Coloseni 3:20, Barbosu face abstracţie de interpretarea anterioară (p. 115), pretinzând că imperativul „copii ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile” se referă la copiii sub 18 ani.

Excepţiile invocate pentru această poruncă sunt interferenţa cu supunerea faţă de Domnul, cu referire la copiii care au părinţi necredincioşi, şi căsătoria, caz în care supunerea faţă de părinţi cedează locul respectului faţă de soţi. În cazul primei excepţii este vorba despre coliziunea dintre două agende şi două concepţii despre lume şi viaţă (cf. Ef. 6:1). În al doilea ar fi vorba despre interacţiunea dintre două sfere de autoritate. Soluţia găsită de Barbosu constă în diferenţierea dintre „respectul” datorat părinţilor şi „ascultarea” de părinţi (p. 122). Deşi vorbeşte mult despre respectarea părinţilor autorul nu îşi ia timpul necesar pentru a defini termenul (în primul rând biblic).

Capitolul consacrat interdicţiei de a ucide începe cu o benefică clarificare a termenilor. Urmează o detaliată expunere a celei mai importante cauze care explică escaladarea crimei în secolul XX: teoriei supravieţuirii celor mai adaptaţi (darwinismul). Deşi tind să cred că este corectă argumentaţia, responsabilă de numărul imens de crime nu este numai religia darwinismului, ci şi creştinismul şi islamul, religiile cele mai influente ale vremii noastre. Justificarea războiului sfânt cu „voia lui Dumnezeu” izvorăşte din VT şi descrie cele mai multe conflicte iniţiate de ţări sau comunităţi creştine, fără a ajunge în perioada cruciadelor. Argumentul se dezvoltă pe traseul definirii termenului: întâi ce nu înseamnă a ucide şi apoi ce înseamnă aceasta. Deşi sunt de acord că crima înfierată prin porunca a şasea NU acoperă şi vânarea animalelor, permisă în lumea postdiluviană (Gen. 9), verbul pentru „a vâna” nu este „tzabach” care nici măcar nu există, ci „tzud” (transcris după tiparul preferat de Barbosu), care are rădăcina Ţ-W-D, sau „tabach”, care are rădăcina T-B-H. Numărul corect din concordanţa Strong este 2873, nu 2813. Dreptul de a lua viaţa unui om este considerat permis numai când Dumnezeu o cere (executarea publică a unor păcătoşi, duşmanii de pe câmpul de luptă), fără a fi incluşi aici cei omorâţi din neatenţie sau în autoapărare.

Între aplicaţiile interdicţiei de a ucide, Barbosu include crima cu premeditare, sinuciderea, eutanasia activă, infanticidul şi avortul, considerând împreună cu Jerome Lajung că viaţa omului începe încă de la concepţie („când cromozomii se divizează”, p. 140). În acest capitol este enunţată convingerea că participarea creştinului la război este permisă în anumite condiţii (p. 132), o chestiune mult prea spinoasă şi discutabilă, care este din păcate enunţată lapidar. La aplicarea poruncii se face referire la introspecţia propusă de Domnul Isus pentru descoperirea sursei crimei: gândul rău sau ura (Matei 5:21). De notat că Barbosu afirmă iniţial că „porunca este enunţată de Domnul Isus sub o altă formă. E adevărat mai adâncită, mai aprofundată, totuşi sub o altă formă, atingând o dimensiune şi mai adâncă decât cea existentă în Vechiul Testament, şi anume, vorbirea, atitudinea şi gândul.” (p. 142) Ulterior, în capitolul final, Barbosu afirmă că „Hristos nu adânceşte Legea, ci El o schimbă” (p. 230). Ceva mai multă consecvenţă este de dorit în chestiuni atât de importante pe cât le consideră autorul.

Încă un lucru la acest capitol: Barbosu constată că referinţa la porunca a şasea lipseşte din Biblia Cornilescu în Romani 13:9, fiind înlocuită cu „să nu faci o mărturisire mincinoasă” şi chiar locul îi este schimbat, deşi apare în manuscrisele cele mai vechi (nota 3, p. 148). Adevărul este unele dintre cele mai credibile manuscrise pentru NT  în general şi pentru Epistola către romani în particular conţine şi porunca a noua, fără a o pierde pe cea de-a şasea în ordinea naturală din Decalog. Consider că în virtutea principiului „varianta corectă este varianta mai scurtă”, porunca a noua a fost introdusă de un copist mai târziu pentru a corecta versiunea incompletă. Ideea rămâne aceeaşi pentru că Pavel spunea: „şi orice altă poruncă” (Rom. 13:9). Varianta „originală” preferată de Cornilescu oferă un indiciu cu privire la manuscrisele şi / sau versiunile folosite la traducere.

Capitolul privitor la porunca a şaptea debutează cu definirea termenului „curvie” conform poruncii din 1 Corinteni 6:18, o decizie ce contravine intenţiei cărţii de a explica Decalogul. Apoi, deşi consideră că termenul include toate formele de sexualitate care alterează tiparul lăsat de Dumnezeu, inclusiv pornografia, homosexualitatea, masturbarea, ş.a.m.d., Barbosu oferă o definiţie extrem de restrânsă: „a intra în relaţie sexuală ilegitimă cu cineva” (p. 153). Definiţia nu este numai incompletă ci şi circulară pentru că defineşte ceva în raport cu ceva nedefinit. Sunt din nou frapat de faptul că, atunci când susţine valoarea pozitivă a vieţii sexuale, Barbosu citează cu prioritate din Vechiul Testament nu din Noul Testament (p. 154-155). În plus, termenul „porneia” nu are în NT toate sensurile pe care le invocă Barbosu, fapt pe care oricum îl lasă nedovedit.

Împotriva libertinajului promovat chiar şi de celebrul sportiv infectat HIV Magic Johnson, Barbosu aduce ca argumente faptul că sexul ilegitim îl ofensează pe Dumnezeu, este un păcat împotriva propriului trup (aici diverse statistici sunt citate) şi a propriei relaţii cu Dumnezeu şi este un păcat care îi afectează pe cei din jurul persoanei vinovate. Tot la fel, respectarea poruncii îi cinsteşte pe toţi cei afectaţi de călcarea ei. Soluţia pentru a evita căderea este la fel de ruşinoasă, pe cât este de sănătoasă fuga, adică „să tăiem orice legătură” cu păcatul respectiv (p. 164). Formularea „centrul sexual al omului este capul” este de-a dreptul ilară (p. 163).

Poruncii a opta îi este dedicat următorul capitol. De această dată definirea vizează termenul în limba română. Sunt scotocite toate variantele de furt calificat, mai mult sau mai puţine evidente, dar atât de frecvent întâlnite în societatea românească. Probabil că cele mai neaşteptate, deşi îndreptăţite, apariţii pe această listă, sunt cerşetoria şi nepracticarea zeciuielii. Pe parcurs apare confuzia între convenţional şi permis pe de o parte şi neconvenţional şi nepermis pe de altă parte. Când vine vorba despre interpretarea zeciuielii, iese la suprafaţă un nou principiu: dacă o poruncă antedatează Decalogul, aceasta este valabilă (p. 179). Cu toate acestea textele citate din Hagai 1 şi Maleahi 3 nu respectă nici acest principiu şi nici pe acela enunţat mai devreme conform căruia autorul însuşi se face vinovat de amestecarea celor două testamente. Deloc surprinzător problema zeciuielii nu este susţinută de texte neotestamentare. NT apare doar printre soluţiile propuse la rezolvarea acestei crize: încurajarea dărniciei.

Capitolul privitor la interdicţia minciunii nu pare să ia în considerare varianta interpretativă care consideră că „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” ar însemna sperjur. Urmează zece pagini în care Barbosu ne învaţă din experienţă şi nu din Scriptură, pe parcursul cărora citează doar două pasaje din Biblie, şi acelea din VT (Pr. 12:22, Ps. 15:1) şi face aluzie la episodul păcatului primilor oameni. În ultimele două secţiuni ale capitolului apar şi referinţele din NT pentru a justifica trăirea în adevăr.

Porunca a zecea este tratată în penultimul capitol al cărţii. Barbosu este din nou interesat de efectele acestui păcat, dar adaugă o discuţie despre mecanismul de declanşare al lui, de câteva întrebări de introspecţie şi de soluţii pentru dezlegarea din acest păcat. Textele din NT se află la loc de cinste pe parcursul demersului.

Ultimul capitol din carte este alocat discuţiei ce priveşte relaţia dintre VT şi NT. Pentru importanţa sa acest capitol ar fi meritat să fie primul. În formatul actual al cărţii Barbosu a preferat să presare principiile hermeneutice de interpretare a textelor legislative pe parcursul capitolelor, o opţiune deloc avantajoasă din punct de vedere pedagogic.

Metoda lui Barbosu de interpretare a textelor legislative

Tiparul de studiu al poruncilor din Decalog este propus a fi următorul: porunca din Decalog este studiată întâi în contextul VT, se explică textul din NT care o reiterează şi se face aplicaţia (p. 237). Aceasta nu se aplică poruncii a cincea, poruncii a şaptea, poruncii a noua şi a zecea, unde prezentarea poruncii în contextul VT suferă enorm.

„În învăţătura NT găsim exemple de porunci vechi testamentale, care au fost fie abrogate, fie schimbate în esenţa lor.” (p. 225, 230, 231, 236) Poruncile privitoare la alimentaţie au fost abrogate prin faptul că nu au fost reiterate (p. 240-242), curăţirea femeii după naştere (p. 244-245), pălimarul acoperişului, purtarea hainelor, separarea mamei de puii ei (p. 248-249). Barbosu nu vede necesitatea curăţirii fizice ca parte a procesului de sfinţire. Desigur există porunci din VT care nu fac parte din canonul moral (cum îl consideră cei care privesc astfel lucrurile), dar care au fost „înnoite” în NT. Ce ne facem cu porunca „Să nu legi gura boului când treieră” reiterată de apostolul Pavel (1 Cor. 9:9-10; 1 Tim. 5:17-18) în contextul susţinerii slujitorilor Bisericii? Este clar că despre principiul din spatele poruncii este vorba, după cum întreabă retoric şi Pavel: „Pe boi îi avea Dumnezeu în vedere aici?”

Legea este bună doar dacă o priveşti din perspectiva VT, dar nu mai este la fel de bună când o priveşti din perspectiva NT. Care este această perspectivă? Oare apostolul Pavel nu din aceeaşi perspectivă spunea că „legea este sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7)?

Legea este un îndrumător (pedagog) spre Cristos (Gal. 3:19 ff). Noi îl avem pe Cristos, prin urmare nu mai avem nevoie de pedagog. Ce înseamnă lucrul acesta? Cristos e sfârşitul Legii (Rom. 10:4). Ce înseamnă aceasta?

„Legile VT ţineau de aspectul exterior al credinciosului – de la ceea ce mânca şi de la modul cum se îmbrăca, până la forma sub care se închina – învăţăturile NT se concentrează pe aspectul interior al credinciosului – gândurile lui, motivele inimii, schimbarea şi transformarea lui interioară.” (p. 237) Această tensiune este vizibilă în conflictul permanent dintre Domnul Isus şi farisei (p. 238). Cu toate acestea este de acord că „curăţia interioară a omului dintotdeauna se va manifesta prin modestie, decenţă, bun gust atât în purtare cât şi în îmbrăcăminte, ţinută şi bune maniere” (p. 251). Ţinuta provocatoare este respinsă în temeiul unor texte din NT.

Noi am ajuns să atingem standardul sfinţeniei dorite de Dumnezeu prin jertfa Domnului Hristos (Ev. 10:1; p. 242). Barbosu nu face distincţia dintre sfinţenie (statut) şi sfinţire (proces).

„Aceasta e frumuseţea şi binecuvântarea Noului Legământ. Libertatea fiecăruia de a alege, de a avea încuviinţarea sa.” (p. 256)

Numeroase chestiuni zgândărite doar în cartea lui Barbosu merită discutate pe îndelete, motiv pentru care mă rezum aici la această prezentare critică a lucrării sale. Dintre toate, relaţia creştinului faţă de Legea VT este cea mai spinoasă. Departe de a exista doar două opţiuni de interpretare asupra acestui subiect aşa cum lasă să se înţeleagă Barbosu, tema impune un interes mai atent şi definiţii mai clare. Relaţia dintre Decalog şi restul Legii lui Moise, relaţia dintre Exodul şi Deuteronomul, precum şi interpretarea textelor legislative ridică probleme suplimentare. Îmi doresc şi nădăjduiesc să pot ajunge a face aceste lucruri în cadrul unei noi lucrări de Etica Vechiului Testament.

Comentarii închise la Creştinul şi Decalogul

Din categoria Carte comentată, Etica Vechiului Testament

Dumnezeu este citat la tribunal

God on Trial (Masterpiece, 2008)

Filmul lui Andy DeEmmony este o miniserie TV apărută în 2008. Tiparul disputei cu Dumnezeu este la fel de vechi pe cât este Biblia. Citind psalmii lui Asaf sau pe profeţii Ieremia şi Habacuc nu este posibil să scapi din vedere această dimensiune a spiritualităţii evreieşti. De această data scenaristul Frank Cottrell Boyce propune argumentaţiile raţionale ale unor minţi iscusite de evrei care provin din cele mai diferite contexte, fie ele religioase sau nereligioase.

Povestirea este relatată din perspectiva unui supravieţuitor care revizitează Auschwitz, acum un muzeu, şi retrăieşte ultimele momente petrecute în lagăr împreună cu tatăl său care a schimbat locul cu el în momentul în care fusese chemat înspre camera de gazare. În scena finală regizorul îi surprinde pe osândiţii evrei în camera de gazare printre care îi imaginează răspândiţi pe vizitatorii de la Auschwitz în vremurile noastre. Filmul se încheie cu întrebarea ghidului adresată supravieţuitorului acestor incidente: „A fost rugăciunea ascultată?” Făcea referire la rugăciunea făcută în momentul în care condamnaţii erau evacuaţi din baracă. Răspunsul vine prompt: „Noi încă suntem aici!”

Miezul povestirii, însă, îl constituie incidentul judecării lui Dumnezeu de către deţinuţii evrei. Personajele tocmai au trecut printr-o selecţie în urma căreia jumătate din baracă îşi aşteaptă execuţia. Scena este asigurată de interiorul unei barăci din lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Unul dintre cei mai insolenţi deţinuţi, Moche, îi provoacă pe tovarăşii săi din baracă la o dezbatere în care îl acuză pe Dumnezeu de relele care li se întâmplă. Evreii se organizează şi înscenează un proces intentat lui Dumnezeu. Completul de judecată este organizat din trei personalităţi ale barăcii: Baumgarten, profesor de lege penală la Universitatea din Berlin, ajunge judecător, Schmidt, un rabin profesor de Tora ajunge avocatul apărării, iar Mordechai, un cercetător ateu ajunge procurorul. La solicitarea de a avea Tora, ca document pe baza căruia stă acuzaţia, se convine că rabinul cel mai renumit dintre ei, cunoscut ca „Tora umblătoare” pentru că o ştia pe de rost, să fie luat în schimbul documentului scris. Apoi acuzaţiile încep să fie proferate, procurorul să orchestreze opoziţia, iar avocatul – apărarea, judecătorul ţinând taberele în echilibru.

Se convine ca acuza adusă lui Dumnezeu să fie călcarea legământului încheiat cu Israel, poporul Său ales. Pe parcursul dezbaterii se conturează câteva direcţii ale acuzării. Premisa de la care porneşte acuzarea este că prin exerciţiul raţiunii omul poate înţelege toate lucrurile, chiar şi pe Dumnezeu. Această presupoziţie va fi infirmată la sfârşitul procedurii când apare afirmaţia că „exercitarea raţiunii nu este de niciun folos în vremuri de haos”.

(1) Dumnezeu este nedrept pentru că îi pedepseşte pe evrei fără discriminare şi îi lasă nepedepsiţi pe neevreii răi, cum este şi Hitler. (2) Pedeapsa nu este proporţională vinei. (3) Dumnezeu foloseşte ca instrumente ale mâniei Sale pe oameni mai răi decât cei pedepsiţi, iar mijloacele de pedepsire sunt extrem de violente. (4) Dumnezeu nu este atotputernic, pentru că nu poate fi atotputernic şi drept în acelaşi timp. Dumnezeu este indiferent. (5) Credinţa în Dumnezeu (monoteismul) este doar o idee (senzaţie, impresie) progresistă profund exploatată politic. (6) Dumnezeu nu este interesat de oameni. Dumnezeu este egoist (exemplele universului imens şi al viespei parazitare). (7) Dumnezeu Şi-a sistat legământul cu Israel şi a încheiat un nou legământ cu un alt popor.

Avocatul apărării conturează câteva răspunsuri la aceste provocări. Premisa de la care porneşte apărarea este că „mintea lui Dumnezeu” nu poate fi deplin înţeleasă. (1) Dumnezeu Îşi poate trece poporul prin vremuri de criză pentru a aduce în fiinţă lucruri noi, nemaiauzite, deosebit de frumoase. Predicţia lui Schmidt că „Războiul se va încheia, Hitler va muri, poporul şi Tora vor continua să trăiască” este repetată ca un refren, dar judecătorul nu acceptă predicţia drept dovadă în procesul care vizează legământul dintre Dumnezeu şi Israel. (2) Dumnezeu nu pedepseşte pe bază de proporţii. Anumite ofense sunt sancţionate cu moartea, unele chiar cu desfiinţarea poporului sau a umanităţii (cf. Potopul). (3) Dumnezeu poate folosi pe oricine ca instrument al mâniei Sale, indiferent dacă omul / poporul acela este moral / imoral sau mai drept decât cel pedepsit (e.g. Nebucadneţar şi babilonienii). (4) În ecuaţia dintre atotputernicia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa mai apare chestiunea liberului arbitru, conform căreia Dumnezeu îi permite omului să se manifeste. Se constată că opţiunile dintre care omul trebuie să aleagă nu sunt întotdeauna cele dorite sau aşteptate. Indiferenţa lui Dumnezeu are precedent în Iov 22. (5) Credinţa în Dumnezeu oferă pace celui care o profesează. Necredinţa nu este deloc mai avantajoasă. (6) Dumnezeu este interesat de toate cele create, pe care le-a făcut atât de minunat şi care se coordonează atât de perfect (exemplul viespei polenizatoare). (7) Credinţa în Dumnezeu trebuie profesată în ciuda argumentelor raţionale, chiar şi atunci când nu aduce niciun câştig.

Caracterul utilitarist al religiei pare a fi propunerea regizorului care surprinde diverse personaje în postura promovării credinţei în Dumnezeu în ciuda raţiunii. Până şi judecătorul Baumgarten, în ciuda verdictului de vinovăţie anunţat la adresa lui Dumnezeu are o convingere surprinzătoare: deşi au fost deposedaţi de toate (familie, proprietăţi, nume), evreii nu ar trebui să nu renunţe de bună voie la ceea ce nimeni nu le poate lua cu sila, adică la Dumnezeu. În finalul filmului, medicul lagărului apare cu lista celor ce urmează a fi executaţi. Moche, cel care a propus tragerea la răspundere a lui Dumnezeu şi a determinat începerea procesului de judecată a lui Dumnezeu, îşi aude strigat numărul şi întreabă panicat: „Acum că l-am găsit vinovat pe Dumnezeu ce mai putem face?” Cel care a adus alocuţiunea finală îi răspunde: „Acum ne rugăm!” Numerele continuă a fi strigate în timp ce în baracă se aude corul evreilor recitând Psalmul 90, psalmul lui Moise.

Câteva lucruri nu se potrivesc Scripturii şi convingerii biblice despre Dumnezeu, pentru că anumite detalii importante au fost trecute cu vederea. (1) Nedepsirea imediată a vinovaţilor şi tolerarea răilor ţine de îndelunga răbdare şi înţelepciunea lui Dumnezeu, despre care nu s-a discutat nimic în film. (2) Pedeapsa păcatului este moartea. În anumite cazuri Dumnezeu a acceptat pedepse mai mici sau înlocuirea în moarte de către altcineva. Este vorba despre har, iar filmul nu vorbeşte nimic despre el. (3) Dumnezeu se poate folosi de oricine pentru a-Şi împlini planul. Este vorba despre suveranitatea lui Dumnezeu, despre care regizorul are o imagine trunchiată. (4) Liberul arbitru este o senzaţie puternică determinată de spiritul de libertate absolută care îl animă pe omul înstrăinat de Dumnezeu. Acesta nu este nicidecum un arbitru în caracterul lui Dumnezeu. Lupta nu se dă între atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, ci între dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu. (5) Credinţa este o abilitate dată supranatural prin care omul are abilitatea de a-şi depăşi condiţia naturală, cu raţiune cu tot. (6) Dumnezeu este o fiinţă desăvârşită, motiv pentru care tot ceea ce creează este perfect. Omul cu abilităţile sale limitate are încă doar teorii despre geneza universului invizibil şi înţelege doar în parte universul vizibil. Cum s-ar putea exprima de o manieră definitivă cu privire la scopul ultim al tuturor lucrurilor? (7) Legământul cu Israel nu a expirat niciodată. „Lui Dumnezeu nu-i pare rău de chemarea făcută şi de darurile oferite”. Legământul a fost extins pentru a include şi pe neevrei. Dumnezeu Şi-a continuat planurile cu Israel prin rămăşiţa lui Israel.

Comentarii închise la Dumnezeu este citat la tribunal

Din categoria Arte vizuale, Etica Vechiului Testament

Când Dumnezeu sfinţeşte … doare!

Afirmaţia „rugăciunea este respiraţia sufletului” a devenit un truism. Aşa cum „din belşugul inimii vorbeşte gura” (Matei 12:34), rugăciunile credincioşilor sunt expresii ale maturităţii lor spirituale, inclusiv ale educaţiei lor biblice. Sunt credincioşi care se roagă impecabil de biblic, înlănţuind verset după verset. Alţii sunt mai originali şi adaptează convingerile doctrinare pe care le au în autentice creaţii personale. Uneori ne rugăm ca şi comunitate, recitând în grup un text biblic (cum este şi Rugăciunea domnească). Ştim, însă, că este Duhul cel care face rugăciunile noastre plăcute lui Dumnezeu (Rom. 8:26). Până la urmă, o inimă supusă şi care se roagă este mai de preţ înaintea Domnului decât inima care se roagă ocazional şi cu acurateţe biblică, pentru că lipsa ortodoxiei unei rugăciuni poate fi prelucrată de Duhul, dar inima arogantă nu. Cel puţin aşa sugerează şi exemplul fariseului şi al perceptorului din Templu (Luca 18:9-14). Disciplinele spirituale nu trebuie să fie material pentru laudă de sine. Nimic nu miroase mai greu.

Revenind la ortodoxia rugăciunilor noastre, doresc să abordez o formulare care revine cu forţa unui tipar verbal în rugăciunile credincioşilor: „Doamne, sfinţeşte-ne!” sau varianta „Doamne, pocăieşte-ne!” Ambele exprimă strigătul disperării unui suflet care se vede incapabil a face o transformare irevocabilă a firii lipită de rău. La această realitate se referea şi apostolul Pavel când exclama: „Ce om nenorocit sunt! Cine mă va elibera din acest trup de moarte?” (Romani 7:24) Totuşi, concluzia sa diferă mult de a noastră când constata: „Cu mintea sunt sclav al Legii lui Dumnezeu, dar cu firea mea sunt sclav al legii păcatului.” Apostolul constata că aceste două legi există în el concomitent şi el trebuie să-şi facă lucrarea, datoria lui ca şi creştin fiind să lupte constant cu firea, fără a o lăsa să-şi facă poftele. Lupta nu s-a sfârşit, ea trebuie dusă până la sfârşitul vieţii. Aşa a găsit Dumnezeu cu cale, ca un lucru rău şi trecător (firea) să fie folosit pentru a genera un lucru bun şi veşnic (caracterul). „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru!” mai spune Apostolul Pavel.

Atunci, e bine să ne rugăm „sfinţeşte-ne Tu, Doamne, că noi nu reuşim”? Cred că Dumnezeu înţelege, prin traducerea Duhului ceea ce noi încercăm să comunicăm printr-o astfel de rugăciune. Totuşi, întrucât cuvintele noastre trădează înţelegerea noastră, vreau să fac această îndreptare. Sfinţirea este lucrarea pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o nouă. Sfinţirea are de a face cu voinţa noastră care trebuie supusă Domnului şi voinţei Sale. Sfinţirea presupune înfrânare şi este răspunsul dragostei noastre la dragostea Mântuitorului.

Dumnezeu poate face sfinţire. Singura problemă este că atunci când El face sfinţirea este prea târziu şi totul este consumat. Biblia vorbeşte despre sfinţirea prin foc şi suferinţă. Probabil că dacă ar înţelege acest adevăr cei care se roagă pentru sfinţirea făcută de Domnul, nu s-ar mai grăbi să ceară lucruri atât de severe. Biblia redă îndemnul „sfinţiţi-vă” în repetate rânduri (Lev. 11:44; 20:7; Num. 11:8; Iosua 3:5; 1 Sam. 16:5; 1 Cronici 15:12; 2 Cronici 29:5; 35:6), uneori această procedură presupunând şi spălarea trupului şi schimbarea hainelor (e.g. Exodul 19:10). Nu apare niciodată rugăciunea: „Sfinţeşte-ne Tu, Doamne!”

Există o situaţie interesantă prin care sfinţirea este realizată instantaneu prin atingerea de lucrurile (prea-) sfinte, consacrate Domnului (Exodul 29:37; 30:29; Leviticul 6:18, 27). Tot la fel cum atingerea de un lucru necurat realiza instantaneu necurăţia omului în cauză şi era sancţionată prin ritualul de curăţire obligatoriu (Leviticul 22:5-6), atingerea de un lucru consacrat impunea păstrarea omului în slujba lui Dumnezeu. Dumnezeu urma să decidă ce face cu acea persoană, putând foarte bine să-şi fi pecetluit soarta pentru îndrăzneala de a face un lucru interzis şi să plătească cu viaţa.

În acest context, gestul lui Ioab de a merge la altar şi de a se prinde de coarnele altarului când a fost căutat să plătească pentru erorile sale politice nu cred că este interpretat corect ca şi căutarea după sanctuar (un loc unde sancţiunea cu moartea nu putea fi dusă la îndeplinire). Pentru aceasta erau cetăţile levitice. Mai degrabă este un gest prin care renunţa la cariera armelor pentru a se consacra Domnului, cerând astfel judecarea sa de un for superior monarhiei. O variantă modernă ar fi acceptarea rasei monahale de către un criminal în serie pentru a evita închisoarea pe viaţă sau sentinţa capitală. În ambele cazuri, însă, varianta de a evita judecata nu este posibilă.

Dumnezeu face sfinţire, într-adevăr, prin foc. Cădelniţele celor 250 de lideri ai lui Israel, care s-au răzvrătit împotriva Domnului o dată cu Corah, Datan şi Abiram, au fost sfinţite prin focul care a ieşit de la Domnul şi i-a ucis instantaneu. Deşi aveau foc străin, la fel ca şi Nadab şi Abihu, fiii lui Aaron, cu alt prilej, Domnul a cerut transformarea cădelniţelor în tablă care să acopere altarul de aramă „pentru că sunt sfinte” (Numeri 16:37-38).

Promisiunea sfinţirii de către Domnul vine în contextele în care leviţii, israeliţii consacraţi slujirii Domnului, sunt avertizaţi de pericolul constant în care se află de a călca regimul strict al închinării şi îşi puneau astfel viaţa în pericol, pentru că Domnul îi sfinţea. Numai în Leviticul 21 se repetă acest avertisment de trei ori, cu privire la modul în care se căsătorea un preot, sau slujea în Tabernacol (v. 8, 15, 23). În capitolul următor se repetă de alte trei ori cu privire la regimul jertfelor (Lev. 22:9, 16, 32). Regula se aplică şi lui Israel ca întreg când este vorba despre păzirea poruncilor lui Dumnezeu, Sabatul inclusiv (Exodul 31:13; Lev. 20:8). Întocmai s-a şi făcut când Domnul a sancţionat pe cei care călcau poruncile Sale, trupurile lor moarte fiind presărate prin toată pustia de la Marea Roşie la Iordan. După acelaşi tipar, profetul Ezekiel îi avertizează pe contemporanii lui că urmează să plătească cu viaţa pentru nerespectarea Legii (Ez. 20). În cele din urmă, „neamurile vor şti că Eu sunt Domnul, Cel Care-l sfinţesc pe Israel” (Ez. 37:28).

Sfinţirea ca punere deoparte pentru Dumnezeu este făcută de Dumnezeu prin alegerea Sa şi prin lucrarea făcută de Cristos (1 Corinteni 1:2; 6:11; Evrei 2:11; 10:10, 14). Noi doar recunoaştem, admitem lucrarea deja făcută pentru noi. Sfinţirea ca şi păstrare continuă pentru Dumnezeu departe de întinăciunile cărnii este datoria noastră. Aici vorbim despre „aducerea trupului ca o jertfă lui Dumnezeu” şi de toate schimbările pe care trebuie să le urmărim în mentalitate şi caracter (Romani 12). Această sfinţire e mai sănătoasă când ne-o facem singuri. Când Dumnezeu o aduce peste cei aleşi e mai dureroasă dar are acelaşi efect: transformarea. Din moment ce Dumnezeu „a desăvârşit prin suferinţe pe Autorul mântuirii noastre” (Evrei 2:10), oare cum nu va face la fel cu noi? Ce bine ar fi dacă transformările s-ar face devreme în viaţa de credinţă, ca să putem intra în odihna pregătită (vezi Evrei 4). Lupta este deschisă şi câtă vreme suntem în trup vom rămâne în alertă. Dacă vreţi o imagine mai puţin belicoasă, suntem în plin şantier.

Comentarii închise la Când Dumnezeu sfinţeşte … doare!

Din categoria Biblia şi societatea, Etica Vechiului Testament