Arhive pe categorii: 1Corinteni

Evanghelia completă pentru corintieni

Apostolul Pavel îşi face timp să-i înveţe Evanghelia pe fraţii din Corint, acolo unde se vede că existau o mulţime de probleme doctrinare. Din accentele pe care le pune apostolul în finalul acestei epistole (capitolul 15) înţelegem că în Biserica din Corint existau câteva probleme majore: unii nu credeau în învierea Domnului Isus din morţi, deşi nu aveau probleme să creadă în moartea Lui pentru păcat (15:1-11), alţii credeau că creştinii nu vor învia trupeşte, deşi nu aveau probleme să creadă că Cristos a înviat în felul acesta (15:12-34), alţii nu înţelegeau în ce fel va avea loc învierea trupească, deşi credeau că aceasta urma să aibă loc (15:35-58).

1. Este cel puţin la fel de important ce crezi, ca şi experienţa pe care o ai cu Dumnezeu (15:1-11).

Din moment ce unii corinteni nu credeau în învierea Domnului Isus din morţi, deşi nu aveau probleme să creadă în moartea Lui pentru păcat, Pavel a ţinut să precizeze în ce constă o Evanghelie completă. Este vorba despre două seturi de adevăruri:

(a) El a murit după Scripturi şi a fost îngropat,

(b) El a înviat după Scripturi şi S-a arătat.

Precizarea „după Scripturi” subliniază aspectul împlinirii profeţiilor. A doua parte a fiecărui set de adevăruri aveau menirea să confirme veridicitatea celui dintâi, adică moartea este verificată prin îngropare, iar învierea prin arătare. În Săptămâna Mare au fost recapitulate diverse profeţii care anunţau moartea pentru păcat a Domnului Isus. Moartea Sa a fost prezisă. Mai mult decât atât, moartea Sa a fost confirmată. Sutaşul care a condus execuţia s-a asigurat că trupul său este fără viață. Pilat însuşi s-a mirat că Isus murise mai repede decât alţi condamnaţi şi a cerut să se verifice moartea Lui înainte de a da permisiunea luării sale de pe trup. Faptul că a fost îngropat de prietenii săi cu toate rânduielile impuse de tradiţia evreiască, în limita timpului care îi presa, demonstrează că nu erau îndoieli despre moartea Lui. Mai mult chiar, duşmanii Săi care i-au înscenat arestarea şi condamnarea, au vrut să se asigure că trupul Său fără viață nu va fi furat, dar nu s-au îndoit nicio clipă că nu ar fi murit. Obligaţi de Sabat să se abţină de la orice lucru, femeile abia au aşteptat zorii celei dintâi zii a săptămânii să se ducă la mormânt, pentru a îndeplini toate rânduielile necesare pentru trupul unui defunct de care nu au avut timp să se ocupe în tihnă. Despre moartea Domnului Isus mărturiseşte întregul grup apostolic care îl boceau ca pe un mort şi arătarea lui Isus cel înviat li s-a părut la început un vis, o halucinaţie sau un spirit. Le-a fost greu să creadă învierea Lui pentru că au fost convinşi de moartea Lui. Este de mirare că ar mai putea exista oameni care să se îndoiască de moartea Domnului Isus şi să o considere o înşelăciune, o înscenare pusă la cale de Domnul Isus în acord cu ucenicii Săi. Îţi trebuie mult mai multă credinţă să crezi o asemenea teorie decât moartea sa naturală.

Cu învierea Sa lucrurile se complică puţin. Să vedem întâi câteva profeţii care anunţau învierea Domnului Isus: „nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea” spunea David (Ps. 16:10), „după ce-şi va da viaţa ca jertfă-pentru-vină, va trăi multe zile” spunea Isaia (53:10), iar Osea spunea „El ne va da iarăşi viaţa în două zile, a treia zi ne va scula şi vom trăi înaintea Lui” (Osea 6:2). Domnul Isus Însuşi a afirmat că demolând Templul, El îl va ridica în trei zile, iar ucenicii au înţeles că era vorba despre trupul Lui (Ioan 2:19-22), deşi evreii l-au ţinut minte şi l-au osândit pentru aceasta (Marcu 14:58). Singurul semn pe care Domnul Isus a fost dispus să li-l ofere a fost numit „semnul lui Iona”, pentru că tot la fel va sta şi Fiul omului în pântecele pământului (Mt. 12:39-40).

Învierea este confirmată prin arătările Sale. Aici sunt dispute mai mari pentru că s-a invocat faptul că ucenicilor li s-a năzărit că Îl văd pe Isus cel înviat. Atât de mult au ţinut la El încât au început să li se pară că îl văd. Posibilitatea unei iluzii optice este exclusă pentru că Isus a fost văzut în diverse ipostaze: dimineaţa în grădină, seara la cină şi ziua la pescuit, în casă, în spatele uşilor închise, pe drum, pe munte şi pe malul lacului, Isus a vorbit cu ei, a mâncat şi a băut cu ei, ucenicii L-au auzit, L-au întrebat, L-au privit şi L-au atins. Posibilitatea unei decepţii colective este exclusă pentru că Isus a fost văzut de grupuri diferite de oameni: una sau mai multe femei, lui Petru, celor doi pe drumul spre Emaus (Luca 24), grupului apostolic, la peste 500 de fraţi, celor şapte ucenici la pescuit (Ioan 21), lui Iacov, apostolilor la înălţare şi lui Pavel (F. ap. 9).

Atât de impresionantă a fost experienţa aceasta pentru Pavel, încât el îşi compară lipsa de vrednicie prin imaginea „avortonului”, ca şi cum ar fi fost un apostol născut prematur, fără să fi avut privilegiul uceniciei la picioarele Domnului şi, deşi a persecutat Biserica lui Cristos, Domnul l-a considerat vrednic să primească şi revelaţia lui Cristos cel înviat şi misiunea evanghelizării popoarelor. Pe Ioan l-a marcat atât de mult experienţa cu Cristos cel înviat încât în prima sa epistolă subliniază în repetate rânduri că predicarea sa are la bază „ceea ce am auzit, am văzut cu ochii noştri şi am pipăit cu mânile noastre” (1Ioan 1:1-3).

Nu mai există alte personaje istorice din Antichitate despre care să avem atâtea mărturii autentificate pe baza manuscriselor de prima mână ca şi despre Domnul Isus. Cu toate acestea se pare că nimic nu îi împiedică p euniisă credem în existenţa lor, pe când existenţa lui Cristos rămâne ceva incredibil. Într-adevăr, este aşa cum spunea un apologet australian, trebuie să-mi spui ce dovezi eşti dispus să accepţi, ca să ştiu ce dovezi să-ţi aduc, pentru că dacă mintea ta este închisă argumentelor vorbesc cu pereţii.

Oricum Evanghelia creştină conţine aceste elemente esenţiale: (1) Cristos a murit pentru păcatele tale, aşa cum a promis Scriptura, (2) Cristos a înviat a treia zi, aşa cum a promis Scriptura. Realităţile prezenţei trupeşti a lui Cristos şi a învierii Sale sunt surprinse de Apostolul Pavel şi la începutul Epistolei către Romani, unde anunţă – din nou – împlinirea Scripturilor în Domnul Isus prin existenţa sa umană ca descendent al lui David şi învierea Sa, ca autentificare a Dumnezeirii Sale (Rom. 1:2-4). Şi Ap. Petru subliniază cele două aspecte ale lucrării lui Cristos: omorâre în trup, înviere în trup slăvit (în spirit) (1Pt. 3:18). Pavel preciza că ambele aspecte ale lucrării lui Cristos sunt vitale pentru mântuirea noastră, atât moartea cât şi învierea, pentru că moartea a îndepărtat păcatele noastre, iar învierea ne-a apropiat cerul (Rom. 4:25; 8:34).

În Biserica primară existau unii care negau moartea fizică, în trup, a Domnului Isus. Despre ei scrie Ap. Ioan afirmând cu fermitate că numai acela care „mărturiseşte că Isus a venit în trup este de la Dumnezeu” (1Ioan 4:2). În schimb, alţii nu cred că Domnul Isus a înviat în trup, susţinând că trupul său nu a mai fost găsit. Relatările învierii Domnului sunt suficient de clare în această privinţă: trupul Său nu a mai fost găsit, duşmanii Săi au inventat acuza că ucenicii i-au furat şi ascuns trupul, Isus a fost recunoscut în trup, a mâncat şi a fost atins.

 

2. Cristos a înviat, dar şi alţii vor învia (15:12-34).

Alţii din Corint credeau că creştinii nu vor învia trupeşte, deşi nu aveau probleme să creadă că Cristos a înviat în felul acesta. Este greu de imaginat cum este posibil ca într-o adunare unde facţiunile îşi revendicau ca lideri pe Domnul Isus, pe Apostolii Pavel şi Petru, pe educatul apologet Apollo, să fii existat oameni care nu credeau în învierea generală.

Înainte de a prezenta argumentele pentru susţinerea învierii, Pavel subliniază consecinţele neacceptării învierii generale.

(a) dacă morţii nu înviază, nici Cristos nu a înviat. S-ar putea spune cu bun temei că Domnul Isus este o Persoană unică în istorie, că lucrarea Sa este specială şi de neegalat. Cu toate acestea Domnul Isus le-a atras atenţia ucenicilor Săi că sunt numeroase detalii ale vieţii Sale care trebuie preluate de ucenicii Săi: ei sunt trimişi aşa cum Isus a fost trimis de Tatăl, ei vor fi prigoniţi şi urâţi aşa cum El a fost prigonit şi urât, ei vor trebui să se iubească unii pe alţii, aşa cum I-a iubit El. Tot la fel, pentru că a primit autoritatea să dea viaţă cui voieşte, Domnul Isus va da viaţă veşnică celor ce cred în El şi Îl cinstesc (Ioan 5:21-30).

Ap. Pavel argumentează că învierea lui Cristos anunţă învierea generală, la fel cum gestul închinării primelor roade aduse lui Dumnezeu puneau toată recolta în grija lui Dumnezeu şi purta promisiunea recoltării viitoare. Tot la fel Cristos este „pârga celor adormiţi”. Adică învierea Lui anunţă învierile viitoare şi oferă siguranţa învierii generale. Aşa cum prin greşeala lui Adam, moartea a venit peste omenire, prin Cristos a venit învierea şi viaţa. Prin învierea lui Cristos a început o nouă epocă în care există speranţa deposedării morţii de autoritatea ei asupra omenirii. În cele din urmă, moartea va fi definitiv nimicită (v. 26).

(b) dacă morţii nu înviază, viaţa de aici este tot ce avem. Prin urmare, credinţa în Dumnezeu pentru iertarea păcatelor este inutilă. Cristos a murit pentru păcatele noastre, dar recunoaşterea jertfei Sale vine prin înviere. Dreptatea lui Dumnezeu cerea un sacrificiu perfect, dar moartea nu avea niciun drept asupra celui fără păcat. Prin urmare, cel drept dat pentru păcat nu putea rămâne în moarte. Dacă într-adevăr Cristos nu a înviat, nu mai avem nicio siguranţă că jertfa lui Cristos a fost acceptată de Dumnezeu. Dacă Cristos nu a înviat, înseamnă că moartea a avut motive să-L ţină şi păcatele noastre nu au găsit încă rezolvare înaintea lui Dumnezeu.

(c) dacă morţii nu înviază, viaţa de aici este tot ce avem, nu există răsplătire, motiv pentru care efortul misionar este lipsit de orice valoare. Fără de învierea lui Cristos, speranţa lumii viitoare este inexistentă. Pentru creştinii dedicaţi aceasta aduce o suferinţă suplimentară neiertării păcatelor. Toate eforturile întreprinse pentru misiune şi lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu sunt lovite de nulitate. Toate necazurile lui Pavel, pericolele, suferinţele şi privaţiunile asumate de Apostol pentru Evanghelie nu au nicio valoare pentru că nu există răsplătire (2Cor. 11:23-33). Binele oricât de mic făcut cu lepădare de sine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, încrederea în Dumnezeu şi umblarea prin credinţă (2Cor. 5:1-10), nu au niciun rost pentru că totul se termină cu moartea, la fel ca şi pentru animale.

Necredinţa în înviere este camuflată în vremurile noastre prin teza întrupărilor succesive, a reîncarnărilor. Teozofia, sau Societatea teozofică, este o sectă contemporană, care amestecă diverse filozofii păgâne (gnosticism, hinduism, budism) şi diverse erezii (martorii lui Iehova, ştiinţa creştină, unitatea şi altele). Dacă nu există înviere a morţilor, atunci singura opţiune logică este să chefuim, să folosim resursele în interes egoist, personal, doar pentru satisfacerea propriilor plăceri, fie ele şi elevate, sau „spirituale”, aşa cum unii corinteni chiar făceau. La aceasta alternativă avem un singur sfat: „Să vă fie ruşine! Cine trăieşte aşa dovedeşte că nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu.” (15:33-34)

 

3. Învierea morţilor va fi o experienţă nouă, unică (15:35-50).

Unii corinteni nu înţelegeau în ce fel va avea loc învierea trupească, deşi credeau că aceasta urma să aibă loc, fapt pentru care aveau dificultăţi în susţinerea convingerii lor înaintea celor care nu credeau în învierea generală. Deşi Pavel nu vorbea din experienţă, îşi permitea să dea învăţătură luminat de Duhul lui Dumnezeu. El porneşte de la analogia trupurilor naturale, caracterizate de grade diferite de „strălucire”. Natura abundă în exemple de organisme şi corpuri care se deosebesc unele de altele. Există diferenţe între domenii, între specii şi clase. Pavel ne duce înapoi la istoria creaţiei să ne aducă aminte că Dumnezeu le-a făcut pe toate diferite „după soiul lor”. Imaginea cea mai pregnantă este cea a seminţei, care este semănată într-un altfel de trup decât cel ce va răsări. Tot astfel, trupul învierii este un alt fel de trup, de o calitate superioară celui dintâi, fiind caracterizat de neputrezire, slavă şi putere.

Apostolul revine apoi la relaţia dintre Adam şi omenire. Neascultarea lui Adam a deschis uşa morţii în lume. Toţi oamenii se supun morţii. Pentru că este uşor degradabil de către moarte şi agenţii ei, boala şi îmbătrânirea, trupul acesta pământesc cunoaşte o strălucire trecătoare. Cristos a venit în trup de om ca să se supună tuturor cerinţelor Legii şi să împlinească planul lui Dumnezeu, dar moartea nu L-a putut ţine pentru că era fără păcat. Trupul său înviat a demonstrat calităţile pe care noua viaţă le poate aduce în trupul proslăvit. Din moment ce împărăţia cerească are alte calităţi decât lumea pământească nu este posibil să intrăm în împărăţia cerească nepregătiţi, sau cu un trup apt de împărăţia veşnică.

Nu orice trup este pregătit pentru marile întreceri sportive, ci doar acela care a fost călit prin exerciţii şi constrângeri. Tot la fel nu orice trup este pregătit pentru cer, ci doar acelea care a gustat învierea din morţi. Trupurile supuse putrezirii nu pot moşteni lumea unde putrezirea nu mai există. Domnul Isus i-a avertizat pe saducheii care nu credeau în înviere, că aceasta presupune primirea unor trupuri deosebite de cele omeneşti, care împărtăşesc mai degrabă calităţi specifice îngerilor (Mt. 22:30).

Învierea este un eveniment prin care va trece întreaga umanitate. Pavel spune aici că moartea nu este obligatorie pentru toţi, pentru că cei care vor fi în viaţă la venirea Domnului vor fi transformaţi, fără să mai guste moartea (15:51-58). Această învăţătură este chiar mai clară în 1Tesaloniceni 4:13-17. Aceasta priveşte învierea celor drepţi, a poporului lui Dumnezeu care L-a aşteptat pe Domnul. Despre ei Apocalipsa spune că nu vor avea partea de moartea a doua, adică moartea veşnică. Apoi toţi oamenii vor fi înviaţi şi vor fi aduşi la Judecată, după care vor fi osândiţi veşnic (Ap. 20). Lumea cea nouă va începe numai cu cei drepţi care vor fi înviaţi.

„Eu sunt învierea şi viaţa, spunea Domnul Isus. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată.”

Comentarii închise la Evanghelia completă pentru corintieni

Din categoria 1Corinteni

Ce facem cu darurile spirituale? (1 Corinteni 12-14)

În sfârşit ajungem la spinosul subiect al darurilor spirituale. Subiectul nu este spinos pentru că aşa l-ar fi lăsat Dumnezeu, ci pentru că oamenii în neputinţa lor l-au făcut să ajungă astfel. Pavel recunoaşte încă de la începutul epistolei că în Corint Dumnezeu fusese generos cu împărţirea darurilor spirituale, pentru că existau din belşug. În cele din urmă Pavel ajunge să clarifice nişte detalii ce ţineau de practicarea publică a darurilor. De aceea îşi începe mesajul prin formula: „În ce priveşte darurile spirituale, fraţilor, nu vreau să fiţi în necunoştinţă”. Din moment ce corintenii nu erau lipsiţi de niciun dar (1:7), cum se făcea că nu aveau cunoştinţă despre acestea? Desigur, Pavel vorbea ironic aici, ca şi cum cunoştinţele lor se dovedeau (din nou) fără valoare.

Pavel îi avertizează pe corinteni de faptul că practica anterioară convertirii nu mai trebuie să interfereze cu viaţa creştinilor. Convertirea este lucrarea Duhului Sfânt. Schimbarea convingerilor şi capacitatea de a proclama divinitatea lui Cristos vin doar de la Duhul Sfânt. Practicile idoleşti pot vicia viaţa creştină chiar şi după convertire, după cum am văzut în cap. 8-10 cu privire la consumul cărnii sacrificate idolilor şi la practica Mesei Domnului. De data acesta intuim că practicarea darurilor spirituale în Biserică conserva ceva din practicile păgâne de la corintenii care s-au convertit. Ce anume era străin de practica apostolică, urmează să descoperim din învăţătura oferită corintenilor.

Probabil că formularea cea mai succintă a principiilor pauline despre practicarea darurilor spirituale în Biserică este dată în 12:7 – „Prezenţa Duhului este făcută cunoscută fiecăruia pentru binele tuturor”. De aici deducem trei principii: (1) darurile sunt manifestarea suverană a Duhului, (2) darurile sunt date individual, fiecărui creştin în parte, (3) darurile sunt date spre folosul colectiv al Bisericii. Darul spiritual este mai mult decât un talent natural, aşa cum se vede chiar şi din abilităţile lui David, căci „Domnul era cu el” (1Sam. 16:18).

1. Darurile spirituale sunt abilităţi supranaturale oferite de Duhul Sfânt în mod suveran. Din maniera în care Pavel expune subiectul în acest pasaj înţelegem că la Corint existau probleme de asociere a darurilor spirituale cu Duhul Sfânt. Înţelegem că exista competiţie în Biserică şi că unii ajunseseră să îi desconsidere pe alţii pentru că aveau alte daruri. De aceea Pavel se simte obligat să sublinieze faptul că darurile spirituale sunt diverse, dar, dacă sunt autentice, toate au aceeaşi sursă, acelaşi autor, adică Duhul Sfânt. Diversitatea de daruri, slujiri şi lucrări sunt inspirate de acelaşi Domn care este singurul Dumnezeu (v. 4-6).

Deşi nu le aminteşte pe toate, în Romani 12 mai sunt şi altele – slujirea, încurajarea, dărnicia, conducerea, milostenia – Pavel selectează câteva daruri pe care le împerechează, pentru a scoate în evidenţă înfăptuirea de minuni, aflată în centru şi rămasă nepereche. Patru dintre acestea vor fi citate şi în cap. 13, iar două dintre ele vor fi individualizate pentru un studiu de caz în cap. 14.

cuvânt de înţelepciune + cuvânt de cunoaştere (p.a.D.),

credinţă (p.a.D.) + daruri de vindecare (p.a.D.),

înfăptuirea de minuni

profeţia + discernerea duhurilor,

felurite limbi + interpretarea limbilor.

Obosit să mai tot repete formula „prin acelaşi Duh” (abreviat p.a.D. mai sus), Pavel încheie lista sa prin generalizarea „toate acestea sunt făcute de Unul şi Acelaşi Duh, care dă fiecăruia aşa cum vrea” (v. 11). Şi prin imaginea trupului Pavel subliniază acelaşi principiu când spune: „Dumnezeu a aranjat mădularele în trup pe fiecare dintre ele aşa cum a vrut El” (v. 18). Din nou în v. 24: „Dar Dumnezeu aşa a aranjat trupul, dând o mai mare onoare unui mădular inferior, ca să nu fie dezbinare în trup”.

2. Darurile spirituale sunt abilităţi supranaturale oferite de Duhul Sfânt fiecărui creştin în parte şi, în acelaşi timp, în mod complementar cu darurile date celorlalţi.

Unitatea Bisericii este dată de faptul că toţi creştinii sunt convertiţi prin lucrarea Duhului Sfânt. Această realitate este exprimată prin două aluzii la istoria lui Israel la trecerea Mării Roşii sau a Iordanului şi la apa izvorâtă din stâncă. „Noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh” … „tuturor ne-a fost dat să bem dintr-un singur Duh” (12:13). Pavel a mai spus o dată corintenilor că traversarea Mării Roşii a fost un botez pentru Moise (1Cor. 10:1-2). Aici se clarifică faptul că Dumnezeu lucra şi la nivel spiritual cu poporul Israel, aşa cum urma să lucreze cu Biserica. Toţi în Israel au avut parte de aceeaşi experienţă spirituală. Toţi în Biserică am avut parte de aceeaşi aceeaşi experienţă spirituală, a înnoirii prin Duhul Sfânt. Acelaşi Duh care ne-a adus la cunoştinţa mântuitoare că „Isus este Cristosul”, că mântuirea vine numai prin credinţa în Domnul Isus, ne-a dat şi daruri spirituale pentru a ne face folositori Bisericii, adică trupului lui Cristos.

Pavel foloseşte imaginea trupului pentru a ilustra adevărul despre Biserica lui Cristos care presupune manifestarea unei diversităţi de daruri spirituale. Ca orice imagine, chiar şi imaginea trupului are limitele ei. Pavel doreşte să sublinieze faptul că fiecare membru al Bisericii reprezintă doar o parte din întreg şi că fiecare parte este folositoare întregului pentru ceea ce este, că fiecare îndeplineşte o funcţie şi nu este posibil ca să se revolte împotriva trupului încercând să fie altceva, mai bun şi mai onorabil decât ceea ce este acum.

Este adevărat că, asemenea corintenilor, putem fi fascinaţi şi ispitiţi să avem darurile mai vizibile şi care primesc mai multă onoare. Un predicator scoţian a primit odată mărturia unui vizitator al Bisericii, un tânăr cu evidente alte preocupări decât Biserica: „Domnule pastor, i-a spus acesta la sfârşitul programului, sunt încântat că, deşi am vizitat Biserica dv pentru prima dată, am înţeles că am nevoie de Dumnezeu şi vreau să mă pocăiesc!” Pastorul a întrebat cu interes: „Ce anume v-a determinat să luaţi această decizie? A fost ceva din predică?” „A, nu! A fost modul în care am fost primit la Biserică chiar de la uşă când domnul de la intrare mi-a spus: «Bine ai venit, tinere!»” Poate că Dumnezeu te-a făcut picior în trupul lui Cristos. Îndeplineşte datoria de picior. În organism sunt organe despre care nici măcar nu ştim că există, până când ne îmbolnăvim din pricina lor.

O soră în vârstă a mărturisit că a fost cercetată profund la închinarea Bisericii de un predicator (se mai întâmplă şi aceasta). Ea i-a scris tânărului predicator de 29 de ani, că nu predica a condus-o aproape de Domnul, ci modul impecabil în care s-a prezentat la amvon. Ca să nu credem că sora avea imaginaţii nesănătoase trebuie să precizez că tânărul cu pricina a murit la 29 de ani, la scurtă vreme după primirea acestei scrisori, dar oamenii au mărturisit că a fost unul dintre puţini oamenii care îl emana pe Cristos prin tot ceea ce era, spunea şi făcea. Numele lui era Robert McChenney. Dumnezeu te-a făcut tâmplă să porţi coroană, poartă-o fără îngâmfare.

Implicaţii

1. Din moment ce Dumnezeu-Duhul Sfânt dă daruri spirituale după cum voieşte, înseamnă că El dispune tot la fel de creştinii hăruiţi cu daruri. Dumnezeu îl cheamă pe Filip să caute prin pustie un car îndreptându-se în Egipt cu un demnitar etiopian în el ca să-i explice Scripturile (F. ap. 8:26-27), după care Duhul îl conduce prin Azot spre Cezareea (8:40). Dumnezeu îl trimite pe Anania, ucenicul din Antiohia, să îl caute pe Saul, persecutorul Bisericii, care îl aştepta orbit de Dumnezeu să îşi reprimească vederea (F. ap. 9:10-16). În timp ce se afla slujind şi postind în Antiohia, Duhul îi alege pe învăţătorii Pavel şi Barnaba să fie trimişi ca apostolii (F. ap. 13:1-3). Acelaşi Duh îi strică planurile lui Pavel şi, după ce îl opreşte să intre şi în Asia şi în Bitinia, sunt trimişi în Macedonia (16:6-10). A avea daruri spirituale presupune obligaţii noi faţă de Împărăţie, pentru că Dumnezeu se aşteaptă ca să le folosim în interesul Împărăţiei.

2. Desigur, Apostolul pare să personifice părţile trupului, ca şi cum ar avea personalitate proprie. În realitate ele sunt într-o subordonare desăvârşită, îndeplinind strict funcţiile pentru care există în trup. Totuşi se mai întâmplă ceva interesant: în situaţii extreme, unele membre pot prelua din funcţiile altor membre similare, iar unele organe pot compensa funcţiile altor organe care au colapsat. Oare există înţelepciunea aceasta în Trupul lui Cristos? Cu siguranţă că există într-o adunare care îl are pe Cristos ca şi cap. Adevăraţii creştini nu stau şi se plâng într-una că le lipseşte păstorul, ci pun mâna şi suplinesc lipsa lui. Probabil că vă aduceţi aminte că păstorii noştri ne învăţau că sunt atribute ale păstorului care se aşteaptă şi din partea membrilor să le îndeplinească: să ne îngrijim unii de alţii, să ne rugăm unii pentru alţii, să ne încurajăm unii pe alţii. Dacă am rămas fără splină, măduva spinării îşi asumă rolul de producător de celule roşii fără să se plângă că a rămas singură. Dacă ar fi fost să rămânem fără amândouă mâinile, oare nu ar fi învăţat picioarele să scrie şi să cânte la pian dacă trebuie? Mă întreb dacă Pavel ar fi ştiut ca şi noi astăzi că rinichii filtrează tot ce este rău în sânge, cu cine i-ar fi asemănat din Biserică. Cu pastorul,  comitetul sau grupul de părtășie din care faci parte?

3. Studiu de caz: profeţie sau vorbire în limbi (glosolalie).

În 1Corinteni 12 Pavel ne învaţă ca şi pe corintenii de altădată ce sunt darurile cu adevărat. În capitolul 13, el ne arată că în lipsa dragostei care să motiveze şi să întreţină focul darurilor, acestea sunt lipsite de valoare. În capitolul 14, el va face o aplicaţie specifică pentru cele mai problematice daruri spirituale din Corint: profeţia şi vorbirea în limbi.

La fel ca şi în restul epistolei, Pavel îi citează pe corinteni în repetate rânduri, uneori extensiv, dar unii comentatorii nici măcar nu sesizează acest aspect, iar alţii cred că citatele sunt foarte scurte. Să evidenţiem pe câteva dintre ele: „este un singur / acelaşi Duh” (12:4-13), „fiţi plini de râvnă pentru darurile duhovniceşti / pentru cele mai importante daruri / după darurile duhovniceşti” (12:31; 14:1, 12), „cel ce vorbeşte într-o limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, întrucât nimeni nu-l înţelege, iar în Duhul spune taine” (14:2), „cel ce vorbeşte într-o limbă se zideşte pe sine” (14:4), „dacă mă rog într-o limbă, duhul meu se roagă” (14:14, 15), „voi cânta laude cu duhul” (14:15), „voi mulţumi (bine) cu duhul” (14:16), „limbile sunt un semn nu pentru credincioşi, ci pentru necredincioşi, în timp ce profeţia nu este un semn pentru necredincioşi, ci pentru credincioşi” (14:22), „femeile să tacă în biserici, …, este ruşinos pentru o femeie să vorbească în Biserică” (14:34-35). Toate aceste afirmaţii contrazic Biblia în general şi învăţătura apostolică, chiar afirmaţiile pauline din cap. 14. Suntem cu toţi de acord că există o lege a necontradicţiei de care şi Pavel ştia.

Şi aici, ca şi în alte locuri din epistolă, Pavel este ironic cu corintenii. Celor plini de râvnă pentru daruri spirituale, Pavel le promite că ştie el o cale nespus mai bună decât aceasta. La fel ca şi Amos altădată, când îi îndemna pe evrei să meargă la altarele păgâne, şi Pavel îi invită sarcastic pe corinteni să se agite mai departe în căutarea lor, însă el urmează să le arate o cale mai bună (1Cor. 12:31). Tot la fel, după măreţul capitol al dragostei, celor pe care tocmai îi învăţase despre superioritatea dragostei, le spunea: „urmăriţi dragostea şi fiţi plini de râvnă după darurile duhovniceşti, în special darul profeţiei” (14:1). Cu alte cuvinte: „creşteţi în dragoste şi dacă vă mai rămâne timp căutaţi să profeţiţi”. Celor care se lăudau cu glosolalia lor, Pavel continuă să sublinieze superioritatea profeţiei (14:3, 5). Celor care se justificau zicând că se roagă în Duhul prin glosolalie, cântă în Duhul, sau mulţumesc în Duhul, Pavel le spune că oricât de frumos sună, mintea rămâne neroditoare şi el preferă să pună şi mintea la contribuţie. Nu este jenant să ţi se spună: „nu fiţi copii în gândire, ci fiţi copii în ce priveşte răul, iar în gândire fiţi maturi” (14:20)? Cât de penibilă este situaţia când un vizitator dă peste o comunitate creştină vorbind în limbi neînţelese: „nu vor spune ei că v-aţi ieşit din minţi?” (14:23). În final, Pavel este aspru cu corintenii: „Oare la Corint s-a scris Cuvântul lui Dumnezeu? Oare Biserica universală există în virtutea adunării din Corint?” (14:36) Culmea mustrării: „Dacă cineva se crede inspirat de Dumnezeu, ar trebui să recunoască autoritatea apostolică” (cf. 14:37-38).

Din capitolul 14 vom extrage trei principii supreme care permit recunoaşterea darurilor autentice.

(1) Darurile spirituale sunt date pentru zidirea Bisericii. Aşa spunea versetul-cheie din argumentul iniţial (12:7). Acesta era scopul capitolului 13: fără dragoste, adică orientarea fiinţială, umorală, ontologică, a darurilor înspre semeni, purtătorul darului este ca limba clopotului de bronz, doar un zgomot. Tocmai datorită acestei abilităţi de a zidi Biserica, darul profeţiei este superior vorbirii în limbi (14:4-5). Corintenii aveau daruri, le lipsea doar intenţia sănătoasă de a le folosi pentru zidirea Bisericii (14:12). Fără să interzică manifestarea vorbirii în limbi (14:39), Pavel limitează drastic manifestarea acestuia: „cel care vorbeşte într-o limbă să se roage şi pentru puterea de a o traduce” (14:13). În caz că nu are darul interpretării, şi nici nu se găseşte nimeni care să interpreteze, vorbitorul trebuie să tacă, „să-şi vorbească lui însuşi şi lui Dumnezeu” (14:28).

Glosolalia nu este un semn normativ al primirii Duhului Sfânt, cu atât mai puţin un semn al botezului cu Duhul Sfânt, ci doar unul dintre daruri. Exemplele din F. Ap. descriu nişte situaţii excepţionale, când evreii au fost convinşi prin aceste minuni că Evanghelia era menită şi pentru neevrei (2:1-13; 8:1-25; 10:23-48; 19:1-12). Aceste episoade semnalează cum Evanghelia a ajuns de la Ierusalim, în Samaria şi până la marginile pământului (lumea cunoscută), împlinind predicția Domnului (F. ap. 1:8).

(2) Pentru a evita manifestarea extatică a păgânilor şi babilonia vorbirii în limbi întreţinută de profeţii profesionişti şi de oracolele păgâne, Pavel îi învaţă pe corinteni şi prin ei şi pe noi să ne închinăm în mod integralist: cu mintea şi cu spiritul la un loc. Profeţia este superioară glosolaliei pentru că prin cinci cuvinte cu înţeles şi cu rost poţi face mai mult bine decât prin o mie de cuvinte în altă limbă fără interpretare.

(3) Darurile spirituale trebuie investite în mântuirea semenilor. Din această perspectivă vorbirea în limbi este contraproductivă. Dacă vrem ca necredincioşii care intră în adunare să aibă oportunitatea de a fi confruntaţi cu adevărul lui Dumnezeu, de a fi cercetaţi şi judecaţi în gândurile lor, atunci trebuie să le dăm Cuvântul lui Dumnezeu. Vorbirea în limbi nu poate face aceasta. Spre ruşinea corintenilor, Pavel citează un text din profetul Isaia (28:11-12), unde Dumnezeu, exasperat de împietrirea în neascultare a lui Israel, decretează că îi va da pe mâna unui popor barbar, care vorbeşte o limbă ciudată. Surpriza va fi că, nici umilit în felul acesta, Israel nu va asculta. Aşadar vorbirea în limbi este un semn al judecăţii peste oameni, nu de mântuire. Încă o dată, profeţia ca discurs transparent va putea să îi conducă pe oameni la recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul adunării (14:25).

Concluzie

Căutarea primară a creştinului autentic trebuie să fie după părtăşia cu Duhul Sfânt şi după sfinţenia pe care El o aduce. Darurile şi roadele vor veni de la sine la creştinul care are o relaţie sănătoasă cu Duhul lui Dumnezeu.

Comentarii închise la Ce facem cu darurile spirituale? (1 Corinteni 12-14)

Din categoria 1Corinteni, Biserica

Dragostea şi lucrările ei (1 Corinteni 13)

Cine caută să vorbească despre dragoste din 1 Corinteni 13 are dificultăţi încercând să păstreze discursul despre dragoste în limitele acestui capitol.  Presiunea vine mai ales din scrierile lui Ioan, care are o pasiune pentru acest subiect şi o înţelegere specială asupra lui.

În capitolul 13 din 1Corinteni Apostolul Pavel face referire la câteva daruri spirituale dintre cele întâlnite la Corint cu o înaltă apreciere printre ei: vorbirea în limbi, profeţia, cunoştinţa, credinţa, dărnicia, dar de cele mai multe ori sunt amintite vorbirea în limbi, profeţia şi cunoştinţa. Corintenii excelau în daruri şi jubilau pentru că le aveau.

Pavel le recomandă, însă, o cale mai bună decât manifestarea pasionată a darurilor spirituale. Unii fac artă de dragul artei, precum studiourile Metro-Goldwyn-Meyers care au ca motto: Ars gratia artis. Alţii fac filozofie de dragul filozofiei, precum editura Brill din Leiden, Olanda, care are ca motto: Tuta sub aegida Pallas. În locul căutării darurilor doar de dragul darurilor, Apostolul le scrie corintenilor despre o cale mai specială (12:31). Această cale este identificată cu dragostea.

Cele trei secţiuni majore ale capitolului 13, afară de concluzie, sunt structurate prin mijloace diferite de la o secţiune la alta. În fiecare dintre ele putem găsi răspuns la câteva întrebări foarte importante: Ce este dragostea? Ce importanţă are dragostea?  Cum pot avea dragoste?

Ce este dragostea?

Pavel defineşte dragostea în mod direct, descriind-o în relaţie cu alte calităţi, sau în mod indirect, prin rolul pe care îl joacă în inima omului sau în societatea umană. Aici se foloseşte termenul agape, diferit de eros, sau de fileo. Eros a ajuns să definească relaţia pur fizică, o dragoste definită ca o reacţie chimică, manipulată de hormoni sau de zei precum Eros şi Afrodita în vechime. Fileo a ajuns cu timpul să definească relaţia de amiciţie şi apropiere dintre rude. Agape este un tip de dragoste care presupune dăruire şi sacrificiu.

1. Dragostea este o calitate care poate însufleţi darurile spirituale şi poate da valoare veşnică manifestărilor prin daruri. Este greu să ne imaginăm că un dar spiritual, care este dat de Dumnezeu pentru folosul întregii Biserici, poate să fie folosit fără dragoste şi, în consecinţă, să mai fie numit dar.

Vorbirea în limbi, profeţia, cunoaşterea, credinţa şi dărnicia sunt evidenţiate de Apostol ca manifestări ale Duhului Sfânt care pot fi contrafăcute, improvizate de om, fără niciun beneficiu prezent şi etern. Înseamnă că vorbirea în limbi neînvăţate, abilitatea de a percepe intenţia zeilor, abilitatea de a înţelege învăţături şi idei mai dificile, convingerea că anumite lucruri pot fi realizate chiar şi în lipsa resurselor fizice (confidenţa) şi generozitatea pot să existe și în umanitate, fără a fi în mod obligatoriu conectate cu creştinismul şi lucrarea Duhului Sfânt.

Pavel îşi construieşte argumentul prin intermediul hiperbolei, exagerând în mod intenţionat nişte situaţii reale. Astfel, din moment ce Biblia nu recunoaşte nicăieri existenţa unor dialecte îngereşti, este o greşeală să ne imaginăm doar pe baza acestui verset că însuşirea unui dialect îngeresc şi practica vorbirii într-o limbă îngerească este chiar o opţiune reală. Înţelegerea tuturor tainelor nu este dată oamenilor, ci este apanajul lui Dumnezeu. Chiar şi Domnul Isus a recunoscut că anumite informaţii i-au fost ascunse de Tatăl. Cu siguranță omului nu i-a fost dată toată cunoaşterea. Pavel însuşi recunoaşte pe parcursul aceluiaşi capitol că „acum cunoaştem parţial” (v. 12). Credinţa necesară pentru săvârşirea de minuni, ne spune Domnul Isus, că este suficientă şi dacă este cât un grăunte de muştar (Mt. 17:20). Cu siguranţă Pavel exagerează situaţia în care un om ar putea dispune de realităţile fizice după buna sa plăcere. Nu este nevoie doar de credinţă pentru a vedea lucrurile schimbându-se sub ochii tăi, după bunul tău plac. Cererile trebuie să fie după voia lui Dumnezeu şi nici într-un caz pentru alimentarea interesului egoist. Nici chiar darul suprem al propriului trup, probabil dat în sclavie (nu pentru a fi ars cum traduce Cornilescu), nu este nimeni interesat să o facă doar de dragul ideii în sine. Niciun om sănătos la cap nu renunţă la propria libertate fără niciun motiv mai înalt decât experienţa însăşi.

Chiar şi aşa, dacă ar fi posibil să ne imaginăm că ar fi posibile asemenea experienţe senzaţionale, că s-ar putea ajunge la o asemenea expertiză, că cineva ar putea fi capabil de asemenea exteriorizări de caracter, ele nu au nicio valoare, alta decât însuşi zgomotul produs de etalarea lor, valoarea mea ca om rămâne în limitele înguste ale umanităţii noastre şi câştigul lor se rezumă la onorurile trecătoare ale acestei vieţi. Există chiar şi printre necreştini exemple de oameni profund implicaţi în fenomenul religios (indiferent care este religia aceea), versaţi în cunoştinţă, perseverenţi, generoşi chiar, dar fără dragoste le lipseşte câştigul etern.

2. Dragostea este o calitate care dă valoare omului şi îl înnobilează (îl ajută să devină mai mult decât este în mod natural). Dragostea poate fi definită în moduri diferite, până acolo încât poate fi confundată cu realităţi care nu au nici măcar asemănarea a ceea ce este de fapt dragostea. Pavel descrie dragostea prin şapte propoziţii afirmative şi prin opt propoziţii negative. Aceste propoziţii sunt organizate în trei categorii care descriu dragostea din trei perspective.

Din galeria primei categorii înţelegem că dragostea este o natură de excepţie, unde răbdarea şi bunătatea sunt din exces. Dragostea este natura interioară care determină faptele şi cuvintele din exterior.

Din categoria termenilor negativi înţelegem că dragostea este opusul unor deprinderi rele larg răspândite, precum invidia, lăudăroşia, mândria, nesimţirea, egoismul, iritarea, resentimentul şi maliţiozitatea. Nu cred că există o „mândrie sfântă” adică mândria de a fi baptist, penticostal etc.. Mândria, oricare ar fi ea, este oarbă şi ajunge să orbească.

A treia categorie de termeni ne arată că dragostea este o abilitate integralizatoare, care integrează până şi marile virtuţi creştine: răbdarea, credinţa, speranţa şi suferinţa. Dragostea are o mare capacitate de absorbţie a tot ce înseamnă nedreptate, necredinţă, imposibilitate şi suferinţă.

Dragostea nu-şi face timp de comparaţie cu alţii pentru că este prea preocupată cu introspecţia. Găseşte atât de mult de făcut în omul dinăuntru încât nu bagă de seamă de lipsurile celorlalţi şi chiar dacă ajunge să le vadă le priveşte cu compasiune pentru că ştie că fără de ajutorul lui Dumnezeu nimeni nu poate ajunge mai bun. Totuși când se văd lipsuri în fraţii de credinţă, în oamenii care se supun aceleiaşi autorităţi şi au la îndemână aceeaşi capacitate de schimbare, dragostea nu te lasă să treci nepăsător mai departe. Fără să te laşi întinat de greşeala în care a căzut celălalt, creştinul are obligaţia să îl ajute pe fratele său să se ridice, să se îndrepte şi să meargă drept pe cale. Indiferenţa nu izvorăşte din dragoste.

Ἡ ἀγάπη μακροθυμεῖ,

χρηστεύεται :ἡ ἀγάπη:,

οὐ ζηλοῖ,

[ἡ ἀγάπη]\ οὐ περπερεύεται,

οὐ φυσιοῦται,

οὐκ ˹ἀσχημονεῖ,

οὐ ζητεῖ ˹·τὰ ἑαυτῆς,

οὐ παροξύνεται,

οὐ λογίζεται τὸ κακόν,

οὐ χαίρει ἐπὶ τῇ ἀδικίᾳ,

συγχαίρει δὲ τῇ ἀληθείᾳ·

πάντα στέγει,

πάντα πιστεύει,

πάντα ἐλπίζει,

πάντα ὑπομένει.

3. Dragostea este o calitate care descrie şi natura lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu nu cunoaşte credinţa şi speranţa, pentru că nu există lucruri a căror existenţă El să nu o cunoască cu certitudine şi în mod deplin. Credinţa şi speranţa nu pot descrie existenţa lui Dumnezeu pentru că El există în mod desăvârşit dincolo de spaţiu şi timp. Dragostea, însă, este o calitate atemporală şi care nu poate fi limitată de spaţiu. Tocmai de aceea Apostolul observă şi despre roadele Duhului Sfânt că „împotriva lor nu este lege”, adică ele nu pot fi niciodată în exces (Gal. 5:23).

Domnul Isus – Dumnezeu întrupat – manifestă natura dragostei care Îl descrie pe Dumnezeu. Vedem în El îndelunga răbdare şi bunătatea lui Dumnezeu. Dragostea Domnului Isus este curată de invidie, lăudăroşie, mândrie, nesimţire, egoism, iritare, resentiment şi maliţiozitate. Dragostea Lui este exemplară prin statornicia credinţei şi speranţei în Dumnezeu şi prin capacitatea de a suporta toate relelele oamenilor. Dragostea Sa atinge culmea când, Îşi dă viaţa pentru prietenii Săi, în acord cu afirmaţia făcută că „mai mare dragoste decât aceasta nu este” (Ioan 15:13). Prietenii Domnului sunt toţi cei care Îi ascultă poruncile (v. 14). Dragostea Domnului este autentificată de faptul că şi-a dat viaţa pentru noi. Aceeaşi atitudine este cerută şi din partea ucenicilor Domnului (1Ioan 3:16).

Ce importanţă are dragostea?

Dacă aceasta este definiţia dragostei, atunci care poate fi folosul ei pentru noi?

1. Dragostea poate motiva darurile spirituale. Dacă unele abilităţi ale spiritului uman pot fi manifestate şi în lipsa dragostei, adică în afara comuniunii cu Dătătorul unor daruri spirituale, oare cum ar arăta manifestarea acestora dacă ar fi iniţiate, acompaniate şi desăvârşite de dragoste (v. 1-3)? Unii creştini, ca şi cei din Corint, pot fi preocupaţi de obţinerea de daruri, pot fi pasionaţi de practicarea lor, dar fără să fi cunoscut dragostea. Cât de trist poate să fie un asemenea tablou? Este aşa cum au făcut descoperitorii rutei către Orientul îndepărtat (portughezii), care ţineau informaţia doar pentru ei, ca să se bucure doar ei de privilegiile comerţului cu noile teritorii. Este ca şi cum ai aflat un remediu pentru o situaţie dificilă sau o cură pentru o boală şi le ţii doar pentru tine.

Cum arată darul vorbirii în limbi practicat cu dragoste? Dragostea mă ajută să înţeleg că darul meu este spre folosul comunităţii şi că Biserica este mai importantă decât mine însumi. Cum se poartă un profet în exerciţiul funcţiunii cu dragoste? Întocmai cum Moise nu a reuşit la Cadeş: „Ascultaţi, răzvrătiţilor, să vă dăm noi apă?” (Num. 20:10) Cine este binecuvântat cu multă cunoaştere nu spune ca şi corinteni: „noi toţi avem cunoaştere”, cu alte cuvinte nu mai avem nevoie de învăţăturile voastre, noi deja suntem suficient de instruiţi. Cine are dragoste şi credinţă în acelaşi timp, recunoaşte că minunea nu a putut fi realizată din pricina abilităţii proprii, ci din îndurarea lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Pavel şi Barnaba în Licaonia: „Prieteni, ce faceţi? Noi suntem muritori ca şi voi!” (F. ap. 14:12). Dărnicia împreună cu dragostea produce colecte surprinzătoare ca şi cele pe care le-au făcut macedonieni, dar nu ca şi cele făcute de corinteni (2Cor. 8-9). Dărnicia făcută cu dragoste se aseamănă cu donaţia lui Barnaba, dar nu cu donaţia lui Anania şi a Safirei (F. ap. 4-5).

2. Dragostea este esenţa caracterului creştin (v. 4-7). Dragostea are în comun aceleaşi caracteristici cu ale caracterului creştin. Calităţile sale sunt mai mult decât compatibile cu virtuţile creştine. Nu este de mirare că Pavel începe cu dragostea lista sa de virtuţi creştine din Galateni 5:22-23, listă pe care mai apar şi răbdarea, bunătatea, generozitatea, credinţa, blândeţea şi înfrânarea. De fapt doar bucuria şi pacea nu se regăsesc în mod explicit în textul din 1 Corinteni 13.

Modul în care este privită dragostea în Galateni 5 şi 1 Corinteni 13 diferă deoarece contextul argumentului în care este invocată diferă. În 1 Corinteni 13 dragostea este privită ca o calitate descrisă de toate celelalte. În Galateni 5, dragostea este una dintre mai multe roade ale Duhului. În ambele pasaje dragostea este o calitate de căpătâi şi este concomitentă cu celelalte calităţi.

Apostolul Ioan ne avertizează că dragostea de Dumnezeu are ca unitate de măsură dragostea de fraţi (1Ioan 4:20-21). Mai mult, dragostea de fraţi are ca unitatea de măsură disponibilitatea de ajutorare (1Ioan 3:14-18).

3. Dragostea va dăinui veşnic, pe când toate celelalte realităţi, chiar şi cele mai sofisticate daruri, vor avea un final (v. 8-13). Cu privire la acest final părerile sunt împărţite. Unii consideră „ceea ce este desăvârşit” este Canonul Noului Testament. Alţii consideră că este vorba despre coborârea Duhului Sfânt la Rusalii. Alţii cred, însă, că este vorba despre venirea cu putere a Împărăţiei lui Dumnezeu, lumea cea nouă, prin învierea morţilor. Despre ce este vorba? Pavel spune foarte clar că atunci nu va mai fi cunoaştere parţială, atunci totul va fi desăvârşit, vom vedea faţă în faţă, nu în oglindă ca acum. Îndrăznesc să spun fără teama de a fi contrazis că aceste calităţi nu descriu realitatea în care trăim acum. Ioan afirmă că întâlnirea cu Domnul Isus la revenirea Lui, ne va aduce abilitatea de a-L cunoaşte aşa cum este El (1Ioan 3:1-2).

Profeţiile, vorbirea în limbi şi cunoaşterea toate vor înceta în ziua când vom lua contact cu realităţile pe care acestea le-au prezis şi despre care am vorbit ca „într-o reflecţie în oglindă”. Atunci le vom vedea cu claritate aşa cum sunt ele fără ca discursul profetic sau cunoaşterea noastră să mai fie viciate de factori umani. Până atunci avem nevoie să ne exercităm discernământul şi să evaluăm (judecăm) profeţii şi profeţiile. Până atunci încă mai putem să ne trezim în conflicte copilăreşti pe marginea veridicităţii unor idei, teorii sau teze: Eu am dreptate! Ba eu am dreptate. Când vom ajunge acolo, vom fi ca adulţii care au înţeles realitatea sperată şi parţial cunoscută în copilărie. Atunci vom fi ca adulţii ajunşi la vârsta senectuţii care vor zâmbi cu indulgenţă la anii copilăriei şi la disputele pe teme care au ajuns cu totul depăşite.

Cum pot avea dragoste?

1. Dragostea este un dar (v. 1-3): „dacă nu am dragoste, nu sunt nimic”. Se cere de la Dumnezeu şi este primită o dată cu Duhul. Din moment ce dragostea descrie caracterul lui Dumnezeu, este de aşteptat ca un om care are părtăşie cu Dumnezeu în Cuvânt şi în rugăciune să ajungă să se transforme tot mai mult după asemănarea cu Cristos. Rugăciunea care este corectă întotdeauna este: „Doamne, dă-mi dragoste de tine şi de semeni”

2. Dragostea este o îndeletnicire (v. 4-7). În mod constant creştinul se ţine departe de acele apucături care o denaturează sau o împiedică să crească. La fel ca orice cultură de plante de aici de pe pământ, unele plante nu suportă concurenţa altora şi nicio plantă folositoare omului nu suportă concurenţa buruienilor. Buruienile care înnăbuşă dragostea sunt invidia, lăudăroşia, mândria, nesimţirea, egoismul, iritarea, resentimentul şi maliţiozitatea. Caracterul dragostei autentice este descris de bunătate şi îndurare şi pasiunea pentru adevăr. Dragostea adevărată face casă bună cu răbdarea, credinţa, speranţa şi suferinţa. Ştiind aceste lucruri poţi să-ţi pliveşti ogorul inimii şi să scoţi orice buruiană care dăunează caracterului cristic.

Şi Apostolul Petru avea convingerea că dragostea este o calitate care se dobândeşte prin silinţă, adăugând credinţei, virtute, cunoaştere, înfrânare, răbdare, evlavie, dragoste de fraţi şi de oameni (1Petru 1:5-7). Acestea nu sunt etape în maturizarea creştină, ci ele trebuie să coexiste, pentru că sunt singura garanţie pentru rodire în cunoaşterea Domnului Isus, în consolidarea chemării noastre şi perseverarea până la sfârşit (v. 8-11).

3. Dragostea este o pradă (14:1). Verbul dioko înseamnă „a persecuta, a urmări dintr-un loc în altul”. Aici probabil că Pavel şi-a adus aminte de vremea când fusese un persecutor al Bisericii. (El însuşi se descrie prin acelaşi verb în 1 Corinteni 15:9.) Aici prada nu este Biserica lui Cristos, ci caracterul lui Cristos. Urmăresc dragostea din zori şi până în noapte, ca să cunosc ce îi place şi ce evită. Mă înfrânez şi mă supun la tot felul de nevoinţe ca să ajung să pun mâna pe ea. Nu mă interesează să o văd moartă, ci ca să intru în contact cu ea. Dragostea nu este ca Yeti – omul zăpezilor, o fantasmă omenească. Dragostea este ceva real. Isus Cristos mi-a arătat că se poate trăi în felul acesta. Aşa că mă pun cu burta pe carte, adică Biblia, şi să învăţ de la exemplul antemergătorilor mei. Stau în veghe în ceasurile nopţii sau dimineaţa devreme ca să stau de vorbă cu Domnul.

Sunt motivat să duc acest tip de viaţă pentru că „dacă nu am dragoste nu sunt nimic”, dar şi pentru că „dacă am dragoste sunt ca Domnul”.

Încheiere:

Oare cum ar arăta familia noastră cu mai multă dragoste cheltuită acolo?

Cât de diferit ar fi locul nostru de muncă dacă cineva ar arăta acolo mai multă dragoste?

Ce nu s-ar mai face în adunarea noastră dacă ar fi mai multă dragoste autentică în jur?

1 Corinteni 13, Noua Traducere Românească

1 Dacă vorbesc în limbi omeneşti şi îngereşti, dar nu am dragoste, sunt un gong de aramă zgomotos sau un chimval zăngănitor.

2 Dacă am darul profeţiei şi înţeleg toate tainele

şi am toată cunoaşterea

şi dacă am toată credinţa, aşa încât să mute munţii, dar nu am dragoste, nu sunt nimic.

3 Dacă dau tot ce am şi dacă-mi dau chiar şi trupul să mă laud, dar nu am dragoste, nu câştig nimic.

4 Dragostea este răbdătoare, dragostea este plină de bunătate,

nu este invidioasă, dragostea nu se laudă, nu este mândră,

5 nu se comportă indecent, nu-şi urmăreşte propriile interese,

nu se supără, nu se gândeşte la rău,

6 nu se bucură de nedreptate, ci îşi găseşte bucuria în adevăr,

7 suportă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

8 Dragostea nu se sfârşeşte niciodată.

Cât priveşte profeţiile, ele se vor sfârşi;

cât priveşte limbile, ele vor înceta,

iar cât priveşte cunoaşterea, ea se va sfârşi.

9 Căci cunoaştem în parte

şi profeţim în parte,

10 însă, atunci când va veni ce este desăvârşit,

ceea ce există doar în parte se va sfârşi.

11 Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil, gândeam ca un copil;

când am devenit adult, am terminat cu lucrurile copilăreşti.

12 Acum vedem ca într-o reflecţie din oglindă,

însă atunci vom vedea faţă în faţă.

Acum cunosc în parte,

însă atunci voi cunoaşte aşa cum am fost şi eu cunoscut.

13 Acum deci rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Comentarii închise la Dragostea şi lucrările ei (1 Corinteni 13)

Din categoria 1Corinteni, Biserica

Capul și (ne)acoperirea lui (1Corinteni 11:2-16)

Introducere

Chiar şi fără să ne deschidem gura, noi comunicăm prin coafură, prin machiaj, prin îmbrăcăminte, prin gesturi. De multe ori, vorbirea vorbeşte exact opusul informaţiilor primite prin celelalte mijloace.

  • După opinia comentatorilor este, probabil, cel mai dificil text din NT.

Nu de puţine ori, interpretarea acestui text este piatra de încercare a comentatorilor şi teologilor, pentru că logica şi raţiune cedează adesea locul prejudecăţilor. Astfel, fragmentul 1Cor. 11:4-9 poate fi interpretat în mai multe feluri: (1) Text paulin, deci autoritativ; (2) Interpolare târzie, deci neautoritativ; (3) Text paulin, citând opinia corintenilor, deci neautoritativ. Versetul 10 este greu de interpretat pentru că „îngerii” sunt interpretaţi în moduri diferite (chiar ca şi predicatori itineranţi). La ce se referă „obiceiul” a cărui existenţă Pavel o neagă în celelalte biserici: argumentările în contradictoriu sau acoperirea capului?

  • Din păcate, este şi singurul text care aduce vorba despre practica (ne)acoperirii capului în închinarea din Biserică.

Mai există pasaje care vorbesc împotriva abuzurilor sau exagerărilor în purtarea părului (1Tim. 2:9-11, 1Pt. 3:3-4), dar despre acoperirea capului nu există altele în NT. Nici chiar VT nu ne oferă prea multe opţiuni care să ne ajute în clarificările necesare.

  • Opinia corintenilor este, din nou, citată şi, aşa cum am mai văzut şi în alte pasaje, opinia lor este o deformare a învăţăturii apostolice sau biblice.

Apostolul răspunde la întrebările corintenilor şi caută să le îndrepte cunoaşterea, adeseori folosind ironia pentru a-i sancţiona pe încrezuţii corinteni.

  • Interpretările acestui text sunt diferite.

(1)  Citim aşa cum scrie. Se ignoră orice contradicţie din text, sau între textul acesta şi altele din Biblie şi se susţine că femeile îşi acoperă capul în mod obligatoriu. Obiectul de îmbrăcăminte folosit variază în interpretarea noastră: fie este acelaşi obiect, după tradiţia evreiască (voalul), fie este unul corespunzător culturii în care trăim (şal, glugă, batic, pălărie, bentiţă etc.).

(2)  Obiceiul a expirat o dată cu cultura în care a apărut. Astăzi femeile dovedesc prin alte mijloace faptul că sunt căsătorite şi acestea sunt specifice culturii din care fac parte, de la un caz la altul.

(3)  Pavel combate o tradiţie pe care o respectau numai corintenii, motiv pentru care nu există nicio obligaţie de a indica în închinare autoritatea soţului asupra soţiei.

Fundamentul problemei

Clarificarea subiectului acoperirii capului în închinare nu a fost solicitată de corinteni. Subiectul este pus de Apostol în scrisoare, fiind printre acele teme pe care le-a auzit de la mesagerii corintenilor că ar avea loc în adunare şi stârnea diviziune. Din acest motiv, Pavel abordează diplomat subiectul: „Vă laud pentru că întotdeauna vă amintiţi de mine şi ţineţi tradiţiile (paradosis) aşa cum vi le-am încredinţat” (v. 1). Finalul pericopei concluzionează: „noi nu avem un asemenea obicei (sunetheia) nici bisericile lui Dumnezeu” (v. 16).

Contrastul apare imediat prin conjuncţia „dar” şi expresia „vreau să ştiţi”, tipică instruirii dată corintenilor, care lansează principiul: „Cristos este capul bărbatului, bărbatul este capul femeii, iar Dumnezeu este capul lui Cristos” (v. 3). Se susţine astfel că relaţia dintre bărbat şi femeie este similară celei existente între Dumnezeu şi Cristos şi între Cristos şi bărbat. În ce fel îşi îndeplineşte fiecare dintre aceste persoane rolul de cap pentru celelalte? Ca şi centru de comandă? Ca şi ultimă autoritate? Ca şi sursă a deciziilor?

Din celelalte texte pauline care vorbesc despre relaţia dintre soţie şi soţ, înţelegem că soţia datorează soţului ei supunere, aşa cum copiii le datorează – părinţilor lor, iar sclavii – stăpânilor lor (Ef. 5:21-6:9). Ascultarea acestora nu este absolută şi necondiţionată, ci trebuie să fie controlată de „frica de Cristos” şi compensată de dragostea celorlalţi. Aşadar soţul este capul soţiei în sensul ascultării datorate. Alte texte mai târzii susţin acelaşi principiu: Tit 2:5, 1Tim. 2:11-15.

Ce este vălul?

Obiect de îmbrăcăminte care acoperă capul şi care ascunde ochii şi gura. Putea fi folosit atât de bărbaţi cât şi de femei în diverse circumstanţe.

În textul din 1Corinteni 11 se vorbeşte despre „ceva căzând de pe cap” (v. 4), se vorbeşte despre „cap acoperit” (v. 6) şi despre „acoperitoare” (periballaion) (v. 15). Pavel a mai vorbit despre văl când Moise şi-a protejat faţa de slava care strălucea de pe faţa sa, kalluma epi to prosopoon (2Cor. 3:13-16), toate apariţiile acestui termen fiind aici.

Pentru a avea un răspuns clar asupra purtării vălului trebuie să vedem cum se integrează această învăţătură cu învăţătura VT şi a NT.

Cât de mult converge învăţătura din v. 4-9 cu învăţătura Bibliei şi A apostolului Pavel?

Versetele 4-9 oferă sfaturi practice pentru acoperirea capului de femei sau neacoperirea capului de bărbaţi, pe baza unui raţionament care merge astfel:

  1. Capul bărbatului este Cristos, bărbatul este chipul şi slava lui Dumnezeu.
  2. Dacă se închină lui Dumnezeu cu capul acoperit îşi necinsteşte capul.
  3. Bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul.

Similar pentru o femeie, raţionamentul este după cum urmează:

  1. Capul femeii este bărbatul, femeia este slava bărbatului.
  2. Dacă se închină lui Dumnezeu cu capul neacoperit îşi necinsteşte capul.
  3. Femeia trebuie să-şi acopere capul.

Constatăm o diferenţă majoră în purtarea femeii faţă de a bărbatului deşi fundamentul raţionamentului este acelaşi. Ca reflecţie a slavei lui Dumnezeu, bărbatului îi este interzis să se acopere, dar femeii, ca reflecţie a reflecţiei îi este obligatoriu să se acopere. „Capul” femeii este inferior „capului” pe care îl are bărbatul, dar din partea ei se cere să ascundă o slavă inferioară, slavei reflectate de bărbat. Cum se face că ceea ce este cinstire din partea bărbatului este necinstire din partea femeii?

Argumentul suplimentar pentru această stare de lucruri este derivat tot din istoria creaţiei: femeia a fost făcută din bărbat şi nu invers, femeia a fost făcută pentru bărbat şi nu invers (1Cor. 11:8-9). Prin urmare se susţine că prin originea şi scopul creării sale, femeia este inferioară bărbatului.

Aceste argumente sunt contrazise chiar în textul nostru. Afirmaţia din v. 11 începe cu expresia „cu toate acestea” şi dă răspuns la v. 8-9. E adevărat că femeia a fost făcută din bărbat, dar alţi bărbaţi nu se mai pot face decât dacă vin din femeie. Aşadar dacă Adam a fost superior Evei, pe baza aceluiaşi argument, toţi bărbaţii născuţi din fiicele Evei sunt inferiori Evei şi mamelor lor. Dacă este să considerăm superioritatea noastră în funcţie de originea noastră, originea Evei este cu 5 minute mai aleasă decât a lui Adam, pentru că Adam a fost făcut din lut, dar Eva din coasta lui Adam. Desigur diferenţa este falsă, pentru că amândoi sunt făcuţi din ţărână, şi tot în ţărână se întorc.

Este adevărat că femeia a fost făcută pentru bărbat, dar bărbatul fără femeie a fost incomplet, nedesăvârşit. Fără „ajutorul potrivit” bărbatul era neajutorat. Împreună ca bărbat şi femeie, au primit misiunea de a stăpâni pământul populându-l şi exersând administrarea sa în Eden. Aşadar femeia a fost făcută pentru bărbat ca şi singura fiinţă complementară şi compatibilă lui. În ultimă instanţă, atât bărbatul cât şi femeia vin din Unul singur, adică din Dumnzeu.

Afirmaţia din v. 7, cum că femeia este slava bărbatului, iar bărbatul este slava lui Dumnezeu este contrazisă şi ea. Textul din Geneza 1:26-27 şi 5:1-2 mărturiseşte că bărbatul şi femeia, ca un întreg, au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu numai bărbatul. Nu despre femeie se spune că a fost creată după chipul lui Adam, ci despre Set, fiul născut lui Adam şi Evei (Gen. 5:3).

În plus, dacă este ceva slăvit nu este ascuns, ci este înfăţişat, este scos la lumină. Pavel meditează la imaginea trupului atunci când gândeşte la realitatea complexă a Bisericii. Principiul absolut evident, pe care nimeni nu îl putea contrazice, era că părţile atractive ale trupului nu necesită nici împodobire şi nici acoperire, pe când cele mai puţin atractive au nevoie de artificii de acest tip (1Cor. 12:23-24). Înţelegem că bărbatul este slava lui Dumnezeu şi din acest motiv el nu are nevoie să-şi acopere capul în închinare înaintea Domnului. Când Moise, reflectând slava lui Dumnezeu, s-a întors printre oameni, tocmai el a avut nevoie de acoperirea capului şi a feţei. Cum se face atunci că, din moment ce femeia este slava bărbatului are nevoie de acoperire a capului în închinare? Cumva din cauza celorlalţi bărbaţi din adunare, sau din cauza îngerilor? Vom reveni la v. 10 mai târziu.

Tot Pavel ne învaţă că soţul nu este stăpân peste trupul său, ci soţia lui. Tot la fel, trupul soţiei este în grija soţului (1Cor. 7:4). De aici decurge şi principiul egalităţii dintre cei doi soţi, aşa cum nici evreii şi nici neevreii nu îl practicau. Prin faptul că soţul nu are obligaţia acoperirii capului aşa cum are femeia, soţul are mai multă libertate în purtare decât femeia. Este posibil ca principiul stăpânirii partenerului să fie aplicat doar în problemele intimităţii, în timp ce acoperirea capului să fie aplicată doar în chestiunea închinării publice. Totuşi, din moment ce femeia datorează ascultare bărbatului, atunci de ce nu este bărbatul responsabil a decide pentru soţia sa cum să se prezinte în public? De ce trebuie să fie o uniformizare?

Afirmaţia din v. 5-6 cu privire la acoperirea capului de către femeie este contrazisă de învăţătura din v. 13 şi 15. În v. 5-6 citim că femeia are următoarele opţiuni: (1) îşi acoperă capul, (2) îşi taie / rade părul şi se poartă rasă. Opţiunea purtării părului neacoperit este cu totul exclusă. În v. 15 citim, însă: „părul femeii este slava ei” şi „părul femeii este dat ca învelitoare”. Aşadar părului capului este suficient ca învelitoare pentru ea. La fel cum femeia este slava bărbatului, părul de pe cap este slava femeii. Diferenţa dintre sexe nu era atât de radicală în VT în privinţa purtării părului (lung) şi al acoperirii capului.

În vechime femeile îşi acopereau capul şi faţa cu un văl în prezenţa bărbaţilor din afara familiei (Gen. 24:65). Miresele îşi acopereau capul şi faţa pe toată durata ceremoniei. Aşa se face că Iacov nu a ştiut că socrul său i-a dat-o pe Leea nu pe Rahela (Gen. 29:23). Prostituatele se protejau ascunzându-şi identitatea, adică acoperindu-şi faţa (Gen. 38:15-16).

Chiar şi bărbaţii puteau să-şi acopere capul de soarele arzător al zilei, sau de roua dimineţii. Profeţii erau cunoscuţi prin purtarea unor articole îmbrăcăminte specifice, cel mai probabil mantia cu glugă, cum a fost cazul lui Samuel, a lui Ilie şi Elisei (1Sam. 28:14; 1Regi 19:13; 2Regi 2:14). Preoţii trebuiau să-şi acopere capul cu un turban (Lev. 8:9, 13; Ez. 44:18).

Acoperirea capului neuns, chiar şi a feţei, purtarea părului nepieptănat este asociată cu bocetul, după cum ne arată David şi oamenii retrăgându-se dinaintea lui Absalom (2Sam. 15:30-32), sau Ezechiel bocindu-şi soţia (Ez. 24:17-18).

În ce priveşte părul lung, în Orient se obişnuia purtarea părului lung atât de femei cât şi de bărbaţi, probabil scurtat din când în când. Absalom avea un păr deosebit de des şi frumos (2Sam. 14:26). Preoţilor li se interzicea să-l tundă vreodată. Chiar şi în doliu aveau datoria ca să îl poarte ordonat (Lev. 10:6; 21:10). Ezechiel purta părul lung (Ez. 8:3). Nazireii îl tundeau la sfârşitul consacrării lor (Num. 6:5). Aşa face şi Ap. Pavel, pentru a respecta rânduielile mozaice (F. ap. 18:18; 21:23-24). Bărbaţii purtau şi barbă ca semn al demnităţii.

Talmudul evreiesc interzicea femeii să-şi taie părul şi să iasă din casă cu capul şi cu faţa neacoperite. Purtarea ei trebuia să se asemene cu a bocitorului pentru că era considerată inferioară bărbatului. Aşadar practica din acoperirii capului (v. 4-9) este mai apropiată de practica iudaică, susţinută de interpretarea rabinică a Legii lui Moise, decât de mărturia VT.

Dar care era practica obişnuită în lumea greco-romană? Ca şi în alte circumstanţe, Pavel recurge şi de această dată la cunoştinţele naturale şi la bunul simţ, ocazie cu care corintenii sunt invitaţi să recunoască evidenţele: „Judecaţi voi singuri!” (v. 13-14). Ce încerca să spună Pavel prin v. 13 şi 14. În versiunile româneşti ale Bibliei, la fel ca şi în multe alte versiuni moderne, versetele sunt redate ca întrebări retorice, adică răspunsul este evident, adică inversul formulării interogative: nu este potrivit ca o femeie să se roage lui Dumnezeu fără să aibă capul acoperit, este o ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung şi este o onoare pentru o femeie să poarte părul lung.

Din păcate pentru noi, în greceşte nu se foloseau semnele de punctuaţie ca să putem demonstra fără nicio îndoială că aceste trei formulări erau întrebări. Întrebările se realizau cu ajutorul pronumelor sau particulelelor interogative. Din păcate nu avem niciuna dintre acestea. Intonaţia este o chestiune subiectivă pe care nu o putem verifica.

Exemple:

Poţi să mergi! (permisiune)

Poţi să mergi? (îndoială)

Poţi să mergi!! (jubilare)

Găsim, în schimb, că particulele folosite pentru a deschide primele două formulări se găsesc în NT în afirmaţii nu în interogaţii. Astfel expresia „este potrivit” apare în alte două contexte ca afirmaţii (Mt. 3:15; Ev. 2:10). Particula negativă  οὐδὲ (nici, niciun, nici chiar) de la începutul v. 14 se foloseşte numai în afirmaţii nu în interogaţii.

Chiar dacă aceste trei formulări ar fi întrebări retorice, ceea ce nu este cazul, răspunsul la care ne obligă ele ar fi fost: „NU” pentru că Pavel şi-a invitat cititorii „să judece pentru ei”. În plus, oare în ce fel ar putea să ne înveţe firea să purtăm părul scurt, într-o lume în care purtarea părului era un semn al statutului social şi varia de la o cultură la alta, sau chiar de la o epocă la alta în cadrul aceleiaşi culturi. Cum se putea promova o diferenţă în purtarea părului şi a acoperirii capului în închinare între bărbaţi şi femei, din moment ce nu exista una distinctă nici în VT, nici în societate. Cum se putea baza Pavel pe un argument atât de slab pentru a susţine cu fermitate ceva?

În VT, distincţia dintre femeie şi bărbat se făcea după haine nu după coafură (Deut. 22:5). Este interesant că printre puritanii care citeau KJV, o versiune care traduce versetele acestea ca şi cum ar fi o ruşine pentru bărbaţi să poarte părul lung, exista moda ca bărbaţii să poarte părul lung.

Ce înţelegem din v. 10? Întâi se poate vedea că versetul cu pricina se află în miezul textului nostru, adică atenţia este atrasă înspre el. Întâi, să vedem ce spune acest verset.

διὰ τοῦτο ὀφείλει ἡ γυνὴ ˹ἐξουσίαν ἔχειν ἐπὶ τῆς κεφαλῆς διὰ τοὺς ἀγγέλους.

Din acest motiv, femeia să aibă autoritate asupra capului, din pricina îngerilor.

Se poate înţelege că „din acest motiv” este explicată prin „din pricina îngerilor”.  Expresia „a avea autoritate peste ceva” înseamnă că lucrul peste care ai autoritate se supune ţie. Exact aceeaşi expresia se foloseşte pentru Domnul Isus care are autoritate peste demoni (Luca 9:1), sau pentru creştinul biruitor care primeşte autoritate peste popoare (Ap. 2:26), călăreţul apocalipsei primeşte autoritate peste o pătrime din pământ (Ap. 6:8). Alte persoane primesc autoritate în Apocalipsa (13:7, 14:18, 16:9).

Termenul „semn” este introdus de traduceri, dar el nu există în original şi nici nu este necesar pentru că a avea autoritate înseamnă exact opusul lui a te supune autorităţii. A avea autoritate peste capul tău înseamnă a avea dreptul să te porţi cu capul tău cum doreşti. Dacă s-ar fi spus că bărbatul are autoritate asupra capului săi, am fi putut înţelege că bărbatul decidea pentru femeie ce să facă şi în privinţa părului sau a acoperirii capului ei. Dar aici se spune în mod clar că femeia are această autoritate.

Am fi vrut să ştim mai multe despre ce înţelegea Pavel prin expresia „din pricina îngerilor”, dar nu putem. Din moment ce creştinii îi vor judeca pe îngeri (oare femeile sunt excluse?), cum am aflat tot de la Pavel (1Cor. 6:3), atunci de ce nu putem să decidem noi înşine pentru o chestiune secundară ca acoperirea capului? Este cumva acoperirea capului un principiu care coboară de la origini ca şi Sabatul? Dacă da  de unde? Dacă este atât de important de ce nu aflăm de nicăieri în mod suficient de clar?

Concluzii.

Am avut un text greu şi este normal să ne întrebăm la ce folos un astfel de mesaj. Pentru ce ne-am supus la o asemenea suferinţă? Totuşi, dintr-un asemenea text putem învăţa câteva lucruri.

(1) Nu toate textele biblice sunt suficiente de clare şi fără echivoc aşa cum ni le dorim noi. Epistolele sunt de regulă clare, deci mai uşor de înţeles. Aici avem o excepţie. Acoperirea capului  era una dintre problemele care a stârnit diviziune în Biserica din Corint. Pavel îi dă răspuns în această pericopă. Sunt convins că dacă ar fi scris astăzi cu toate facilităţile şi tehnica de care ne bucurăm noi, Pavel ar fi reuşit să transmită un mesaj mult mai clar, care să nu ridice atâtea întrebări şi neclarităţi. În acelaşi timp sunt convins că fraţii din Corint au ştiut să facă diferenţa dintre opinia lor citată de Pavel, şi învăţătura apostolică, la fel cum şi noi suntem capabili să facem această distincţie într-un discurs.

(2) Biserica primară nu a fost grădina Edenului. Şi acolo au fost probleme şi s-au rezolvat prin învăţătură şi, la nevoie, prin mustrare şi excludere. Din toate cele prezentate mai sus înţelegem că v. 3-9 sunt în opoziţie cu învăţătura VT şi cu învăţătura apostolică şi reprezintă concepţia corintenilor cu privire la acest subiect. Practica acoperirii capului promovată în Corint copia modelul evreiesc în Biserică, dar Pavel nu îl acreditează. Corintenii aveau principiile corecte dar au extras aplicaţii greşite. În Bisericile din veacul apostolic existau practici diferite. Promovarea lor la nivel universal trebuia autorizat de apostoli. Acoperirea capului nu figurează printre rânduielile apostolice pentru argumentele prezentate deja şi pentru faptul că sunt contrazise nişte principii biblice fundamentale. De aceea Pavel încheie, atrăgându-le atenţia că se luptă pentru ceva ce nu are fundament apostolic şi nici nu este promovat în bisericile lui Dumnezeu (v. 16). Finalul acestui argument seamănă cu cel oferit de Pavel pentru manifestarea darurilor spirituale (1Cor. 14:36-37).

(3) Inerţia interpretării tradiţionale ne poate împiedica să mai acceptăm alte opţiuni, oricât de evidente ar fi ele. Deşi putem fi legalişti în privinţa purtării de către femeie a unui obiect de îmbrăcăminte pe cap, nu părem a fi la fel de interesaţi de natura lui şi de inima (la care şi Dumnezeu se uită) persoanei care îl poartă.

„Aşadar, toţi cei ce suntem maturi să avem acelaşi gând! Iar dacă gândiţi diferit cu privire la vreun lucru, Dumnezeu vi-l va clarifica. Însă în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să trăim la fel! Urmaţi exemplul meu, fraţilor, şi uitaţi-vă cu atenţia la cei care trăiesc după exemplul pe care vi l-am dat. Căci v-am spus deseori şi vă mai spun şi acum, plângând, că sunt mulţi care trăiesc ca duşmani ai crucii lui Cristos.” (Flp. 3:15-17 şi urm.)

Alături de comentariile consultate, am găsit folositor studiul lui Thomas Schirrmacher, Paul in Conflict With the Veil: An Alternative Interpretation of 1 Corinthians 11:2-16 (Nurnberg, VTR, 2002).

Comentarii închise la Capul și (ne)acoperirea lui (1Corinteni 11:2-16)

Din categoria 1Corinteni, Biblia şi societatea, Biserica

Individualismul şi cunoaşterea de Dumnezeu (1Corinteni 8-10)

Problema căreia Ap. Pavel îi dă rezolvare în aceste capitole este participarea la mesele festive ocazionate de sărbătorile păgâne şi organizate la templele păgâne, care presupunea consumarea cărnii consacrate idolilor. Formularea de la începutul cap. 8 „cu privire la ceea ce este jertfit idolilor” sugerează că Biserica din Corint a cerut clarificări, pentru că şi în această privinţă aveau opinii diferite.

Răspunsul este elaborat şi integrează câteva secţiuni care merită să fie precizate de la bun început ca să înţelegem argumentul paulin:

  1. Evaluarea realităţii din Corint cu aprecieri asupra cunoaşterii (8:1-13)
  2. Apărarea slujirii apostolice şi a modului ales de Pavel pentru a se raporta la adunarea corintenilor (cap. 9).
  3. O introspecţie în istoria idolatriei lui Israel (10:1-11).
  4. O cunoaştere nouă asupra idolatriei ca părtăşie cu demonii la mesele templelor păgâne (10:12-22).
  5. O cunoaştere nouă asupra urmăririi binelui comun (10:23-33).
  6. Concluzie: „Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos!” (11:1).

Învăţătura, chiar şi în Biserică, are a face cu cunoaşterea. Noi predicăm în Biserică pentru a avea cunoaştere despre Dumnezeu, şi nu orice fel de cunoaştere ci din aceea mântuitoare. Nu putem să ne strângem împreună doar ca să avem o experienţă de moliciune şi încălzire a inimii, emoţii şi sentimentalisme. Acestea se pot întâmpla pentru că suntem fiinţe umane descrise şi de sentimente, dar ca închinători nu trebuie să aservim sentimentelor toate realităţile din jurul nostru, cu atât mai puţin închinarea publică a Bisericii. Cine se lasă condus de impulsurile emoţiilor sale nu primeşte note prea bune din partea societăţii, pentru că este supus erorilor mai mult decât oricare altul. „Urmează-ţi inima!” este sloganul hollywoodian care a ajuns să ne intoxice minţile şi să conducă la libertinism şi imoralitate. Creştinii nu cred în dragostea care vine şi pleacă în căsnicie, ci în dragostea care este educată să rămână.

Cunoaşterea de Dumnezeu este esenţială pentru creştinismul predicat de Pavel:

  • „ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este descoperit în ei” (Rom. 1:19)
  • „noi am primit Duhul care vine de la Dumnezeu ca să putem cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu” (1Cor. 2:12).
  • „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui” (Flp. 3:10).
  • „noi răsturnăm argumentele şi orice înălţime semeaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.” (2Cor. 10:5)
  • „mă rog … să pricepeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere” (Ef. 3:18-19).

Cunoaşterea aceasta nu este una care se rezumă la o înţelegere intelectuală, o cunoaştere de dragul cunoaşterii, ci este una care pune bazele unei relaţii interpersonale, de comuniune şi reciprocitate cu Dumnezeu. Problema cunoaşterii este capitală pentru învăţătura oferită de Ap. Pavel adunării din Corint. Ap. Pavel foloseşte tot felul de termeni din domeniul cunoaşterii şi formulări de tipul „ştiţi” – „nu ştiţi?”. Preocuparea corintenilor pentru cunoaştere este în afara oricărei îndoieli, pentru că încă de la început Apostolul recunoaşte că „aţi fost îmbogăţiţi în … orice fel de cunoaştere” (1:5). Cunoaşterea pe care o aduce Duhul lui Dumnezeu Îl priveşte pe Isus Cristos şi este superioară cunoaşterii din lume (1:19-25, 2:10-16, 3:18-20).

Capitolul 8 începe cu recunoaşterea faptului că în Biserica din Corint existau mulţi care considerau că au o cunoaştere înaltă cu privire la Dumnezeu (v. 1). Pavel nu este mulţumit de nivelul cunoaşterii lor, motiv pentru care le administrează o lecţie de adevărată cunoaştere care se poate rezuma în şase puncte, ce surprind tot atâtea probleme datorate individualismului:

  1. Mândria: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce smerenie (8:1-2).
  2. Superficialitate: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se subordonează iubirii de Dumnezeu (v. 3).
  3. Erezia: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este o dreaptă cunoaştere (8:4-6).
  4. Dezinteresul pentru fraţi: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se supune iubirii frăţeşti (8:7-13, 10:23-33).
  5. Neconformarea: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu urmează modelul apostolic (cap. 9, 11:1).
  6. Snobismul: Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este învăţabilă (10:1-22).

Să le luăm pe rând.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce smerenie (8:1-2).

„Informaţia este putere”, spune un slogan contemporan. Tot la fel cunoaşterea poate crea senzaţia de autoritate şi superioritate faţă de cei care nu o au defel sau în aceeaşi măsură. Totuşi, cunoaşterea este o practică obositoare ce nu are sfârşit ne avertizează eclesiastul (Ecl. 1:13), iar experienţa noastră o confirmă.

Reversul învăţării este delăsarea, bine exprimată de o falsă gradaţie, populară printre toţi studenţii, nu numai cei din Oxford: „Cu cât învăţ mai mult, cu atât am mai mult din care să uit. Cu cât uit mai mult, cu atât ştiu mai puţin. Dacă ştiu atât de puţin, de ce să mă mai obosesc să învăţ?”

Apostolul invită la o adevărată cunoaştere, dar care să nu divizeze adunarea pe clase şi niveluri, care să nu cultive mândria, ci smerenia, pentru că adevărata cunoaştere de Dumnezeu aduce realizarea măreţiei lui Dumnezeu şi a nimicniciei omului. Pavel revine la această idee, atunci când afirmă că „dacă aş avea toată cunoaşterea, dar nu am dragoste, nu sunt nimic” (13:2), pentru că dragostea „nu este invidioasă,  nu se laudă, nu este mândră, … nu-şi urmăreşte propriile interese …” (13:4-6). Cunoaşterea adevărată nu este compatibilă cu mândria pentru că cine umblă prin Duhul nu se îngâmfă, nu provoacă şi nu invidiază (Gal. 5:25-26).

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se subordonează iubirii de Dumnezeu (v. 3).

Cunoaşterea de Dumnezeu trebuie să conducă la întâlnirea cu Dumnezeu. Poţi studia pe Dumnezeu în laborator fără să te întâlneşti cu Creatorul? Poţi studia Cuvântul lui Dumnezeu fără să te întâlneşti cu Dumnezeu care S-a revelat? Poţi studia urmele intervenţiei lui Dumnezeu în istorie, fără să te întâlneşti cu Cristosul întrupat? Da! Da! Da! Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este cea care Îl întâlneşte pe Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu garantează faptul că şi Dumnezeu ne va cunoaşte, adică face cunoştinţă cu noi.

Cât de mult rezonează cuvintele lui Pavel cu ceea ce ne învăţa Domnul Isus prin Evanghelia după Ioan: „Dacă mă iubeşte cineva, va iubi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi, iar Noi vom veni la El şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Ap. 3:20)

Tot corintenilor, Pavel le atrage atenţia că nu mai Îl cunoaştem pe Cristos în felul lumii, pentru că suntem o nouă creaţie. Mai mult chiar, noi înşine suntem cunoscuţi de Dumnezeu (2Cor. 5:11-17). Acelaşi Apostol găseşte o strânsă legătură între moralitate şi prietenia lui Dumnezeu când concluzionează un prim avertisment trimis lui Timotei cu privire la erezia din Biserică: „temelia lui Dumnezeu rămâne fermă, având sigiliul acesta: «Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui» şi «Oricine rosteşte Numele Domnului trebuie să se îndepărteze de nedreptate» (2Tim. 2:19). Aceste sigilii sunt convergente cu plăcuţa pusă pe turbanul marelui preot pe care scris: «Sfânt Domnului».

Uneori am mai auzit urarea aceasta: «Iubească-te Domnul!» Poate că am putea să o transformăm în: «Cunoască-te Domnul!» ca să fim mai precişi biblic, pentru că iubirea lui Dumnezeu este un lucru sigur.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este o dreaptă cunoaştere (8:4-6).

Dacă nu ne putem permite luxul să credem orice informaţie, cu atât mai mult nu ne putem permite să dăm sau să primim orice învăţătură. Predicatorii au responsabilitate faţă de Dumnezeu, înaintea Căruia orice învăţător va da socoteală (1Cor. 3:10-17; cf. Iacov 3:1). Învăţătura trebuie să fie a lui Cristos, pentru că circulă prin popor şi învăţăturile dracilor. Învăţăturile Bisericii trebuie întemeiate pe învăţătura sănătoasă şi nu pe învăţăturile oamenilor. Învăţăturile trebuie măsurate cu dreptarul (Rom. 6:16), cu standardul învăţăturii apostolice (F. Ap. 2:42).

În privinţa idolilor învăţătura trebuia să fie corectă: un idol este o imagine neînsufleţită fără nicio valoare, alta decât materialul din care este confecţionat. Tot la fel se poate spune despre icoane: ele pot fi obiecte de patrimoniu ca obiecte de artă ce se află, dar nu au nicio altă valoare. Dumnezeu este unul Singur şi pe Acela nu L-a văzut nimeni. Dumnezeu Tatăl este Creatorul şi toţi oamenii, cu atât mai mult creştinii, trăiesc pentru slava Lui (10:31). Tot la fel există un singur Domn, Isus Cristos, şi toate se ţin prin El. Acestea sunt doctrine foarte importante şi nu se poate face rabat la ele.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se supune iubirii frăţeşti (8:7-13, 10:23-33).

Conflictul din Corint exista şi la Roma (vezi Romani 14-15) şi îi avea ca protagonişti pe creştinul tare şi pe creştinul slab, desigur două tipare care îşi avea reprezentanţi în aceste comunităţi creştine. Pentru că am auzit adesea invocat argumentul creştinului mai slab este foarte important să clarificăm identitatea lui. Deci, cine este creştinul mai slab despre care vorbeşte Ap. Pavel? Când vorbeşte despre responsabilitatea sa de a fi relevant tuturor ascultătorilor săi, în 9:19-23 Pavel precizează patru categorii de ascultători: iudei, cei ce sunt sub Lege, cei ce sunt fără Lege şi cei slabi. Este clar că primele două categorii reprezintă una şi aceeaşi clasă, adică pe evrei. Tot aşa ultimele două categorii reprezintă o altă clasă, pe cea a neevreilor. Din capitolul 8 aflăm că aceştia „mai slabi” sunt creştini care nu sunt convertiţi de mult timp, deoarece până nu demult erau obişnuiţi cu idolii, şi au o conştiinţă mai puţin educată şi mai vulnerabilă (8:7). Ei sunt uşor deturnaţi de la convingerile lor, când îi văd pe creştinii maturi făcând altfel decât cred ei că ar fi bine (8:10). Ei sunt creştini, fraţi în Domnul ai celor maturi, şi pot ajunge într-o mare încurcătură văzând purtarea celor maturi (8:11). Preluând exemplul fraţilor mai mari, ei ajung să facă anumite lucruri fără să le înţeleagă sau să fie de acord cu ele, motiv pentru care conştiinţa este rănită (8:12), după ce au fost greu încurcaţi, adică s-au poticnit în fraţii lor (8:13). Aşadar, cel mai slab este fratele neevreu convertit de curând din păgânism. Cel mai slab nu este fratele vechi în credinţă şi întârziat în maturitate, care ar fi trebuit să ajungă în stare să-i înveţe pe alţii. Cel mai slab nu este nici necreştinul, nici membrul neconvertit al familiei creştine, nici creştinul de curând convertit şi foarte relaxat în ce priveşte standardul credinţei sale.

Convingerea cu privire la existenţa unui Singur Dumnezeu şi a unui singur Mântuitor – Isus Cristos – era comun împărtăşită de fraţii din Corint. Consecinţele acestei convingeri erau, totuşi, diferite: unii corintieni aveau libertatea de a mânca din hrana consacrată idolilor, iar alţii nu aveau această libertate. Ce sacrificăm când manifestarea aceloraşi doctrine ne despart: relaţiile, doctrina, sau libertatea? Când cunoaşterea de Dumnezeu mă eliberează de prejudecăţi nu înseamnă că voi trăi liber de acestea doar de dragul libertăţii mele. Din contră, libertatea mea o voi sacrifica mai detaşat, pentru că un om eliberat de Cristos, cum sunt eu, oricum nu este liber, ci este robul lui Cristos (1Cor. 7:22).

Ce soluţii există pentru medierea unor asemenea conflicte? În primul rând există posibilitatea dialogului, a confruntării între cei care au hotărât în inima lor în mod diferit. Apoi există nevoia de învăţătură. Dacă este să se facă o mediere între părţi este evident că cel liber renunţă la libertatea lui de dragul celuilalt. Este foarte probabil că direcţia va fi înspre legalism şi nu liberalism. Liberalismul este adus de cei care s-au săturat de rânduieli, ca scuză pentru o trăire lejeră după tiparele lumii, ca să nu ofensăm prea tare sau să-i şocăm pe necredincioşi. Este interesant că fraţii mai slabi din vremea lui Pavel erau mai riguroşi şi mai scrupuloşi în deciziile lor cu privire la păgânismul din care au plecat decât creştinii maturi şi decât creştinii contemporani. Presiunea care există pe biserici pentru liberalizarea practicilor creştine nu derivă de la dorinţa creştinilor maturi de a se acomoda rigurozităţii noilor convertiţi, ci presiunii de a nu ofensa nişte convertiţi de formă, care nu au părăsit niciodată păgânismul de care trebuiau să se convertească. Pentru siguranţa relaţiilor din comunitate putem ajunge ca să precizăm prescripţiile dogmatice şi prescripţiile doctrinare pe care le împărtăşim, uneori poate chiar şi obiceiurile practice care decurg din cele dintâi.

Pavel aprecia că o adunare creştină ce are o pasiune pentru cunoaşterea de Dumnezeu corect înţeleasă se limitează în libertatea sa de dragul acomodării acestor fraţi mai tineri, cu o conştiinţă mai neîncercată, pentru a le permite să se consolideze în credinţă prin biruinţe repetate asupra ispitelor şi să se consolideze în obiceiuri noi alese şi evlavioase. Aceasta ar fi însemnat că creştinii maturi şi-ar fi pus standarde şi mai stricte: a nu mânca deloc carne, a nu mai trece pe la magazinele şi restaurantele templelor păgâne şi chiar a refuza mâncarea unui prieten dacă era anunţat cu privire la originea ei. Principiul era ca libertatea mea să nu dea prilej de judecată din partea celor necredincioşi sau de cădere din partea celor slabi. „Să nu fiţi pricină de poticnire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu, aşa cum dealtfel încerc şi eu, în toate lucrurile să plac tuturor necăutând folosul meu, ci al multora, pentru a fi mântuiţi!” (10:32-33).

Să luăm ca exemplu consumul de alcool. Scriptura nu interzice cu desăvârşire consumul de alcool, dar este împotriva alcoolismului, al intoxicării alcoolice. Unii creştini nu au renunţat la consumul limitat de vin, dar pentru creştinii care s-au convertit din alcoolism, această libertate îi poate atrage înapoi în vechile păcate. Dacă un asemenea creştin îl vede pe fratele său degustând sau consumând vin în altă împrejurare decât la Masa Domnului, poate ajunge să creadă că nu este nicio problemă să consume alcool în mod echilibrat, chiar dacă a făcut la convertire un jurământ că nu va mai consuma niciodată. O dată reînvăţat cu consumul, va ajunge uşor să abuzeze de el.

Un alt exemplu ar fi participarea la festivităţi unde se consumă alcool. Fratele Mihaly Cornea, misionarul întemeietor al mişcării baptiste din România, refuza să meargă la ospeţe, adică festivităţi unde se consuma alcool, pentru a nu fi pricină de poticnire pentru fraţii mai tineri în credinţă, dar nici nu accepta la botez pe oamenii care nu au lepădat consumul de alcool sau de tutun. Creştinii pot avea libertatea de a participa la bucuria semenilor pentru că au convingerea că fiecare dă socoteală personal înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, un frate mai slab care s-a hotărât să nu se expună la asemenea festivităţi poate fi deturnat de la hotărârile şi jurămintele sale, dacă va vedea un frate mai matur în credinţă. Drept urmare va accepta să participe călcându-şi pe conştiinţă, pentru ca mai apoi poate să ajungă să consume alcool şi să se întoarcă la vechile păcate.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu urmează modelul apostolic (cap. 9, 11:1).

Ca Apostol, Pavel avea dreptul de a fi întreţinut de bisericile pe care le slujea. Învăţătura era naturală, până şi bunul-simţ o susţinea. Mai mult, însă, învăţătura era revelată, pentru că aşa învăţa şi Biblia. Pavel era conştient că predicarea Evangheliei era o datorie necondiţionată de primirea unui ajutor material din partea Bisericii, pentru că darul şi chemarea erau de la Dumnezeu, la fel cum era şi trupul consacrat lui Dumnezeu prin celibat. Pavel se imagina un concurent în arenă care se supunea la antrenamente şi privaţiuni doar de dragul răsplătirii, care venea în urma câştigării cursei, cu condiţia să nu fi fost descalificat.

  1. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu se lasă instruită (10:1-22).

Ştiau corintienii câte ceva, dar nu ştiau destul. Doctrina despre Dumnezeu şi doctrina despre Cristos erau corecte. Ei aveau probleme cu doctrina despre Duhul Sfânt. Aici, însă, Pavel mai adaugă ceva cunoaşterii lor. Aşa cum le spunea şi tesalonicenilor că ar dori că completeze la credinţa lor (cf. 1Tes. 3:10), Pavel doreşte să adauge cunoaşterii corintienilor ceva cunoştinţe despre lumea spirituală. Pentru aceasta evreii generaţiei lui Moise sunt luaţi ca exemplu. Uluitor! Faptul că au băut din apa izvorâtă în mod miraculos din stâncă şi au mâncat din mană a însemnat părtăşia cu Cristos, nu pentru că îngerul care îi însoţea era Cristos ci pentru că Stânca şi mana Îl prefigurau pe Cristos Însuşi. Idolatria lor şi desele lor răzvrătiri aduceau atingere lui Dumnezeu şi, implicit, lui Cristos, pentru că poporul Israel este continuat de poporul lui Dumnezeu din NT. Continuitatea dintre popoare face ca experienţa unuia să fie cuantificată în termenii specifici celuilalt. Răzvrătirea faţă de conducerea lui Moise este, de aceea, ca şi răzvrătirea faţă de Cristos.

Îndemnul de a fugi de idolatrie, pentru că este o ispită care poate fi înfrântă  (10:12-13), se aplică creştinilor tocmai în conjunctura în care se aflau corintenii. Părtăşia la Masa Domnului era o părtăşia a credincioşilor cu Dumnezeu. Tot la fel, consumarea din alimentele consacrate idolilor este o părtăşie cu cultul divinităţii respective. Din moment ce Dumnezeu nu se asociază cu idolatria, cultul păgân este închinat unui demon. Prin urmare, creştinii care consumă din alimentele închinate idolilor se află în postura imposibilă şi de neacceptat de a se închina şi lui Dumnezeu şi idolilor. Dumnezeu nu tolerează o asemenea competiţie, motiv pentru care trebuie să renunţăm la mesele idoleşti.

CONCLUZIE

Mintea eliberată de învăţăturile începătoare ale acestei lumi, de tradiţii şi obiceiuri păgâne / pre-creştine adoptate în sânul creştinismului, va înţelege cu alţi ochi realitatea, va avea compasiune faţă de cei care au rămas înăuntru, va avea libertatea să se manifeste în acelaşi fel, deşi nu mai are aceleaşi convingeri şi este detaşată de presiunea experimentată înaintea convertirii. Totuşi, din spirit de empatie sau colegialism, un creştin care se consideră matur, care are cunoaştere, poate ajunge să se angajeze în practici vechi fără să se simtă influenţat sau îndatorat în vreun fel. Totuşi de dragul fratelui mai tânăr în credinţă este chemat să îşi limiteze libertatea.

Comentarii închise la Individualismul şi cunoaşterea de Dumnezeu (1Corinteni 8-10)

Din categoria 1Corinteni, Polemici biblice

Cât de bine este ca omul să fie singur? (1Cor. 6:12-7:40)

Discursul despre realităţile intime tinde să se trivializeze atunci când este prea explicit. Într-o lume imorală şi lascivă ca şi cea în care trăim este foarte uşor să cazi în vulgaritate. Întrucât intenţionez ca mesajul să ajungă la destinatari nealterat, este necesară abţinerea de la alunecarea spre vulgaritate.

  • Pavel nu tratează toată problematica legată de căsătorie, cu cazuistica şi excepţiile specifice acesteia.

El răspunde la întrebările specifice ale corintienilor pornind de la două sloganuri care manipulau principii pauline în interesul unor partide corintiene. Specific, Pavel motivează rezistenţa faţă de desfrâu (6:12-20), argumentează în favoarea dragostei conjugale (7:1-7), încurajează celibatul celor necăsătoriţi şi văduvilor (7:8-11), discută aspectul divorţului în familiile mixte (7:12-16), subliniază principiul rămânerii lângă Dumnezeu indiferent de situaţia socială a convertitului (7:17-24), ia în discuţie avantajele şi dezavantajele celibatului şi ale căsătoriei (7:25-40).

  • Deşi Pavel vorbeşte în nume propriu, aceasta nu înseamnă că unele sfaturi sunt mai autoritative decât altele. Deşi Pavel face distincţia între ceea ce este deja în Biblie şi ceea ce completează el în mod specific, el concluzionează zicând: „cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (7:40). Prin urmare, „părerea sa” este autorizată de Duhul şi sfaturile lui sunt normative la fel ca restul Scripturilor, cu atât mai mult cu cât ele nu le contrazic. Pentru noi nu există diferenţe în autoritate între cele scrise de Pavel şi cele scrise de Luca, de Isaia sau Moise.
  • Pavel îndreaptă unele sloganuri preluate de la Pavel şi folosite de unii corintieni în mod abuziv.
  1. „Toate îmi sunt îngăduite” (6:12) trădează o agendă hedonistă care încuraja consumul şi libertinajul. Libertatea absolută este cel mai dulce somn cu care ne îmbie umanismul. În realitate niciun om nu îl poate experimenta pe acesta. Pavel îl corectează grabnic, pentru că principiul a fost scos din context şi folosit ca licenţă pentru libertinaj şi păcat.
  2. „este bine pentru bărbat să nu se atingă de femeie” (7:1) trădează o agendă puritană, mistică chiar. Aceasta este extrema opţiunii dinainte. Şi ucenicii Domnului au exagerat în felul acesta. După ce au înţeles seriozitatea legământului cununiei, ei au exclamat: „Dacă astfel stau lucrurile cu soţul şi soţia, nu merită să te căsătoreşti!” (Mt. 19:10). Pavel îi corectează pe corintieni spunând că o dată ce eşti căsătorit ai obligaţii faţă de partenerul de viaţă. Nu poţi trăi cu starea civilă de căsătorit, dar în abstinenţă sau divorţ practic.

Cum a fost la început? (6:12-7:7)

  • Mariajul este o legătură permanentă între un bărbat şi o femeie.

Din tot discursul lui Pavel este evident că Pavel ia în calcul această singură posibilitate. În tot acest pasaj, legătura este evident între un bărbat şi o femeie, fie cu soţia în mod natural, fie cu prostituata ca relaţie anormală. La fel ca şi Domnul Isus, Pavel evocă textul din Geneza când Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie (Gen. 2:24). Apoi el întăreşte principiul „fiecare bărbat să-şi aibă propria soţie şi fiecare femeie să-şi aibă propriul soţ” (7:2).

Uniunea dintre un soţ şi o soţie produce o unitate trupească între ei, la care se atentează prin uniunea cu o altă persoană din afara căsătoriei (6:16). Existenţa Bisericii aduce o nouă realitate în fiinţă, creştinul este parte a unei comunităţi şi păcatele săvârşite în trup afectează întregul organism al Bisericii şi Îl necinsteşte pe Domnul Isus, răscumpărătorul nostru, şi pe Duhul Sfânt, cel ce locuieşte în trupul meu. „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (6:20) afirmă tocmai realitatea răscumpărării noastre, care urmează să fie desăvârşită prin înviere (Rom. 8:18-24). Referindu-se la persoana care ascultă Cuvântul, Domnul Isus a promis: „Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23).

Din moment ce trupul acesta este al lui Dumnezeu prin creaţie, prin răscumpărare şi prin locuire, ceea ce fac cu el este extrem de important. Când mă trezesc din somnul de odihnă, pot să salut Sfânta Treime care locuieşte în mine. Mă interesează să ţin trupul în bună stare de funcţionare, fără să-l pun în pericol. Mă păzesc de păcat pentru că trupul este pentru slujirea Domnului (Rom. 12).

  • Desfrâul este un păcat împotriva propriului trup, care este templul Duhului Sfânt.

Cetăţenii Corintului erau cunoscuţi pentru libertinajul lor, până acolo încât a fost creat verbul „a te corintieniza” pentru a vorbi despre a te desfrâna. Creştinii din Corint împrumutaseră un proverb tradiţional pentru a justifica comportamentul lor lasciv: „Mâncărurile sunt pentru stomac, iar stomacul este pentru mâncăruri”. Se subînţelegea de aici, aşa cum peste veacuri va teoretiza şi Freud cu privire la sexualitate: fiecare organ este pentru o funcţie specifică şi nu este corect să-ţi opreşti plăcerile şi să nu-ţi împlineşti nevoile. Pavel aruncă în arena ideilor un principiu capital: trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup. După cum vom vedea mai jos, aceasta nu înseamnă abstinenţă, ci limitarea relaţiilor intime în domeniul strict al căsătoriei.

Din moment ce Dumnezeu este Creatorul, Răscumpărătorul şi Locuitorul trupului meu, El are drept de stăpân asupra mea. Orice păcat îl ofensează pe Dumnezeu, dar desfrâul este un păcat săvârşit în trup. Este ca şi cum ai aduce în Templul lui Dumnezeu idoli, sau ai sacrifica animale necurate pe altarul Său. Aceasta este o urâciune. Creştinul nici măcar nu trebuie să ia în calcul această posibilitate.

Sunt religii şi secte precum budhismul, mooniţii şi neognosticismul care promovează sexualitatea ca pe o cale de îndumnezeire. Să rămânem cu capul pe umeri şi să nu uităm că unitatea dintre un bărbat şi o femeie este doar trupească, nu şi duhovnicească, iar unitatea dintre Dumnezeu şi om nu este trupească, ci doar duhovnicească (6:16-17).

  • Dragostea conjugală este o responsabilitate permanentă între soţi, amendată doar de înţelegerea mutuală pentru a se consacra temporar disciplinelor spirituale.

Contrar pretenţiilor unor corintieni mai spirituali sau puritani, leacul împotriva desfrâului este căsătoria nu abstinenţa (7:2). Relaţia din căsătorie este reglementată de ap. Pavel prin principiul dăruirii, nu al pretinderii. Fiecare partener trebuie să îşi vadă trupul proprietatea celuilalt.

Din 7:32-35 înţelegem că preocuparea pentru partenerul de căsătorie este naturală şi poate indisponibiliza pe cineva chiar şi pentru slujirea lui Dumnezeu. Dacă este să-i plăcem partenerului nostru de căsătorie, unii pot fi mai pretenţioşi decât alţii. Am auzit şi teoria aceasta că soţia trebuie să ţină pasul cu concurenţa dacă vrea ca soţul ei să-i rămâna fidel. Teoria aceasta are tot la fel de multă valoare pe cât are ideea că un anumit parfum îţi garantează atractivitatea. Ambele nu au nicio valoare în ce priveşte evlavia. Trucuri ca acestea funcţionează doar atâta timp cât sunt controlat de fire, pentru că atunci când legea superioară a Duhului de viaţă pune stăpânire pe mine, ajung să ţin în frâu legea duhului şi a morţii. Trebuie să ajung să-mi iubesc soţia, copiii, comunitatea Bisericii şi pe toţi semenii pentru că îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că am o relaţie de cunoaştere reciprocă cu Dumnezeu, nu pentru că mă dau cu un anumit parfum, sau sunt motivat vizual. Trucurile acestea, deloc ieftine de altfel, au efect doar pentru cei care încă se mai lasă călăuziţi de fire.

Consacrarea pentru discipline spirituale, cum este rugăciunea, trebuie să se facă cu învoirea ambelor părţi. Aici Pavel preia învăţătura din Legea lui Moise, unde sfinţirea personală putea fi urmărită prin curăţie trupească şi abstinenţă (Ex. 19:15; 1Sam. 21:4-5).

În concluzie, trupul despre care lumea mă învaţă că este al meu şi fac ce vreau cu el, în adevăr este mai întâi al lui Dumnezeu, apoi al partenerului de căsătorie şi abia în ultimul rând al meu. Cu trupul meu eu îi slujesc lui Dumnezeu şi semenilor, începând cu soţul/soţia dacă sunt căsătorit/ă.

Cum este mai bine, date fiind „necazurile de acum”? (7:8-40)

Deşi Pavel nu explică ce înţelege prin „necazurile de acum” (7:26), cu siguranţă corintienii înţelegeau ce avea în vedere. Încă este prea devreme să luăm în calcul persecuţia creştinilor, mai probabil fiind vorba despre foamete. A întemeia o familie pe vremuri de foamete nu poate să fie o idee bună nici astăzi.

Căsătoria era o chestiune obligatorie atât pentru evrei cât şi pentru romani. Ca politică demografică, Cezar August a emis o lege în 18 î.H. prin care tinerii erau obligaţi să se căsătorească. În felul acesta se spera şi ca să se limiteze desfrâul şi consecinţele acestuia printre cetăţenii imperiului. Aşadar când propunea celibatul ca soluţie reală pentru creştini, în contextul specific de atunci, Pavel se opunea modelului propus de societate.

Celibatul nu este condiţia naturală a omului, ci căsătoria. Căsătoria este regula, celibatul este excepţia. De aceea, celibatul este o vocaţie, un dar (7:7). Tot la fel spunea şi Domnul Isus despre celibat: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai cei cărora le-a fost dat … cel ce poate să primească cuvântul acesta, să-l primească” (Mt. 19:11-12).

De unde ştii dacă ai vocaţia de celibatar pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Dacă eşti consumat de binele lucrării lui Dumnezeu, nu ai timp nici să dormi pentru binele Împărăţiei şi singura ta preocupare este să faci cumva ca Împărăţia să progreseze. Frământarea aceasta este atât de mare încât nu simţi lipsa familiei şi, mai ales, nu ai nicio problemă în stăpânirea dorinţei. Pavel foloseşte două formulări, una negativă şi alta pozitivă, ambele vorbind despre stăpânirea vasului. În prima afirmă astfel „dacă nu se pot stăpâni, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească, decât să ardă de dorinţă” (7:9). În a doua Pavel revine zicând: „oricine este convins în inima lui şi nu este constrâns, ci îşi ţine dorinţele sub control, şi a hotărât în inima lui să nu se căsătorească … face bine” (7:37).

Îndemnul lui Pavel la celibat este comun mai multor categorii de creştini. Afară de cei căsătoriţi, Pavel îi îndeamnă pe toţi creştinii să rămână în starea de celibatari cel puţin deocamdată, adică până trec „necazurile de acum”. Pavel nu ascunde faptul că ar dori ca toţi creştinii să fie liberi de angajamentul căsniciei: „eu doresc ca toţi oamenii să fie aşa cum sunt eu” (7:7). Pavel consideră că este mai bine pentru cei necăsătoriţi şi văduve „să rămână aşa cum sunt eu” (7:8). Motivul pentru celibat este ca să fie scutiţi de grijuri pentru familia lor (7:32). Fără să interzică mariajul, Pavel pune celibatul într-o lumină mai favorabilă: „cel ce se căsătoreşte bine face, dar cel care nu se căsătoreşte face şi mai bine” (7:38).

Principiul pe care îl aplică în acest caz este numit „regula pe care o dau în toate bisericile” şi spune astfel: „fiecare să-şi păstreze în viaţă locul pe care i l-a încredinţat Domnul şi la care l-a chemat Dumnezeu” (7:17). Aceasta înseamnă că, dacă te-ai convertit ca şi evreu rămâi evreu, dacă te-ai convertit ca neevreu, nu căuta să te faci evreu, dacă te-ai convertit ca sclav, sau proprietar de sclavi, rămâi aşa. Dacă te-ai convertit ca şi căsătorit, rămâi căsătorit, iar dacă ai fost celibatar, rămâi aşa. Amendamentul este ca ori de câte ori apar oportunităţi de îmbunătăţire a situaţiei tale curente te poţi folosi de ele.

Pe de o parte, căsătoria nu este un păcat, dar este posibil ca slujirea ta faţă de Dumnezeu să sufere din cauza angajamentelor faţă de familie. Pe de altă parte, nu pot să ard sub presiunea dorinţelor şi ispitit de Satana din pricina nestăpânirii mele. Cu siguranţă aceasta nu este o stare mai bună, mai ales dacă înainte de convertire trăiam în adulter fără procese de conştiinţă. Soluţia este să mă căsătoresc şi să slujesc lui Dumnezeu în şi prin familia mea.

 

Ce facem când toate merg prost în căsnicie?

Din păcate căsătoria, la fel ca şi alte instituţii, este supusă asaltului degradării şi păcatului care este în lume. Prima corupere a căsătoriei a fost poligamia (căsătoria unui bărbat cu mai multe soţii). Poligamia este tolerată în poporul evreu şi reglementată, astfel încât soţiile să fie întreţinute corespunzător şi să nu fie abuzate. O altă corupere căsătoriei a fost divorţul, despărţirea soţilor. Legea lui Moise a reglementat posibilitatea divorţării pentru situaţii speciale, care avea în vedere necredincioşia în cămin (Deut. 24:1-4).

Această permisiune a fost distorsionată cu timpul ajungând ca pe vremea Domnului Isus, unii rabini să permită divorţul pentru „orice cauză”. Domnul Isus este interogat de farisei pe această temă (Mt. 19:3) şi Domnul le răspunde că nu este de acord cu această interpretare rabinică, că este suficient amendamentul dat de Moise pentru divorţ pentru adulter. Oricine divorţează pentru alt motiv şi se recăsătoreşte comite el însuşi adulter (Mt. 19:7-9).

  • Divorţul nu este prima soluţie pentru cei credincioşi.

În legea romană exista posibilitatea divorţului prin separare, adică soţul putea să îi spună soţiei: „te eliberez, simte-te liberă să pleci”, presupunând că soţul era proprietar, sau soţia putea să îşi anunţe soţul: „eu plec”. Amândouă situaţiile le avem precizate în text ca soluţii nepermise creştinilor (7:10-11). Se pare că în Corint existau deja unele femei care plecaseră de acasă, caz în care recomandarea este să se împace cu soţul (7:11a). Desigur această soluţie nu era obligatorie şi singura indiferent de situaţia prin care trecea cuplul. Aici Pavel anulează obiceiul roman, aşa cum Domnul Isus a anulat obiceiul evreu, de a te despărţi de partenerul tău pe motiv că nu mai ai chef, că simţi că nu îl mai iubeşti, sau alte motive triviale, desigur pentru a te disponibiliza pentru o altă relaţie.

  • Cuplurile mixte au licenţă a se despărţi, dacă partenerul necredincios o cere.

Chiar şi aşa, creştinul nu putea face nimic, dacă partenerul necreştin preferă să recurgă la această procedură. Oamenii nu pot fi constrânşi să iubească cu forţa. Ap. Petru îndeamnă pe surorile cu soţi necredincioşi să fie de o iubire pilduitoare ca să-i câştige pe soţii lor, chiar şi fără cuvinte, tot la fel cum soţii trebuiau să se poarte în mod ales cu soţiile lor ca să nu le fie împiedicate rugăciunile (1Pt. 3:1-7). Aşadar divorţul prin separare poate apărea la cererea partenerului necredincios, iar creştinul părăsit îl poate considera un divorţ legitim. Pavel spune că principiul trăirii în pace este superior mariajului pe viaţă. Parafrazând un principiu al Domnului, căsătoria nu a fost făcută pentru om şi nici omul pentru căsătorie. Pavel tocmai ne-a spus că trupul a fost făcut pentru Domnul (6:13).

De observat că Pavel nu ne dă răspuns la întrebarea: în ce condiţii este permis divorţul creştinilor? Pavel vorbeşte despre divorţul prin separare specific societăţii romane şi discută legitimitatea lui pentru creştini. Domnul Isus a spus deja că divorţul este permis în caz de necredincioşie în mariaj. Nu putem decât presupune că principiul era acceptat şi de Pavel, la fel cum a făcut cu alte principii. VT avertiza cu privire la dreptul de îngrijire a soţiei în ce priveşte hrana şi îmbrăcămintea, precum şi afecţiunea fizică (Ex. 21:10). Aceste obligaţii apar şi în 1 Cor. 7.

Se poate presupune atunci că divorţul nu este prima soluţie la mariajul cu probleme, ci împăcarea. Ce se întâmplă cu cuplurile în care partenerul creştin suferă la mâna celui necreştin tot felul de privaţiuni, violenţe şi abuzuri? Dacă ar fi din pricina lui Cristos, poate ar mai fi cumva de înţeles, dar dacă este doar din pricina faptului că soţul este încăpăţânat şi violent, putem să recomandăm sorei noastre să sufere totul?

Este recăsătorirea permisă?

Consider că răspunsul paulin îi obligă pe soţii creştini certaţi să se împace, iar creştinilor care sunt victime ale divorţului abuziv de către partenerii necreştini şi creştinilor văduvi le permite recăsătorirea.

Comentarii închise la Cât de bine este ca omul să fie singur? (1Cor. 6:12-7:40)

Din categoria 1Corinteni

Practica îndreptării păcătoşilor în Biserică (1Cor. 5:1-6:11)

Curăţirea de păcat nu are festivaluri religioase şi nici anotimpuri. De ce am ales acest fragment de text şi nu altul? Întrucât Pavel îi citează pe corintieni de trei ori, am fi putut discuta fiecare dintre aceste secţiuni separat: 5:1-8, 5:9-13, 6:1-11. Totuşi ele sunt strâns legate de o temă comună şi de nişte elemente de coeziune interioară a discursului care m-au obligat să le păstrez împreună: există o listă de persoane cu vicii care este amintită de două ori (5:11; 6:9-10), în fiecare dintre cele trei pasaje există amintit verbul „a judeca” cel puţin o dată şi de opt ori în ultimul pasaj, sau alte verbe care descriu atitudini ferme împotriva păcatului: „a da afară pe cel rău” (5:2, 13), „a da pe mâna Satanei” (5:5), „a nu avea niciun fel de legături” (5:9-11). Avem chiar o sentinţă în toată regula (5:4-5). Cunoaşterea corintienilor este din nou pusă la teste de Apostol, pentru că le-o corectează şi le este ironizată prin formula: „Nu ştiţi?” (5:6; 6:2, 3, 9). Aşadar, puse împreună elementele comune ne orientează înspre o temă care priveşte administrarea situaţiilor de păcat din Biserică după modelul apostolic.

Această învăţătură paulină a fost cauzată fără îndoială de cel puţin două situaţii problematice din Biserică: un incest şi un proces la tribunal între unii dintre membrii Bisericii. Cine idealizează situaţia din Biserica primară, ori nu înţelege Biblia, ori vrea să manipuleze cu ideologia. Pavel argumentează teologic împotriva modului în care Biserica a preferat să se raporteze la aceste situaţii conflictuale din interiorul Bisericii. Biserica a preferat lipsa oricărei acţiuni directe, dar Pavel instruieşte înspre soluţii radicale şi de confruntare.

Înainte de a vedea soluţiile apostolice pentru situaţiile acestea, se impune discutarea a două chestiuni preliminare. Întâi, de ce să vorbim despre păcatul creştinilor? Şi creştinii păcătuiesc? Desigur, şi creştinii mai pot păcătui pentru că încă poartă cu ei o fire pământească, descrisă ca păcătoasă, care prin neveghere îi poate atrage în păcat. Diferenţele mari dintre un creştin şi un necreştin sunt că un creştin nu trebuie să păcătuiască şi nu se bucură în păcat, ar putea să se împotrivească ispitei, iar atunci când păcătuieşte un creştin, Duhul îl mustră şi el se pocăieşte. De aceea este mai natural să vezi un creştin care se pocăieşte de păcatul său decât un creştin care păcătuieşte şi rămâne în păcatul acela. Apostolul Ioan ne atrage atenţie că nu ne putem lăuda cu o viaţă totalmente lipsită de păcat, decât dacă vrem să ne amăgim singuri şi să-i minţim pe semeni (1Ioan 1:8-9).

Nu decredibilizăm creştinismul când deconspirăm în public pe creştinii păcătoşi? Este indicat să ne spălăm rufele în public? Nu ne discredităm singuri vorbim înaintea necreştinilor despre metehnele noastre? Dacă păcatul creştinilor decredibilizează creştinismul înaintea necreştinilor, atunci moralitatea creştinilor ar trebui să credibilizeze şi mai mult creştinismul? Ştim că lucrurile nu stau chiar aşa. Pe câţi oameni aţi auzit mărturisind că exemplul moral al unui creştin i-a fost SUFICIENT ca să se întoarcă la Dumnezeu? Ce fel de om credeţi că este acela care zice: „Din cauza greşelii cutărui creştin, sau imoralităţii cutăruia, eu nu mai pot să cred în Dumnezeu”? O viaţă principială exemplară, în lipsa mărturiei cuvintelor, nu este suficientă pentru a conduce pe cineva la credinţa în Isus Cristos. Credinţa vine în urma auzirii ne învaţă acelaşi Ap. Pavel (Rom. 10).

Cu toate acestea, responsabilitatea creştină faţă de Dumnezeu în privinţa standardului de moralitate promovat prin cuvinte şi fapte rămâne valabilă şi nu este cu nimic mai puţin importantă. Ba chiar Dumnezeu îi va trage la socoteală pe toţi, creştini şi necreştini deopotrivă, pentru modul în care au trăit. În plus vom da socoteală nu numai de cele săvârşite de noi, ci şi de cele care i-au influenţat în rău şi pe alţii (Mt. 18:6-8). Aşadar îi spunem păcatului pe nume, indiferent de cine este făptaşul său. Cine nu vrea să se îndrepte, trebuie să fie ajutat să se îndrepte în Biserică. Nu se recurge la mustrarea publică a creştinilor decât în cazul celor care nu se pocăiesc.

Apoi, noi facem diferenţa între creştini nominali şi creştini practicanţi. Biblia nu o face. Creştinii nominali nu sunt creştini defel. Ori eşti creştin, adică ucenic al lui Cristos, ori nu eşti deloc. Desigur, poţi fi un ucenic mai slab, mai neinstruit, dar nu poţi fi ucenic de formă. Poţi mima anumite practici creştine, dar Dumnezeu care cunoaşte inima ta, ştie exact ce fel de hram porţi. Tu poţi pretinde că porţi hramul arhanghelului Mihail şi Gabriel, dar de fapt nu eşti bun de nimic în Împărăţia lui Dumnezeu: mintea ta nu a fost schimbată, gura ta este tot batjocoritoare, inima ta este tot rea, picioarele tale tot la rău aleargă şi de pocăinţă nu vrei să auzi. Tu trebuie să te întâlneşti cu Dumnezeu cu adevărat, pentru că nu te-ai întâlnit niciodată.

Noi facem diferenţa între creştini fireşti şi creştini spirituali, dar Biblia nu o face. Pavel vorbea în 1 Corintieni 2:14 şi 3:1 despre un hibrid ciudat de creştini care în loc să se lase coordonaţi de Duhul se lasă coordonaţi de fire. Creştinul firesc este un oximoron. O asemenea specie nu există; o asemenea specie este o bestie neviabilă, ca şi basiliscul lui Cornilescu, un hibrid imposibil între şarpe şi cocoş (Is. 14:29). În cel mai fericit caz am putea admite că este un hibrid steril, ca şi catârul.

Să ne întoarcem la problemele din 1Corinteni 5 şi 6. Aşadar prima problemă de imoralitate din Corint era incestul: relaţia intimă între un bărbat şi mama sa vitregă. Interdicţia era foarte clară în Legea lui Moise. De ce s-a ofensat atât de tare Apostolul, din moment ce aici aveam neevrei? Este Legea lui Moise valabilă şi pentru ei? De fapt scrisoarea lui Pavel nu precizează nimic despre etnia celor vinovaţi. Chiar dacă ar fi precizat, nu avea nicio importanţă din moment ce învăţătura era dată întregii Biserici din Corint şi Bisericii universale. Înţelegem de aici, o dată în plus, că standardul Legii lui Moise, rămâne valabil pentru creştini, ca şi tipar după care este apreciată moralitatea lor.

Pentateuhul era foarte clar în privinţa incestului, considerat o urâciune înaintea lui Dumnezeu, un păcat grosolan, un mod de viaţă păgân pe care Dumnezeu nu îl tolera (Lev. 18, mai ales v. 8). Ciudăţenia situaţiei din Biserica din Corint consta în faptul că lui Pavel i s-a raportat nu numai de existenţa ei dar şi de mândria corintienilor în tolerarea acestei situaţii. Ce oameni deschişi la minte, ar putea spune cineva! În unele teritorii din SUA şi în Marea Britanie, sub presiunea neopăgânilor atei, s-a ajuns la scoaterea în afara legii a colindatului de Crăciun, la obligaţia de a ordina homosexuali, sau de a închiria localul Bisericii pentru nunţi între homosexuali. Acolo unde Biserica nu a acceptat aceste constrângeri s-a ajuns la tribunal. Din păcate, au existat destule biserici care nu s-au opus, ci chiar s-au considerat onorate să fie atât de tolerante. Cine ştie, spuneau ele, poate că aceasta este ocazia cu care vor intra şi homosexualii în Biserică.

Datoria Bisericii: judecata păcătoşilor şi despărţirea de cei notorii. Soluţia autorizată într-o asemenea situaţie ar fi trebuit să fie întristarea pentru păcătos, dar şi îndepărtarea păcătosului din mijlocul adunării. Apostolul se sesizează din oficiu şi ia atitudine, imaginând o adunare generală a Bisericii din Corint, unde, fiind şi el prezent, s-a hotărât în Numele Domnului Isus ca vinovatul să fie scos din Biserică, adică dat pe mâna lui Satana pentru ca să fie sancţionat în trup, cu speranţa ca spiritul să fie recuperat, când Dumnezeu va hotărî lucrul acesta. Aşadar, disciplinarea prin excludere din comuniunea Bisericii reprezintă un act de o foarte mare seriozitate şi gravitate, pentru că vinovatul a fost dovedit şi apartenenţa sa la Biserică a fost întreruptă. Scos de sub autoritatea Bisericii, omul este dat pe mâna lui Satana, este vulnerabil pentru că nu mai are protecţia lui Cristos, Capul şi Mirele Bisericii, iar diavolul poate să-şi facă voia cu trupul lui. Aceasta înseamnă că duhul său rămâne în continuare departe de controlul diavolului, dar fiind disciplinat în trup prin lucrările diavolului, creştinul care a ajuns să trăiască în păcat este conştientizat de situaţia gravă în care s-a pus singur şi de consecinţele grave ale alegerii sale.

Predarea către Satana a creştinului care a ajuns să trăiască în păcat nu înseamnă lepădarea definitivă pentru că mai există speranţă pentru el. Acesta a ajuns prin neveghere să se împietrească faţă de lucrarea Duhului Sfânt. Acum, sub presiunea sancţiunii, a despărţirii Bisericii de el şi a suferinţei primite în trup, mintea lui este constrânsă să gândească mai lucid, să înţeleagă ce a pierdut şi să se întoarcă la Domnul.

Predarea către Satana a creştinului care a ajuns să trăiască în păcat nu înseamnă posedare demonică. Viaţa creştină nu este un continuu ciclu posedare-deposedare-reposedare. Satana nu iese afară cu una cu două. De aceea prezenţa lui într-un om este cunoscută drept POSEDARE. Tot la fel, Duhul Sfânt nu se joacă de-a v-aţi ascunselea cu diavolul: când el intră în viaţa cuiva, nu iese de acolo la prima nemulţumire şi nici chiar la intristări repetate. „Lui Dumnezeu nu-i pare rău de chemarea făcută şi nici de darurile oferite”.

Învăţătura Domnului Isus cu privire la duhul exorcizat care se întoarce cu mai multe duhuri în omul de unde a fost scos (Luca 11:24-26) se referă la cei care au beneficiat de aceste eliberări şi nu au primit pe nimeni în casă. Din moment ce rabinii din vremea Domnului Isus făceau exorcizări, învăţătura se referea la pacienţii lor în primul rând. Învăţătura Domnului Isus trebuie pusă în contextul v. 23 şi 28 din Luca 11, unde ni se atrage atenţia că trebuie să păstrăm o relaţie apropiată cu Domnul Isus dacă vrem să protejăm de demoni.

Nu ştim dacă printre cei exorcizaţi de Domnul Isus au fost unii care nu au mărturisit credinţa lor în Domnul Isus, dar au fost leproşi care au fost vindecaţi şi nu au mulţumit Domnului. Ce vreau să spun este că dacă ai primit credinţa în Isus, tu ai Duhul Sfânt şi casa ta nu mai este goală. Diavolul va continua să dea târcoale, dar fără folos. Ocazional va putea primi dreptul de a se ocupa de trupul tău, dar mintea ta, duhul tău rămân ale Domnului.

Justificare teologică: Biserica este într-un Paşte perpetuu. Ca să dea justificare acestui tratament de judecare şi disciplinare a celor păcătoşi în Biserică, Pavel foloseşte imaginea Sărbătorii Paştelui şi a Azimilor care o urmează. Cu acest prilej fiecare familie avea datoria să pregătească un miel şi să cureţe locuinţa de drojdie. Biserica, la fel ca şi familia evreiască, are în Domnul Isus un Miel de Paşte. Mielul este Unul pentru toată Biserica universală. Ceea ce mai lipseşte este ca fiecare biserică locală să scoată drojdia păcatului, răutăţii şi vicleniei, pentru ca să fie sărbătoare cu adevărat. Creştinii sunt imaginaţi de „plămădeala nouă” (5:7), de „azimele curăţiei şi adevărului” (5:8). Dintre toţi oamenii lor ar trebui să le vină uşor să identifice drojdia şi să se separe de ea.

Fiecare Biserică este chemată să îşi facă curăţenie în casă şi să scoată drojdia afară nu numai în preajma Sărbătorii Paştelui ca un ritual pe care să-l reia anul viitor. Şi dacă bisericile evanghelice şi-ar face obiceiul ca anual să îşi cureţe adunarea de păcătoşii nepocăiţi tot bine ar fi. Sărbătoarea noastră este perenă. Biserica este în Paşte continuu. Cristos s-a jertfit o dată pentru totdeauna, nu se jertfeşte în fiecare an. Prin urmare, curăţenia trebuie făcută constant, nu o dată pe an, nici de două ori pe an, ci ori de câte ori este nevoie.

Clarificare: Despărţirea de păcătoşi nu înseamnă ieşirea din lume. Aţi simţit vreodată povara de a trăi într-o aşezare umană atât de plină de păcătoşi încât parcă vi se face rău, vă oprimă, vă dezgustă? S-ar putea ca unii să purtaţi această povară în familiile voastre. Această experienţă nu trebuie să ne împingă a ieşi din lume, pentru ca să ne trăim viaţa de credinţă. Dacă ştim cum să ne uităm şi unde să ne uităm există oameni imorali oriunde ne uităm în jurul nostru. Nu cred că Biserica a primit mandatul de a se retrage din lume, creând comunităţi mănăstireşti.

Domnul Isus Însuşi s-a rugat pentru Biserica Sa în felul următor: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău” (Ioan 17:15). Având asigurată protecţia lui Dumnezeu împotriva diavolului, creştinul are mandatul de a transmite lumii mesajul lui Dumnezeu şi de a locui în lume după standardul Împărăţiei lui Dumnezeu.

În relaţia cu oamenii din lume, creştinii trebuie să se păzească de orice relaţie care îi obligă faţă de aceştia, care îi pune într-o postură de subordonare sau de dependenţă. Există situaţii precum cele de angajare în care obligaţiile contractuale nu sunt întotdeauna favorabile creştinului. Suntem învăţaţi să ne supunem lor, dar dacă găsim o oportunitate de eliberare să o folosim, ca să nu fim împiedicaţi a sluji lui Dumnezeu cu devotament.

Aşadar, Biserica este chemată să scoată lumea din Biserică. Din păcate nu toate păcatele sunt evidente şi grosiere precum incestul sau adulterul, hoţia sau tâlhăritul, beţia sau idolatria. Chiar şi aceste păcate cunosc mijloace mult mai subtile de împlinire decât împlinirea lor fizică primară. De exemplu, ai ajuns să te delectezi cu un anume gen de literatură, reviste, muzică, sau film care pune într-o lumină pozitivă sau tolerează imoralitatea? Uşor-uşor conştiinţa ta devine tot mai bătucită şi insensibilă la păcat şi, prin urmare, tot mai vulnerabilă la greşeală.

Atitudinea de indulgenţă faţă de păcat nu rezolvă nimic, la fel cum nici vânarea păcatelor altora nu ajută atât de mult pe cât strică. Greşelile trebuie îndreptate cu tact într-un cadru de siguranţă şi dragoste frăţească. Diavolul şi aliaţii lui trebuie demascaţi prin mărturisirea păcatelor şi prin socoteală dată altor fraţi şi surori mai maturi în credinţă, astfel încât să nu mai mizeze pe ascunzişurile inimii şi pe natura diversionistă a păcatului.

Practica judecării păcatului în Biserică primeşte o confirmare încă şi mai solidă prin învăţătura celui de-al treilea paragraf (6:1-11) în care se aduce mustrare celor care au sfârşit în tribunalele lumeşti cu divergenţele lor. Pe ce bazează interdicţia lui Pavel de a căuta rezolvare la litigii între fraţi în tribunale lumeşti? Există trei motive principale şi unul implicit: (1) Ap. Pavel afirmă că Dumnezeu a acordat Bisericii privilegiul judecării lumii şi a îngerilor, asupra unor probleme mult mai grele decât cele lumeşti. Cu atât mai mult, problemele triviale ale lumii acesteia ar trebui să fie rezolvate tot în Biserică. (2) În Biserică există şi oameni demn de încredere, înţelepţi şi imparţiali pentru a împărţi judecata. (3) Creştinul ar fi trebuit mai degrabă să sufere paguba, decât să ajungă să-şi caute dreptatea în defavoarea altor fraţi. Cu toţii ştim că este posibil ca în tribunalele lumeşti să câştige procesul nu cine are dreptate, ci partea care a angajat avocatul care minte cel mai natural, mai bine argumentat şi care poate invoca chestiuni procedurale la momentele cele mai oportune. La astfel de tribunale să mergem cu problemele noastre între fraţi? (4) Argumentul implicit vine din mărturia Scripturii. Rânduiala judecătorilor din popor era cunoscută în Israelul antic şi nu este ceva inventat de Pavel. Textele din Exodul 18, Deuteronom 16:18-20 şi 17:8-13 ne pun înainte principiile de la temelia acestei practici. Din nou, Pavel ancorează practica Bisericii în Scripturile VT şi Biserica nu are nicio problemă cu aceasta.

Desigur avem câteva probleme majore cu această soluţie apostolică. Ap. Pavel zice să facem aşa, dar el nu ştie că noi nu ne mai putem supune liderilor noştri pentru că s-au discreditat. Oare există vreun lider care nu s-a discreditat înaintea TA niciodată? Oare cu aceeaşi măsură îţi măsori şi ŢIE nedreptăţile pe care le faci altora? Este interesant că Scriptura vorbeşte atât de mult despre supunere şi aproape deloc despre condiţiile în care supunerea nu mai este necesară. Aceste motive mai degrabă le deducem decât le constatăm în Scriptură.

Apoi, dacă chiar eşti dispus să le acorzi liderilor tăi credibilitate, vei fi dispus să le accepţi discernământul şi soluţiile propuse? Oare nu tocmai pentru că doreşti propria ta soluţie la problema în litigiu, ţi-ai angaja un avocat care să-ţi apere interesele? Dacă ai fi fost dispus să suferi paguba, probabil că nu ai fi ajuns la proces întâi de toate.

În fine, te-ai simţi bine să îţi prezinţi problema în Biserică şi să te faci vulnerabil apărându-ţi pricina, sau crezi că imaginea ta ar avea de suferit?

Istorie cu Happy-end?!

Vinovaţii şi Biserica din Corint au înţeles gravitatea situaţiei şi au luat atitudine, astfel încât în următoarea scrisoare trimisă corintienilor Pavel îi laudă pentru răspunsul prompt dat acestei probleme: Biserica i-a sancţionat pe vinovaţi, iar vinovaţii s-au pocăit întrerupând relaţia lor păcătoasă. În aceste condiţii Pavel recomanda grabnica lor reprimire în Biserică, pentru ca Satana să nu abuzeze de trupul creştinului pocăit (2Cor. 2:5-11). Formularea folosită de Pavel este identică cu cea din 1Corinteni 5.

Unii din Biserica din Efes au fost apreciaţi de Domnul Isus pentru că au pus la încercare pe cei care s-au prezentat ca apostoli şi i-au găsit înşelători (Ap. 2:2).  În alte biserici din Asia însă nu s-a făcut nimic, astfel încât au prosperat tot felul de idolatri şi de învăţători străini fie ei nicolaiţi sau iudei.

Apostolul Iuda a primit îndemn de la Duhul Sfânt să-şi schimbe subiectul epistolei sale şi, în loc să vorbească despre mântuire, a preferat să scrie şi să îndemne să lupte „pentru credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (v. 3). Credinţa este atât încredere în Dumnezeu, un act de supunere voită Lui, cât şi convingeri ferme. De aceea, Biserica are obligaţia să discearnă adevărul de minciună, atât în învăţătură cât şi în practică. Din păcate cele mai subtile forme de înstrăinare vin prin învăţătură.

Ap. Iacov califică pe „cel rătăcit de la adevăr” cu păcătosul, şi îi încurajează pe creştini să nu cedeze la luptă (Iacov 5:19-20).

Comentarii închise la Practica îndreptării păcătoşilor în Biserică (1Cor. 5:1-6:11)

Din categoria 1Corinteni, Biserica, Utilităţi pentru adunare