Evanghelia completă pentru corintieni

Apostolul Pavel îşi face timp să-i înveţe Evanghelia pe fraţii din Corint, acolo unde se vede că existau o mulţime de probleme doctrinare. Din accentele pe care le pune apostolul în finalul acestei epistole (capitolul 15) înţelegem că în Biserica din Corint existau câteva probleme majore: unii nu credeau în învierea Domnului Isus din morţi, deşi nu aveau probleme să creadă în moartea Lui pentru păcat (15:1-11), alţii credeau că creştinii nu vor învia trupeşte, deşi nu aveau probleme să creadă că Cristos a înviat în felul acesta (15:12-34), alţii nu înţelegeau în ce fel va avea loc învierea trupească, deşi credeau că aceasta urma să aibă loc (15:35-58).

1. Este cel puţin la fel de important ce crezi, ca şi experienţa pe care o ai cu Dumnezeu (15:1-11).

Din moment ce unii corinteni nu credeau în învierea Domnului Isus din morţi, deşi nu aveau probleme să creadă în moartea Lui pentru păcat, Pavel a ţinut să precizeze în ce constă o Evanghelie completă. Este vorba despre două seturi de adevăruri:

(a) El a murit după Scripturi şi a fost îngropat,

(b) El a înviat după Scripturi şi S-a arătat.

Precizarea „după Scripturi” subliniază aspectul împlinirii profeţiilor. A doua parte a fiecărui set de adevăruri aveau menirea să confirme veridicitatea celui dintâi, adică moartea este verificată prin îngropare, iar învierea prin arătare. În Săptămâna Mare au fost recapitulate diverse profeţii care anunţau moartea pentru păcat a Domnului Isus. Moartea Sa a fost prezisă. Mai mult decât atât, moartea Sa a fost confirmată. Sutaşul care a condus execuţia s-a asigurat că trupul său este fără viață. Pilat însuşi s-a mirat că Isus murise mai repede decât alţi condamnaţi şi a cerut să se verifice moartea Lui înainte de a da permisiunea luării sale de pe trup. Faptul că a fost îngropat de prietenii săi cu toate rânduielile impuse de tradiţia evreiască, în limita timpului care îi presa, demonstrează că nu erau îndoieli despre moartea Lui. Mai mult chiar, duşmanii Săi care i-au înscenat arestarea şi condamnarea, au vrut să se asigure că trupul Său fără viață nu va fi furat, dar nu s-au îndoit nicio clipă că nu ar fi murit. Obligaţi de Sabat să se abţină de la orice lucru, femeile abia au aşteptat zorii celei dintâi zii a săptămânii să se ducă la mormânt, pentru a îndeplini toate rânduielile necesare pentru trupul unui defunct de care nu au avut timp să se ocupe în tihnă. Despre moartea Domnului Isus mărturiseşte întregul grup apostolic care îl boceau ca pe un mort şi arătarea lui Isus cel înviat li s-a părut la început un vis, o halucinaţie sau un spirit. Le-a fost greu să creadă învierea Lui pentru că au fost convinşi de moartea Lui. Este de mirare că ar mai putea exista oameni care să se îndoiască de moartea Domnului Isus şi să o considere o înşelăciune, o înscenare pusă la cale de Domnul Isus în acord cu ucenicii Săi. Îţi trebuie mult mai multă credinţă să crezi o asemenea teorie decât moartea sa naturală.

Cu învierea Sa lucrurile se complică puţin. Să vedem întâi câteva profeţii care anunţau învierea Domnului Isus: „nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea” spunea David (Ps. 16:10), „după ce-şi va da viaţa ca jertfă-pentru-vină, va trăi multe zile” spunea Isaia (53:10), iar Osea spunea „El ne va da iarăşi viaţa în două zile, a treia zi ne va scula şi vom trăi înaintea Lui” (Osea 6:2). Domnul Isus Însuşi a afirmat că demolând Templul, El îl va ridica în trei zile, iar ucenicii au înţeles că era vorba despre trupul Lui (Ioan 2:19-22), deşi evreii l-au ţinut minte şi l-au osândit pentru aceasta (Marcu 14:58). Singurul semn pe care Domnul Isus a fost dispus să li-l ofere a fost numit „semnul lui Iona”, pentru că tot la fel va sta şi Fiul omului în pântecele pământului (Mt. 12:39-40).

Învierea este confirmată prin arătările Sale. Aici sunt dispute mai mari pentru că s-a invocat faptul că ucenicilor li s-a năzărit că Îl văd pe Isus cel înviat. Atât de mult au ţinut la El încât au început să li se pară că îl văd. Posibilitatea unei iluzii optice este exclusă pentru că Isus a fost văzut în diverse ipostaze: dimineaţa în grădină, seara la cină şi ziua la pescuit, în casă, în spatele uşilor închise, pe drum, pe munte şi pe malul lacului, Isus a vorbit cu ei, a mâncat şi a băut cu ei, ucenicii L-au auzit, L-au întrebat, L-au privit şi L-au atins. Posibilitatea unei decepţii colective este exclusă pentru că Isus a fost văzut de grupuri diferite de oameni: una sau mai multe femei, lui Petru, celor doi pe drumul spre Emaus (Luca 24), grupului apostolic, la peste 500 de fraţi, celor şapte ucenici la pescuit (Ioan 21), lui Iacov, apostolilor la înălţare şi lui Pavel (F. ap. 9).

Atât de impresionantă a fost experienţa aceasta pentru Pavel, încât el îşi compară lipsa de vrednicie prin imaginea „avortonului”, ca şi cum ar fi fost un apostol născut prematur, fără să fi avut privilegiul uceniciei la picioarele Domnului şi, deşi a persecutat Biserica lui Cristos, Domnul l-a considerat vrednic să primească şi revelaţia lui Cristos cel înviat şi misiunea evanghelizării popoarelor. Pe Ioan l-a marcat atât de mult experienţa cu Cristos cel înviat încât în prima sa epistolă subliniază în repetate rânduri că predicarea sa are la bază „ceea ce am auzit, am văzut cu ochii noştri şi am pipăit cu mânile noastre” (1Ioan 1:1-3).

Nu mai există alte personaje istorice din Antichitate despre care să avem atâtea mărturii autentificate pe baza manuscriselor de prima mână ca şi despre Domnul Isus. Cu toate acestea se pare că nimic nu îi împiedică p euniisă credem în existenţa lor, pe când existenţa lui Cristos rămâne ceva incredibil. Într-adevăr, este aşa cum spunea un apologet australian, trebuie să-mi spui ce dovezi eşti dispus să accepţi, ca să ştiu ce dovezi să-ţi aduc, pentru că dacă mintea ta este închisă argumentelor vorbesc cu pereţii.

Oricum Evanghelia creştină conţine aceste elemente esenţiale: (1) Cristos a murit pentru păcatele tale, aşa cum a promis Scriptura, (2) Cristos a înviat a treia zi, aşa cum a promis Scriptura. Realităţile prezenţei trupeşti a lui Cristos şi a învierii Sale sunt surprinse de Apostolul Pavel şi la începutul Epistolei către Romani, unde anunţă – din nou – împlinirea Scripturilor în Domnul Isus prin existenţa sa umană ca descendent al lui David şi învierea Sa, ca autentificare a Dumnezeirii Sale (Rom. 1:2-4). Şi Ap. Petru subliniază cele două aspecte ale lucrării lui Cristos: omorâre în trup, înviere în trup slăvit (în spirit) (1Pt. 3:18). Pavel preciza că ambele aspecte ale lucrării lui Cristos sunt vitale pentru mântuirea noastră, atât moartea cât şi învierea, pentru că moartea a îndepărtat păcatele noastre, iar învierea ne-a apropiat cerul (Rom. 4:25; 8:34).

În Biserica primară existau unii care negau moartea fizică, în trup, a Domnului Isus. Despre ei scrie Ap. Ioan afirmând cu fermitate că numai acela care „mărturiseşte că Isus a venit în trup este de la Dumnezeu” (1Ioan 4:2). În schimb, alţii nu cred că Domnul Isus a înviat în trup, susţinând că trupul său nu a mai fost găsit. Relatările învierii Domnului sunt suficient de clare în această privinţă: trupul Său nu a mai fost găsit, duşmanii Săi au inventat acuza că ucenicii i-au furat şi ascuns trupul, Isus a fost recunoscut în trup, a mâncat şi a fost atins.

 

2. Cristos a înviat, dar şi alţii vor învia (15:12-34).

Alţii din Corint credeau că creştinii nu vor învia trupeşte, deşi nu aveau probleme să creadă că Cristos a înviat în felul acesta. Este greu de imaginat cum este posibil ca într-o adunare unde facţiunile îşi revendicau ca lideri pe Domnul Isus, pe Apostolii Pavel şi Petru, pe educatul apologet Apollo, să fii existat oameni care nu credeau în învierea generală.

Înainte de a prezenta argumentele pentru susţinerea învierii, Pavel subliniază consecinţele neacceptării învierii generale.

(a) dacă morţii nu înviază, nici Cristos nu a înviat. S-ar putea spune cu bun temei că Domnul Isus este o Persoană unică în istorie, că lucrarea Sa este specială şi de neegalat. Cu toate acestea Domnul Isus le-a atras atenţia ucenicilor Săi că sunt numeroase detalii ale vieţii Sale care trebuie preluate de ucenicii Săi: ei sunt trimişi aşa cum Isus a fost trimis de Tatăl, ei vor fi prigoniţi şi urâţi aşa cum El a fost prigonit şi urât, ei vor trebui să se iubească unii pe alţii, aşa cum I-a iubit El. Tot la fel, pentru că a primit autoritatea să dea viaţă cui voieşte, Domnul Isus va da viaţă veşnică celor ce cred în El şi Îl cinstesc (Ioan 5:21-30).

Ap. Pavel argumentează că învierea lui Cristos anunţă învierea generală, la fel cum gestul închinării primelor roade aduse lui Dumnezeu puneau toată recolta în grija lui Dumnezeu şi purta promisiunea recoltării viitoare. Tot la fel Cristos este „pârga celor adormiţi”. Adică învierea Lui anunţă învierile viitoare şi oferă siguranţa învierii generale. Aşa cum prin greşeala lui Adam, moartea a venit peste omenire, prin Cristos a venit învierea şi viaţa. Prin învierea lui Cristos a început o nouă epocă în care există speranţa deposedării morţii de autoritatea ei asupra omenirii. În cele din urmă, moartea va fi definitiv nimicită (v. 26).

(b) dacă morţii nu înviază, viaţa de aici este tot ce avem. Prin urmare, credinţa în Dumnezeu pentru iertarea păcatelor este inutilă. Cristos a murit pentru păcatele noastre, dar recunoaşterea jertfei Sale vine prin înviere. Dreptatea lui Dumnezeu cerea un sacrificiu perfect, dar moartea nu avea niciun drept asupra celui fără păcat. Prin urmare, cel drept dat pentru păcat nu putea rămâne în moarte. Dacă într-adevăr Cristos nu a înviat, nu mai avem nicio siguranţă că jertfa lui Cristos a fost acceptată de Dumnezeu. Dacă Cristos nu a înviat, înseamnă că moartea a avut motive să-L ţină şi păcatele noastre nu au găsit încă rezolvare înaintea lui Dumnezeu.

(c) dacă morţii nu înviază, viaţa de aici este tot ce avem, nu există răsplătire, motiv pentru care efortul misionar este lipsit de orice valoare. Fără de învierea lui Cristos, speranţa lumii viitoare este inexistentă. Pentru creştinii dedicaţi aceasta aduce o suferinţă suplimentară neiertării păcatelor. Toate eforturile întreprinse pentru misiune şi lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu sunt lovite de nulitate. Toate necazurile lui Pavel, pericolele, suferinţele şi privaţiunile asumate de Apostol pentru Evanghelie nu au nicio valoare pentru că nu există răsplătire (2Cor. 11:23-33). Binele oricât de mic făcut cu lepădare de sine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, încrederea în Dumnezeu şi umblarea prin credinţă (2Cor. 5:1-10), nu au niciun rost pentru că totul se termină cu moartea, la fel ca şi pentru animale.

Necredinţa în înviere este camuflată în vremurile noastre prin teza întrupărilor succesive, a reîncarnărilor. Teozofia, sau Societatea teozofică, este o sectă contemporană, care amestecă diverse filozofii păgâne (gnosticism, hinduism, budism) şi diverse erezii (martorii lui Iehova, ştiinţa creştină, unitatea şi altele). Dacă nu există înviere a morţilor, atunci singura opţiune logică este să chefuim, să folosim resursele în interes egoist, personal, doar pentru satisfacerea propriilor plăceri, fie ele şi elevate, sau „spirituale”, aşa cum unii corinteni chiar făceau. La aceasta alternativă avem un singur sfat: „Să vă fie ruşine! Cine trăieşte aşa dovedeşte că nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu.” (15:33-34)

 

3. Învierea morţilor va fi o experienţă nouă, unică (15:35-50).

Unii corinteni nu înţelegeau în ce fel va avea loc învierea trupească, deşi credeau că aceasta urma să aibă loc, fapt pentru care aveau dificultăţi în susţinerea convingerii lor înaintea celor care nu credeau în învierea generală. Deşi Pavel nu vorbea din experienţă, îşi permitea să dea învăţătură luminat de Duhul lui Dumnezeu. El porneşte de la analogia trupurilor naturale, caracterizate de grade diferite de „strălucire”. Natura abundă în exemple de organisme şi corpuri care se deosebesc unele de altele. Există diferenţe între domenii, între specii şi clase. Pavel ne duce înapoi la istoria creaţiei să ne aducă aminte că Dumnezeu le-a făcut pe toate diferite „după soiul lor”. Imaginea cea mai pregnantă este cea a seminţei, care este semănată într-un altfel de trup decât cel ce va răsări. Tot astfel, trupul învierii este un alt fel de trup, de o calitate superioară celui dintâi, fiind caracterizat de neputrezire, slavă şi putere.

Apostolul revine apoi la relaţia dintre Adam şi omenire. Neascultarea lui Adam a deschis uşa morţii în lume. Toţi oamenii se supun morţii. Pentru că este uşor degradabil de către moarte şi agenţii ei, boala şi îmbătrânirea, trupul acesta pământesc cunoaşte o strălucire trecătoare. Cristos a venit în trup de om ca să se supună tuturor cerinţelor Legii şi să împlinească planul lui Dumnezeu, dar moartea nu L-a putut ţine pentru că era fără păcat. Trupul său înviat a demonstrat calităţile pe care noua viaţă le poate aduce în trupul proslăvit. Din moment ce împărăţia cerească are alte calităţi decât lumea pământească nu este posibil să intrăm în împărăţia cerească nepregătiţi, sau cu un trup apt de împărăţia veşnică.

Nu orice trup este pregătit pentru marile întreceri sportive, ci doar acela care a fost călit prin exerciţii şi constrângeri. Tot la fel nu orice trup este pregătit pentru cer, ci doar acelea care a gustat învierea din morţi. Trupurile supuse putrezirii nu pot moşteni lumea unde putrezirea nu mai există. Domnul Isus i-a avertizat pe saducheii care nu credeau în înviere, că aceasta presupune primirea unor trupuri deosebite de cele omeneşti, care împărtăşesc mai degrabă calităţi specifice îngerilor (Mt. 22:30).

Învierea este un eveniment prin care va trece întreaga umanitate. Pavel spune aici că moartea nu este obligatorie pentru toţi, pentru că cei care vor fi în viaţă la venirea Domnului vor fi transformaţi, fără să mai guste moartea (15:51-58). Această învăţătură este chiar mai clară în 1Tesaloniceni 4:13-17. Aceasta priveşte învierea celor drepţi, a poporului lui Dumnezeu care L-a aşteptat pe Domnul. Despre ei Apocalipsa spune că nu vor avea partea de moartea a doua, adică moartea veşnică. Apoi toţi oamenii vor fi înviaţi şi vor fi aduşi la Judecată, după care vor fi osândiţi veşnic (Ap. 20). Lumea cea nouă va începe numai cu cei drepţi care vor fi înviaţi.

„Eu sunt învierea şi viaţa, spunea Domnul Isus. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată.”

Ce facem cu darurile spirituale? (1 Corinteni 12-14)

În sfârşit ajungem la spinosul subiect al darurilor spirituale. Subiectul nu este spinos pentru că aşa l-ar fi lăsat Dumnezeu, ci pentru că oamenii în neputinţa lor l-au făcut să ajungă astfel. Pavel recunoaşte încă de la începutul epistolei că în Corint Dumnezeu fusese generos cu împărţirea darurilor spirituale, pentru că existau din belşug. În cele din urmă Pavel ajunge să clarifice nişte detalii ce ţineau de practicarea publică a darurilor. De aceea îşi începe mesajul prin formula: „În ce priveşte darurile spirituale, fraţilor, nu vreau să fiţi în necunoştinţă”. Din moment ce corintenii nu erau lipsiţi de niciun dar (1:7), cum se făcea că nu aveau cunoştinţă despre acestea? Desigur, Pavel vorbea ironic aici, ca şi cum cunoştinţele lor se dovedeau (din nou) fără valoare.

Pavel îi avertizează pe corinteni de faptul că practica anterioară convertirii nu mai trebuie să interfereze cu viaţa creştinilor. Convertirea este lucrarea Duhului Sfânt. Schimbarea convingerilor şi capacitatea de a proclama divinitatea lui Cristos vin doar de la Duhul Sfânt. Practicile idoleşti pot vicia viaţa creştină chiar şi după convertire, după cum am văzut în cap. 8-10 cu privire la consumul cărnii sacrificate idolilor şi la practica Mesei Domnului. De data acesta intuim că practicarea darurilor spirituale în Biserică conserva ceva din practicile păgâne de la corintenii care s-au convertit. Ce anume era străin de practica apostolică, urmează să descoperim din învăţătura oferită corintenilor.

Probabil că formularea cea mai succintă a principiilor pauline despre practicarea darurilor spirituale în Biserică este dată în 12:7 – „Prezenţa Duhului este făcută cunoscută fiecăruia pentru binele tuturor”. De aici deducem trei principii: (1) darurile sunt manifestarea suverană a Duhului, (2) darurile sunt date individual, fiecărui creştin în parte, (3) darurile sunt date spre folosul colectiv al Bisericii. Darul spiritual este mai mult decât un talent natural, aşa cum se vede chiar şi din abilităţile lui David, căci „Domnul era cu el” (1Sam. 16:18).

1. Darurile spirituale sunt abilităţi supranaturale oferite de Duhul Sfânt în mod suveran. Din maniera în care Pavel expune subiectul în acest pasaj înţelegem că la Corint existau probleme de asociere a darurilor spirituale cu Duhul Sfânt. Înţelegem că exista competiţie în Biserică şi că unii ajunseseră să îi desconsidere pe alţii pentru că aveau alte daruri. De aceea Pavel se simte obligat să sublinieze faptul că darurile spirituale sunt diverse, dar, dacă sunt autentice, toate au aceeaşi sursă, acelaşi autor, adică Duhul Sfânt. Diversitatea de daruri, slujiri şi lucrări sunt inspirate de acelaşi Domn care este singurul Dumnezeu (v. 4-6).

Deşi nu le aminteşte pe toate, în Romani 12 mai sunt şi altele – slujirea, încurajarea, dărnicia, conducerea, milostenia – Pavel selectează câteva daruri pe care le împerechează, pentru a scoate în evidenţă înfăptuirea de minuni, aflată în centru şi rămasă nepereche. Patru dintre acestea vor fi citate şi în cap. 13, iar două dintre ele vor fi individualizate pentru un studiu de caz în cap. 14.

cuvânt de înţelepciune + cuvânt de cunoaştere (p.a.D.),

credinţă (p.a.D.) + daruri de vindecare (p.a.D.),

înfăptuirea de minuni

profeţia + discernerea duhurilor,

felurite limbi + interpretarea limbilor.

Obosit să mai tot repete formula „prin acelaşi Duh” (abreviat p.a.D. mai sus), Pavel încheie lista sa prin generalizarea „toate acestea sunt făcute de Unul şi Acelaşi Duh, care dă fiecăruia aşa cum vrea” (v. 11). Şi prin imaginea trupului Pavel subliniază acelaşi principiu când spune: „Dumnezeu a aranjat mădularele în trup pe fiecare dintre ele aşa cum a vrut El” (v. 18). Din nou în v. 24: „Dar Dumnezeu aşa a aranjat trupul, dând o mai mare onoare unui mădular inferior, ca să nu fie dezbinare în trup”.

2. Darurile spirituale sunt abilităţi supranaturale oferite de Duhul Sfânt fiecărui creştin în parte şi, în acelaşi timp, în mod complementar cu darurile date celorlalţi.

Unitatea Bisericii este dată de faptul că toţi creştinii sunt convertiţi prin lucrarea Duhului Sfânt. Această realitate este exprimată prin două aluzii la istoria lui Israel la trecerea Mării Roşii sau a Iordanului şi la apa izvorâtă din stâncă. „Noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh” … „tuturor ne-a fost dat să bem dintr-un singur Duh” (12:13). Pavel a mai spus o dată corintenilor că traversarea Mării Roşii a fost un botez pentru Moise (1Cor. 10:1-2). Aici se clarifică faptul că Dumnezeu lucra şi la nivel spiritual cu poporul Israel, aşa cum urma să lucreze cu Biserica. Toţi în Israel au avut parte de aceeaşi experienţă spirituală. Toţi în Biserică am avut parte de aceeaşi aceeaşi experienţă spirituală, a înnoirii prin Duhul Sfânt. Acelaşi Duh care ne-a adus la cunoştinţa mântuitoare că „Isus este Cristosul”, că mântuirea vine numai prin credinţa în Domnul Isus, ne-a dat şi daruri spirituale pentru a ne face folositori Bisericii, adică trupului lui Cristos.

Pavel foloseşte imaginea trupului pentru a ilustra adevărul despre Biserica lui Cristos care presupune manifestarea unei diversităţi de daruri spirituale. Ca orice imagine, chiar şi imaginea trupului are limitele ei. Pavel doreşte să sublinieze faptul că fiecare membru al Bisericii reprezintă doar o parte din întreg şi că fiecare parte este folositoare întregului pentru ceea ce este, că fiecare îndeplineşte o funcţie şi nu este posibil ca să se revolte împotriva trupului încercând să fie altceva, mai bun şi mai onorabil decât ceea ce este acum.

Este adevărat că, asemenea corintenilor, putem fi fascinaţi şi ispitiţi să avem darurile mai vizibile şi care primesc mai multă onoare. Un predicator scoţian a primit odată mărturia unui vizitator al Bisericii, un tânăr cu evidente alte preocupări decât Biserica: „Domnule pastor, i-a spus acesta la sfârşitul programului, sunt încântat că, deşi am vizitat Biserica dv pentru prima dată, am înţeles că am nevoie de Dumnezeu şi vreau să mă pocăiesc!” Pastorul a întrebat cu interes: „Ce anume v-a determinat să luaţi această decizie? A fost ceva din predică?” „A, nu! A fost modul în care am fost primit la Biserică chiar de la uşă când domnul de la intrare mi-a spus: «Bine ai venit, tinere!»” Poate că Dumnezeu te-a făcut picior în trupul lui Cristos. Îndeplineşte datoria de picior. În organism sunt organe despre care nici măcar nu ştim că există, până când ne îmbolnăvim din pricina lor.

O soră în vârstă a mărturisit că a fost cercetată profund la închinarea Bisericii de un predicator (se mai întâmplă şi aceasta). Ea i-a scris tânărului predicator de 29 de ani, că nu predica a condus-o aproape de Domnul, ci modul impecabil în care s-a prezentat la amvon. Ca să nu credem că sora avea imaginaţii nesănătoase trebuie să precizez că tânărul cu pricina a murit la 29 de ani, la scurtă vreme după primirea acestei scrisori, dar oamenii au mărturisit că a fost unul dintre puţini oamenii care îl emana pe Cristos prin tot ceea ce era, spunea şi făcea. Numele lui era Robert McChenney. Dumnezeu te-a făcut tâmplă să porţi coroană, poartă-o fără îngâmfare.

Implicaţii

1. Din moment ce Dumnezeu-Duhul Sfânt dă daruri spirituale după cum voieşte, înseamnă că El dispune tot la fel de creştinii hăruiţi cu daruri. Dumnezeu îl cheamă pe Filip să caute prin pustie un car îndreptându-se în Egipt cu un demnitar etiopian în el ca să-i explice Scripturile (F. ap. 8:26-27), după care Duhul îl conduce prin Azot spre Cezareea (8:40). Dumnezeu îl trimite pe Anania, ucenicul din Antiohia, să îl caute pe Saul, persecutorul Bisericii, care îl aştepta orbit de Dumnezeu să îşi reprimească vederea (F. ap. 9:10-16). În timp ce se afla slujind şi postind în Antiohia, Duhul îi alege pe învăţătorii Pavel şi Barnaba să fie trimişi ca apostolii (F. ap. 13:1-3). Acelaşi Duh îi strică planurile lui Pavel şi, după ce îl opreşte să intre şi în Asia şi în Bitinia, sunt trimişi în Macedonia (16:6-10). A avea daruri spirituale presupune obligaţii noi faţă de Împărăţie, pentru că Dumnezeu se aşteaptă ca să le folosim în interesul Împărăţiei.

2. Desigur, Apostolul pare să personifice părţile trupului, ca şi cum ar avea personalitate proprie. În realitate ele sunt într-o subordonare desăvârşită, îndeplinind strict funcţiile pentru care există în trup. Totuşi se mai întâmplă ceva interesant: în situaţii extreme, unele membre pot prelua din funcţiile altor membre similare, iar unele organe pot compensa funcţiile altor organe care au colapsat. Oare există înţelepciunea aceasta în Trupul lui Cristos? Cu siguranţă că există într-o adunare care îl are pe Cristos ca şi cap. Adevăraţii creştini nu stau şi se plâng într-una că le lipseşte păstorul, ci pun mâna şi suplinesc lipsa lui. Probabil că vă aduceţi aminte că păstorii noştri ne învăţau că sunt atribute ale păstorului care se aşteaptă şi din partea membrilor să le îndeplinească: să ne îngrijim unii de alţii, să ne rugăm unii pentru alţii, să ne încurajăm unii pe alţii. Dacă am rămas fără splină, măduva spinării îşi asumă rolul de producător de celule roşii fără să se plângă că a rămas singură. Dacă ar fi fost să rămânem fără amândouă mâinile, oare nu ar fi învăţat picioarele să scrie şi să cânte la pian dacă trebuie? Mă întreb dacă Pavel ar fi ştiut ca şi noi astăzi că rinichii filtrează tot ce este rău în sânge, cu cine i-ar fi asemănat din Biserică. Cu pastorul,  comitetul sau grupul de părtășie din care faci parte?

3. Studiu de caz: profeţie sau vorbire în limbi (glosolalie).

În 1Corinteni 12 Pavel ne învaţă ca şi pe corintenii de altădată ce sunt darurile cu adevărat. În capitolul 13, el ne arată că în lipsa dragostei care să motiveze şi să întreţină focul darurilor, acestea sunt lipsite de valoare. În capitolul 14, el va face o aplicaţie specifică pentru cele mai problematice daruri spirituale din Corint: profeţia şi vorbirea în limbi.

La fel ca şi în restul epistolei, Pavel îi citează pe corinteni în repetate rânduri, uneori extensiv, dar unii comentatorii nici măcar nu sesizează acest aspect, iar alţii cred că citatele sunt foarte scurte. Să evidenţiem pe câteva dintre ele: „este un singur / acelaşi Duh” (12:4-13), „fiţi plini de râvnă pentru darurile duhovniceşti / pentru cele mai importante daruri / după darurile duhovniceşti” (12:31; 14:1, 12), „cel ce vorbeşte într-o limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, întrucât nimeni nu-l înţelege, iar în Duhul spune taine” (14:2), „cel ce vorbeşte într-o limbă se zideşte pe sine” (14:4), „dacă mă rog într-o limbă, duhul meu se roagă” (14:14, 15), „voi cânta laude cu duhul” (14:15), „voi mulţumi (bine) cu duhul” (14:16), „limbile sunt un semn nu pentru credincioşi, ci pentru necredincioşi, în timp ce profeţia nu este un semn pentru necredincioşi, ci pentru credincioşi” (14:22), „femeile să tacă în biserici, …, este ruşinos pentru o femeie să vorbească în Biserică” (14:34-35). Toate aceste afirmaţii contrazic Biblia în general şi învăţătura apostolică, chiar afirmaţiile pauline din cap. 14. Suntem cu toţi de acord că există o lege a necontradicţiei de care şi Pavel ştia.

Şi aici, ca şi în alte locuri din epistolă, Pavel este ironic cu corintenii. Celor plini de râvnă pentru daruri spirituale, Pavel le promite că ştie el o cale nespus mai bună decât aceasta. La fel ca şi Amos altădată, când îi îndemna pe evrei să meargă la altarele păgâne, şi Pavel îi invită sarcastic pe corinteni să se agite mai departe în căutarea lor, însă el urmează să le arate o cale mai bună (1Cor. 12:31). Tot la fel, după măreţul capitol al dragostei, celor pe care tocmai îi învăţase despre superioritatea dragostei, le spunea: „urmăriţi dragostea şi fiţi plini de râvnă după darurile duhovniceşti, în special darul profeţiei” (14:1). Cu alte cuvinte: „creşteţi în dragoste şi dacă vă mai rămâne timp căutaţi să profeţiţi”. Celor care se lăudau cu glosolalia lor, Pavel continuă să sublinieze superioritatea profeţiei (14:3, 5). Celor care se justificau zicând că se roagă în Duhul prin glosolalie, cântă în Duhul, sau mulţumesc în Duhul, Pavel le spune că oricât de frumos sună, mintea rămâne neroditoare şi el preferă să pună şi mintea la contribuţie. Nu este jenant să ţi se spună: „nu fiţi copii în gândire, ci fiţi copii în ce priveşte răul, iar în gândire fiţi maturi” (14:20)? Cât de penibilă este situaţia când un vizitator dă peste o comunitate creştină vorbind în limbi neînţelese: „nu vor spune ei că v-aţi ieşit din minţi?” (14:23). În final, Pavel este aspru cu corintenii: „Oare la Corint s-a scris Cuvântul lui Dumnezeu? Oare Biserica universală există în virtutea adunării din Corint?” (14:36) Culmea mustrării: „Dacă cineva se crede inspirat de Dumnezeu, ar trebui să recunoască autoritatea apostolică” (cf. 14:37-38).

Din capitolul 14 vom extrage trei principii supreme care permit recunoaşterea darurilor autentice.

(1) Darurile spirituale sunt date pentru zidirea Bisericii. Aşa spunea versetul-cheie din argumentul iniţial (12:7). Acesta era scopul capitolului 13: fără dragoste, adică orientarea fiinţială, umorală, ontologică, a darurilor înspre semeni, purtătorul darului este ca limba clopotului de bronz, doar un zgomot. Tocmai datorită acestei abilităţi de a zidi Biserica, darul profeţiei este superior vorbirii în limbi (14:4-5). Corintenii aveau daruri, le lipsea doar intenţia sănătoasă de a le folosi pentru zidirea Bisericii (14:12). Fără să interzică manifestarea vorbirii în limbi (14:39), Pavel limitează drastic manifestarea acestuia: „cel care vorbeşte într-o limbă să se roage şi pentru puterea de a o traduce” (14:13). În caz că nu are darul interpretării, şi nici nu se găseşte nimeni care să interpreteze, vorbitorul trebuie să tacă, „să-şi vorbească lui însuşi şi lui Dumnezeu” (14:28).

Glosolalia nu este un semn normativ al primirii Duhului Sfânt, cu atât mai puţin un semn al botezului cu Duhul Sfânt, ci doar unul dintre daruri. Exemplele din F. Ap. descriu nişte situaţii excepţionale, când evreii au fost convinşi prin aceste minuni că Evanghelia era menită şi pentru neevrei (2:1-13; 8:1-25; 10:23-48; 19:1-12). Aceste episoade semnalează cum Evanghelia a ajuns de la Ierusalim, în Samaria şi până la marginile pământului (lumea cunoscută), împlinind predicția Domnului (F. ap. 1:8).

(2) Pentru a evita manifestarea extatică a păgânilor şi babilonia vorbirii în limbi întreţinută de profeţii profesionişti şi de oracolele păgâne, Pavel îi învaţă pe corinteni şi prin ei şi pe noi să ne închinăm în mod integralist: cu mintea şi cu spiritul la un loc. Profeţia este superioară glosolaliei pentru că prin cinci cuvinte cu înţeles şi cu rost poţi face mai mult bine decât prin o mie de cuvinte în altă limbă fără interpretare.

(3) Darurile spirituale trebuie investite în mântuirea semenilor. Din această perspectivă vorbirea în limbi este contraproductivă. Dacă vrem ca necredincioşii care intră în adunare să aibă oportunitatea de a fi confruntaţi cu adevărul lui Dumnezeu, de a fi cercetaţi şi judecaţi în gândurile lor, atunci trebuie să le dăm Cuvântul lui Dumnezeu. Vorbirea în limbi nu poate face aceasta. Spre ruşinea corintenilor, Pavel citează un text din profetul Isaia (28:11-12), unde Dumnezeu, exasperat de împietrirea în neascultare a lui Israel, decretează că îi va da pe mâna unui popor barbar, care vorbeşte o limbă ciudată. Surpriza va fi că, nici umilit în felul acesta, Israel nu va asculta. Aşadar vorbirea în limbi este un semn al judecăţii peste oameni, nu de mântuire. Încă o dată, profeţia ca discurs transparent va putea să îi conducă pe oameni la recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul adunării (14:25).

Concluzie

Căutarea primară a creştinului autentic trebuie să fie după părtăşia cu Duhul Sfânt şi după sfinţenia pe care El o aduce. Darurile şi roadele vor veni de la sine la creştinul care are o relaţie sănătoasă cu Duhul lui Dumnezeu.

Dragostea şi lucrările ei (1 Corinteni 13)

Cine caută să vorbească despre dragoste din 1 Corinteni 13 are dificultăţi încercând să păstreze discursul despre dragoste în limitele acestui capitol.  Presiunea vine mai ales din scrierile lui Ioan, care are o pasiune pentru acest subiect şi o înţelegere specială asupra lui.

În capitolul 13 din 1Corinteni Apostolul Pavel face referire la câteva daruri spirituale dintre cele întâlnite la Corint cu o înaltă apreciere printre ei: vorbirea în limbi, profeţia, cunoştinţa, credinţa, dărnicia, dar de cele mai multe ori sunt amintite vorbirea în limbi, profeţia şi cunoştinţa. Corintenii excelau în daruri şi jubilau pentru că le aveau.

Pavel le recomandă, însă, o cale mai bună decât manifestarea pasionată a darurilor spirituale. Unii fac artă de dragul artei, precum studiourile Metro-Goldwyn-Meyers care au ca motto: Ars gratia artis. Alţii fac filozofie de dragul filozofiei, precum editura Brill din Leiden, Olanda, care are ca motto: Tuta sub aegida Pallas. În locul căutării darurilor doar de dragul darurilor, Apostolul le scrie corintenilor despre o cale mai specială (12:31). Această cale este identificată cu dragostea.

Cele trei secţiuni majore ale capitolului 13, afară de concluzie, sunt structurate prin mijloace diferite de la o secţiune la alta. În fiecare dintre ele putem găsi răspuns la câteva întrebări foarte importante: Ce este dragostea? Ce importanţă are dragostea?  Cum pot avea dragoste?

Ce este dragostea?

Pavel defineşte dragostea în mod direct, descriind-o în relaţie cu alte calităţi, sau în mod indirect, prin rolul pe care îl joacă în inima omului sau în societatea umană. Aici se foloseşte termenul agape, diferit de eros, sau de fileo. Eros a ajuns să definească relaţia pur fizică, o dragoste definită ca o reacţie chimică, manipulată de hormoni sau de zei precum Eros şi Afrodita în vechime. Fileo a ajuns cu timpul să definească relaţia de amiciţie şi apropiere dintre rude. Agape este un tip de dragoste care presupune dăruire şi sacrificiu.

1. Dragostea este o calitate care poate însufleţi darurile spirituale şi poate da valoare veşnică manifestărilor prin daruri. Este greu să ne imaginăm că un dar spiritual, care este dat de Dumnezeu pentru folosul întregii Biserici, poate să fie folosit fără dragoste şi, în consecinţă, să mai fie numit dar.

Vorbirea în limbi, profeţia, cunoaşterea, credinţa şi dărnicia sunt evidenţiate de Apostol ca manifestări ale Duhului Sfânt care pot fi contrafăcute, improvizate de om, fără niciun beneficiu prezent şi etern. Înseamnă că vorbirea în limbi neînvăţate, abilitatea de a percepe intenţia zeilor, abilitatea de a înţelege învăţături şi idei mai dificile, convingerea că anumite lucruri pot fi realizate chiar şi în lipsa resurselor fizice (confidenţa) şi generozitatea pot să existe și în umanitate, fără a fi în mod obligatoriu conectate cu creştinismul şi lucrarea Duhului Sfânt.

Pavel îşi construieşte argumentul prin intermediul hiperbolei, exagerând în mod intenţionat nişte situaţii reale. Astfel, din moment ce Biblia nu recunoaşte nicăieri existenţa unor dialecte îngereşti, este o greşeală să ne imaginăm doar pe baza acestui verset că însuşirea unui dialect îngeresc şi practica vorbirii într-o limbă îngerească este chiar o opţiune reală. Înţelegerea tuturor tainelor nu este dată oamenilor, ci este apanajul lui Dumnezeu. Chiar şi Domnul Isus a recunoscut că anumite informaţii i-au fost ascunse de Tatăl. Cu siguranță omului nu i-a fost dată toată cunoaşterea. Pavel însuşi recunoaşte pe parcursul aceluiaşi capitol că „acum cunoaştem parţial” (v. 12). Credinţa necesară pentru săvârşirea de minuni, ne spune Domnul Isus, că este suficientă şi dacă este cât un grăunte de muştar (Mt. 17:20). Cu siguranţă Pavel exagerează situaţia în care un om ar putea dispune de realităţile fizice după buna sa plăcere. Nu este nevoie doar de credinţă pentru a vedea lucrurile schimbându-se sub ochii tăi, după bunul tău plac. Cererile trebuie să fie după voia lui Dumnezeu şi nici într-un caz pentru alimentarea interesului egoist. Nici chiar darul suprem al propriului trup, probabil dat în sclavie (nu pentru a fi ars cum traduce Cornilescu), nu este nimeni interesat să o facă doar de dragul ideii în sine. Niciun om sănătos la cap nu renunţă la propria libertate fără niciun motiv mai înalt decât experienţa însăşi.

Chiar şi aşa, dacă ar fi posibil să ne imaginăm că ar fi posibile asemenea experienţe senzaţionale, că s-ar putea ajunge la o asemenea expertiză, că cineva ar putea fi capabil de asemenea exteriorizări de caracter, ele nu au nicio valoare, alta decât însuşi zgomotul produs de etalarea lor, valoarea mea ca om rămâne în limitele înguste ale umanităţii noastre şi câştigul lor se rezumă la onorurile trecătoare ale acestei vieţi. Există chiar şi printre necreştini exemple de oameni profund implicaţi în fenomenul religios (indiferent care este religia aceea), versaţi în cunoştinţă, perseverenţi, generoşi chiar, dar fără dragoste le lipseşte câştigul etern.

2. Dragostea este o calitate care dă valoare omului şi îl înnobilează (îl ajută să devină mai mult decât este în mod natural). Dragostea poate fi definită în moduri diferite, până acolo încât poate fi confundată cu realităţi care nu au nici măcar asemănarea a ceea ce este de fapt dragostea. Pavel descrie dragostea prin şapte propoziţii afirmative şi prin opt propoziţii negative. Aceste propoziţii sunt organizate în trei categorii care descriu dragostea din trei perspective.

Din galeria primei categorii înţelegem că dragostea este o natură de excepţie, unde răbdarea şi bunătatea sunt din exces. Dragostea este natura interioară care determină faptele şi cuvintele din exterior.

Din categoria termenilor negativi înţelegem că dragostea este opusul unor deprinderi rele larg răspândite, precum invidia, lăudăroşia, mândria, nesimţirea, egoismul, iritarea, resentimentul şi maliţiozitatea. Nu cred că există o „mândrie sfântă” adică mândria de a fi baptist, penticostal etc.. Mândria, oricare ar fi ea, este oarbă şi ajunge să orbească.

A treia categorie de termeni ne arată că dragostea este o abilitate integralizatoare, care integrează până şi marile virtuţi creştine: răbdarea, credinţa, speranţa şi suferinţa. Dragostea are o mare capacitate de absorbţie a tot ce înseamnă nedreptate, necredinţă, imposibilitate şi suferinţă.

Dragostea nu-şi face timp de comparaţie cu alţii pentru că este prea preocupată cu introspecţia. Găseşte atât de mult de făcut în omul dinăuntru încât nu bagă de seamă de lipsurile celorlalţi şi chiar dacă ajunge să le vadă le priveşte cu compasiune pentru că ştie că fără de ajutorul lui Dumnezeu nimeni nu poate ajunge mai bun. Totuși când se văd lipsuri în fraţii de credinţă, în oamenii care se supun aceleiaşi autorităţi şi au la îndemână aceeaşi capacitate de schimbare, dragostea nu te lasă să treci nepăsător mai departe. Fără să te laşi întinat de greşeala în care a căzut celălalt, creştinul are obligaţia să îl ajute pe fratele său să se ridice, să se îndrepte şi să meargă drept pe cale. Indiferenţa nu izvorăşte din dragoste.

Ἡ ἀγάπη μακροθυμεῖ,

χρηστεύεται :ἡ ἀγάπη:,

οὐ ζηλοῖ,

[ἡ ἀγάπη]\ οὐ περπερεύεται,

οὐ φυσιοῦται,

οὐκ ˹ἀσχημονεῖ,

οὐ ζητεῖ ˹·τὰ ἑαυτῆς,

οὐ παροξύνεται,

οὐ λογίζεται τὸ κακόν,

οὐ χαίρει ἐπὶ τῇ ἀδικίᾳ,

συγχαίρει δὲ τῇ ἀληθείᾳ·

πάντα στέγει,

πάντα πιστεύει,

πάντα ἐλπίζει,

πάντα ὑπομένει.

3. Dragostea este o calitate care descrie şi natura lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu nu cunoaşte credinţa şi speranţa, pentru că nu există lucruri a căror existenţă El să nu o cunoască cu certitudine şi în mod deplin. Credinţa şi speranţa nu pot descrie existenţa lui Dumnezeu pentru că El există în mod desăvârşit dincolo de spaţiu şi timp. Dragostea, însă, este o calitate atemporală şi care nu poate fi limitată de spaţiu. Tocmai de aceea Apostolul observă şi despre roadele Duhului Sfânt că „împotriva lor nu este lege”, adică ele nu pot fi niciodată în exces (Gal. 5:23).

Domnul Isus – Dumnezeu întrupat – manifestă natura dragostei care Îl descrie pe Dumnezeu. Vedem în El îndelunga răbdare şi bunătatea lui Dumnezeu. Dragostea Domnului Isus este curată de invidie, lăudăroşie, mândrie, nesimţire, egoism, iritare, resentiment şi maliţiozitate. Dragostea Lui este exemplară prin statornicia credinţei şi speranţei în Dumnezeu şi prin capacitatea de a suporta toate relelele oamenilor. Dragostea Sa atinge culmea când, Îşi dă viaţa pentru prietenii Săi, în acord cu afirmaţia făcută că „mai mare dragoste decât aceasta nu este” (Ioan 15:13). Prietenii Domnului sunt toţi cei care Îi ascultă poruncile (v. 14). Dragostea Domnului este autentificată de faptul că şi-a dat viaţa pentru noi. Aceeaşi atitudine este cerută şi din partea ucenicilor Domnului (1Ioan 3:16).

Ce importanţă are dragostea?

Dacă aceasta este definiţia dragostei, atunci care poate fi folosul ei pentru noi?

1. Dragostea poate motiva darurile spirituale. Dacă unele abilităţi ale spiritului uman pot fi manifestate şi în lipsa dragostei, adică în afara comuniunii cu Dătătorul unor daruri spirituale, oare cum ar arăta manifestarea acestora dacă ar fi iniţiate, acompaniate şi desăvârşite de dragoste (v. 1-3)? Unii creştini, ca şi cei din Corint, pot fi preocupaţi de obţinerea de daruri, pot fi pasionaţi de practicarea lor, dar fără să fi cunoscut dragostea. Cât de trist poate să fie un asemenea tablou? Este aşa cum au făcut descoperitorii rutei către Orientul îndepărtat (portughezii), care ţineau informaţia doar pentru ei, ca să se bucure doar ei de privilegiile comerţului cu noile teritorii. Este ca şi cum ai aflat un remediu pentru o situaţie dificilă sau o cură pentru o boală şi le ţii doar pentru tine.

Cum arată darul vorbirii în limbi practicat cu dragoste? Dragostea mă ajută să înţeleg că darul meu este spre folosul comunităţii şi că Biserica este mai importantă decât mine însumi. Cum se poartă un profet în exerciţiul funcţiunii cu dragoste? Întocmai cum Moise nu a reuşit la Cadeş: „Ascultaţi, răzvrătiţilor, să vă dăm noi apă?” (Num. 20:10) Cine este binecuvântat cu multă cunoaştere nu spune ca şi corinteni: „noi toţi avem cunoaştere”, cu alte cuvinte nu mai avem nevoie de învăţăturile voastre, noi deja suntem suficient de instruiţi. Cine are dragoste şi credinţă în acelaşi timp, recunoaşte că minunea nu a putut fi realizată din pricina abilităţii proprii, ci din îndurarea lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Pavel şi Barnaba în Licaonia: „Prieteni, ce faceţi? Noi suntem muritori ca şi voi!” (F. ap. 14:12). Dărnicia împreună cu dragostea produce colecte surprinzătoare ca şi cele pe care le-au făcut macedonieni, dar nu ca şi cele făcute de corinteni (2Cor. 8-9). Dărnicia făcută cu dragoste se aseamănă cu donaţia lui Barnaba, dar nu cu donaţia lui Anania şi a Safirei (F. ap. 4-5).

2. Dragostea este esenţa caracterului creştin (v. 4-7). Dragostea are în comun aceleaşi caracteristici cu ale caracterului creştin. Calităţile sale sunt mai mult decât compatibile cu virtuţile creştine. Nu este de mirare că Pavel începe cu dragostea lista sa de virtuţi creştine din Galateni 5:22-23, listă pe care mai apar şi răbdarea, bunătatea, generozitatea, credinţa, blândeţea şi înfrânarea. De fapt doar bucuria şi pacea nu se regăsesc în mod explicit în textul din 1 Corinteni 13.

Modul în care este privită dragostea în Galateni 5 şi 1 Corinteni 13 diferă deoarece contextul argumentului în care este invocată diferă. În 1 Corinteni 13 dragostea este privită ca o calitate descrisă de toate celelalte. În Galateni 5, dragostea este una dintre mai multe roade ale Duhului. În ambele pasaje dragostea este o calitate de căpătâi şi este concomitentă cu celelalte calităţi.

Apostolul Ioan ne avertizează că dragostea de Dumnezeu are ca unitate de măsură dragostea de fraţi (1Ioan 4:20-21). Mai mult, dragostea de fraţi are ca unitatea de măsură disponibilitatea de ajutorare (1Ioan 3:14-18).

3. Dragostea va dăinui veşnic, pe când toate celelalte realităţi, chiar şi cele mai sofisticate daruri, vor avea un final (v. 8-13). Cu privire la acest final părerile sunt împărţite. Unii consideră „ceea ce este desăvârşit” este Canonul Noului Testament. Alţii consideră că este vorba despre coborârea Duhului Sfânt la Rusalii. Alţii cred, însă, că este vorba despre venirea cu putere a Împărăţiei lui Dumnezeu, lumea cea nouă, prin învierea morţilor. Despre ce este vorba? Pavel spune foarte clar că atunci nu va mai fi cunoaştere parţială, atunci totul va fi desăvârşit, vom vedea faţă în faţă, nu în oglindă ca acum. Îndrăznesc să spun fără teama de a fi contrazis că aceste calităţi nu descriu realitatea în care trăim acum. Ioan afirmă că întâlnirea cu Domnul Isus la revenirea Lui, ne va aduce abilitatea de a-L cunoaşte aşa cum este El (1Ioan 3:1-2).

Profeţiile, vorbirea în limbi şi cunoaşterea toate vor înceta în ziua când vom lua contact cu realităţile pe care acestea le-au prezis şi despre care am vorbit ca „într-o reflecţie în oglindă”. Atunci le vom vedea cu claritate aşa cum sunt ele fără ca discursul profetic sau cunoaşterea noastră să mai fie viciate de factori umani. Până atunci avem nevoie să ne exercităm discernământul şi să evaluăm (judecăm) profeţii şi profeţiile. Până atunci încă mai putem să ne trezim în conflicte copilăreşti pe marginea veridicităţii unor idei, teorii sau teze: Eu am dreptate! Ba eu am dreptate. Când vom ajunge acolo, vom fi ca adulţii care au înţeles realitatea sperată şi parţial cunoscută în copilărie. Atunci vom fi ca adulţii ajunşi la vârsta senectuţii care vor zâmbi cu indulgenţă la anii copilăriei şi la disputele pe teme care au ajuns cu totul depăşite.

Cum pot avea dragoste?

1. Dragostea este un dar (v. 1-3): „dacă nu am dragoste, nu sunt nimic”. Se cere de la Dumnezeu şi este primită o dată cu Duhul. Din moment ce dragostea descrie caracterul lui Dumnezeu, este de aşteptat ca un om care are părtăşie cu Dumnezeu în Cuvânt şi în rugăciune să ajungă să se transforme tot mai mult după asemănarea cu Cristos. Rugăciunea care este corectă întotdeauna este: „Doamne, dă-mi dragoste de tine şi de semeni”

2. Dragostea este o îndeletnicire (v. 4-7). În mod constant creştinul se ţine departe de acele apucături care o denaturează sau o împiedică să crească. La fel ca orice cultură de plante de aici de pe pământ, unele plante nu suportă concurenţa altora şi nicio plantă folositoare omului nu suportă concurenţa buruienilor. Buruienile care înnăbuşă dragostea sunt invidia, lăudăroşia, mândria, nesimţirea, egoismul, iritarea, resentimentul şi maliţiozitatea. Caracterul dragostei autentice este descris de bunătate şi îndurare şi pasiunea pentru adevăr. Dragostea adevărată face casă bună cu răbdarea, credinţa, speranţa şi suferinţa. Ştiind aceste lucruri poţi să-ţi pliveşti ogorul inimii şi să scoţi orice buruiană care dăunează caracterului cristic.

Şi Apostolul Petru avea convingerea că dragostea este o calitate care se dobândeşte prin silinţă, adăugând credinţei, virtute, cunoaştere, înfrânare, răbdare, evlavie, dragoste de fraţi şi de oameni (1Petru 1:5-7). Acestea nu sunt etape în maturizarea creştină, ci ele trebuie să coexiste, pentru că sunt singura garanţie pentru rodire în cunoaşterea Domnului Isus, în consolidarea chemării noastre şi perseverarea până la sfârşit (v. 8-11).

3. Dragostea este o pradă (14:1). Verbul dioko înseamnă „a persecuta, a urmări dintr-un loc în altul”. Aici probabil că Pavel şi-a adus aminte de vremea când fusese un persecutor al Bisericii. (El însuşi se descrie prin acelaşi verb în 1 Corinteni 15:9.) Aici prada nu este Biserica lui Cristos, ci caracterul lui Cristos. Urmăresc dragostea din zori şi până în noapte, ca să cunosc ce îi place şi ce evită. Mă înfrânez şi mă supun la tot felul de nevoinţe ca să ajung să pun mâna pe ea. Nu mă interesează să o văd moartă, ci ca să intru în contact cu ea. Dragostea nu este ca Yeti – omul zăpezilor, o fantasmă omenească. Dragostea este ceva real. Isus Cristos mi-a arătat că se poate trăi în felul acesta. Aşa că mă pun cu burta pe carte, adică Biblia, şi să învăţ de la exemplul antemergătorilor mei. Stau în veghe în ceasurile nopţii sau dimineaţa devreme ca să stau de vorbă cu Domnul.

Sunt motivat să duc acest tip de viaţă pentru că „dacă nu am dragoste nu sunt nimic”, dar şi pentru că „dacă am dragoste sunt ca Domnul”.

Încheiere:

Oare cum ar arăta familia noastră cu mai multă dragoste cheltuită acolo?

Cât de diferit ar fi locul nostru de muncă dacă cineva ar arăta acolo mai multă dragoste?

Ce nu s-ar mai face în adunarea noastră dacă ar fi mai multă dragoste autentică în jur?

1 Corinteni 13, Noua Traducere Românească

1 Dacă vorbesc în limbi omeneşti şi îngereşti, dar nu am dragoste, sunt un gong de aramă zgomotos sau un chimval zăngănitor.

2 Dacă am darul profeţiei şi înţeleg toate tainele

şi am toată cunoaşterea

şi dacă am toată credinţa, aşa încât să mute munţii, dar nu am dragoste, nu sunt nimic.

3 Dacă dau tot ce am şi dacă-mi dau chiar şi trupul să mă laud, dar nu am dragoste, nu câştig nimic.

4 Dragostea este răbdătoare, dragostea este plină de bunătate,

nu este invidioasă, dragostea nu se laudă, nu este mândră,

5 nu se comportă indecent, nu-şi urmăreşte propriile interese,

nu se supără, nu se gândeşte la rău,

6 nu se bucură de nedreptate, ci îşi găseşte bucuria în adevăr,

7 suportă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

8 Dragostea nu se sfârşeşte niciodată.

Cât priveşte profeţiile, ele se vor sfârşi;

cât priveşte limbile, ele vor înceta,

iar cât priveşte cunoaşterea, ea se va sfârşi.

9 Căci cunoaştem în parte

şi profeţim în parte,

10 însă, atunci când va veni ce este desăvârşit,

ceea ce există doar în parte se va sfârşi.

11 Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil, gândeam ca un copil;

când am devenit adult, am terminat cu lucrurile copilăreşti.

12 Acum vedem ca într-o reflecţie din oglindă,

însă atunci vom vedea faţă în faţă.

Acum cunosc în parte,

însă atunci voi cunoaşte aşa cum am fost şi eu cunoscut.

13 Acum deci rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.