Daniel 6: Credincioşie în adevărata închinare

Daniel in the Lion’s Den (Siluetă de Lois Cordelia, 2001)

Naraţiunea din capitolul 6 adaugă credincioşia în adevărata închinare la lista deprinderilor necesare pentru supravieţuirea credinciosului într-un mediu ostil. Contextul aduce din nou în atenţia noastră problema relaţiei dintre stat şi Biserică. „Biserica întâilor născuţi”, despre care vorbea apostolul în Evrei 12:23, include chiar şi pe evreii Vechiului Testament care au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Credinţa exemplară a lui Daniel o vedem validată de această dată în proba cea mai dificilă a vieţii sale, după modelul crizei din valea Dura, când a fost rândul camarazilor lui Daniel să demonstreze credinţa lor în Dumnezeu. Totuşi, dacă atunci ei s-au împotrivit unei aspre şi ridicole porunci abţinându-se de la a face un lucru, de această dată Daniel calcă porunca împăratului săvârşind opusul. Reversul pare a fi mai dificil, deoarece nu solicită doar îndrăzneala afişată curajos în public ci decizia interioară de a continua un obicei privat.

Unii vor putea observa că este mai greu să stai în picioare când toţi ceilalţi se închină. Când am discutat despre perseverenţa celor trei tineri, am evidenţiat şi obstacolele care stau în calea perseverării (mulţimea, inamicii, superiorii direcţi, nivelul scăzut al vieţii de credinţă, ameninţarea cu pedepse corporale). Acest curaj, însă, poate fi interpretat şi ca o reacţie naţionalistă, ca o exprimare antagonică la robia nedreaptă cu mereu alte reglementări. A rămâne fidel lui Dumnezeu chiar şi în ascuns preţuieşte mai mult. Bineînţeles nu vorbim aici despre o duplicitate perversă, care caută faţa lui Dumnezeu în subteran, iar în exterior acceptă standardele lumii fără discriminare. Vorbim aici despre o credinţă care este caracterizată până în adâncurile ei de loialitate faţă de Dumnezeu, vorbim despre un om care atunci când este singur, nevăzut de nimeni, îşi găseşte plăcerea în lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Cum să facem să avem şi noi o astfel de credinţă? Aceasta este întrebarea la care vrem să dăm răspuns astăzi.

Ce trebuie să facem ca să avem o credinţă statornică chiar şi când nu ne vede nimeni?
Credinciosul nu poate fi în exterior mai mult decât viaţa lui interioară cu Dumnezeu. La intersecţia dintre ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede poposim întotdeauna când vrem să ştim cât valorează o persoană. Cu cât ştim mai mult din ceea ce nu se vede cu atât avem şanse mai mari ca interpretarea noastră asupra exteriorului să fie mai corectă şi în conformitate cu realitatea.

1. Să facem viaţa noastră publică ireproşabilă
Chiar dacă aceasta este doar o cauză a vieţii interioare şi a convingerilor care o marchează, ea reprezintă primul aspect sesizabil din exterior. Spre surprinderea noastră, lipsa de vulnerabilitate nu place, de aceea oamenii complotează împotriva celor fără reproş. Forţele întunericului se coalizează repede, se fac planuri şi se iau decizii. Ap. Petru ne spune că păgânii nu agreează pe cei ce trăiesc altfel decât ei, adică în curăţie, dar nu numai că se miră, ci îi şi batjocoresc (1 Pet. 4:3-5). Totuşi, batjocura este un semn de imaturitate, de slăbiciune, care înlocuieşte lipsa argumentelor. Găsim suficientă batjocură în discuţiile noastre, mai ales cele mediate de maşini de calcul.

Duşmanii lui Daniel nu erau deloc puţini la număr. Reacţia lor la proiectul împăratului de a acorda lui Daniel puterea supremă în administraţie, demonstrează chiar mai mult decât batjocura, o răutate diabolică ce se bucură de eşecul şi de căderea celuilalt. Chiar dacă Daniel avea rangul cel mai mare printre ei, marii dregători îl înjosesc adresându-se împăratului cu privire la Daniel, cu cuvintele: „unul dintre prinşii de război ai lui Iuda”. Lipsa lor de consideraţie se manifestă şi prin aceea că dau buzna. Singurul lor mod de a se deplasa este în haită.

Prin urmare, după Daniel 6, oamenii răi îi vânează pe cei buni, urzesc comploturi în taină, se organizează în haite, sunt batjocoritori la adresa autorităţii, manifestă duritate în relaţiile cu semenii. Caută de vezi dacă te afli printre aceştia şi scapă prinsorii celui rău.

2. Să închinăm lui Dumnezeu viaţă noastră privată
Lui Daniel cu siguranţă îi erau cunoscute profeţiile lui Isaia, Ieremia, Ezechiel. Dumnezeu nu lipsise de mărturie poporul din exil. Un simţ al restabilirii dreptăţii, al restaurării poporului lui Dumnezeu exista şi la Daniel. De aceea, chiar dacă Ierusalimul era distrus, Daniel se ruga cu faţa spre Ierusalim, arătând încrederea sa că Dumnezeu va rezidi sfânta Cetate. Pasiunea lui Daniel viza poporul său atât de oprimat şi batjocorit, scârbit de păgânismul babilonian şi medo-persan. Rugăciunea de trei ori pe zi era o rânduiala a diasporei menită să înlocuiască lipsa jertfelor de la Templu, practică ce se va păstra mult timp după aceea. Rugăciunea de trei ori pe zi reprezenta nivelul maxim de spiritualitate al evreilor din diaspora, aşa cum fusese şi pelerinajul de trei ori pe an, pe vremea când încă mai era un Templu la Ierusalim.

Confruntarea directă cu oponenţii nu a întârziat să apară. Ei dau buzna şi îl surprind pe Daniel rugându-se lui Dumnezeu. Fie au fost ei foarte abili, fie Daniel a fost foarte deschis, neîncercând să-şi ascundă obiceiul.

Este memorabilă expresia Domnului Isus: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” A păstra distincţia între Cezar şi Dumnezeu nu totdeauna este uşor. Isus vorbea atunci despre impozitul care i se cuvenea Cezarului ca singurul suzeran de drept şi despre închinarea care i se cuvinea lui Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat. Uneori Cezarul poate cere mai mult decât i se cuvine. Un Cezar preocupat de închinarea exclusivistă a supuşilor săi, se ridică la rangul de Dumnezeu. Tot la fel o divinitate preocupată de dărnicia supuşilor săi mai mult decât orice, se injoseşte.

Lucrul cel mai bun de făcut în astfel de confruntări este rugăciunea. Acolo se distilează valorile. David se afla într-o situaţie disperată, când vedea ridicându-se inamici dintre cei apropiaţi lui, dintre fiii lui chiar. Atunci îşi varsă inima înaintea Domnului, şi îşi mărturiseşte dependenţa de Dumnezeu şi încrederea că Dumnezeu va aduce alinare suferinţei sale. Vezi Psalmul 55.

3. Să ne încredinţăm lui Dumnezeu ca judecător al nostru
Probele erau strânse împotriva lui Daniel, inamicii lui erau siguri de acum de victorie; era doar o problemă de timp până când Daniel avea să fie definitiv îndepărtat. Singurul lui avocat, care nu s-a sfiit să caute a-l scăpa, a fost însuşi împăratul. El a descoperit cu stupoare cum a fost de uşor manipulat de interesele meschine ale celorlalţi dregători. Răgazul pe care şi l-a luat pînă seara pentru a descoperi o breşă în legea pe care o promulgase cu mâna lui, nu a avut decât efectul de a întârzia o sentinţă deja cunoscută. Este curios faptul că Daniel nu a căutat să întreprindă nimic. Poate că se vedea la sfîrşitul unei vieţi onorabile, poate că era prea obosit de luptele de culisă, şi de mult îşi dorea pensionarea. Împăratul şi-a luat rămas bun de la Daniel cu cuvintele: Eu nu pot să te ajut, dar, dacă Dumnezeul pe care Îl slujeşti poate, atunci El trebuie să intervină. Darius era convins că Daniel era doar victima complotului pus la cale de inamicii lui şi nu un vinovat. De acelaşi lucru era convins şi Daniel, dar în cazul lui trebuia trecută proba nevinovăţiei.

Aşa stau lucrurile în multe popoare primitive care, pentru demonstrarea nevinovăţiei, pot trece pe acuzat prin testări severe precum aruncarea în apă, mersul pe jar, părăsirea în junglă noaptea etc. Dacă inculpatul este găsit viu după încercare, el este declarat nevinovat. Cu alte cuvinte se acordă zeilor dreptul de a judeca pe vinovat. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul lui Daniel. El este declarat nevinovat pe baza faptului că leii nu s-au atins de el. Daniel însuşi dă această interpretare spunând că Dumnezeu, prin îngerul Său, a oprit leii. Daniel acceptă acest lucru ca pe un drept divin şi nu se plânge. Foarte posibil ca el să nu fi avut atâtea posibilităţi de contestare a unui verdict ca şi noi astăzi: Curtea de Apel, Tribunalul de la Haga, Organizaţia pentru Drepturile Omului etc.

Chiar şi ap. Pavel asociază aceste concepte în epistola sa către Romani. Răzbunarea, supunerea faţă de stăpânire şi moralitatea sunt prezentate unul în continuarea celuilalt, în capitolele 12 şi 13 din epistolă. Merită o recitire pentru împrospătarea memoriei cu argumentul de acolo. Discuţia de astăzi poate sună familiar celor care au studiat de curând epistolele lui Petru. În 1 Pet. 4:12-19, apostolul oferă cîteva sugestii cu privire la trecerea prin necazurile de care aveau parte creştinii cărora le scria.

În concluzie, să ne facem datoria de cetăţeni, să veghem la relaţia noastră cu Dumnezeu şi să-i acordăm lui dreptul de a evalua oameni, fapte şi relaţii. Atunci credinţa noastră va avea culoarea cerului.

O bună prelucrare devoţională a credincioşiei practicată în ascuns ca şi în public poate fi găsită în cartea Who you are when no one’s looking a lui Bill Hybels, care va fi publicată în curând de editura Casa cărţii din Oradea sub titlul Cine eşti când nu te vede nimeni.

Daniel 5: Identitate şi destin

În capitolul 5 din Daniel, contextul istoric este oferit de contextul asediului marelui Babilon de către persani, ocazie cu care noul împărat babilonian, Belşaţar, un epigon al marelui imperiu construit de Nebucadneţar, se delectează în orgiile din noaptea căderii marii cetăţi. Idolatria sa atinge limita toleranţei lui Dumnezeu când aduce pentru distracţia invitaţilor săi vasele sfinte din Templul de la Ierusalim, o practică obişnuită în contextul antic.

Atunci a aparut o bucată de mână înscriind pe temelia zidului cel mai bine luminat, trei cuvinte de neînţeles. Reacţia împăratului a fost tulburătoare: împăratul a îngălbenit … (v.6), împăratul a strigat în gura mare… Belşaţar s-a înspăimântat foarte tare, a îngălbenit (v.9). Disperat, împăratul şi-a chemat specialiştii în arta descifrărilor şi interpretărilor, dar nici unul dintre ei nu reuşeşte să înţeleagă mesajul deşi acesta părea a fi fost scris în arameică.

Împărăteasa-mamă vine cu sugestia de a fi consultat Daniel, interpretul care s-a validat în repetate rânduri sub domnia lui Neducadneţar. La ordinul său, Daniel este adus în sala de banchet. De acum un om în vârstă, Daniel trebuie să fi fost profund deranjat de dezmăţul observat acolo. Împăratul cel beat şi tulburat încearcă să lege două cuvinte mai ceremonioase ca să-l impresioneze pe Daniel. Înainte de a-şi prezenta dorinţa şi porunca pentru Daniel, împăratul arată că îi cunoaşte identitatea lui Daniel (cine a fost – un exilat iudeu, şi ce a făcut – ajungând căpetenia a magilor babilonieni). Dezlegarea misterului urma să fie recompensată de ridicarea la cinstea cea mai înaltă la care putea spera şi accede cineva în imperiul lui Belşaţar.

Răspunsul lui Daniel este construit pe acelaşi tipar, mesajul fiind precedat de cunoştinţa identităţii interlocutorului. Din păcate pentru Belşaţar nu se puteau spune multe lucruri bune despre el. Daniel scoate în evidenţă faptul că era doar un epigon şi că se evidenţiase doar prin idolatria sa. Spre deosebire de înaintaşul său Nebucadneţar, Belşaţar nu mai primeşte şansa îndreptării.

Mene, mene, teqel ufarsin sunt cele trei cuvinte arameice ale mesajului. Ele redau literal trei unităţi de măsură folosite pentru măsurarea greutăţii, în special a metalelor preţioase: mina (50 şekeli), şekelul, şi o jumătate de mină. Pentru interpretarea scrierii Daniel recurge la un joc de cuvinte, realizat cu ajutorul verbelor din care au derivat aceste substantive: menah (a numărat), teqal (a cântărit) şi peras (a împărţit în două). Ultimul cuvânt are conjuncţia „şi” de unde prezenţa lui „u” şi modificarea consoanei p în f. În plus peres poate reprezenta un al doilea joc de cuvinte dacă este luat în considerare numele perşilor adică „paras.” Mesajul de Dumnezeu construieşte pe cunoaşterea identităţii lui Belşaţar de o manieră completă de către Dumnezeu, cunoştinţă pe care se bazează mesajul de judecată administrat lui: împăratul este deposedat de împărăţia lui.

De fapt, căderea Babilonului a fost profeţită de Isaia, cu mult timp înainte. În Isaia 21:1-10 sunt prezentate circumstanţele căderii Babilonului, iar în cap. 47 se spune despre căderea intempestivă a cetăţii şi pierderea împăratului cu acelaşi prilej.

Urmând modelul judecăţii lui Dumnezeu faţă de Belşaţar, omul este dator să realizeze adevărata sa identitate. Omul postadamic este doar un epigon al lui Adam, care şi-a pierdut simţirea sfinţeniei şi părtăşia cu Dumnezeu. În ciuda faptului că este creatura lui Dumnezeu binecuvântat cu responsabilitatea administrării Pământului, omul nu valorează nici pe departe cât să atragă atenţia lui Dumnezeu (Psalm 8). În aceste condiţii există un singur deznodământ sigur: moartea, adică despărţirea eternă de Dumnezeu. În locul unde se află, însă, omul este întâlnit de Dumnezeu, reabilitat prin Duhul Sfânt şi transformat după modelul omului desăvârşit Isus Cristos, noul Adam, după cum spune apostolul Pavel. În noua conjunctură, credinciosul are ocazia de a gusta libertatea trăirii primilor oameni şi părtăşia cu Dumnezeu. Este o nouă eră. Dar chiar şi credincioşilor, Dumnezeu apare cu mesaje care au menirea de a-l îndrepta pe cale şi de a-l motiva. Dacă privim la scrisorile adresate bisericilor din Asia Mica (Apocalipsa cap. 2-3), constatăm că tiparul este acelaşi: (1) ştiu cine eşti, (2) ştiu faptele tale, (3) am un mesaj pentru tine. Identitatea noastră este de acum înnoită şi onorantă pentru că este dăruită de Dumnezeu. Ceea ce contează este ceea ce facem cu ea. Mesajul lui Dumnezeu pentru noi este condiţionat de ceea ce facem cu identitatea noastră.

Daniel 4 : Calităţile purtătorului de mesaj

Ce face relatarea celui de-al doilea vis al lui Nebucadneţar atât de importantă pentru viaţa de credinţă a lui Israel? Evident personajul ce se vede cel mai bine este Nebucadneţar, dar reprezintă el oare cheia înţelegerii capitolului? Dacă Nebucadneţar ar fi personajul-cheie ce mesaj ar avea capitolul? Acela că cine recunoaşte dreptul suveran al lui Dumnezeu de a stăpâni lumea a înţeles esenţa şi îşi poate continua nestânjenit existenţa!?

Şi totuşi, dacă Nebucadneţar nu este personajul cheie al naraţiunii ci Daniel, aşa cum rămâne de-a lungul întregii sale cărţi, care este atunci mesajul central al cap. 4 din Daniel? În acord cu celelalte trei capitole anterioare şi cu celelalte două care-i urmează, Daniel 4 vorbeşte despre o altă trăsătură de caracter sau o altă caracteristică necesară evreului aflat în cea mai tulburătoare experienţă a istoriei sale naţionale, exilul babilonian, pentru a-şi păstra nealterată credinţa în Dumnezeu şi speranţa în refacerea naţiunii. Care este atunci acea caracteristică ce face tandem cu celelelalte deja anunţate? Cel mai probabil este vorba despre proclamarea mesajului lui Dumnezeu într-un mod credibil. Vom încerca să demonstrăm în ce fel putem vorbi despre această claritate ca şi despre o caracteristică esenţială şi cum este interpretată claritatea în acest context.

Mesajul lui Dumnezeu pentru Nebucadneţar este prezentat de trei ori la rând, o dată în relatarea împăratului, a doua oară în interpretarea lui Daniel şi a treia oară în împlinirea ei faptică. Chiar dacă este condiţionat, planul lui Dumnezeu cu privire la Nebucadneţar este foarte sigur şi nimeni şi nimic nu-i poate împiedica împlinirea. Dacă aşa stau lucrurile este nevoie de un anume tip de slujitor, de slujitorul lui Dumnezeu, ca acest mesaj să nu aducă osândire ci mântuirea oamenilor. Judecata lui Dumnezeu este garantată pentru toţi cei care păcătuiesc şi nu dovedesc intenţia şi dorinţa de a se pocăi. Dumnezeu caută un anume fel de om pentru a face din această garanţie un izvor de har. Astăzi vom învăţa de la Daniel ce înseamnă să transmiţi într-un mod mântuitor mesajul de judecată a lui Dumnezeu, ce se cere din partea unui om pentru a fi validat pentru o astfel de lucrare.

1. O bună mărturie din partea lumii (validare din partea comunităţii).
„… ştiu că ai în tine duhul sfinţilor dumnezei..” (vv. 8, 9, 18) Este a treia oară când la testul împăratului, specialiştii dau faliment şi Daniel se dovedeşte mai înţelept. De această dată el este şi recunoscut ca atare în trei rânduri deşi împăratul nu a făcut apel de la început la înţelepciunea sa. Probabil, din nou, erau la mijloc interese obscure datorate unei relaţii deficitare între împărat şi clasa preoţească. Deşi era liderul numit Daniel putea fi văzut ca un outsider tocmai prin apartenenţa lui religioasă distinctă. Împăratul recunoaşte însă calibrul său, şi chemându-l mai târziu nu face decât să accentueze o dată în plus abilităţile sale de inspiraţie dumnezeiască.

O mărturie bună din partea comunităţii este solicitată şi atunci când biserica locală îşi alege liderii: diaconi sau prezbiteri. Nu se poate ca stegarul să fie ruşinos sau laş. Cel care poartă însemnele unei oştiri întregi trebuie să nu poată fi blamat de nimeni şi nici acuzat pentru lucruri nepotrivite cu firea lucrurilor, cu rânduiala cetăţii sau cu legea lui Dumnezeu.

2. Sensibilitate pentru problemele lumii (inimă caldă care simte cu alţii).
Spre deosebire de alte dăţi, acum Daniel pricepe visul de la început. Poate că a avut timp de gândire poate că nu a avut. Cu siguranţă însă că, îndată ce a înţeles mesajul lui Dumnezeu pentru împărat, Daniel a fost profund tulburat. Această nelinişte nu se datora faptului că o interpretare defavorabilă împăratului ar fi putut atrage asupra lui Daniel revărsarea mâniei lui, ci se datora unei relaţii de prietenie care începuse să se înfiripe între cei doi mari lideri. Daniel întrevedea probabil continuarea transformărilor în viaţa lui Nebucadneţar situaţie în care evreii ca naţiune nu puteau avea decât de câştigat, de unde şi grija sa pentru dezvoltarea acestei relaţii în bine.

Totuşi, nu-i aşa că am fost înşelaţi cu toţii în aşteptările noastre, atunci când acestea au avut ca obiect un om? Apostolul Ioan, a crezut şi el că relaţiile i-ar putea fi de vreun folos atunci când Domnul a fost arestat. El cunoştea pe marele preot şi nu i-a fost greu să intre în curte împreună cu convoiul ce-L însoţea pe Domnul. Tot el l-a ajutat şi pe Petru să intre în curte (Ioan 18:15-16). După aceea Petru este lăsat în curte singur iar Ioan merge înăuntru şi este martor la judecată. Oare câte planuri nu a încercat în mintea sa ca să-l scape pe stăpânul său, tocmai el care crezuse că Isus este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, aşa cum propovăduise Botezătorul.

Pavel avea prieteni chiar şi în „casa Cezarului” (Filipeni 4:22). Oare nu tocmai pe această bază a reuşit să fie eliberat pentru o vreme? Câte planuri nu şi-a făcut oare Pavel ca pe baza cetăţeniei sale şi a unei judecăţi drepte să fie eliberat? Cu toate resursele sale, cu toate cunoştinţele sale însă Pavel ajunge la moarte.

Este important să ai prieteni, şi să cunoşti oameni cu funcţii înalte dornici să-ţi vină în ajutor, dar nu-ţi lega inima de ei, pentru că ei oricând pot pleca. Este mai important să ai o inimă miloasă pentru toţi oamenii care se zbat în probleme. Pe unii problemele îi fac aspri, duri cu ceilalţi oameni. Ei zic: „Dacă eu m-am descurcat, să se descurce şi ei!” Alţii, trecând prin probleme îşi dau seama ce mare har este ca atunci când treci prin necaz să găseşti pe cineva care să-ţi întindă mâna să te ajute. De astfel de oameni Dumnezeu se poate folosi, pentru că Evanghelia este pentru oameni nevoiaşi, pentru oameni care recunosc că au nevoie de ceva ce numai Dumnezeu poate să le ofere.

3. Responsabilitate pentru mântuirea lumii (râvna Evangheliei ce aduce pacea).
După ce îi descoperă împăratului interpretarea, Daniel adaugă ceva ce nu făcea parte din vis : De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale, şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale, şi ai milă de nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!
Traiul prosper de care se bucura Nebucadneţar, lipsa crizelor în împărăţia sa, a produs în sine o reacţie de automulţumire, de aroganţă, de rigiditate în relaţiile cu supuşii săi, stare care uzurpa dreptul suveran al lui Dumnezeu de a conduce lumea după plăcerea Sa şi atenta la însăşi raţiunea de stăpânire mondială a lui Dumnezeu. Daniel, fiind un om al rugăciunii, cu siguranţă avea în vedere această problemă de ceva timp, deoarece îi stătea pe buze şi, de cum a găsit oportunitatea, a şi spus-o. Probabil că a învăţat de la Ezechiel că este responsabilitatea sa, ca odată descoperită voia lui Dumnezeu cu privire la un om, este de datoria sa să i-o facă de cunoscut. Prilejul odată descoperit este repede folosit.

Ezechiel a fost deportat şi el în Babilon şi şi-a desfăşurat activitatea profetică într-o altă zonă. El a primit din partea lui Dumnezeu un mesaj specific care venea să contrazică un proverb împământenit în Israel din pricina judecăţii lui Dumnezeu care întârzia să se descopere peste păcătoşi. Se spunea pe atunci: Părinţii au mâncat aguridă (struguri verzi) iar copiilor li s-a sterpezit dinţii, adică odraslele plătesc pentru păcatele părinţilor. Chiar dacă Dumnezeu spusese că păcatul idolatriei părinţilor va fi pedepsit în copii până la al patrulea neam (Exod 20:4) se avusese în vedere implicaţiile dezastruoase pe care un trai păgân şi o închinare idolatră o va avea asupra generaţiilor viitoare, şi care va atrage obligatoriu şi pedeapsa lui Dumnezeu. Aici însă, israeliţii au interpretat greşit, după plac, şi spuneau aşa: Să păcătuim căci Domnul nu ne va pedepsi pe noi, ci poate pe părinţii noştri, sau cu alte cuvinte Să păcătuim ca să se înmulţească harul, după cum spunea Pavel (Romani 6:1). S-a pierdut din vedere tocmai esenţa problemei, de aceea Dumnezeu, tocmai din exil, acolo unde avea un profet credincios, face clar cum stau de fapt lucrurile, anume: Cine păcătuieşte va muri, sau pedeapsa păcatului este moartea. (Vezi Ezechiel 18). Aceasta este datoria profetului. Dacă el nu proclamă mesajul clar, neîntinat atunci nu va fi cine să o facă (Ezechiel 33).