Arhive pe categorii: Daniel

Meditaţii din cartea Daniel

Daniel 6: Credincioşie în adevărata închinare

daniel.jpg
Daniel in the Lion’s Den (Siluetă de Lois Cordelia, 2001)

Naraţiunea din capitolul 6 adaugă credincioşia în adevărata închinare la lista deprinderilor necesare pentru supravieţuirea credinciosului într-un mediu ostil. Contextul aduce din nou în atenţia noastră problema relaţiei dintre stat şi Biserică. „Biserica întâilor născuţi”, despre care vorbea apostolul în Evrei 12:23, include chiar şi pe evreii Vechiului Testament care au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Credinţa exemplară a lui Daniel o vedem validată de această dată în proba cea mai dificilă a vieţii sale, după modelul crizei din valea Dura, când a fost rândul camarazilor lui Daniel să demonstreze credinţa lor în Dumnezeu. Totuşi, dacă atunci ei s-au împotrivit unei aspre şi ridicole porunci abţinându-se de la a face un lucru, de această dată Daniel calcă porunca împăratului săvârşind opusul. Reversul pare a fi mai dificil, deoarece nu solicită doar îndrăzneala afişată curajos în public ci decizia interioară de a continua un obicei privat.

Unii vor putea observa că este mai greu să stai în picioare când toţi ceilalţi se închină. Când am discutat despre perseverenţa celor trei tineri, am evidenţiat şi obstacolele care stau în calea perseverării (mulţimea, inamicii, superiorii direcţi, nivelul scăzut al vieţii de credinţă, ameninţarea cu pedepse corporale). Acest curaj, însă, poate fi interpretat şi ca o reacţie naţionalistă, ca o exprimare antagonică la robia nedreaptă cu mereu alte reglementări. A rămâne fidel lui Dumnezeu chiar şi în ascuns preţuieşte mai mult. Bineînţeles nu vorbim aici despre o duplicitate perversă, care caută faţa lui Dumnezeu în subteran, iar în exterior acceptă standardele lumii fără discriminare. Vorbim aici despre o credinţă care este caracterizată până în adâncurile ei de loialitate faţă de Dumnezeu, vorbim despre un om care atunci când este singur, nevăzut de nimeni, îşi găseşte plăcerea în lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Cum să facem să avem şi noi o astfel de credinţă? Aceasta este întrebarea la care vrem să dăm răspuns astăzi.

Ce trebuie să facem ca să avem o credinţă statornică chiar şi când nu ne vede nimeni?
Credinciosul nu poate fi în exterior mai mult decât viaţa lui interioară cu Dumnezeu. La intersecţia dintre ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede poposim întotdeauna când vrem să ştim cât valorează o persoană. Cu cât ştim mai mult din ceea ce nu se vede cu atât avem şanse mai mari ca interpretarea noastră asupra exteriorului să fie mai corectă şi în conformitate cu realitatea.

1. Să facem viaţa noastră publică ireproşabilă
Chiar dacă aceasta este doar o cauză a vieţii interioare şi a convingerilor care o marchează, ea reprezintă primul aspect sesizabil din exterior. Spre surprinderea noastră, lipsa de vulnerabilitate nu place, de aceea oamenii complotează împotriva celor fără reproş. Forţele întunericului se coalizează repede, se fac planuri şi se iau decizii. Ap. Petru ne spune că păgânii nu agreează pe cei ce trăiesc altfel decât ei, adică în curăţie, dar nu numai că se miră, ci îi şi batjocoresc (1 Pet. 4:3-5). Totuşi, batjocura este un semn de imaturitate, de slăbiciune, care înlocuieşte lipsa argumentelor. Găsim suficientă batjocură în discuţiile noastre, mai ales cele mediate de maşini de calcul.

Duşmanii lui Daniel nu erau deloc puţini la număr. Reacţia lor la proiectul împăratului de a acorda lui Daniel puterea supremă în administraţie, demonstrează chiar mai mult decât batjocura, o răutate diabolică ce se bucură de eşecul şi de căderea celuilalt. Chiar dacă Daniel avea rangul cel mai mare printre ei, marii dregători îl înjosesc adresându-se împăratului cu privire la Daniel, cu cuvintele: „unul dintre prinşii de război ai lui Iuda”. Lipsa lor de consideraţie se manifestă şi prin aceea că dau buzna. Singurul lor mod de a se deplasa este în haită.

Prin urmare, după Daniel 6, oamenii răi îi vânează pe cei buni, urzesc comploturi în taină, se organizează în haite, sunt batjocoritori la adresa autorităţii, manifestă duritate în relaţiile cu semenii. Caută de vezi dacă te afli printre aceştia şi scapă prinsorii celui rău.

2. Să închinăm lui Dumnezeu viaţă noastră privată
Lui Daniel cu siguranţă îi erau cunoscute profeţiile lui Isaia, Ieremia, Ezechiel. Dumnezeu nu lipsise de mărturie poporul din exil. Un simţ al restabilirii dreptăţii, al restaurării poporului lui Dumnezeu exista şi la Daniel. De aceea, chiar dacă Ierusalimul era distrus, Daniel se ruga cu faţa spre Ierusalim, arătând încrederea sa că Dumnezeu va rezidi sfânta Cetate. Pasiunea lui Daniel viza poporul său atât de oprimat şi batjocorit, scârbit de păgânismul babilonian şi medo-persan. Rugăciunea de trei ori pe zi era o rânduiala a diasporei menită să înlocuiască lipsa jertfelor de la Templu, practică ce se va păstra mult timp după aceea. Rugăciunea de trei ori pe zi reprezenta nivelul maxim de spiritualitate al evreilor din diaspora, aşa cum fusese şi pelerinajul de trei ori pe an, pe vremea când încă mai era un Templu la Ierusalim.

Confruntarea directă cu oponenţii nu a întârziat să apară. Ei dau buzna şi îl surprind pe Daniel rugându-se lui Dumnezeu. Fie au fost ei foarte abili, fie Daniel a fost foarte deschis, neîncercând să-şi ascundă obiceiul.

Este memorabilă expresia Domnului Isus: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” A păstra distincţia între Cezar şi Dumnezeu nu totdeauna este uşor. Isus vorbea atunci despre impozitul care i se cuvenea Cezarului ca singurul suzeran de drept şi despre închinarea care i se cuvinea lui Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat. Uneori Cezarul poate cere mai mult decât i se cuvine. Un Cezar preocupat de închinarea exclusivistă a supuşilor săi, se ridică la rangul de Dumnezeu. Tot la fel o divinitate preocupată de dărnicia supuşilor săi mai mult decât orice, se injoseşte.

Lucrul cel mai bun de făcut în astfel de confruntări este rugăciunea. Acolo se distilează valorile. David se afla într-o situaţie disperată, când vedea ridicându-se inamici dintre cei apropiaţi lui, dintre fiii lui chiar. Atunci îşi varsă inima înaintea Domnului, şi îşi mărturiseşte dependenţa de Dumnezeu şi încrederea că Dumnezeu va aduce alinare suferinţei sale. Vezi Psalmul 55.

3. Să ne încredinţăm lui Dumnezeu ca judecător al nostru
Probele erau strânse împotriva lui Daniel, inamicii lui erau siguri de acum de victorie; era doar o problemă de timp până când Daniel avea să fie definitiv îndepărtat. Singurul lui avocat, care nu s-a sfiit să caute a-l scăpa, a fost însuşi împăratul. El a descoperit cu stupoare cum a fost de uşor manipulat de interesele meschine ale celorlalţi dregători. Răgazul pe care şi l-a luat pînă seara pentru a descoperi o breşă în legea pe care o promulgase cu mâna lui, nu a avut decât efectul de a întârzia o sentinţă deja cunoscută. Este curios faptul că Daniel nu a căutat să întreprindă nimic. Poate că se vedea la sfîrşitul unei vieţi onorabile, poate că era prea obosit de luptele de culisă, şi de mult îşi dorea pensionarea. Împăratul şi-a luat rămas bun de la Daniel cu cuvintele: Eu nu pot să te ajut, dar, dacă Dumnezeul pe care Îl slujeşti poate, atunci El trebuie să intervină. Darius era convins că Daniel era doar victima complotului pus la cale de inamicii lui şi nu un vinovat. De acelaşi lucru era convins şi Daniel, dar în cazul lui trebuia trecută proba nevinovăţiei.

Aşa stau lucrurile în multe popoare primitive care, pentru demonstrarea nevinovăţiei, pot trece pe acuzat prin testări severe precum aruncarea în apă, mersul pe jar, părăsirea în junglă noaptea etc. Dacă inculpatul este găsit viu după încercare, el este declarat nevinovat. Cu alte cuvinte se acordă zeilor dreptul de a judeca pe vinovat. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul lui Daniel. El este declarat nevinovat pe baza faptului că leii nu s-au atins de el. Daniel însuşi dă această interpretare spunând că Dumnezeu, prin îngerul Său, a oprit leii. Daniel acceptă acest lucru ca pe un drept divin şi nu se plânge. Foarte posibil ca el să nu fi avut atâtea posibilităţi de contestare a unui verdict ca şi noi astăzi: Curtea de Apel, Tribunalul de la Haga, Organizaţia pentru Drepturile Omului etc.

Chiar şi ap. Pavel asociază aceste concepte în epistola sa către Romani. Răzbunarea, supunerea faţă de stăpânire şi moralitatea sunt prezentate unul în continuarea celuilalt, în capitolele 12 şi 13 din epistolă. Merită o recitire pentru împrospătarea memoriei cu argumentul de acolo. Discuţia de astăzi poate sună familiar celor care au studiat de curând epistolele lui Petru. În 1 Pet. 4:12-19, apostolul oferă cîteva sugestii cu privire la trecerea prin necazurile de care aveau parte creştinii cărora le scria.

În concluzie, să ne facem datoria de cetăţeni, să veghem la relaţia noastră cu Dumnezeu şi să-i acordăm lui dreptul de a evalua oameni, fapte şi relaţii. Atunci credinţa noastră va avea culoarea cerului.

O bună prelucrare devoţională a credincioşiei practicată în ascuns ca şi în public poate fi găsită în cartea Who you are when no one’s looking a lui Bill Hybels, care va fi publicată în curând de editura Casa cărţii din Oradea sub titlul Cine eşti când nu te vede nimeni.

Anunțuri

Comentarii închise la Daniel 6: Credincioşie în adevărata închinare

Din categoria Daniel

Daniel 5: Identitate şi destin

images.jpg

În capitolul 5 din Daniel, contextul istoric este oferit de contextul asediului marelui Babilon de către persani, ocazie cu care noul împărat babilonian, Belşaţar, un epigon al marelui imperiu construit de Nebucadneţar, se delectează în orgiile din noaptea căderii marii cetăţi. Idolatria sa atinge limita toleranţei lui Dumnezeu când aduce pentru distracţia invitaţilor săi vasele sfinte din Templul de la Ierusalim, o practică obişnuită în contextul antic.

Atunci a aparut o bucată de mână înscriind pe temelia zidului cel mai bine luminat, trei cuvinte de neînţeles. Reacţia împăratului a fost tulburătoare: împăratul a îngălbenit … (v.6), împăratul a strigat în gura mare… Belşaţar s-a înspăimântat foarte tare, a îngălbenit (v.9). Disperat, împăratul şi-a chemat specialiştii în arta descifrărilor şi interpretărilor, dar nici unul dintre ei nu reuşeşte să înţeleagă mesajul deşi acesta părea a fi fost scris în arameică.

Împărăteasa-mamă vine cu sugestia de a fi consultat Daniel, interpretul care s-a validat în repetate rânduri sub domnia lui Neducadneţar. La ordinul său, Daniel este adus în sala de banchet. De acum un om în vârstă, Daniel trebuie să fi fost profund deranjat de dezmăţul observat acolo. Împăratul cel beat şi tulburat încearcă să lege două cuvinte mai ceremonioase ca să-l impresioneze pe Daniel. Înainte de a-şi prezenta dorinţa şi porunca pentru Daniel, împăratul arată că îi cunoaşte identitatea lui Daniel (cine a fost – un exilat iudeu, şi ce a făcut – ajungând căpetenia a magilor babilonieni). Dezlegarea misterului urma să fie recompensată de ridicarea la cinstea cea mai înaltă la care putea spera şi accede cineva în imperiul lui Belşaţar.

Răspunsul lui Daniel este construit pe acelaşi tipar, mesajul fiind precedat de cunoştinţa identităţii interlocutorului. Din păcate pentru Belşaţar nu se puteau spune multe lucruri bune despre el. Daniel scoate în evidenţă faptul că era doar un epigon şi că se evidenţiase doar prin idolatria sa. Spre deosebire de înaintaşul său Nebucadneţar, Belşaţar nu mai primeşte şansa îndreptării.

Mene, mene, teqel ufarsin sunt cele trei cuvinte arameice ale mesajului. Ele redau literal trei unităţi de măsură folosite pentru măsurarea greutăţii, în special a metalelor preţioase: mina (50 şekeli), şekelul, şi o jumătate de mină. Pentru interpretarea scrierii Daniel recurge la un joc de cuvinte, realizat cu ajutorul verbelor din care au derivat aceste substantive: menah (a numărat), teqal (a cântărit) şi peras (a împărţit în două). Ultimul cuvânt are conjuncţia „şi” de unde prezenţa lui „u” şi modificarea consoanei p în f. În plus peres poate reprezenta un al doilea joc de cuvinte dacă este luat în considerare numele perşilor adică „paras.” Mesajul de Dumnezeu construieşte pe cunoaşterea identităţii lui Belşaţar de o manieră completă de către Dumnezeu, cunoştinţă pe care se bazează mesajul de judecată administrat lui: împăratul este deposedat de împărăţia lui.

De fapt, căderea Babilonului a fost profeţită de Isaia, cu mult timp înainte. În Isaia 21:1-10 sunt prezentate circumstanţele căderii Babilonului, iar în cap. 47 se spune despre căderea intempestivă a cetăţii şi pierderea împăratului cu acelaşi prilej.

Urmând modelul judecăţii lui Dumnezeu faţă de Belşaţar, omul este dator să realizeze adevărata sa identitate. Omul postadamic este doar un epigon al lui Adam, care şi-a pierdut simţirea sfinţeniei şi părtăşia cu Dumnezeu. În ciuda faptului că este creatura lui Dumnezeu binecuvântat cu responsabilitatea administrării Pământului, omul nu valorează nici pe departe cât să atragă atenţia lui Dumnezeu (Psalm 8). În aceste condiţii există un singur deznodământ sigur: moartea, adică despărţirea eternă de Dumnezeu. În locul unde se află, însă, omul este întâlnit de Dumnezeu, reabilitat prin Duhul Sfânt şi transformat după modelul omului desăvârşit Isus Cristos, noul Adam, după cum spune apostolul Pavel. În noua conjunctură, credinciosul are ocazia de a gusta libertatea trăirii primilor oameni şi părtăşia cu Dumnezeu. Este o nouă eră. Dar chiar şi credincioşilor, Dumnezeu apare cu mesaje care au menirea de a-l îndrepta pe cale şi de a-l motiva. Dacă privim la scrisorile adresate bisericilor din Asia Mica (Apocalipsa cap. 2-3), constatăm că tiparul este acelaşi: (1) ştiu cine eşti, (2) ştiu faptele tale, (3) am un mesaj pentru tine. Identitatea noastră este de acum înnoită şi onorantă pentru că este dăruită de Dumnezeu. Ceea ce contează este ceea ce facem cu ea. Mesajul lui Dumnezeu pentru noi este condiţionat de ceea ce facem cu identitatea noastră.

Comentarii închise la Daniel 5: Identitate şi destin

Din categoria Daniel

Daniel 4 : Calităţile purtătorului de mesaj

preaching1.jpg
Ce face relatarea celui de-al doilea vis al lui Nebucadneţar atât de importantă pentru viaţa de credinţă a lui Israel? Evident personajul ce se vede cel mai bine este Nebucadneţar, dar reprezintă el oare cheia înţelegerii capitolului? Dacă Nebucadneţar ar fi personajul-cheie ce mesaj ar avea capitolul? Acela că cine recunoaşte dreptul suveran al lui Dumnezeu de a stăpâni lumea a înţeles esenţa şi îşi poate continua nestânjenit existenţa!?

Şi totuşi, dacă Nebucadneţar nu este personajul cheie al naraţiunii ci Daniel, aşa cum rămâne de-a lungul întregii sale cărţi, care este atunci mesajul central al cap. 4 din Daniel? În acord cu celelalte trei capitole anterioare şi cu celelalte două care-i urmează, Daniel 4 vorbeşte despre o altă trăsătură de caracter sau o altă caracteristică necesară evreului aflat în cea mai tulburătoare experienţă a istoriei sale naţionale, exilul babilonian, pentru a-şi păstra nealterată credinţa în Dumnezeu şi speranţa în refacerea naţiunii. Care este atunci acea caracteristică ce face tandem cu celelelalte deja anunţate? Cel mai probabil este vorba despre proclamarea mesajului lui Dumnezeu într-un mod credibil. Vom încerca să demonstrăm în ce fel putem vorbi despre această claritate ca şi despre o caracteristică esenţială şi cum este interpretată claritatea în acest context.

Mesajul lui Dumnezeu pentru Nebucadneţar este prezentat de trei ori la rând, o dată în relatarea împăratului, a doua oară în interpretarea lui Daniel şi a treia oară în împlinirea ei faptică. Chiar dacă este condiţionat, planul lui Dumnezeu cu privire la Nebucadneţar este foarte sigur şi nimeni şi nimic nu-i poate împiedica împlinirea. Dacă aşa stau lucrurile este nevoie de un anume tip de slujitor, de slujitorul lui Dumnezeu, ca acest mesaj să nu aducă osândire ci mântuirea oamenilor. Judecata lui Dumnezeu este garantată pentru toţi cei care păcătuiesc şi nu dovedesc intenţia şi dorinţa de a se pocăi. Dumnezeu caută un anume fel de om pentru a face din această garanţie un izvor de har. Astăzi vom învăţa de la Daniel ce înseamnă să transmiţi într-un mod mântuitor mesajul de judecată a lui Dumnezeu, ce se cere din partea unui om pentru a fi validat pentru o astfel de lucrare.

1. O bună mărturie din partea lumii (validare din partea comunităţii).
„… ştiu că ai în tine duhul sfinţilor dumnezei..” (vv. 8, 9, 18) Este a treia oară când la testul împăratului, specialiştii dau faliment şi Daniel se dovedeşte mai înţelept. De această dată el este şi recunoscut ca atare în trei rânduri deşi împăratul nu a făcut apel de la început la înţelepciunea sa. Probabil, din nou, erau la mijloc interese obscure datorate unei relaţii deficitare între împărat şi clasa preoţească. Deşi era liderul numit Daniel putea fi văzut ca un outsider tocmai prin apartenenţa lui religioasă distinctă. Împăratul recunoaşte însă calibrul său, şi chemându-l mai târziu nu face decât să accentueze o dată în plus abilităţile sale de inspiraţie dumnezeiască.

O mărturie bună din partea comunităţii este solicitată şi atunci când biserica locală îşi alege liderii: diaconi sau prezbiteri. Nu se poate ca stegarul să fie ruşinos sau laş. Cel care poartă însemnele unei oştiri întregi trebuie să nu poată fi blamat de nimeni şi nici acuzat pentru lucruri nepotrivite cu firea lucrurilor, cu rânduiala cetăţii sau cu legea lui Dumnezeu.

2. Sensibilitate pentru problemele lumii (inimă caldă care simte cu alţii).
Spre deosebire de alte dăţi, acum Daniel pricepe visul de la început. Poate că a avut timp de gândire poate că nu a avut. Cu siguranţă însă că, îndată ce a înţeles mesajul lui Dumnezeu pentru împărat, Daniel a fost profund tulburat. Această nelinişte nu se datora faptului că o interpretare defavorabilă împăratului ar fi putut atrage asupra lui Daniel revărsarea mâniei lui, ci se datora unei relaţii de prietenie care începuse să se înfiripe între cei doi mari lideri. Daniel întrevedea probabil continuarea transformărilor în viaţa lui Nebucadneţar situaţie în care evreii ca naţiune nu puteau avea decât de câştigat, de unde şi grija sa pentru dezvoltarea acestei relaţii în bine.

Totuşi, nu-i aşa că am fost înşelaţi cu toţii în aşteptările noastre, atunci când acestea au avut ca obiect un om? Apostolul Ioan, a crezut şi el că relaţiile i-ar putea fi de vreun folos atunci când Domnul a fost arestat. El cunoştea pe marele preot şi nu i-a fost greu să intre în curte împreună cu convoiul ce-L însoţea pe Domnul. Tot el l-a ajutat şi pe Petru să intre în curte (Ioan 18:15-16). După aceea Petru este lăsat în curte singur iar Ioan merge înăuntru şi este martor la judecată. Oare câte planuri nu a încercat în mintea sa ca să-l scape pe stăpânul său, tocmai el care crezuse că Isus este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, aşa cum propovăduise Botezătorul.

Pavel avea prieteni chiar şi în „casa Cezarului” (Filipeni 4:22). Oare nu tocmai pe această bază a reuşit să fie eliberat pentru o vreme? Câte planuri nu şi-a făcut oare Pavel ca pe baza cetăţeniei sale şi a unei judecăţi drepte să fie eliberat? Cu toate resursele sale, cu toate cunoştinţele sale însă Pavel ajunge la moarte.

Este important să ai prieteni, şi să cunoşti oameni cu funcţii înalte dornici să-ţi vină în ajutor, dar nu-ţi lega inima de ei, pentru că ei oricând pot pleca. Este mai important să ai o inimă miloasă pentru toţi oamenii care se zbat în probleme. Pe unii problemele îi fac aspri, duri cu ceilalţi oameni. Ei zic: „Dacă eu m-am descurcat, să se descurce şi ei!” Alţii, trecând prin probleme îşi dau seama ce mare har este ca atunci când treci prin necaz să găseşti pe cineva care să-ţi întindă mâna să te ajute. De astfel de oameni Dumnezeu se poate folosi, pentru că Evanghelia este pentru oameni nevoiaşi, pentru oameni care recunosc că au nevoie de ceva ce numai Dumnezeu poate să le ofere.

3. Responsabilitate pentru mântuirea lumii (râvna Evangheliei ce aduce pacea).
După ce îi descoperă împăratului interpretarea, Daniel adaugă ceva ce nu făcea parte din vis : De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale, şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale, şi ai milă de nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!
Traiul prosper de care se bucura Nebucadneţar, lipsa crizelor în împărăţia sa, a produs în sine o reacţie de automulţumire, de aroganţă, de rigiditate în relaţiile cu supuşii săi, stare care uzurpa dreptul suveran al lui Dumnezeu de a conduce lumea după plăcerea Sa şi atenta la însăşi raţiunea de stăpânire mondială a lui Dumnezeu. Daniel, fiind un om al rugăciunii, cu siguranţă avea în vedere această problemă de ceva timp, deoarece îi stătea pe buze şi, de cum a găsit oportunitatea, a şi spus-o. Probabil că a învăţat de la Ezechiel că este responsabilitatea sa, ca odată descoperită voia lui Dumnezeu cu privire la un om, este de datoria sa să i-o facă de cunoscut. Prilejul odată descoperit este repede folosit.

Ezechiel a fost deportat şi el în Babilon şi şi-a desfăşurat activitatea profetică într-o altă zonă. El a primit din partea lui Dumnezeu un mesaj specific care venea să contrazică un proverb împământenit în Israel din pricina judecăţii lui Dumnezeu care întârzia să se descopere peste păcătoşi. Se spunea pe atunci: Părinţii au mâncat aguridă (struguri verzi) iar copiilor li s-a sterpezit dinţii, adică odraslele plătesc pentru păcatele părinţilor. Chiar dacă Dumnezeu spusese că păcatul idolatriei părinţilor va fi pedepsit în copii până la al patrulea neam (Exod 20:4) se avusese în vedere implicaţiile dezastruoase pe care un trai păgân şi o închinare idolatră o va avea asupra generaţiilor viitoare, şi care va atrage obligatoriu şi pedeapsa lui Dumnezeu. Aici însă, israeliţii au interpretat greşit, după plac, şi spuneau aşa: Să păcătuim căci Domnul nu ne va pedepsi pe noi, ci poate pe părinţii noştri, sau cu alte cuvinte Să păcătuim ca să se înmulţească harul, după cum spunea Pavel (Romani 6:1). S-a pierdut din vedere tocmai esenţa problemei, de aceea Dumnezeu, tocmai din exil, acolo unde avea un profet credincios, face clar cum stau de fapt lucrurile, anume: Cine păcătuieşte va muri, sau pedeapsa păcatului este moartea. (Vezi Ezechiel 18). Aceasta este datoria profetului. Dacă el nu proclamă mesajul clar, neîntinat atunci nu va fi cine să o facă (Ezechiel 33).

Comentarii închise la Daniel 4 : Calităţile purtătorului de mesaj

Din categoria Daniel

Daniel 3 : Obstacole în calea perseverenţei

dan3fire.jpg

RELAŢIA CU CAPITOLELE PRECEDENTE
Primele şase capitole din cartea Daniel dau răspuns la întrebarea „cum poţi supravieţui ca şi credincios într-un mediu păgân”. După ce în primul capitol se vorbea despre discernământul spiritual, iar în al doilea despre combativitate în înfruntarea cu răul propagat, capitolul 3 deschide discuţia despre perseverenţă.

Autorul foloseşte ca element de legătură între capitole pe împăratul Nebucadneţar. Evoluţia lui spirituală în relaţie cu descoperirea de Sine a Dumnezeului lui Israel este un excurs vrednic de considerat. Capitolul 2 se încheiase cu recunoaşterea supremaţiei lui Dumnezeu ca Dumnezeu al iudeilor dar numai în domeniul revelaţiei. Nebucadneţar avea să descopere mai târziu că Dumnezeul iudeilor este mai puternic decât cea mai periculoasă armă represivă la care se putea gândi împăratul cel mai mare al lumii.

Partea interesantă este aceea că Nebucadneţar a luat în serios visul descris în capitolul 2. El a perceput visul dintr-o perspectivă proprie. Deşi Dumnezeu intenţionase să-l avertizeze că împărăţiile lumii, oricât de puternice ar fi ele, sunt trecătoare şi că, în cele din urmă, Dumnezeu Îşi va instaura propria împărăţie care nu va trece niciodată, Nebucadneţar nu este preocupat să afle mai multe lucruri despre această împărăţie stabilă. Lui i-a fost de ajuns confirmarea autorităţii sale de mare dictator cu renume internaţional. De aceea a şi luat măsuri ca odată reprimate ultimele zvâcniri de rebeliune din partea unor popoare minore din Orient, să înalţe o statuie care să vorbească, fără cuvinte, despre măreţia adevărului confirmat chiar şi de cei mai puternici zei.

Mausoleul ridicat de Nebucadneţar avea menirea să verifice acceptarea realităţii anunţate de zeii înşişi, de către toate oficialităţile administrative ale imperiului. Monumentul, mai mult înalt decât lat, nu putea reproduce o statuie, ci mai degrabă o coloană în vârful căreia se afla o astfel de statuie, aşa cum arată de exemplu columna lui Traian. Probabil că aceasta celebra marile victorii ale împăratului în Orient şi finalizarea cuceririlor de constituire a imperiului său.

Mulţimea ca obstacol înaintea perseverării (vv. 1-7)
La sărbătoarea din valea Dura au fost chemate toate oficialităţile administrative al imperiului. După spusele specialiştilor, imperiul babilonian avea o reţea administrativă foarte bine pusă la punct dar foarte ramificată. Lipsa lui Daniel şi de fapt lipsa oricărei aluzii la oricare dintre categoriile menţionate în capitolul 2 (vrăjitori, ghicitori, cititori în stele, înţelepţi etc.) nu face decât să confirme aspectul politic al închinării la care erau chemate oficialităţile imperiului ca semn al loialităţii lor faţă de instituţia imperială şi de persoana împăratului, iniţiatorul acestui proiect.

Dictatorii şi-au dorit mereu confirmarea proiectelor lor de către mase, dar mai ales de către echipa de conducere. Nu trebuie să mergem prea departe, decât cu douăzeci de ani în urmă, când şi la noi erau foarte la modă ovaţiile, odele, imnele la adresa dictatorului, scrisorile de mulţumire, de felicitare etc. Şi la noi întrunirile Marii Adunări Naţionale, sau Plenarele Partidului erau prilejuri de înnoire a loialităţii oficialităţilor faţă de tiran şi nevasta lui. Ca şi atunci, la semnul dat de „crainici” mulţimea se ridica în picioare şi aplauda minute în şir, şi ovaţiona formulele suflate de „băieţi”.

Imaginaţi-vă delegaţia Uniunii Bisericilor Baptiste stând pe locurile lor fără să se ridice în picioare, fără să aplaude, fără să ovaţioneze. Aşa ceva nu s-a întâmplat din păcate. Şi dacă veţi răsfoi orice filă de revistă din 1945 până în 1989 veţi întâlni în fiecare număr al revistei Indrumătorul creştin baptist, „îndrumările” mai-marilor noştri nu numai în probleme morale sau biblice, ci şi în problemele de relaţii cu autorităţile. Formula standard : „CAPUL CE SE PLEACĂ SABIA NU-L TAIE!” La nivel practic erau destui care practicau politica darurilor pentru intermedierea unor facilităţi pentru biserici.

Nu-i aşa că este greu ca atunci când toţi fac un lucru tu, ca individ, sau voi, ca familie, să faceţi cu totul diferit? Dacă toată lumea bea Coca-Cola nu-i aşa că primeşti un sentiment de confirmare din partea lumii când faci şi tu la fel? Este autoînşelarea lumii cu privire la aprobarea de care într-o oarecare măsură fiecare om are nevoie.

Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. (Romani 12:2)

Toate lucrurile par a merge bine şi, dacă lucrurile s-ar fi încheiat cu versetul 7, am fi putut crede că ideea împăratului nu a întâlnit nici o opoziţie. Dar mereu există binevoitori care vor ca toţi oamenii să facă aceleaşi greşeli ca şi ei. Astfel, dacă ei au fost prinşi în cursa loialităţii făcând lucruri împotriva conştiinţei şi dorinţei lor, să nu existe nimeni care să aibă curajul împotrivirii.

Inamicii personali ca obstacol în calea perseverării (vv. 8-12)
Inamicii oamenilor integri sunt se obicei linguşitorii, oamenii fără scrupule, cu un caracter deficitar, care-şi doresc orice pentru a intra în voia mai marilor cu dorinţa ascunsă a promovării ca mobil al tuturor acţiunilor lor. Este pentru prima oară când, închinării ordonate de împăratul Nebucadneţar, i se atribuie valenţe religioase (v.12). Aceşti indivizi josnici sunt preocupaţi de promovarea pe criterii etnice. Iudeii, refractari la orice religie în afara celor proprii, nu ar trebui avansaţi în funcţii publice înalte.

Dacă tot am vorbit de dictatura din România anilor trecuţi, putem exemplifica din nou şi de această dată. Singurul motiv pentru care ex-dictatorul accepta ne-români în M.A.N. era doar unul politic, de imagine a României, în relaţiile internaţionale. De fapt nici o funcţie cu adevărat importantă în partid, în stat, în aparatul său poliţienesc, nu era acordată decât unui român de cel puţin două generaţii (vezi Pacepa-Orizonturi roşii). Singura excepţie (avea să-l coste), a fost un maghiar pe nume Karoly Kiraly, prim-secretar de Covasna 1967(?)-1972.

Inamicii sunt periculoşi, este adevărat, dar trecători; ei vin şi pleacă. De multe ori, însă, nu suntem scutiţi de impactul cu împotrivirea lor. Şi în cazul celor trei tineri, la final ni se spune că „împăratul a înălţat pe cei trei la mare cinste în ţinutul Babilonului” (v. 30). Ei deţineau deja funcţia de administratori ai regiunii Babilonului. Cum putea să-i înalţe în aceeaşi funcţie decât înlăturând opoziţia ce o avuseseră până atunci printre subordonaţi sau printre colegii de rang?

Superiorii direcţi ca obstacol în calea perseverării (vv. 13-15)
Delatorii evreilor erau de rang cel mult egal cu cei pârâţi. Ei s-au prezentat împăratului şi l-au convins de rebeliunea evreilor. Nebucadneţar însuşi vrea să se convingă de îndrăzneala acestor iudei, deocamdată consideraţi doar nişte îndrăzneţi. Valoarea religioasă „suflată” de oficiliatăţile incriminatoare este acceptată şi de Nebucadneţar, demonstrând faptul că religia nu putea fi despărţită categoric de politică: „… care este dumnezeul care vă va scoate din mâna mea?”

De multe ori superiorii se văd ca singurii posesori ai adevărului cu privire la toate problemele, nu numai la cele în care este pregătit. Un şef care face politică va avea pretenţia ca opiniile şi preferinţele sale politice să fie apreciate şi acceptate de toţi subalternii săi. Chiar dacă relaţiile de servici nu impune aceasta, subalternii riscă stricarea relaţiilor cu şefu’ dacă nu zic ca el.
Este adevărat că este greu să te opui unui şef în astfel de condiţii, dar în probleme care ne priveşte propria moralitate sau credinţă, nu trebuie acceptate avansurile lor. Hărţuirea sexuală, una dintre aspectele acestei probleme, reprezintă acea situaţie când, în virtutea drepturilor sale pe linie profesională, şeful revendică din partea unui subaltern de sex opus drepturi sexuale. Întâlnită încă de pe vremea statelor imperialiste, problema a fost incriminată prin lege doar recent. Cazul Clinton-Lewinski aparent de această culoare, poate să se transforme în altceva în cele din urmă.

Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul, cui datoraţi vama daţi-i vama, cui datoraţi frica daţi-i frica, cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. (Romani 13:7) Aici nu este vorba despre feciorie, ci despre respect, onoare, şi are în vedere autorităţile în drept să le primească pe acestea.

Nivelul scăzut al credinţei personale ca obstacol în calea perseverării (vv. 16-18)
Până acum obstacolele au fost exterioare, dar nu putem da vina la sfârşit pe alţii pentru eşecurile noastre, deoarece există şi o latură interioară a problemei. În naraţiunea noastră acesta reprezintă punctul culminant, aici conflictul atingea culmea. A doua parte a climaxului urmează în următoarea secţiune. Ce avem acum este de fapt răspunsul celor trei tineri la provocarea împăratului din care se vede o credinţă matură, conştientă de riscuri dar responsabilă. Spre deosebire de modul în care s-au adresat inamicii lor împăratului, tinerii, conştienţi de calea fără întoarcere pe care au pornit, nu umblă cu „periuţe”. Fără a fi din cale afară de respectuos, răspunsul lor tranşant şi la subiect, scurt şi concis, acordă lui Dumnezeu dreptul de decizie asupra destinului vieţilor lor. dar şi intrigă pe împărat pentru semeţia lui.

În fond, cel mai preţios lucru în viaţa oricărui om este credinţa, sau acel set de valori perene care-l ajută să treacă peste cele mai dificile momente din viaţă, şi-i dă încrederea că dincolo de moarte este loc şi pentru el. Din această perspectivă scria şi autorul ep. către Evrei celebrul capitol 11, demonstrând că credinţa creştinilor este de acelaşi tip cu cea a eroilor din Vechiul Testament, dar mai bună prin finalitate.

Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută! (Evrei 13:6)
… ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră. (1 Ioan 5:4)

Pedepsele corporale ca obstacol în calea perseverării (vv. 19-21)
Putem vorbi oricât despre lucruri care nu ne privesc direct. Cu cât lucrurile ne sunt mai străine cu atât vom fi mai tranşanţi în soluţiile oferite. Putem vorbi la nesfârşit despre păzirea credinţei, când ajungem însă la validarea ei prin sacrificiu personal, atunci de fapt se demonstrează cine suntem. „Ţi-ar fi greu să arunci piciorul într-un ţepuş” îi spune Domnul lui Pavel persecutorul, făcând aluzie la tratamentul inuman la care îi supunea pe creştini în ciuda spiritul său acerb de autoconservare. Ţepuşul l-a şi primit după cum el însuşi ne spune pentru smerirea sufletului (2 Cor.12:7).

La răspunsul dat de cei trei tineri, împăratul răspunde fără clemenţă dar şi fără minte. În loc să domolească cuptorul ca să le dea o moarte lentă, mai chinuitoare, Nebucadneţar ordonă să se incingă cuptorul de 7 ori mai mult ca să le dea o moarte sigură dar şi cât mai rapidă. Pentru unii mai puţin curajoşi, după ce cuptorul a fost încins înşeptit ar fi fost momentul să-şi revizuiască alegerea, să renunţe la lupta aceasta. Alţii s-ar fi putut răzgândi, după ce vlăjganii i-au legat fedeleş, s-au în drum spre gura cuptorului. Nimic din aceste lucruri nu se întâmplă cu tinerii noştri. Probabil că se gândeau la cuvintele profetului Isaia: „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra lui nu te va aprinde.” (Isaia 43:2) Nu ştim dacă a fost aşa sau nu, cert este că nu au dat înapoi.

Bisericile tradiţionale au în canonul lor o carte inspirată de acest episod, intitulată Cântarea celor trei tineri. După cum îi spune şi numele, cartea are trei secţiuni: rugăciunea de izbăvire din cuptorul de foc rostită de Azaria, răspunsul la rugăciune prin apariţia îngerului, şi rugăciunea de mulţumire a celor trei pentru izbăvire. Prin aceasta se demonstrează de fapt acelaşi lucru, rolul de climax al relatării cu aruncarea în cuptor pentru întreaga naraţiune.

În Apocalipsa ni se descoperă faptul că biruinţa credincioşilor Domnului asupra lui Satana se datorează unor factori cheie: jertfa lui Isus Cristos, proclamarea Evangheliei şi susţinerea Evangheliei prin sacrificiu personal (Ap. 12:11).
Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. (Ap. 12:7)
Mulţimea, inamicii personali, superiorii direcţi, nivelul scăzut al vieţii personale de credinţă, pedepsele corporale pot constitui obstacole în perseverarea credinţei noastre. Dacă primele trei sunt evitabile doar în momentul interacţiunii şi printr-o relaţie decentă cu semenii, ultimele două necesită cultivarea unor valori şi deprinderi care să se manifeste în criză, adică maturitate.

CONCLUZIA
Nu poate fi decât naturală, deşi este în afara normalului. Mulţimi sunt făcute de ruşine, oameni sinceri dar servili mor, împăraţi sunt compromişi în faţa tuturor şi Dumnezeu este mărit prin lucrările sale. Ce poate sugera această imagine decât marea judecată a lui Dumnezeu. Atunci cei mulţi vor fi daţi de ruşine pentru felul de viaţă pe care l-au ales să-l trăiască, mulţi oameni sinceri vor fi condamnaţi nu pentru altă vină decât pentru aceea de a nu se fi decis, împăraţi despuiaţi de ranguri şi de tronuri vor trece ruşinaţi prin faţa mulţimilor, iar Dumnezeu va fi mărit. În aşteptarea acelei zile credincioşii caută să-şi întărească chemarea şi să se pregătească cu tot ceea ce maturitatea poate oferi ca sigur celor interesaţi să-şi păstreze credinţa.

Comentarii închise la Daniel 3 : Obstacole în calea perseverenţei

Din categoria Daniel

Daniel 2 : Combativitate în înfruntarea cu răul propagat în societate

statue.jpg

Asaltul răului (2:1-13)
Răul este propagat prin falsă religiozitate. Nebucadneţar a avut nişte visuri care reflectau de fapt preocuparea sa pentru viitorul imperiului construit intempestiv. Chiar şi cea mai sofisticată religie ajunge la impas deoarece orice religie este originată de om, iar omul este supus greşelii. Răul este propagat şi prin pretenţiile nefondate ale despoţilor. Nebucadneţar a uitat visul dar consideră că, pe baza dreptului divin ce-l are, poate pretinde lucrurile cele mai imposibile din partea vasalilor săi. Pe baza filiaţiei divine cu care se lăuda orice împărat babilonian ar fi fost mai uşor să ia legătura direct cu zeii, dar aceştia erau de neabordat pe fir direct, decât în măsura în care ei se făceau descoperiţi. Incapacitatea „savanţilor” caldeeni de a rezolva criza împăratului este accentuată de relaţia tensionată deja existentă între bătrânii înţelepţi şi mai tânărul lor stăpân. Aşa se explică şi graba cu care împăratul a cerut executarea lor en gross.

Angajarea în luptă cu răul (2:14-23)
Cineva trebuie să ia iniţiativa. Daniel a mai intervenit şi cu altă ocazie (cap. 1). Acum are un succes deosebit cu atât mai mult cu cât situaţia era mult mai deznădăjduită decât prima. Putem face doar speculaţii pe tema succesului său. Ceea ce poate fi sigur este faptul că nici Daniel, nici vreunul dintre prietenii săi nu fuseseră de faţă în momentul confruntării împăratului cu înţelepţii Babilonului, ceea ce demonstrează faptul că încă nu fuseseră ridicaţi în rang. Permisiunea de a încerca tâlcuirea şi amânarea cu o zi a executării poruncii denotă o posibilă scăpare a împăratului de a fi consultat în prealabil şi pe Daniel şi pe ceilalţi robi evrei din moment ce ei fuseseră declaraţi de 10 ori mai înţelepţi decât ceea ce avea Babilonul mai bun în materie de ştiinţă (1:20).

Nu căuta să mergi singur. Daniel a căutat repede compania celor trei prieteni ai săi. Prietenia lor este demnă de toată aprecierea. Probabil că şi mediul ostil i-a încurajat să-şi gândească viaţa în comun, pentru că probabil nu mai aveau pe nimeni dintre ai lor pe aproape. Comunicarea în familie nu poate să facă decât bine. Nu vă transformaţi în judecătorii acţiunilor întreprinse de partenerii voştri, ci fiţi-le consilieri, ştiind să apreciaţi ori de câte ori au realizat ceva bun. Daniel a ştiut să aprecieze prietenia celor trei refuzând pentru el oficiul de mare administrator al Babilonului dat de împărat.

Leagă-te de Dumnezeu. Nu există for mai înalt unde să-ţi poţi prezenta cererea. Caută prieteni care au aceleaşi convingeri şi valori morale ca şi tine, dar du-te la Dumnezeu împreună cu ei. Răspunsul pozitiv nu întârzie să apară aşa încât vv. 20-23 sunt de fapt o rugăciune de mulţumire pentru răspunsul la cererea tinerilor iudei aflaţi în criză. Daniel proclamă pe Dumnezeu sursa înţelepciunii şi priceperii care i-au garantat succesul în această chestiune atât de spinoasă şi imposibil de rezolvat. „Înţelepciunea şi puterea” sunt specialitatea lui Dumnezeu, El le dă celor ce dau dovadă că le au, şi El le-a dat şi lui Daniel.

Deznodământul istoriei lui Daniel aduce trei elemente. Întâi proclamă suveranitatea lui Dumnezeu în a opri răul (2:24-30), nu preocupările tale sociale sau umaniste, cu autoritatea ce decurge din delegarea lui Dumnezeu, evidenţiind superioritatea lui Dumnezeu faţă de abilităţile zeilor păgâni (altor autorităţi) şi recunoscând calitatea de mesager / de ambasador pe care ţi-a dăruit-o Dumnezeu.

Apoi, pregăteşte-te pentru testarea proclamaţiei (2:31-45). Imaginea statuii cu cele patru secţiuni ale sale sugerează că Dumnezeu are în vedere istoria mondială unde popoarele joacă un rol predominant, statele umane se degradează calitativ deşi cantitativ ele demonstrează o vitalitate crescândă, statele umane sunt fragile şi vulnerabile în faţa impactului cu „orânduirea divină” şi Dumnezeu va aduce judecata asupra lumii în continuă decadenţă.

În final suveranitatea lui Dumnezeu este recunoscută şi răul stopat (2:46-49), aşa cum se vede din faptul că împăratul Nebucadneţar se închină lui Daniel ca înaintea unui dumnezeu, îl proclamă pe Dumnezeu ca cel mai mare dintre zei şi îl răsplăteşte pe servul Lui. Aceasta nu este o reţetă care garantează succesul în orice confruntare cu răul propagat în societate. Dacă Dumnezeu îngăduie izbândă este probabil că acestea reprezintă condiţiile favorizante necesare pentru o asemenea finalitate. Întrebarea care se pune este dacă vei fi pregătit pentru situaţia respectivă, dacă vei avea credinţa să te arunci în luptă.

Comentarii închise la Daniel 2 : Combativitate în înfruntarea cu răul propagat în societate

Din categoria Daniel

Daniel 1 : Ce-am pierdut şi ce-am … păstrat !

images.jpg

Daniel scrie capitolul introductiv privind retrospectiv la evenimente, pentru a imortaliza o anume învăţătură de folos pentru evreii de după robie şi pentru a prezenta cadrul naraţiunii din următoarele capitole.

O dată cu deportarea, tinerii aceştia cu Daniel în frunte, pierduseră mai multe lucruri, toate de o importanţă majoră pentru formarea personalităţii lor. Fiecare om este unic în felul lui, dar există anumite caracteristici care ne apropie de ceilalţi oameni din aceeaşi comunitate. Clyde Kluckon şi Henry A. Murray spuneau că „orice om este în anumite privinţe asemănător cu toţi ceilalţi oameni, asemănător cu unii oameni, asemănător cu nici un alt om” (Personality in Nature, Society, and Culture, apud Gheorghiţă Geană în articolul despre „Personalitate” în Dicţionarul de sociologie). Există totuşi un grup de trăsături psihice, de caracter şi de comportament comune unui grup uman, ca urmare a experienţei comune de viaţă. La formarea acestei personalităţi de bază, cum se numeşte, contribuie mai multe instituţii, primare şi secundare: familia, arta, folclorul, mitologia şi religia. Modelarea personalităţii se realizează prin educaţie, iar educaţia are mai multe valenţe: civică, profesională, morală, religioasă.

Spre deosebire de occidentul modern puternic raţionalist, în Orientul Antic aceste lucruri nu pot tranşate. Ele sunt mai degrabă împletite aşa încât „literatura religioasă nu se desprinde de cea profană, dreptul religios apare îmbinat cu cel civil, arta exprimă credinţa şi puterea politică ce derivă din credinţă” (Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, Bucureşti : Meridiane, Biblioteca de artă : Arte şi civilizaţii, 1975, p. 44). În Orient nu există justiţie numai de dragul justiţiei, nu se face artă de dragul frumosului şi nici nu se scrie de dragul exerciţiului de a scrie elevat. Totul este motivat religios şi are un corespondent în lumea zeilor. Astfel, tot ceea ce pierd tinerii noştri va avea influenţe (trans)formatoare la nivelul personalităţii lor cu urmări indirecte în educarea lor religioasă pe lângă cea directă, civică, profesională sau morală.

Pierderea familiei
Nu ni se spune numele familiei din care proveneau aceşti tineri. Este cert că nu erau fraţi deoarece nici lucrul acesta nu este menţionat. Singurul lucru care-i mai rămăsese lui Daniel erau prietenii lui, iar pentru fiecare dintre cei trei – Hanania, Mişael şi Azaria – nu există un chip mai cunoscut decât cel al lui Daniel.

În astfel de situaţii este foarte important să ai un prieten. Biblia spune că prietenii pot fi adesea mai buni decât un frate. Fraţii te evaluează retrospectiv, din lumina a ceea ce ai fost şi ai devenit, prietenii te iau aşa cum eşti (Pr. 17:17, 27:9-10). Tinerii ajunseseră la vârsta la care puteau începe să se valideze în societate dar aveau să descopere că trebuie să se deprindă cu alte lucruri, necunoscute încă. Totuşi, avuseseră şansa unei copilării folositoare deoarece educaţia în familia iudaică începea devreme. De fapt vor şi demonstra că şi-au însuşit unele valori de mare preţ pentru credinţa lor în Dumnezeu.

Pierderea numelui
De cum au ajuns în şcoala împăratului, prinţul dregătorilor (dregătorul-şef) le-a pus nume noi, în acord cu panteonul babilonian. Numele Beltşaţar, Şadrak, Meşak şi Abed-Nego vorbeau câte ceva despre zeii babilonieni Bel, Marduk (Aku) şi Nebo. Deşi nu erau nume de ocară nu putem spune că ar fi făcut vreo onoare deosebită unui evreu conservator. Nici noi, de altfel, nu punem nume ruşinoase copiilor noştri; numele de ocară (poreclele) le dau cu generozitate batjocoritorii după modul în care este perceput comportamentul cuiva. În situaţii de ocupaţie forţată a unui popor de către un altul se poate ajunge la impunerea unor registru de nume străine sau schimbarea numelor autohtone în echivalenţii lor acceptaţi. Astfel Mihai devine Mihaly, Gheorghe devine Gyorgy, sau Papp devine Pop, Croitoru devine Szabo etc. Deşi este un atentat la dreptul de autodeterminare a fiecărei persoane, se poate trăi cu un nume străin. Aşa au făcut şi tinerii noştri din Daniel 1. Unii însă, mai energici, vor contesta poziţia lor prea puţin naţionalistă, dar după cum vedeţi Dumnezeu nu caută să conserve naţionalismul ci naţiunea, rămăşiţa nu este formată din patrioţi ci din credincioşi în primul rând. Să nu confundăm patriotismul cu credinţa în Dumnezeu.

Pierderea libertăţii
Selectaţi încă de la sosire, cei patru îşi petreceau vremea în ghetto-ul special amenajat pentru astfel de situaţii, şi timp de trei ani, cât a durat procesul de pregătire, au stat la un loc cu alţi tineri din diferite popoare şi culturi, pregătindu-se pentru o viaţă nouă, fără perspective de întoarcere la cea veche. Domiciliul forţat nu este de dorit şi nici nu este plăcut. Uneori, oamenii se autoexilează pentru a scăpa cu viaţă; de regulă în vreme de război când au loc migrări masive. Alteori ele au ca scop îndepărtarea populaţiei civile de linia frontului, sau protejarea unui anume segment de populaţie de un altul considerat inferior. Se ştie că evreii români au fost deportaţi în Transnistria de Antonescu, comuniştii români i-au deportat pe anticomunişti şi pe maghiari în Bărăgan şi în Transnistria. Chiar dacă este foarte greu material, se poate trăi şi în condiţii de acestea, ne arată istoria, şi se poate continua viaţa imediat ce factorul oprimant este înlăturat. Evident cu sechelele lăsate de nedreptatea şi pierderile suferite. Daniel şi prietenii lui au avut parte de un regim strict cu domiciliu forţat pentru trei ani. Dar au reuşit să treacă de el cu bine. Se poate trăi cu aşa ceva şi nu are rost să te împotriveşti unui astfel de rău. Nu se merită să-ţi dai viaţa pentru că ai pierdut libertatea de mişcare. Revolta împotriva opresorilor care ţi-au îngrădit libertatea de mişcare nu Îl onorează pe Dumnezeu într-o asemenea măsură încât să fie încurajată în Scripturi. Există altceva ce Îl onoroază pe Dumnezeu mai mult decât orice.

Pierderea valorilor morale
Aici intră în discuţie regimul alimentar instituit de Nebucadneţar. Viaţa religioasă în Mesopotamia era complexă şi bine organizată. Casta preoţească avea în frunte pe rege care prezida peste grupuri specializate de „preoţi”: prezicători, ghicitori, interpreţi de visuri, vraci, purificatori, incantatori. Preoţii erau responsabili de învăţământ, ştiinţă, cultură, care aveau un profund caracter religios. Zeii erau humanoizi, aveau aceleaşi preocupări cu ale oamenilor, aceleaşi defecte şi păcate, dar potenţe diferite. Prin urmare şi principalele acte de culte erau hrănirea zeilor şi rugăciunea către zei pentru îmbunarea lor. Ofrandele constituite din alimente erau aduse pe altar, o parte era arsă, iar restul era consumat de preoţi şi rege. Se preferau mieii, berbecii, păsările, iar ca băutură se ofereau libaţii din vin, bere, lapte, miere şi ulei.

În calendarul sacru babilonian fiecare zi era consacrată unui zeu, bun sau rău după caz, şi se sărbătorea după un ritual aparte. Astfel există suficinte date pentru a susţine că hrana ce o primeau tinerii pregătiţi pentru slujbe imperiale, provenea de la sacrificiile religioase (idoleşti) şi era în ton cu restul educaţiei primite cu implicaţii religioase evidente. Nu se poate spune că Daniel se împotrivise unui regim alimentar care contrazicea legile levitice cu privira la animalele necurate deoarece babilonienii preferau în alimentaţie aceleaşi animale – considerate curate de evrei – şi chiar aceleaşi cereale, fructe şi legume. Daniel a ales deci să mănânce dintre acele roade ale câmpului care nu figurau pe liste preferinţelor lui Marduk, zeul lui Nebucadneţar.

Este interesant că, odată identificat drept păcătos, acest regim alimentar nu a fost respins de tinerii evrei prin marşuri de protest, demonstraţii paşnice, talk-show-uri, proteste publice, etc. ci cu foarte mult tact. Prima încercare : discuţia cu căpetenia dregătorilor se soldează printr-o nereuşită ; deşi Daniel era apreciat de acesta, căpetenia s-a temut să ia o decizie categorică. A doua încercare : discuţia cu supraveghetorul direct al evreilor se soldează cu acceptarea propunerii pe baza unei probe; Daniel sugerează un test de 10 zile, care odată trecut să confirme schimbarea deciziei cu privire la meniul evreilor.

De obicei încercăm să rezolvăm problemele apelând direct la primul de pe scara ierahică de jos în sus. Deşi poate primi o rezolvare temporară, problema poate fi reactualizată în momentul în care şeful direct al acestuia descoperă o neregularitate. Acest nou „şef” va trebui şi el convins, şi apoi apare un alt „şef” ş.a.m.d. Dacă problema este tranşată cu primul de pe scara ierahică de sus în jos, acesta va avea responsabilitatea să-şi anunţe toţi subalternii cu privire la hotărârea luată.

Constatăm că atunci când s-a pus problema miezului identităţii lor, Daniel şi prietenii lui nu au mai fost la fel de grăbiţi să accepte schimbările. Ca sclavi nu aveau multe drepturi şi o promovare inadecvată a preferinţelor lor le-ar fi atras moartea, cel mai probabil prin muncă forţată. Este notabil că tinerii evrei au avut sensibilitatea de a înţelege până unde trebuie să meargă cu acceptarea noului mod de viaţă impus asupra lor. Când s-a ajuns la regimul lor de viaţa care trebuia reglementat de Legea lui Moise, ei au căutat calea cea mai accesibilă pentru păstrarea principiilor lor.

Învăţăm de la Daniel şi de la prietenii lui că pierderea sprijinului familiei este suportabil, că se poate trăi cu constrângerile impuse de domiciliul forţat, cu atât mai mult într-o locuinţă închiriată în care gazda-zbir a impus tot felul de constrângeri, şi că având un nume de ocară după cum ţi l-au dat cei ce nici măcar nu au încercat să te înţeleagă nu determină pierderea identităţii tale. Ce contează cu adevărat, şi care are valoare pentru că dăinuie, este credinţa ta. Dacă o păstrezi intactă Dumnezeu îţi poate da o familie nouă, un nou cămin şi un nume nou.

Comentarii închise la Daniel 1 : Ce-am pierdut şi ce-am … păstrat !

Din categoria Daniel