Cine caută să vorbească despre dragoste din 1 Corinteni 13 are dificultăţi încercând să păstreze discursul despre dragoste în limitele acestui capitol. Presiunea vine mai ales din scrierile lui Ioan, care are o pasiune pentru acest subiect şi o înţelegere specială asupra lui.
În capitolul 13 din 1Corinteni Apostolul Pavel face referire la câteva daruri spirituale dintre cele întâlnite la Corint cu o înaltă apreciere printre ei: vorbirea în limbi, profeţia, cunoştinţa, credinţa, dărnicia, dar de cele mai multe ori sunt amintite vorbirea în limbi, profeţia şi cunoştinţa. Corintenii excelau în daruri şi jubilau pentru că le aveau.
Pavel le recomandă, însă, o cale mai bună decât manifestarea pasionată a darurilor spirituale. Unii fac artă de dragul artei, precum studiourile Metro-Goldwyn-Meyers care au ca motto: Ars gratia artis. Alţii fac filozofie de dragul filozofiei, precum editura Brill din Leiden, Olanda, care are ca motto: Tuta sub aegida Pallas. În locul căutării darurilor doar de dragul darurilor, Apostolul le scrie corintenilor despre o cale mai specială (12:31). Această cale este identificată cu dragostea.
Cele trei secţiuni majore ale capitolului 13, afară de concluzie, sunt structurate prin mijloace diferite de la o secţiune la alta. În fiecare dintre ele putem găsi răspuns la câteva întrebări foarte importante: Ce este dragostea? Ce importanţă are dragostea? Cum pot avea dragoste?
Ce este dragostea?
Pavel defineşte dragostea în mod direct, descriind-o în relaţie cu alte calităţi, sau în mod indirect, prin rolul pe care îl joacă în inima omului sau în societatea umană. Aici se foloseşte termenul agape, diferit de eros, sau de fileo. Eros a ajuns să definească relaţia pur fizică, o dragoste definită ca o reacţie chimică, manipulată de hormoni sau de zei precum Eros şi Afrodita în vechime. Fileo a ajuns cu timpul să definească relaţia de amiciţie şi apropiere dintre rude. Agape este un tip de dragoste care presupune dăruire şi sacrificiu.
1. Dragostea este o calitate care poate însufleţi darurile spirituale şi poate da valoare veşnică manifestărilor prin daruri. Este greu să ne imaginăm că un dar spiritual, care este dat de Dumnezeu pentru folosul întregii Biserici, poate să fie folosit fără dragoste şi, în consecinţă, să mai fie numit dar.
Vorbirea în limbi, profeţia, cunoaşterea, credinţa şi dărnicia sunt evidenţiate de Apostol ca manifestări ale Duhului Sfânt care pot fi contrafăcute, improvizate de om, fără niciun beneficiu prezent şi etern. Înseamnă că vorbirea în limbi neînvăţate, abilitatea de a percepe intenţia zeilor, abilitatea de a înţelege învăţături şi idei mai dificile, convingerea că anumite lucruri pot fi realizate chiar şi în lipsa resurselor fizice (confidenţa) şi generozitatea pot să existe și în umanitate, fără a fi în mod obligatoriu conectate cu creştinismul şi lucrarea Duhului Sfânt.
Pavel îşi construieşte argumentul prin intermediul hiperbolei, exagerând în mod intenţionat nişte situaţii reale. Astfel, din moment ce Biblia nu recunoaşte nicăieri existenţa unor dialecte îngereşti, este o greşeală să ne imaginăm doar pe baza acestui verset că însuşirea unui dialect îngeresc şi practica vorbirii într-o limbă îngerească este chiar o opţiune reală. Înţelegerea tuturor tainelor nu este dată oamenilor, ci este apanajul lui Dumnezeu. Chiar şi Domnul Isus a recunoscut că anumite informaţii i-au fost ascunse de Tatăl. Cu siguranță omului nu i-a fost dată toată cunoaşterea. Pavel însuşi recunoaşte pe parcursul aceluiaşi capitol că „acum cunoaştem parţial” (v. 12). Credinţa necesară pentru săvârşirea de minuni, ne spune Domnul Isus, că este suficientă şi dacă este cât un grăunte de muştar (Mt. 17:20). Cu siguranţă Pavel exagerează situaţia în care un om ar putea dispune de realităţile fizice după buna sa plăcere. Nu este nevoie doar de credinţă pentru a vedea lucrurile schimbându-se sub ochii tăi, după bunul tău plac. Cererile trebuie să fie după voia lui Dumnezeu şi nici într-un caz pentru alimentarea interesului egoist. Nici chiar darul suprem al propriului trup, probabil dat în sclavie (nu pentru a fi ars cum traduce Cornilescu), nu este nimeni interesat să o facă doar de dragul ideii în sine. Niciun om sănătos la cap nu renunţă la propria libertate fără niciun motiv mai înalt decât experienţa însăşi.
Chiar şi aşa, dacă ar fi posibil să ne imaginăm că ar fi posibile asemenea experienţe senzaţionale, că s-ar putea ajunge la o asemenea expertiză, că cineva ar putea fi capabil de asemenea exteriorizări de caracter, ele nu au nicio valoare, alta decât însuşi zgomotul produs de etalarea lor, valoarea mea ca om rămâne în limitele înguste ale umanităţii noastre şi câştigul lor se rezumă la onorurile trecătoare ale acestei vieţi. Există chiar şi printre necreştini exemple de oameni profund implicaţi în fenomenul religios (indiferent care este religia aceea), versaţi în cunoştinţă, perseverenţi, generoşi chiar, dar fără dragoste le lipseşte câştigul etern.
2. Dragostea este o calitate care dă valoare omului şi îl înnobilează (îl ajută să devină mai mult decât este în mod natural). Dragostea poate fi definită în moduri diferite, până acolo încât poate fi confundată cu realităţi care nu au nici măcar asemănarea a ceea ce este de fapt dragostea. Pavel descrie dragostea prin şapte propoziţii afirmative şi prin opt propoziţii negative. Aceste propoziţii sunt organizate în trei categorii care descriu dragostea din trei perspective.
Din galeria primei categorii înţelegem că dragostea este o natură de excepţie, unde răbdarea şi bunătatea sunt din exces. Dragostea este natura interioară care determină faptele şi cuvintele din exterior.
Din categoria termenilor negativi înţelegem că dragostea este opusul unor deprinderi rele larg răspândite, precum invidia, lăudăroşia, mândria, nesimţirea, egoismul, iritarea, resentimentul şi maliţiozitatea. Nu cred că există o „mândrie sfântă” adică mândria de a fi baptist, penticostal etc.. Mândria, oricare ar fi ea, este oarbă şi ajunge să orbească.
A treia categorie de termeni ne arată că dragostea este o abilitate integralizatoare, care integrează până şi marile virtuţi creştine: răbdarea, credinţa, speranţa şi suferinţa. Dragostea are o mare capacitate de absorbţie a tot ce înseamnă nedreptate, necredinţă, imposibilitate şi suferinţă.
Dragostea nu-şi face timp de comparaţie cu alţii pentru că este prea preocupată cu introspecţia. Găseşte atât de mult de făcut în omul dinăuntru încât nu bagă de seamă de lipsurile celorlalţi şi chiar dacă ajunge să le vadă le priveşte cu compasiune pentru că ştie că fără de ajutorul lui Dumnezeu nimeni nu poate ajunge mai bun. Totuși când se văd lipsuri în fraţii de credinţă, în oamenii care se supun aceleiaşi autorităţi şi au la îndemână aceeaşi capacitate de schimbare, dragostea nu te lasă să treci nepăsător mai departe. Fără să te laşi întinat de greşeala în care a căzut celălalt, creştinul are obligaţia să îl ajute pe fratele său să se ridice, să se îndrepte şi să meargă drept pe cale. Indiferenţa nu izvorăşte din dragoste.
Ἡ ἀγάπη μακροθυμεῖ,
χρηστεύεται :ἡ ἀγάπη:,
οὐ ζηλοῖ,
[ἡ ἀγάπη]\ οὐ περπερεύεται,
οὐ φυσιοῦται,
οὐκ ˹ἀσχημονεῖ,
οὐ ζητεῖ ˹·τὰ ἑαυτῆς,
οὐ παροξύνεται,
οὐ λογίζεται τὸ κακόν,
οὐ χαίρει ἐπὶ τῇ ἀδικίᾳ,
συγχαίρει δὲ τῇ ἀληθείᾳ·
πάντα στέγει,
πάντα πιστεύει,
πάντα ἐλπίζει,
πάντα ὑπομένει.
3. Dragostea este o calitate care descrie şi natura lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu nu cunoaşte credinţa şi speranţa, pentru că nu există lucruri a căror existenţă El să nu o cunoască cu certitudine şi în mod deplin. Credinţa şi speranţa nu pot descrie existenţa lui Dumnezeu pentru că El există în mod desăvârşit dincolo de spaţiu şi timp. Dragostea, însă, este o calitate atemporală şi care nu poate fi limitată de spaţiu. Tocmai de aceea Apostolul observă şi despre roadele Duhului Sfânt că „împotriva lor nu este lege”, adică ele nu pot fi niciodată în exces (Gal. 5:23).
Domnul Isus – Dumnezeu întrupat – manifestă natura dragostei care Îl descrie pe Dumnezeu. Vedem în El îndelunga răbdare şi bunătatea lui Dumnezeu. Dragostea Domnului Isus este curată de invidie, lăudăroşie, mândrie, nesimţire, egoism, iritare, resentiment şi maliţiozitate. Dragostea Lui este exemplară prin statornicia credinţei şi speranţei în Dumnezeu şi prin capacitatea de a suporta toate relelele oamenilor. Dragostea Sa atinge culmea când, Îşi dă viaţa pentru prietenii Săi, în acord cu afirmaţia făcută că „mai mare dragoste decât aceasta nu este” (Ioan 15:13). Prietenii Domnului sunt toţi cei care Îi ascultă poruncile (v. 14). Dragostea Domnului este autentificată de faptul că şi-a dat viaţa pentru noi. Aceeaşi atitudine este cerută şi din partea ucenicilor Domnului (1Ioan 3:16).
Ce importanţă are dragostea?
Dacă aceasta este definiţia dragostei, atunci care poate fi folosul ei pentru noi?
1. Dragostea poate motiva darurile spirituale. Dacă unele abilităţi ale spiritului uman pot fi manifestate şi în lipsa dragostei, adică în afara comuniunii cu Dătătorul unor daruri spirituale, oare cum ar arăta manifestarea acestora dacă ar fi iniţiate, acompaniate şi desăvârşite de dragoste (v. 1-3)? Unii creştini, ca şi cei din Corint, pot fi preocupaţi de obţinerea de daruri, pot fi pasionaţi de practicarea lor, dar fără să fi cunoscut dragostea. Cât de trist poate să fie un asemenea tablou? Este aşa cum au făcut descoperitorii rutei către Orientul îndepărtat (portughezii), care ţineau informaţia doar pentru ei, ca să se bucure doar ei de privilegiile comerţului cu noile teritorii. Este ca şi cum ai aflat un remediu pentru o situaţie dificilă sau o cură pentru o boală şi le ţii doar pentru tine.
Cum arată darul vorbirii în limbi practicat cu dragoste? Dragostea mă ajută să înţeleg că darul meu este spre folosul comunităţii şi că Biserica este mai importantă decât mine însumi. Cum se poartă un profet în exerciţiul funcţiunii cu dragoste? Întocmai cum Moise nu a reuşit la Cadeş: „Ascultaţi, răzvrătiţilor, să vă dăm noi apă?” (Num. 20:10) Cine este binecuvântat cu multă cunoaştere nu spune ca şi corinteni: „noi toţi avem cunoaştere”, cu alte cuvinte nu mai avem nevoie de învăţăturile voastre, noi deja suntem suficient de instruiţi. Cine are dragoste şi credinţă în acelaşi timp, recunoaşte că minunea nu a putut fi realizată din pricina abilităţii proprii, ci din îndurarea lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Pavel şi Barnaba în Licaonia: „Prieteni, ce faceţi? Noi suntem muritori ca şi voi!” (F. ap. 14:12). Dărnicia împreună cu dragostea produce colecte surprinzătoare ca şi cele pe care le-au făcut macedonieni, dar nu ca şi cele făcute de corinteni (2Cor. 8-9). Dărnicia făcută cu dragoste se aseamănă cu donaţia lui Barnaba, dar nu cu donaţia lui Anania şi a Safirei (F. ap. 4-5).
2. Dragostea este esenţa caracterului creştin (v. 4-7). Dragostea are în comun aceleaşi caracteristici cu ale caracterului creştin. Calităţile sale sunt mai mult decât compatibile cu virtuţile creştine. Nu este de mirare că Pavel începe cu dragostea lista sa de virtuţi creştine din Galateni 5:22-23, listă pe care mai apar şi răbdarea, bunătatea, generozitatea, credinţa, blândeţea şi înfrânarea. De fapt doar bucuria şi pacea nu se regăsesc în mod explicit în textul din 1 Corinteni 13.
Modul în care este privită dragostea în Galateni 5 şi 1 Corinteni 13 diferă deoarece contextul argumentului în care este invocată diferă. În 1 Corinteni 13 dragostea este privită ca o calitate descrisă de toate celelalte. În Galateni 5, dragostea este una dintre mai multe roade ale Duhului. În ambele pasaje dragostea este o calitate de căpătâi şi este concomitentă cu celelalte calităţi.
Apostolul Ioan ne avertizează că dragostea de Dumnezeu are ca unitate de măsură dragostea de fraţi (1Ioan 4:20-21). Mai mult, dragostea de fraţi are ca unitatea de măsură disponibilitatea de ajutorare (1Ioan 3:14-18).
3. Dragostea va dăinui veşnic, pe când toate celelalte realităţi, chiar şi cele mai sofisticate daruri, vor avea un final (v. 8-13). Cu privire la acest final părerile sunt împărţite. Unii consideră „ceea ce este desăvârşit” este Canonul Noului Testament. Alţii consideră că este vorba despre coborârea Duhului Sfânt la Rusalii. Alţii cred, însă, că este vorba despre venirea cu putere a Împărăţiei lui Dumnezeu, lumea cea nouă, prin învierea morţilor. Despre ce este vorba? Pavel spune foarte clar că atunci nu va mai fi cunoaştere parţială, atunci totul va fi desăvârşit, vom vedea faţă în faţă, nu în oglindă ca acum. Îndrăznesc să spun fără teama de a fi contrazis că aceste calităţi nu descriu realitatea în care trăim acum. Ioan afirmă că întâlnirea cu Domnul Isus la revenirea Lui, ne va aduce abilitatea de a-L cunoaşte aşa cum este El (1Ioan 3:1-2).
Profeţiile, vorbirea în limbi şi cunoaşterea toate vor înceta în ziua când vom lua contact cu realităţile pe care acestea le-au prezis şi despre care am vorbit ca „într-o reflecţie în oglindă”. Atunci le vom vedea cu claritate aşa cum sunt ele fără ca discursul profetic sau cunoaşterea noastră să mai fie viciate de factori umani. Până atunci avem nevoie să ne exercităm discernământul şi să evaluăm (judecăm) profeţii şi profeţiile. Până atunci încă mai putem să ne trezim în conflicte copilăreşti pe marginea veridicităţii unor idei, teorii sau teze: Eu am dreptate! Ba eu am dreptate. Când vom ajunge acolo, vom fi ca adulţii care au înţeles realitatea sperată şi parţial cunoscută în copilărie. Atunci vom fi ca adulţii ajunşi la vârsta senectuţii care vor zâmbi cu indulgenţă la anii copilăriei şi la disputele pe teme care au ajuns cu totul depăşite.
Cum pot avea dragoste?
1. Dragostea este un dar (v. 1-3): „dacă nu am dragoste, nu sunt nimic”. Se cere de la Dumnezeu şi este primită o dată cu Duhul. Din moment ce dragostea descrie caracterul lui Dumnezeu, este de aşteptat ca un om care are părtăşie cu Dumnezeu în Cuvânt şi în rugăciune să ajungă să se transforme tot mai mult după asemănarea cu Cristos. Rugăciunea care este corectă întotdeauna este: „Doamne, dă-mi dragoste de tine şi de semeni”
2. Dragostea este o îndeletnicire (v. 4-7). În mod constant creştinul se ţine departe de acele apucături care o denaturează sau o împiedică să crească. La fel ca orice cultură de plante de aici de pe pământ, unele plante nu suportă concurenţa altora şi nicio plantă folositoare omului nu suportă concurenţa buruienilor. Buruienile care înnăbuşă dragostea sunt invidia, lăudăroşia, mândria, nesimţirea, egoismul, iritarea, resentimentul şi maliţiozitatea. Caracterul dragostei autentice este descris de bunătate şi îndurare şi pasiunea pentru adevăr. Dragostea adevărată face casă bună cu răbdarea, credinţa, speranţa şi suferinţa. Ştiind aceste lucruri poţi să-ţi pliveşti ogorul inimii şi să scoţi orice buruiană care dăunează caracterului cristic.
Şi Apostolul Petru avea convingerea că dragostea este o calitate care se dobândeşte prin silinţă, adăugând credinţei, virtute, cunoaştere, înfrânare, răbdare, evlavie, dragoste de fraţi şi de oameni (1Petru 1:5-7). Acestea nu sunt etape în maturizarea creştină, ci ele trebuie să coexiste, pentru că sunt singura garanţie pentru rodire în cunoaşterea Domnului Isus, în consolidarea chemării noastre şi perseverarea până la sfârşit (v. 8-11).
3. Dragostea este o pradă (14:1). Verbul dioko înseamnă „a persecuta, a urmări dintr-un loc în altul”. Aici probabil că Pavel şi-a adus aminte de vremea când fusese un persecutor al Bisericii. (El însuşi se descrie prin acelaşi verb în 1 Corinteni 15:9.) Aici prada nu este Biserica lui Cristos, ci caracterul lui Cristos. Urmăresc dragostea din zori şi până în noapte, ca să cunosc ce îi place şi ce evită. Mă înfrânez şi mă supun la tot felul de nevoinţe ca să ajung să pun mâna pe ea. Nu mă interesează să o văd moartă, ci ca să intru în contact cu ea. Dragostea nu este ca Yeti – omul zăpezilor, o fantasmă omenească. Dragostea este ceva real. Isus Cristos mi-a arătat că se poate trăi în felul acesta. Aşa că mă pun cu burta pe carte, adică Biblia, şi să învăţ de la exemplul antemergătorilor mei. Stau în veghe în ceasurile nopţii sau dimineaţa devreme ca să stau de vorbă cu Domnul.
Sunt motivat să duc acest tip de viaţă pentru că „dacă nu am dragoste nu sunt nimic”, dar şi pentru că „dacă am dragoste sunt ca Domnul”.
Încheiere:
Oare cum ar arăta familia noastră cu mai multă dragoste cheltuită acolo?
Cât de diferit ar fi locul nostru de muncă dacă cineva ar arăta acolo mai multă dragoste?
Ce nu s-ar mai face în adunarea noastră dacă ar fi mai multă dragoste autentică în jur?
1 Corinteni 13, Noua Traducere Românească
1 Dacă vorbesc în limbi omeneşti şi îngereşti, dar nu am dragoste, sunt un gong de aramă zgomotos sau un chimval zăngănitor.
2 Dacă am darul profeţiei şi înţeleg toate tainele
şi am toată cunoaşterea
şi dacă am toată credinţa, aşa încât să mute munţii, dar nu am dragoste, nu sunt nimic.
3 Dacă dau tot ce am şi dacă-mi dau chiar şi trupul să mă laud, dar nu am dragoste, nu câştig nimic.
4 Dragostea este răbdătoare, dragostea este plină de bunătate,
nu este invidioasă, dragostea nu se laudă, nu este mândră,
5 nu se comportă indecent, nu-şi urmăreşte propriile interese,
nu se supără, nu se gândeşte la rău,
6 nu se bucură de nedreptate, ci îşi găseşte bucuria în adevăr,
7 suportă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
8 Dragostea nu se sfârşeşte niciodată.
Cât priveşte profeţiile, ele se vor sfârşi;
cât priveşte limbile, ele vor înceta,
iar cât priveşte cunoaşterea, ea se va sfârşi.
9 Căci cunoaştem în parte
şi profeţim în parte,
10 însă, atunci când va veni ce este desăvârşit,
ceea ce există doar în parte se va sfârşi.
11 Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil, gândeam ca un copil;
când am devenit adult, am terminat cu lucrurile copilăreşti.
12 Acum vedem ca într-o reflecţie din oglindă,
însă atunci vom vedea faţă în faţă.
Acum cunosc în parte,
însă atunci voi cunoaşte aşa cum am fost şi eu cunoscut.
13 Acum deci rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.
Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus 