Arhive pe categorii: Educaţia creştină

Liberalizarea pieței educaționale: scrisoare deschisă

După ce a căzut dictatura ceaușistă până și copiii și-au luat curajul instilat în ei de exemplul revoluționar al părinților lor să rupă tabloul „conducătorului iubit” din manualele lor. Poate că a fost doar un gest, dar a fost un act de curaj. Ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile nu mergeau în direcția dorită și se ajungea la represalii. Atât de ușor ar fi fost identificați reacționarii! De atunci, copiii și nepoții noștri au trecut prin numeroase inițiative de reformă până acolo încât abecedarul cu „Ana are mere” a rămas dosit în memoria reziduală a generației decrețeilor. Cu ce folos? Scăderea constantă a interesului pentru liceu în particular și școală în general și rezultatele constant slabe de la bacalaureat demonstrează că trendul nu este deloc încurajator pentru învățământul românesc. Cu toate acestea, cineva acolo sus pe General Berthelot trebuie să pună pe picioare un proces de transformare (am renunțat a mai folosi termenul „reformă”, pentru că după desele simulări de reformă, termenul a fost golit de sens) a învățământului care să schimbe cadre, atitudini și mentalități, pentru a pune interesul societății cel puțin pe picior de egalitate cu interesul părinților și al copiilor. Consider că liberalizarea pieței educaționale nu poate să aducă decât bine în cursul unui asemenea proces bine intenționat.

Ca orice cetățean cugetător al acestei țări constat că, bunăoară, în construcții există o piață liberalizată. Diverse persoane cu inițiativă și fonduri se implică în construirea de cartiere rezidențiale. Este ilustrativ să invoc aici exemplul orașului Cisnădie (jud. Sibiu), care a permis derularea a mai mult de o duzină de proiecte de acest fel în zona limitrofă cu orașul Sibiu. Primăria doar a permis, a încurajat și, presupun, a supravegheat procesul de construire de locuințe noi. Acestea trebuie să se execute după proiecte autorizate, sub supravegherea unor maiștri autorizați, după standarde impuse de Inspectoratul de Stat pentru Construcții ș.a.m.d. Puțin contează motivația patronului care a decis să demareze un asemenea proiect: poate că are dorința genuină de a oferi o locuință la prețuri acceptabile tinerilor căsătoriți (mă îndoiesc), poate că dorește să aibă o sursă constantă de venit pentru familia sa (uneori nu iese pasența), poate că dorește să facă bani pentru un trai mai bun (mașină mai bună, casă de vacanță, studii în străinătate, iaht etc). De fapt, motivația contează cel mai puțin în calculul riscurilor unui asemenea proiect. Și mai puțin contează opțiunile ideologice ale patronului sau ale constructorilor, deși am văzut locuințe construite de oameni cu conștiință alertă și temători de Dumnezeu care erau la ani lumină distanță de locuințele construite de oameni fără conștiință. Ceva ce ține de atitudinea față de muncă și de semeni iese la iveală atunci când muncești motivat de sloganul „las’ că-i bine și așa” și altceva când zici „fă ce ți-ar place să-ți facă ceilalți ție”. Oricum, locuințele se construiesc indiferent cât de bine sau prost ies iele din mâinile „meșterilor”. Înțeleg că în România se construiește mult și prost. Se pare că ne-am întors la tiparul ceaușist, acum sub alte auspicii. Contează ce materiale folosești? Se pare că nu. Contează cât de mult stă în picioare tencuiala proaspăt trântită pe perete. Se pare că nu. Contează ce calitate are placa de polistiren cu care s-a placat peretele. Se pare că nu. Toate locuințele au fundație, stâlpi de rezistență, pereți, izolație, centrală propie. Ce mai contează detaliile. Piața s-a liberalizat și există o locuință pentru fiecare buzunar. DE CE NU AR FI AȘA ȘI ÎN EDUCAȚIE?

Cineva ar putea spune că educația contează mai mult pentru viitorul patriei. Să conteze mai mult decât acoperișul pe care (NU) îl avem deasupra capului. Pe parlamentari îi duce capul să propune indemnizații pentru familii la prima căsătorie, la al treilea copil, dar nu îi duce capul să ofere un pachet complet pentru achiziționarea unei locuințe. Proiectul ANL este o gogoașă exploatată politic. În Sibiu ultimele locuințe ANL s-au realizat cu o firmă care s-a dat la fund înainte de finalizarea proiectului, desigur, după încasarea banilor. Cum este posibil așa ceva? Ne mirăm că nu ne rămân copiii în țară și fug familiile tinere cu copii în străinătate. Fug acolo unde există un interes real pentru familie din partea statului. În România singura familie de care le pasă parlamentarilor este familia lor. Prin urmare să mai păstrăm liberalizarea pieței în construcții? Desigur, cu toate deficiențele ei permite un reglaj fin și natural al prețurilor pe piața imobiliară, care ar fi și mai eficient dacă statul ar construi și ar intra în concurență reală cu constructorii privați. Cam cum intenționează primăria Bucureștiului să construiască un cartier nou în fiecare sector. Mult succes. Aștept dovezi. Primăria Sibiului acum se luptă cu asfaltarea străzilor și cu trecerea firelor aeriene în subteran. Cu alte cuvinte confort pentru cei în viață. Tinerelor familii li se strânge mână, li se urează „casă de piatră”, se fac poze de grup și… Următorii!

Există liberalizare și pe piața de asistență medicală. Cine poate spune că aceasta nu este cel puțin la fel de importantă ca educația. De aceea sunt amândouă în grija Guvernului. Oricine are dorință și putință și-a deschis un laborator privat (o gramadă în Sibiu), o clinică (mai ales pentru tratarea hemoroizilor), o farmacie (era să zic „farmacia inimii…”),  un spital chiar. Personalul este calificat, școlarizat în România, cu examene de grad luate, adeseori cu experiență internațională. Avem computere tomograf, ne facem radiografii dentare panoramice cu radiere scăzută, îi facem poze bebelușului de când este în fază embrionară, executăm operații laparoscopice ș.a.m.d. Bine toate costă, ne mai ajută C.A.S. pe ici, pe colo. A meritat efortul liberalizării pieței? Cred că da. Contează motivația patronilor care le-au deschis toate aceste spații de servicii de sănătate? Unii au vrut să câștige mai mulți bani din frământarea perenă a românului pentru sănătate, alții au vrut să ofere servicii de calitate (de ex. analize de laborator credibile), alții s-au săturat de sistemul de stat tributar vechilor principii clientelare. Contează motivația când se eliberează licența de funcționare? Sigur că nu. Contează ideologia pentru care au optat patronii sau angajații unui așezământ de sănătate? Sigur că nu, deși eu unul mă dau mai ușor pe mâna unui om care și-a făcut loc în ideologia sa pentru excelență și pasiune pentru semeni. Contează că bugetul unei farmacii este majoritar arab? Nu pare să conteze în sânul populației. Serviciile de securitate națională ar putea avea o altă opinie, dar pentru omul de rând contează numai prețul și calitatea serviciilor. În mod cert trebuie respectate niște standarde cu privire la igienizare, asistența medicală oferită, pregătirea pre- și postoperatorie a pacienților, calificarea personalului medical și multe altele. Există legi, ordonanțe, proceduri de care trebuie să se țină cont, indiferent dacă instituția de sănătate este o inițiativă privată sau de stat. DE CE NU AR FI AȘA ȘI ÎN EDUCAȚIE?

Am putea continua cu exemple din industria alimentară, transporturi și radio. Oriunde ne întoarcem, libera inițiativă este folositoare. Concurența în regim supravegheat, cu respectarea normelor în domeniu, creează oportunități noi și mai bune. Școala acasă și orice alte inițiative (oricum nu sunt tare multe) din domeniul educației trebuie autorizate prin lege pentru a continua procesul de liberalizare a pieței educaționale. Statul trebuie să ofere părinților dreptul legal de a-și educa odraslele și în alt regim decât cel public de masă. Examenele de capacitate și bacalaureatul pot rămâne în atribuția statului ca elemente de control asupra actului educațional. Faptul că se aduce mereu în discuție motivația, ideologia, resursele, nivelul de pregătire al părinților este o dovadă a lipsei preocupării reale pentru produsul final, care trebuie să prevaleze. Dacă în alte domenii nu contează, de ce ar conta aici? Trebuie stabilite în mod realist niște cerințe minimale pentru fiecare nivel de pregătire și acelea trebuie urmărite cu consecvență având în vedere binele copilului. Manualele tot de specialiști în domeniu vor fi realizate, părintele păstrând rolul de tutore pe care oricum îl joacă și în sistemul promovat în momentul de față. Bibliografia tot pe marii clasici îi va include, tot ce are mai mare preț în cultura universală a umanității va face obiectul disciplinelor de curs. Nu înseamnă că nu pot apărea probleme, nu suntem utopici. Totuși, din acest sistem concurențial s-ar putea naște inițiative noi, oportunități mai bune și, cine știe, poate însuși sistemul național de educație ar prinde mai mult curaj în transformările spre bine pe care și le tot propune fără ca, deocamdată, să fi ajuns acolo.

Comentarii închise la Liberalizarea pieței educaționale: scrisoare deschisă

Din categoria Educaţia creştină, societatea romaneasca

Admitere la Institutul Teologic Penticostal din București

Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti organizează concurs de admitere pentru programul de studii de licenţă – specializarea: „Teologie penticostală pastorală”, în 17 și 18 iulie şi respectiv în 18 şi 19 septembrie 2012 (sesiunea a doua pentru completarea locurilor), atât pentru forma de învăţământ la zi (30 de locuri), cât şi pentru cea cu frecvenţă redusă (30 de locuri).

Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti aparţine Cultului Creştin Penticostal din România şi este o instituţie confesională de învăţământ superior acreditată.

Toate informaţiile privitoare la concursul de admitere vor putea fi obţinute de la Secretariatul I.T.P. prin tel: 021.434.16.23, e-mail: secretariat@itpbucuresti.ro, sau accesând pagina web a institutului: http://www.itpbucuresti.ro/admitere , http://www.itpbucuresti.ro/inscriere.

 

Comentarii închise la Admitere la Institutul Teologic Penticostal din București

Din categoria Biblia şi societatea, Educaţia creştină, Utilităţi pentru adunare

Tabără de apologetică pentru tineri

În perioada 29 august – 4 septembrie, Societatea Misionară Română organizează la Şelimbăr (jud. Sibiu) o tabără pentru tineret pentru a-i ajuta  să înţeleagă concepţia creştină despre lume şi viaţă în contextul multitudinii de oferte existente pe piaţa ideilor în societatea contemporană. Sunt invitaţi în primul rând tinerii de 17-19 ani (clasele XI-XII şi din primul an de facultate), pentru că prezentările sunt de acest nivel.

Anul acesta vor conferenţia pentru tineri Livius Percy, Octavian Baban, Simona Sav, Cristian Ţepeş, Natalia Vlas şi Silviu Tatu. Temele abordate pe parcursul celor şase zile de studiu sunt: concepţiile despre lume şi viaţă – privire de ansamblu; Postmodernism; Apologetică creştină; existenţa şi natura lui Dumnezeu; credibilitatea Scripturii; biotehnologie şi dileme morale actuale; creaţie şi evoluţie; esenţa creştinismului; culte pseudo-creştine; islam, budism, New-Age; problema suferinţei; creştinism şi cultură; creştinism şi politică.

Pentru impresii şi înregistrări din anii precedenţi, detalii şi înscriere pentru tabăra de anul acesta se poate vedea pe situl special organizat la adresa www.studenticrestini.ro/tabara.

Comentarii închise la Tabără de apologetică pentru tineri

Din categoria Biblia şi societatea, Educaţia creştină, Etica Vechiului Testament, Utilităţi pentru adunare

Educarea prin delegare

Dumnezeu delegă („trimite”)

Ideea delegării este susţinută în ebraica VT prin verbul „a trimite” (Şalah). Trimisul era pus în drepturi prin intermediul unui ritual oficial la curtea suveranului, prin care era pronunţat gura suveranului şi era încurajat prin cuvintele: „Nu te teme!”

Delegarea vorbeşte despre păstrarea ierarhiei şi mijlocirea dintre persoane prin intermediul unor mediatori mai apropiaţi de nivelul persoanei de rang inferior. Statutul mesagerului este de intermediar, el este trimis împuternicit a reprezenta interesele stăpânului/regelui său.

Dumnezeu delegă pe îngeri şi pe profeţi pentru a îndeplini diverse slujbe pentru Israel şi pentru întreaga lume. „Voi trimite un înger înaintea ta, ca să te păzească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu luare aminte la el şi ascultă-I glasul. Nu te răzvrăti împotriva Lui, pentru că nu îţi va ierta nelegiuirea, căci Numele Meu este în El. Dacă îl vei asculta şi vei face tot ce-ţi voi spune, eu voi fi duşmanul duşmanilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi.” (Exodul 23:20-22) Tot la fel: „Stăpânul Domn nu face nimic fără să-Şi descopere hotărârea robilor Săi, profeţii. Stăpânul Domn vorbeşte – cine ar putea să nu profeţească?” (Amos 3:7-8)

Până la Întrupare, Dumnezeu I-a delegat pe îngeri. Ei au fost însărcinaţi să păzească Grădina după căderea omului, ei au dus mesaje patriarhilor, lui Moise, lui Iosua, judecătorilor şi profeţilor din perioada monarhiei şi chiar în perioada exilică şi postexilică. Textul din Psalmul 103:20-21 rezumă această realitate. Argumentul primelor capitole din Epistola către evrei ţine cont de această realitate când compară lucrarea îngerilor cu cea a Fiului lui Dumnezeu. Îngerii au rămas activi pe toată durata lucrării Domnului, a Bisericii şi rămân în continuare activi pentru că sunt slujitorii Dumnezeului Oştirilor.

Chiar şi pentru delegarea profeţilor, Dumnezeu îi foloseşte tot pe îngeri: „Şi eu sunt profet ca tine. Şi un înger mi-a vorbit prin Cuvântul Domnului, spunând: Adu-l înapoi acasă cu tine ca să mănânce pâine şi să bea apă!” (1Regi 13:18). Dumnezeu oferă protecţia necesară profetului trimis cu mesaj de la Dumnezeu: „Voi face fruntea ta ca diamantul, mai tare decât cremenea. Nu te teme de ei şi nu te înspăimânta de feţele lor, căci sunt o casă de răzvrătiţi.” (Ez. 3:9)

Imaginea delegării este evidentă şi din relaţia lui Dumnezeu cu Faronul Egiptului. Dumnezeu i se adresează numai printr-un intermediar, adică prin Moise: „Acum, vino, căci te voi trimite la Faraon să-Mi scoţi poporul din Egipt!” (Exodul 3:10) La insistenţele lui Moise, Dumnezeu îi oferă lui Moise un alt intermediar, acesta urmând să se adreseze lui Faraon: „Nu este levitul Aaron frate cu tine? Ştiu că el poate vorbi bine; chiar acum vine să te întâlnească, iar când te va vedea se va bucura în inima lui. Să stai de vorbă cu el şi să-l împuterniceşti să vorbească toate cuvintele pe care ţi le-am dat; Eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui şi te voi învăţa ce să faci. El va vorbi poporului în locul tău; îţi va sluji drept gură şi tu vei fi pentru el cum este Dumnezeu pentru tine. Ia în mână acest toiag cu care vei face semnele.” (Exodul 3:14-17)

Până şi în administrarea justiţiei în poporul Israel, Dumnezeu şi-a revelat voia prin intermediul îngerului Său la Cortul Întâlnirii lui Moise, urmând ca acesta să disemineze informaţia şi voia lui Dumnezeu către popor prin intermediul judecătorilor. Aceştia au fost instalaţi la propunerea lui Ietro (Ex. 18). Prezbiterii, însă, au existat în popor încă din momentul locuirii în Egipt şi este autorizat ca oficiu de către Dumnezeu în Numeri 11.

Tatăl L-a delegat pe Fiul

Galateni 4:4 spune că „La împlinirea vremii, Dumnezeu şi-a trimis Fiul, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-I răscumpere pe cei ce sunt sub Lege, pentru ca noi să primim înfierea.” După ce a vorbit prin profeţi timp de milenii, Dumnezeu a vorbit în zilele din urmă prin Fiul (Evrei 1:1-4).

1. Fiul a fost delegat să aibă autoritate asupra vieţii proprii:

„De aceea Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa ca s-o iau din nou. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu o dau de la Mine Însumi. Am autoritate s-o dau şi am autoritate s-o iau din nou. Am primit această poruncă de la Tatăl Meu.” (Ioan 10:17-18)

2. Fiul a fost delegat să aibă autoritate asupra vieţii proprii şi să judece:

„După cum Tatăl are viaţa în Sine Însuşi, tot aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine Însuşi şi I-a dat autoritate să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de acest lucru pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară – cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făptuit răul vor învia pentru judecată.” (Ioan 5:26-29)

Tatăl l-a delegat pe Duhul Sfânt

„Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Apărător Care să fie cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nici nu-L vede şi nici nu-L cunoaşte.” (Ioan 14:16)

„Vă este de folos să plec, pentru că dacă nu plec, Apărătorul nu va veni la voi.” (Ioan 16:7)

Fiul îi deleagă pe apostoli

„Aşa cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” (Ioan 20:21)

„Toată autoritatea mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Prin urmare, duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-I în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit! Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:18-20)

În greacă numele de apostol înseamnă „cel trimis”. Domnul îi trimisese pe cei 70 de ucenici cu altă ocazie (Luca 10). Delegarea vine împreună cu împuternicirea corespunzătoare. Domnul Isus le dă ucenicilor autoritate prin Duhul Sfânt pentru a se putea onora de datoria lor (Ioan 20:22-23).

Delegarea şi autoritatea

Delegarea se întemeiază pe principiul autorităţii. Faptul acesta este evident încă de la emiterea primului mandat încredinţat omului. Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; domniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste toate vieţuitoarele care mişună pe pământ!” (Geneza 1:28)

Situaţia este asemănătoare când mandatul este înnoit cu noua umanitate care a populat pământul după potop. „Dumnezeu i-a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: «Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul. Frica şi groaza de voi să fie peste toate vieţuitoarele pământului, peste păsările cerului, peste toate creaturile care mişună pe pământ şi peste toţi peştii mării. Ele vă sunt date în stăpânire.»” (Geneza 9:1-2)

Autoritatea presupune dreptul de a delega pe alţii, de a supraveghea pe alţii, de a lua decizii cu caracter obligatoriu pentru alţii. Delegarea stăpânirii pământului nu este anulată de păcat şi înstrăinarea de Dumnezeu. Umanitatea rămâne în continuare, chiar şi după potop, responsabilă chiar dacă indivizii nevrednici au fost îndepărtaţi. Neîmplinirea mandatului de guvernare a creaţiei a condus la tot felul de dezechilibre.

Delegarea şi ierarhia

Delegarea vorbeşte despre păstrarea ierarhiei şi mijlocirea dintre persoane prin intermediul unor mediatori mai apropiaţi de nivelul persoanei de rang inferior.

Ierarhia nu există numai în armată. Ea există în natură ca şi în societate. Delegarea presupune recunoaşterea ierarhiei.

Ierarhia există chiar şi în adunare, acolo unde autoritatea bisericii primare este consolidată în mâna „apostolilor şi bătrânilor”. Adunarea din fiecare cetate era condusă de cel puţin un presbiter (Fap. 14:3; Tit 1:5).

„Ştiţi despre cei din casa lui Stefana, că ei sunt cel dintâi rod al Ahaiei şi că s-au dat pe ei înşişi pentru a-i sluji pe sfinţi. Supuneţi-vă unor astfel de oameni şi fiecăruia care lucrează şi trudeşte împreună cu ei!” (1 Cor. 16:15-16).

„Supuneţi-vă unii altora, în frică de Cristos.” (Ef. 5:21)

„Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor, căci ei au grijă de sufletele voastre şi vor fi răspunzători de ele, pentru ca astfel ei să facă aceasta cu bucurie şi nu gemând, lucru care nu v-ar fi de niciun folos!” (Ev. 13:17)

Ierarhia în familie este stabilită de Dumnezeu când în porunca a patra se condiţionează binecuvântarea lui Dumnezeu de ascultarea copiilor faţă de părinţi. În relaţia dintre părinţi se promovează principiul supunerii soţiei faţă de soţ (1 Petru 3:1-6), iar ceea ce contează este curăţia şi reverenţa lor.

Delegarea şi responsabilitatea

„Deci noi suntem ambasadori ai lui Cristos şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm în numele lui Cristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”
(2 Cor. 5:20)

Ascultarea cu supunere este tema relaţiilor dintre stăpâni şi sclavii lor, ca şi între părinţi şi copiii lor (Ef. 6:1-9; Col. 3:20-25). Sancţiunea este partea mai puţin plăcută a responsabilităţii.

Responsabilitatea vorbeşte despre obligaţia de a da socoteală supraveghetorului, coordonatorului din eşalonul superior.

Metafora folosită de Pavel este cea a ambasadorului plenipotenţiar, care are autoritate nu numai de a reprezenta ci şi de acţiona în numele persoanei pe care o reprezintă. Autoritatea şi domeniul de manifestare a autorităţii trebuie extins în funcţie de responsabilitate, de capacitatea de răspundere a persoanei în cauză.

Onoarea delegării

„Adevărat, adevărat vă spun că cine-l primeşte pe cel pe care-L trimit Eu, pe Mine Mă primeşte, iar cel ce Mă primeşte pe Mine Îl primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Ioan 13:20)

Dumnezeu ne însoţeşte cu o mulţime de promisiuni şi binecuvântări dacă urmăm Domnului. Nu ar trebui să ne pese de harul de care se bucură unul sau altul, ci de umblarea noastră după Domnul (Ioan 21:20-21).

Comentarii închise la Educarea prin delegare

Din categoria Educaţia creştină

Educarea copiilor prin instruire

Instruirea este o capacitate înnăscută în om, prin care se perpetuează idei de la o generaţie la alta şi se formează deprinderi şi abilităţi în noua generaţie.

Capacitatea de a imita, despre care vorbeam mai devreme, este un dat însămânţat în copil, pe care trebuie să-l exploatăm în educarea copiilor. Avem suplimentar şi abilitatea instruirii. Ne dorim să instruim pe alţii pentru a ne perpetua convingerile şi valorile în care credem. Până şi păcătoşii caută să-şi facă discipoli pentru a-şi atenua presiunea vinovăţiei din conştiinţă şi sfârşesc în amuţirea definitivă a conştiinţei.

Copiii sunt daţi în familii. Aşa a hotărât Dumnezeu. Ei nu cresc în pomi. Nu-i scoatem din carieră. Nu-i plămădim în laboratoare. Şi chiar când vom ajunge acolo, există ceva care scapă ochiului ştiinţific şi care ne determină să privim copiii ca pe nişte persoane, care au nevoie de integrare în societatea umană. Biblia vorbeşte despre părinţi care îşi instruiesc copiii. Aceasta nu este doar o particularitate a societăţii patriarhale, sclavagiste, etc. Aceasta este un dat. Fie că suntem buni sau răi instructori, de instruit tot vom instrui.

Într-o familie normală, ambii părinţii sunt prinşi în educarea copiilor, deşi mama este primul nostru instructor. Familia este cel mai natural cadru de instruire. Scopul final al instruirii este transmiterea concepţiei creştine despre lume şi viaţă, care presupune recunoaşterea lui Dumnezeu ca Domn.

Prin natura slujirii lor distincte ca părinţi, maternitatea arată că este natural ca mama să fie primul educator. Regele Lemuel a învăţat de la mama lui (Proverbe 31:1). Cronicarul arată cât de importantă este mama pentru educarea copilului ei, când constată că regii credincioşi ai lui Israel au avut parte de mame evreice credincioase (unele chiar fiice de preoţi).

Cartea Proverbe ne arată că educarea provine de la părinţi în mod natural, atunci când formulează chemarea la învăţătură din perspectiva mamei şi a tatălui (1:8). S-a schimbat atât de mult societatea încât părinţii sunt scuzaţi de responsabilitatea educării copiilor lor? Atunci porunca cinstirii părinţilor este cu totul deplasată. Biserica nu renunţă la acest principiu, ci din contră îl întăreşte (Ef. 6:1-4). Din moment ce neascutarea de părinţi este un semn al apostaziei şi înstrăinării de Dumnezeu (2 Tim. 3:2), datoria părinţilor ca instructori nu s-a încheiat.

Instruirea copiilor are în vedere cunoaşterea lui Dumenzeu şi a lumii Lui în care ne-a pus să trăim. Unii încă mai cred, alţii sunt cu totul ignoranţi cu privire la aceste lucruri, că învăţământul de stat îi poate asista ca părinţi în educarea copiilor lor. Învăţământul modern este construit pe baze umaniste şi este, prin urmare, ateist. De aceea ştiinţa, istoria, economia şi civica sunt învăţate dintr-o perspectivă evoluţionistă, ca şi cum fiinţele şi societatea au progresat de la o formă inferioară spre una superioară, cel mai dotat supravieţuind. Matematica este predată ca şi cum omul poate controla prin cunoştinţele sale natura. În Literatura ni se predă despre operele unor genii care nu mai pot fi ajunşi şi al căror caracter lasă cu totul de dorit.

Un creştin ar trebui să ştie, însă, că toate aceste fundamente sunt teorii care nu îl onorează pe Dumnezeu. Când îşi lasă copiii pe mâna educatorilor seculari ar trebui să ştie că nimeni nu îi învaţă pe copiii noştri să gândească corect în şcoală. Această datorie trebuie suplinită acasă. Din păcate, există şi părinţi indiferent care îşi doresc doar ca odraslele lor să aibă ocupaţie.

Educaţia adevărată sub soare trebuie să ţină cont de Dumnezeu în a Cărui lume trăim. Ştiinţa trebuie să studieze legile lui Dumnezeu prin care este guvernat universul. Matematica ar trebui să studieze constantele din lumea aparent instabilă. Istoria ar trebui să studieze planul lui Dumnezeu cu privire la umanitate şi răscumpărarea poporului Său. Limba trebuie studiată pentru a învăţa să comunicăm unii cu alţii. Studiem civica pentru a învăţa că guvernul este lăsat de Dumnezeu pentru un scop precis şi limitat. Studiem Literatura pentru a învăţa să îi testăm pe scriitori după standardul creştin. Economia este folositoare pentru a învăţa principiile de bază ale schimbului de valori de la un Dumnezeu al rânduielii. Chiar şi în sistemele de educaţie progresiste şi bine puse la punct, părinţii tot mai au datoria de a-şi instrui copiii în Legea Domnului. Această poruncă este perenă.

Comentarii închise la Educarea copiilor prin instruire

Din categoria Educaţia creştină

Educaţia prin instruire: modelul revelat.

Verbul „a învăţa” are două dimensiuni: aceea de instruire (învăţ pe cineva) şi aceea de autoinstruire (învăţ ceva).

Domnul Isus – Modelul instruirii

„Când Îl veţi înălţa pe Fiul omului atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci spun aceste lucruri aşa cum M-A ÎNVĂŢAT Tatăl.” (Ioan 8:28)

Acesta este cel mai clar răspuns la nedumerirea fariseilor: „Cum de ştie Acesta atâta învăţătură fără să fi învăţat?” (Ioan 7:15).

Rămâne întrebarea: Ce anume se va schimba în percepţia ucenicilor după Înălţare?

„Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Cel Ce M-a trimis, Tatăl Însuşi, Mi-a dat poruncă ce să vorbesc şi ce să spun. […] Lucrurile pe care Eu le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.” (Ioan 12:49, 51)

Duhul Sfânt – agentul instruirii

„Apărătorul, adică Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite în Numele Meu, vă va ÎNVĂŢA toate lucrurile şi vă va reaminti tot ce v-am spus.” (Ioan 14:26)

Cu alte cuvinte, Duhul continuă lucrarea Fiului. Ioan recunoaşte că inabilitatea apostolilor de a pricepe discursul lui Isus se datora lipsei Duhului, fapt care a fost îndreptat după înălţarea Domnului Isus la cer (Ioan 2:22).

„Când va veni Apărătorul pe Care vi-l voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, Care iese de la Tatăl, El va depune mărturie despre Mine.” (Ioan 15:26)

Instruirea este de cea mai înaltă calitate pentru că Duhul prelucrează tot adevărul.

„Voi aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi voi toţi aveţi cunoaştere. […] Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi nevoie ca cineva să vă înveţe, ci, aşa cum ungerea Lui vă ÎNVAŢĂ cu privire la toate lucrurile, iar ea este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El, aşa cum v-A ÎNVĂŢAT ea.” (1 Ioan 2:20, 27)

Duhul are în atenţie Persoana lui Isus. Ungerea vorbeşte aici despre Duhul lui Dumnezeu. Situaţia descrisă de Ioan este un scenariu posibil pentru toţi cei care se lasă conduşi de Domnul.

„Să nu vă iasă din gură niciun cuvânt stricat, ci numai ceea ce este folositor pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor care-l aud. Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, mânie, furie, ţipăt şi blasfemie şi orice răutate să piară dintre voi! În schimb fiţi buni unii cu alţii, plini de compasiune, iertându-vă unii pe alţii, aşa cum v-a iertat şi Dumnezeu în Cristos.” (Ef. 4:29-32)

Duhul Sfânt este conectat îndeaproape cu cuvintele pe care le rostim. Vorbele amare, vorbele rostite cu zăduf, istericalele, invectivele, vorbele răutăcioase adresate altora îl întristează pe Duhul Sfânt. Ne putem permite acest lux? Unii consideră că putem miza pe bunătatea lui Dumnezeu şi, cerând iertare, să fim pardonaţi. Pavel, totuşi, strecoară un avertisment voalat aici: Persoana pe care o întristezi este Cel care îţi garantează răscumpărarea în ziua marii judecăţi. Dacă în mod constant îi pui pumnul în gură şi-ţi faci singur căile, ce crezi că va avea de spus când Domnul îi va cere Duhului să facă prezentările? Acesta este cutărică pe care am avut mari probleme să-l supun. Aceasta este cutărică a cărei gură deversa ca un canal toate dejecţiile lumeşti. Acesta este cutărică a cărui peniţa a titrat cuvinte porcoase, bancuri deşănţate şi injurii. Aceasta este cutărică pe care nu am putut să o schimb pentru că credea că întotdeauna are dreptate.

Comuniunea sfinţilor – contextul instruirii

„Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din belşug! Învăţaţi-vă şi instruiţi-vă unul pe altul cu toată înţelepciunea!” (Coloseni 3:16)

„El i-a desemnat pe unii apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru echiparea sfinţilor pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până când vom ajunge toţi la unitate în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la omul matur şi la măsura maturităţii plinătăţii lui Cristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri şi purtaţi de orice vânt de învăţătură dată prin viclenia oamenilor care înşeală prin şiretlicurile lor, ci, spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate privinţele în El, Care este Capul, Cristos.” (Efeseni 4:11-15)

Aceste cinci slujiri sunt date bisericii pentru a consolida cunoaşterea, cu scopul de a evita erezia. În Biserica liderii dădeau învăţătura: Epafras în Colose (Col. 1:7), Timotei (2 Tim. 3:14).

Situaţia aceasta reflectă rânduiala existentă în poporul Israel. Moise avusese această datorie de a-I învăţa pe israeliţi  Legea (Deut. 4:5; 24:8; 31:22). David a desemnat leviţi învăţători care aveau datoria de a parcurge  ţara instruind poporul din Lege (2 Cronici 23:4). Situaţia s-a mai repetat doar pe vremea regelui Iosafat (2 Cronici 17:9). Un preot israelit a fost adus în Samaria colonizată de păgâni pentru a-I învăţa cum să se închine adevăratului Dumnezeu (2 Regi 17:28).

Frecvenţa instruirii

Disponibilitatea educatorului: „Fii pregătit la timp potrivit sau nepotrivit; mustră, corectează, încurajează cu toată răbdarea şi învăţătura.” (2 Tim. 4:2)

Disponibilitatea ucenicului: „în fiecare zi, studiau Scripturile, ca să vadă dacă lucrurile stăteau astfel.” (F. ap.17:11)

„Câtă vreme încă mai este astăzi” ar spune autorul Ep. către evrei (3:13).

Mâine vom continua cu o aplicaţie pe tema instruirii copiilor.

Comentarii închise la Educaţia prin instruire: modelul revelat.

Din categoria Educaţia creştină

Educaţia prin imitare în familie şi … dincolo de ea.

„Copiii nu au fost niciodată atât de buni ascultători, pe când de buni imitatori sunt.” (James Baldwin)

Cât de ofensaţi sunt adolescenţii, persoane în căutatea identităţii, când se văd copiaţi de fraţii lor mai mici. COPYCAT! copie la indigo, ţipă ei.

Copiii îşi imită părinţii / tutorii / adulţii tutelari

Imita = A face (a încerca să facă) exact ceea ce vede (sau a văzut) că face sau a făcut cineva; a-şi însuşi felul de gândire, de comportare al cuiva; a lua pe cineva ca exemplu.

Metoda imitării este prima tehnică prin care copiii îşi asumă pentru ei comportamentul părinţilor/tutorilor lor.

De aici derivă puterea exemplului, nevoia de modele încă din pruncie. Pavel îi aducea aminte lui Timotei de puterea exemplului mamei şi bunicii sale (2 Timotei 1:5). Psihologii recunosc că, înainte ca să fie capabil a-şi însuşi noţiuni de ordin moral prin judecată proprie, copilul îşi însuşeşte comportamentele părinţilor/tutorilor săi. Este modul instinctual prin care copilul răspunde la dragostea părinţilor săi. Este modul prin care copilul zice „Vreau să fiu mare!” Este modul prin care copilul recunoaşte autoritatea celor mai mari. Este modul prin care încearcă să atragă atenţia.

Dacă nu mă vede pe mine, pe cine vede mai mult copilul meu? Dacă nu eu petrec timp cu copilul meu, cine petrece timp cu copilul meu? Cine petrece mai mult timp cu copilul meu? Dacă nu eu sunt modelul (nu fotomodelul) copilului meu, cine este modelul copilului meu?

În familiile monocelulare sau monoparentale în care părinţii sau părintele sunt ocupaţi cu serviciul, locul părintelui nu mai este luat nici măcar de bunici, ci de bonă, pedagog, educator, învăţător, în cel mai fericit caz, sau de TV, calculator cu toate aplicaţii lui, telefonul mobil, sau orice alt gadget.

Când lipseau toate aceste tentaţii, copiii căutau parteneri umani de joacă pe stradă şi se educau reciproc, luându-şi ca modele băieţi de prin cartier. (Cred că acest tip de oameni au ajuns să ne facă legile astăzi.)

Avem nevoie disperată să ne recuperăm viaţa împreună cu copiii noştri. Primii 18 ani sunt mai grei (!). Este absolut inacceptabil ambilor părinţi să plece în străinătate pe termen lung, lăsându-şi copiii în grija altora. Educaţia copiilor este responsabilitatea părinţilor în primul rând. Ştiu că în contextul fragmentării societăţii prin promovarea exacerbată a individualismului a trăi ca o familie este tot mai greu. Biserica este comunitatea unde trebuie să redescoperim această valoare. De aceea nu ne putem pierde luxul de a pierde oportunităţile de a fi împreună, de a face lucruri împreună, de a munci împreună, de a ne recrea împreună.

Ucenicul îşi imită maestrul

„Vă îndemn, deci, fiţi imitatorii mei!” (1 Corinteni 4:14-17)

„Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos!” (1 Corinteni 11:1)

În original termenul pentru călăuză este „pedagog”, iar VDC citeşte învăţători. VDC preferă o perifrază „călcaţi pe urmele mele” pentru ceea ce originalul spunea „imitaţi-mă” (1 Cor. 4:16 şi 11:1).

Autorul epistolei către evrei folosea într-adevăr imaginea croirii de cărări: „Faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre, pentru ca cel şchiop să nu-şi scrântească piciorul, ci mai degrabă să fie vindecat.” (Evrei 12:13)

Cristos este marele nostru Maestru

Exemplul lui Cristos: să suferim pentru binele făcut (1 Petru 2:21-25)

„Ne poartă în carul lui de biruinţă” sau „ne conduce întotdeauna la biruinţă?” „Pentru unii mireasmă, pentru alţii miazmă.” (2 Corinteni 2:14-17)

Există două probleme majore cu textul din 2 Corinteni 2:14-17 – ce fel de triumf avem cu Cristos? Verbul THRIAMBEUO este folosit aici cu sensul de a duce in triumf. Singura dată când mai apare verbul este în Coloseni 2:15, dar nici acolo sensul termenului nu este conectat cu marşul biruitorilor, pentru că Cristos triumfă murind. Ce fel de dialectică este aceasta? Să fie un oximoron? Dacă este să acordăm importanţă termenului în contextul extrabiblic, conducerea aceasta în triumf nu se referă la cei victorioşi din fruntea coloanei, ci la prizonierii de război din spatele coloanei. Verbul este la prezent, ceea ce inseamnă că Pavel şi creştinii sunt chiar acum conduşi în acest act. Uite aşa a sărit în aer tot triumfalismul şi imperialismul nostru creştin. Sunt in proces de mortificare, situaţie care numai bine nu poate mirosi, urmând să sfârşim rău. (A se vedea comentariul lui Scott Haffeman pe Corinteni.)

Cristos este marele nostru Maestru … prin credinţă

Filip: „Arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns!” (Ioan 14:8)

Domnul Isus: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”. (Ioan 14:9)

Toma: „Dacă nu văd … nu voi crede” „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:24, 28)

Domnul Isus: „Ai crezut pentru că M-ai văzut? Ferice de cei n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20:29)

Există o fericire special garantată celor care se închină lui Isus ca şi cum L-au văzut. Deşi este nedesăvârşit mijlocul acesta, este cea mai bună opţiune. Cel puţin deocamdată. Cât suntem în acest trup, în aceste împrejurări, trebuie să trăim prin credinţă (1 Corinteni 5:7).

Avantajul este că credinţa noastră nu va rămâne nerăsplătită. Apostolul Ioan vorbeşte despre starea finală în care ne vom bucura de vederea lui Isus, faţă către faţă (1 Ioan 3:1-3). Tot el spune că aceia care au trăit prin credinţă vor avea parte de bucuria părtăşiei nemediate cu Dumnezeu (Apocalipsa 7:9-17).

Comentarii închise la Educaţia prin imitare în familie şi … dincolo de ea.

Din categoria Educaţia creştină