Chemat și ales: parabola nunții princiare (Mt 22:1-14)

Introducere

Ce face o masă festivă memorabilă? Meniul, compania, muzica? Deși niciunul dintre noi nu a participat la o nuntă imperială, de câte ori participăm la o nuntă avem senzația că mirii se transpun în roluri princiare, pe care arareori le joacă cu grația impusă de etichetă.

Contextul

Isus predică în templu, hotărât să îmbrățișeze destinul hotărât de Tatăl, motiv pentru care nu se mai reține față de conducătorii religioși ai națiunii așa că relația dintre ei se degradează de la o zi la alta, până acolo încât i se planifică îndepărtarea.

În Evanghelia lui Matei, aceasta este a treia parabolă care îi vizează pe conducătorii evrei, îi acuză de administrarea incorectă a Împărăției lui Dumnezeu și-i anunță de încredințarea acestui drept altora. Luca integrează această parabolă în discursul ocazionat dineul la care a fost invitat Isus împreună cu ucenicii Săi de către un fariseu (Luca 14:15-24). Între varianta lui Matei și cea a lui Luca există și alte diferențe notabile. Parabola lui Matei este mai lungă decât cea a lui Luca, motiv pentru care cele mai multe noutăți le găsim la Matei. În Luca, organizatorul banchetului este doar un om, despre care înțelegem că era înstărit. Luca subliniază scuzele invocate de trei dintre invitați, deși ele apar pe scurt semnalate și de Matei. Tot Luca vorbește despre două trimiteri succesive ale sclavilor pentru a racola invitați pentru masa festivă la care invitații de soi au refuzat să vină. Dat fiind că din cele 223 cuvinte ale parabolei lui Matei, numai 12 sunt reluate în Luca, putem presupune că cele două parabole sunt totuși diferite.

Parabolele sunt construite pe principiul analogiei adică ele vorbesc despre realitățile Împărăției lui Dumnezeu cu ajutorul unor imagini comune. Așa își începe Domnul Isus prezentarea parabolei: „Împărăția lui Dumnezeu se aseamănă cu un împărat care i-a făcut nuntă fiului său”. Ce anume din organizarea și desfășurarea nunții princiare se aseamănă cu Împărăția lui Dumnezeu urmează să vedem dar, cu siguranță, numai anumite detalii ale nunții vor fi exploatate pentru a descrie prin analogie Împărăția lui Dumnezeu.

Personajele sunt: împăratul, sclavii, soldații, slujitorii și invitații, unii de soi, alții fără niciun pedigree. Între împărat și invitații la ospăț se naște un conflict când invitații refuză să se arate la ospăț și chiar recurg la măsuri punitive împotriva trimișilor imperiali. Soluția agreată de împărat este să-i sancționeze drastic pe criminali și să-și umple sala festivă cu musafiri din categoriile sociale cele mai neașteptate. Înainte de încheierea parabolei mai apare un conflict când împăratul descoperă un invitat care nu a respectat eticheta și a pătruns în sala festivă cu veșminte inadecvate. Și de data aceasta măsura luată este radicală: arestarea și excluderea de la ospăț. Parabola surprinde șase etape distincte ale acestui eveniment descris ca ospățul de nuntă: pregătirea ospățului, invitarea, pedepsirea invitaților criminali, umplerea sălii festive cu musafiri nemeritorii, inspectarea musafirilor de către împărat și excluderea celui nevrednic.

Împăratul care sărbătorește nunta fiului său este fără îndoială Dumnezeu. Un detaliu important de notat este că în această pildă, fiul împăratului nu apare. Acentul este pus pe contribuția tatălui său. Privind cu atenție constatăm că parabola vorbește doar despre aspectele pregătitoare ale ospățului. Dacă ospățul ar fi început, prezența mirelui ar fi trebuit semnalată. Ne vom întoarce la acest detaliu.

Împăratul insistă ca invitații săi să vină la banchet. După ce prima chemare este refuzată cu impertinență, al doilea mesaj este mai mobilizator decât primul și evidențiază tot efortul depus pentru pregătirea costisitoare a ospățului deci, irevocabil și iminent.

Tot Împăratul decide pe cine să primească la ospăț și, ceea ce s-ar putea să nu ne placă prea tare, i-a adunat pe toți cei pe care i-au găsit. Luca folosește chiar imperativul „silește-i să intre!” În ton cu această idee vine și faptul că împăratul a pregătit haina de nuntă la intrare pentru toți mesenii și toți participanții aveau obligația să o îmbrace. Altfel nu avea dreptul să ridice pretenții din partea celor nemeritorii și nepregătiți care au fost racolați de pe stradă și aduși la ospăț și să-i sancționeze drastic pe cei ce nu au respectat eticheta.

Totuși împăratul se și mânie, nu atunci când îi este respinsă invitația și mesagerii lui sunt tratați cu dispreț, ci atunci când unii dintre invitați își permit să-i omoare pe mesagerii săi. Acțiunea aceasta declanșează represalii tragice, dar drepte, față de invitații aroganți.

Asemenea împăratului din parabolă, Dumnezeu se cheltuie pentru ospăț. Acest banchet reprezintă ospățul mesianic sau nunta Mielului. Desigur, e greu să ne imaginăm comuniunea cu Dumnezeu în alți termeni decât cei ai unui ospăț, dar nici nu putem miza că în veșnicie vor intra și animalele și că se va perpetua meniul omnivor al omului. Promisiunea Domnului este că atunci când ne vom revedea vom sta la masă cu El (Mt 26:29). El decide și cui i se va trimite invitația de a participa la ospățul Său și pregătește condițiile pentru participarea la ospăț. Tot la fel Dumnezeu își răzbună robii, pe cei ce au dus loialitatea lor până la jertfa supremă.

Spre deosebire de parabola arendașilor, aici împăratul are trei categorii de angajați, diferențiați prin termenul folosit și prin activitatea depusă: sclavii (gr. douloi) sunt trimiși să anunțe invitații că sunt așteptați la banchet, soldații (strateumata) intervin în forță asupra ucigașilor și slujitorii (gr. diakonoi) însărcinați cu evacuarea invitatului surprins în sala festivă fără haina de nuntă. Stăpânul și-a trimis cu mesaje sclavii și în parabola arendașilor și tot la fel se întâmplă și cu împăratul. Împăratul a insistat trimițând mesageri în mai multe rânduri. Ca și acolo sclavii mesageri au fost desconsiderați, unii au fost maltratați și alții uciși. Putem foarte bine și de data aceasta să îi identificăm cu profeții (Mt. 23:29-36). Probabil că putem face diferența dintre profeți, reprezentați de primii mesageri, și apostoli, reprezentanții Împărăției lui Dumnezeu după ce Mesia și-a început lucrarea.

Soldații pot face parte din orice armată a lumii, pentru că Dumnezeu se poate folosi de oricine pentru împlinirea planurilor sale. Așa cum i-a folosit pe evrei pentru disciplinarea canaaniților, Dumnezeu s-a folosit de amaleciți, moabiți, amoniți, filisteni, egipteni, asirieni, babilonieni și romani pentru a-i disciplina pe evrei.

Aruncarea în întunericul de afară, acolo unde este plânsul și scrâșnirea dinților, a mai apărut atât în parabola zizaniei cât și în parabola năvodului, acolo unde îngerii sunt delegați să-i arunce pe cei condamnați în cuptorul de foc, adică în iad (Mt 13:41-42; 13:49-50). Așadar acești slujbași ai împăratului îi reprezintă pe îngeri.

Toți invitații sunt nemeritorii în raport cu împăratul pentru că niciunii nu sunt de talia împăratului. Cei dintâi erau oameni cu stare dar se dovedesc aroganți și impertinenți, nu numai „refuznici” (Andrei Pleșu). Comportamentul lor violent este cu totul reprobabil și a fost considerat o adevărată declarație de război. Aceștia îi reprezintă pe cei care se considerau meritorii față de Dumnezeu, evreii religioși care așteptau un alt fel de Mesia decât cel prezentat de Isus din Nazaret. Aceia care s-au dovedit excesiv de violenți față de mesagerii împăratului au sfârșit nimiciți, iar „cetatea lor” incendiată. Aici nu se poate să nu vedem o trimitere la destinul tragic al Ierusalimului, ucigașul de profeți, deplâns de Domnul ca fiind dincolo de orice izbăvire (Mt 23:37–24:28). Dumnezeu i-a disciplinat prin intermediul romanilor.

Invitații din urmă au fost adunați de pe la răspântii, adică erau zilieri fără ocupație și cerșetori. Ei sunt descriși drept „răi și buni deopotrivă” cu ajutorul unor termeni cu conotație morală. Nu numai că nu erau oameni din clasa socială a împăratului, dar erau oameni de calitate morală îndoielnică. Luca include chiar și oameni săraci și cu handicap printre acești invitați de ocazie. Fariseii l-au acuzat pe Domnul Isus că se asocia cu oameni de joasă speță, discreditați între cei religioși, iar Domnul nu s-a jenat să stea în compania celor ce nu aveau preocupări religioase și erau considerați păcătoși de ceilalți. Chiar i-a apreciat a fi mai valoroși în pocăința lor decât 99 de oameni care se considerau drepți. Între ucenicii săi nu au fost numai oameni respectabili, ci și colectori de taxe, prostituate, zeloți, tâlhari și alții de teapa lor. Totuși, toți aceștia au trebuit să accepte haina dată de Isus, noul început acordat prin iertarea de păcate, fără de care nu există acces în Împărăția lui Dumnezeu. Desigur aceasta este o lucrare realizată prin Duhul Sfânt.

Totuși mai există un incident care suscită interesul nostru: inspectarea invitaților. Matei atrage atenție asupra unui individ care nu s-a aliniat cerințelor unei asemenea ospăț și așteptărilor regelui, intrând în sala de ospăț fără haina de nuntă. Împăratul îl abordează cu sarcasmul superiorității (așa înțelegem apelativul „prietene”) și îl admonestează pentru bravarea de a rămâne cu propriile haine. Așadar apartenența la o clasă socială defavorizată nu este în ea însăși condiția sine qua non pentru participarea la ospățul regelui, cum s-ar putea crede la prima vedere. Aroganța acestui om i-a fost fatală, așa cum a fost și invitaților dintâi. Participarea la nuntă se face numai în condițiile impuse de rege. Inspectarea invitaților de către împărat poate fi interpretată drept Judecata finală. Nu se poate imagina ca cineva o dată intrat în banchetul mesianic că fie dat afară. Dumnezeu nu greșește când face judecata.

Legarea și aruncarea în întunericul de afară trebuie înțeles ca trimitere la aruncarea în temniță nu la o simplă evacuare, motiv pentru care se potrivește cu deznodământul celorlalte parabole care evocă plânsul și scrâșnirea dinților ca osândirea veșnică în iad, acolo unde oamenii se vor căi profund, dar tardiv (Matei 8:12; 13:41-42, 49-50).

În concluzie, există două condiții pentru participarea la ospățul nunții fiului de rege: acceptarea invitației și îmbrăcarea hainei de nuntă. Regele a pregătit totul. Participanții nu pot invoca merite și onoruri personale, pentru că doar cei nemeritorii participă la ospăț. Evanghelia Domnului i-a avut ca țintă întâi pe evreii desconsiderați de stabilimentul religios al vremii sale. Apoi, domeniul de lucru a fost extins la neamuri prin trimiterea Domnului și lucrarea apostolilor (Mt 28:18-20; Fapte 1:7-8). Invitația trebuie primită prin credință, care, la rându-i, trebuie confirmată prin fapte. Acest tandem este surprins cel mai bine în teologia lui Iacov (Iac. 1:19‒2:25).

Haina de nuntă a ridicat cele mai mari probleme de interpretare până în zilele noastre și soluțiile oferite au fost dintre cele mai diverse. Totuși, înainte de a ne hazarda noi înșine cu interpretări personale să nu uităm că apostolii înșiși au folosit imaginea hainei pentru a vorbi despre accesul condiționat în Împărăția lui Dumnezeu. Apostolul Pavel folosește frecvent metafora îmbrăcării, chiar dacă nu o leagă explicit de contextul nunții mesianice, pentru a sugera noua viață a celui credincios (Rom. 13:14; Ef. 4:24; 6:11; Col. 3:12-14). Imaginea cea mai pregnantă asociată acestei realități provine totuși din Apocalipsa, acolo unde Mireasa Domnului este îmbrăcată în haine de nuntă, albe, din in subțire, explicate drept „faptele drepte ale sfinților” (Ap. 19:7-8). Ca nu cumva să ne imaginăm că aceste fapte sunt până la urmă meritele în baza cărora participă la nuntă, tot profetul Ioan ne dezvăluie că hainele au fost albite în sângele Mielului (Ap. 7:14). Deci omului îi lipsește orice merit de laudă în ce privește participarea la nunta Mielului. Acolo accesul este restricționat pentru mai multe categorii de oameni (Ap. 21:8, 27; 22:15), în esență tuturor celor ce nu sunt înscriși în Cartea Vieții Mielului (Ap. 13:8; 20:12; 21:27).

Aforismul moralizator din încheiere „Mulți sunt chemați, dar puțini aleși” înseamnă că mulți pot auzi chemarea, dar cei aleși, adică chemați, sunt puțini. Mai ales începând din secolul XX, când comunicațiile sunt atât de facile, mai mulți oameni au auzit evanghelia decât în tot restul istoriei umanității. Cu toate acestea, atât de puțini oameni devine ucenici. Nu numai că ei refuză chemarea de a intra în Împărățiaa lui Dumnezeu, dar și resping valorile cu care aceasta se identifică.

Parabola arendașilor (Matei 21:33-46)

Cine dorește să se aprofundeze în studiul parabolelor se poate ajuta și de cartea mea 29 Parabole din Biblie (Oradea, Scriptum, 2020): https://www.scriptum.ro/librarie/29-parabole-din-biblie.html

Parabola este o specie literară cuprinzătoare în care sunt incluse și scurte povestiri fictive, uneori redate în versuri, în care se regăsesc formulări paradoxale și discurs metaforic pentru a face o idee memorabilă. Uneori relația dintre personaje, de regulă anonime, mizează pe intrigă. Parabola Arendașilor este țintită de Domnul asupra celor mai religioși evrei, chiar conducătorilor spirituali ai națiunii, iar tema vizată este că mântuirea, pe care ei au respins-o, va fi încredințată neamurilor.

Domnul Isus oferă această parabolă pe când se afla în Templu, după intrarea triumfală în Ierusalim. Ucenicii sunt în preajma Lui, mulțimile Îl îmbulzesc, iar fariseii nu lipsesc. Conducătorii religioși au perceput ca pe un abuz faptul că Isus învăța poporul în Templu. Preoții hotărau ce se petrecea în incintele sacre, de unde întrebarea: „Cu ce drept faci Tu aceste lucruri?” Domnul își condiționează răspunsul solicitând răspuns la întrebarea sa: „De unde era botezul lui Ioan?”, la care ei oferă un răspuns neutru: „Nu știm.” Apoi Domnul își continuă răspunsul voalat prin trei parabole. Pildele au fost, așadar, spuse împotriva cărturarilor, care se credeau moștenitorii îndreptățiți ai Împărăției lui Dumnezeu, gazda legitimă a adevăratului Mesia.

Parabola arendașilor ridică problema autorității lui Isus ca Mesia, la care liderii religioși răspund agresiv. Fiecare dintre cele trei parabole au o morală. În morala parabolei celor doi fii Domnul îi viza pe cărturari pentru că li se adresează direct, fără menajamente: „alții merg înaintea voastră, a venit Ioan la voi… și nu l-ați crezut, măcar că ați văzut … nu ați crezut” (Mat 21:31-32). În morala parabolei arendașilor găsim aceeași adresare directă și, în plus, îi găsim pe cărturari dumiriți că Domnul spusese parabola împotriva lor. Morala parabolei nunții fiului de împărat este prezentată sub forma unui aforism: „mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” (Mat 22:14). După a treia pildă, fariseii reacționează și plănuiesc împreună cu irodianii, partida susținătorilor regelui Irod, să-l prindă cu vorba. Devine clar că Domnul Isus avea ceva de reproșat conducătorilor religioși ai zilelor sale.

Personajele parabolei se pot integra în două grupuri principale: proprietarul viei împreună cu robii lui și cu fiul său, pe de o parte, și arendașii, de altă parte. Intriga pildei arendașilor vizează un proprietar care și-a arendat podgoria unor oameni și se aștepta să primească parte din roade, așa cum conveniseră. La refuzul arendașilor de a se achita de obligații proprietarul răspunde cu tact și blândețe, trimițând mesageri pentru revendicarea bunurilor ce i se cuveneau, dar aceștia îi batjocoresc pe mesageri. Când în cele din urmă îl trimite pe fiul său, arendașii îl omoară, sperând să obțină și dreptul de proprietate. Sentința îi revocă pe arendași din responsabilitățile primite față de podgorie și le reclamă viața.

Descifrăm sensul primar al parabolei pornind de la sfârșitul ei, acolo unde conducătorii religioși se identifică fără dificultate cu arendașii. Domnul Însuși a identificat podgoria cu Împărăția lui Dumnezeu (Mt 21:43). Din aproape în aproape ni se lămuresc și alte detalii ale pildei. Proprietarul trebuie să fie Dumnezeu, Fiul său este Mesia (Cristosul), iar robii săi sunt profeții. În contextul apropiat, Domnul îi acuză pe conducătorii lui Israel că au desconsiderat mesajul profetic și că au omorât pe profeți (Matei 23:29-35, mai ales v 34) și, chiar mai mult, că au refuzat să creadă în Mesia și că l-au ucis chiar.

Când interpreta textul citat din Psalmul 118, Domnul reușea să lovească în fortărețele teologice ale fariseilor și saducheilor: (1) refolosirea pietrei lepădate însemna în acest context nimic mai puțin decât învierea lui Mesia, ceea ce contrazicea convingerile saducheilor; (2) încredințarea Împărăției altui neam, era o ofensă adusă convingerilor fariseilor care considerau că Israel era beneficiarul exclusiv al îndurării lui Dumnezeu. Ei s-au dovedit a fi aceia despre care profețea Isaia când spunea că îl vor considera pe Mesia o „piatră de poticnire” (Is. 8:14; 28:16), după cum confirmă Pavel în Rom. 9:30-32. Dovada că nu au înțeles și nu au dorit să primească mesajul lui Cristos nu întârzie să apară.

Irodianii, fariseii și saducheii vin în valuri la Domnul Isus cu subiecte criptice de dezlegat cu gând să construiască un caz pentru a-l incrimina (Matei 22:15-46). Conflictul este escaladat după discursul profetic prin care Domnul îi acuză public pe cărturari și pe farisei (Matei 23), iar despărțirea este iremediabilă după anunțarea sentinței finale prin căderea Ierusalimului (Matei 24).

Pentru conducătorii religioși ai evreilor, Mesia s-a dovedit nu doar o pietricică din potecă, ci stânca de care nu au putut trece, care le-a avariat nu numai prezentul ci și viitorul. Asemenea pietrei desprinse din munte în vedenia lui Nebucadnețar, Împărăția lui Dumnezeu și Mesia vor schimba cursul istoriei nu numai pentru imperiile mondiale ci și pentru neamul lui Israel.

Să zăbovim acum asupra sensului secundar al parabolei, cel care ne privește pe noi. Ar fi foarte simplu să citim parabola și să ridicăm degete acuzatoare la adresa lui Israel, dar să nu uităm că prin căderea lor s-a făcut posibilă ridicarea noastră, prin tăierea lor a devenit realizabilă altoirea noastră, prin excluderea lor s-a deschis calea includerii noastre.

Dumnezeu, ilustrat de proprietarul podgoriei, iese în evidență prin câteva calități: are inițiativa de a împărți din bunurile Sale cu alții, este blând sau încet la mânie, își iubește mult fiul. Termenul oikodespotes, literal „stăpânul casei” (poate fi tradus prin gospodar), dar subliniază ideea că el decide ce se întâmplă acolo. Faptul că trimite multe slugi ca să-și ceară drepturile arată că avea o stare socială înaltă. Mai mult decât acest proprietar, Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor, întemeietorul națiunii Israel, în care urma să vină Mesia. El dispune după voia Sa de toate creaturile. Primii creștini i se adresau lui Dumnezeu prin termenul „Despotes” (Fapte 4:24).

Deși avea toată legitimitatea să-și impună voia, stăpânul se dovedește un stăpân extrem de blând, prin faptul că a încercat în repetate rânduri să aplaneze conflictul pe cale amiabilă. Stăpânul nu cedează, așa cum sperau arendașii și cum părea să fi lăsat de înțeles prin trimiterea repetată a robilor.  La urmă și-a trimis fiul mizând pe o bună recepție din partea arendașilor.

Să reflectăm la persoana lui Dumnezeu, calitățile Sale și formele sub vare s-a manifestat îndurarea sa față de noi. În ce fel s-a cheltuit Dumnezeu pentru binele nostru? Îl regăsești pe Dumnezeu în detaliile vieții tale? Înțelegi bunătatea lui și îndelunga lui răbdare cu tine din faptul că nu te-a sancționat prompt de îndată ce ai greșit și după cum meritai?

Proprietarul are două tipuri de angajați: arendași și argați, ca să folosesc termeni care încep cu aceeași literă. Unii sunt oameni liberi angajați și care se bucură de rodul podgoriei, plătind o mică parte proprietarului. Alții sunt sclavi care primesc doar cât au nevoie din partea stăpânului. Unii muncesc punând mai înainte interesul personal, alții muncesc acordând prioritate stăpânului. Desigur aceștia din urmă erau constrânși să facă astfel, nu aveau opțiuni.

Problema cea mare a arendașilor era că nu împărtășeau codul de onoare al proprietarului. Deși agreaseră să plătească proprietarului o parte din profit, arendașii au ajuns să se simtă stăpâni pe ceea ce nu era al lor. Nicăieri și nicicând în lume arendașii nu vor fi niciodată proprietari doar pentru că exploatează proprietatea altcuiva pe bază de contract. Apoi când au fost deranjați de mesagerii proprietarului, au decis să abuzeze de robii acestuia ca să transmită proprietarului mesajul că nu mai are ce să caute pe proprietatea sa. La vederea fiului moștenitor, proprietarul miza că se vor rușina de fiul său, dar arendașii iau decizia de a-l omorî.

De cealaltă parte, argații ascultă fără crâcnire de porunca proprietarului, chiar dacă asta le pune viața în pericol. Profeții autentici, reprezentați de acești argați, au trebuit să-și asume vocația martirică, chiar dacă nu toți au sfârșit în felul acesta. Deși a murit în condiții onorabile, Moise a scăpat în mai multe rânduri linșajului compatrioților lui. Ilie și Elisei au fost urmăriți de regi, dar Dumnezeu nu i-a dat pe mâna lor. Zaharia, fiul preotului Iehoiada, a fost asasinat la porunca regelui Ioas (2Cron 24:20-22; Mt 23:35). Ieremia a pătimit cu temniță și regim de izolare. Amos a fost amenințat și izgonit. Ioan a fost arestat și executat urmare unor mașinațiuni de la curte, deși regele se temea de el. Apostolii îi îndemnau pe creștini să îmbrățișeze modelul lui Cristos și să accepte suferința, dacă aceasta se datora urmării lui Cristos. Moarte de martir au primit cei mai mulți dintre apostoli.

Ni s-a dat și nouă ceva în grijă în Împărăția lui Dumnezeu? Ce suntem noi: arendași sau argați? Împărtășim modelul de gândire al stăpânului nostru, ori avem o agendă proprie? Arendașii dintâi au fost deposedați de dreptul lor și alții au fost puși în drepturi ca să dea roada la vreme. Ne achităm de obligațiile primite? Când ni se va cere socoteală, cu ce ne vom prezenta?

Cum a făcut cu arendașii din parabolă, Dumnezeu a vorbit lui Israel în multe rânduri prin profeți, iar în cele din urmă – prin Însuși fiul Său (Evrei 1:1-3). Probabil că noi ne amăgim cu gândul că dacă profeții ar fi ajuns la noi, le-am fi acordat o recepție vrednică de stăpânul care i-a trimis. Noi ne dăm testul chiar acum pentru că și nouă Dumnezeu ne-a trimis niște ambasadori și ne transmite prin ei un mesaj similar: „Împăcați-vă cu Dumnezeu!”

Fiul proprietarului a venit cu mesaj de la tatăl său, dar arendașii nu i-au acordat nici măcar cinstea de a muri pe proprietatea lui, ci l-au târât afară și l-au ucis acolo, mizând pe faptul că leșul lui va fi mâncat de fiare sălbatice. Desconsiderarea mesajului său adus de la Tatăl a avut consecințe grave și este subliniat atât prin reacția categorică a proprietarului față arendașii care i-au ucis fiul, cât și prin tabloul preluat din construcții cu piatra lepădată de zidari dar folosită de Dumnezeu pentru un rol de cinste în noua sa construcție.

La câteva zile de la discursul acesta din Templu, conducătorii Îl vor aresta pe Isus, îi vor înscena un proces și-l vor executa prin mâna romanilor. Faptul că se temeau de mulțimi nu trebuie înțeles ca și cum conducătorii religioși ai lui Israel se temeau că vor fi linșați de mulțime dacă îi vor face ceva lui Isus. Mai degrabă se temeau de intervenția în forță a trupelor romane de ocupație în caz de tulburare publică. Chiar marele preot în exercițiu a pus această temere pe masa discuțiilor despre oportunitatea arestării lui Isus (Ioan 11:47-50).

Asemenea fiului acelui proprietar, și Isus aduce un mesaj de la Tatăl: „Dați-mi cinstea ce mi se cuvine!” Deși a umblat întrupat prin mijlocul lor, ei nu l-au băgat în seamă, au încercat să-l folosească pentru interesele lor și, în urmă, l-au lepădat. Dacă s-ar fi întrupat în zilele noastre tot neobservat ar fi rămas, pentru că i-ar fi plăcut să trăiască incognito și să se identifice cu cei mai sărmani dintre ucenicii Săi.

Mesajul lui Isus pentru noi astăzi este iertarea de păcate acordată celor ce se pocăiesc și credința că Isus este Mesia cel pregătit și anunțat de Dumnezeu. Din confortul religiei noastre s-ar putea să ne gândim că suntem în siguranță, dar îngăduiți-mi să vă pun niște întrebări: tu ești sigur că te afli în Împărăția lui Dumnezeu, îl cunoști personal pe Mesia, aduci roadele așteptate? Dacă nu, atunci te asemeni cu evreii ultra-religioși de altădată, iar poziția ta este extrem de vulnerabilă. Împărăția lui Dumnezeu este aproape, iar intrarea în ea se face prin pocăința de păcate și credința în Domnul. Singurul mijlocitor dintre Dumnezeu și om este Domnul Isus. Nu ai nevoie de niciun sfânt ca să-ți pregătească accesul spre Dumnezeu. Doar pe Isus l-a înălțat Dumnezeu, i-a dat numele mai presus de orice nume și l-a pus la dreapta măririi în cer. Doar pe El trebuie să-l cunoști și el îți garantează viața veșnică. Pe Dumnezeu Tatăl nu-l poate vedea nimeni, dar cine l-a văzut pe Isus l-a văzut și pe Tatăl. El Însuși a spus: „viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos pe care l-ai trimis tu” (Ioan 17:3).

Tot Domnul spunea: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toți și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui meu. Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:27-30).

Când aduci roadele așteptate înseamnă că nu mai trăiești pentru interesele tale egoiste și meschine, ci pentru Împărăția lui Dumnezeu, nu mai ești preocupat exclusiv de interesul tău, ci faci loc și altora în viața ta.

Să se îndure Dumnezeu de noi ca să fim dintre aceia cărora ne-a încredințat Împărăția, credem în Fiul trimis pentru noi și dăm roadele așteptate.

Biserica și lucrătorii săi

Dintre toate cultele evanghelice din România, Creștinii după Evanghelie au ținut cu cea mai multă pasiune la practica slujirii voluntare din Cuvânt, ca formă de manifestare a principiului preoției tuturor credincioșilor. Chiar dacă mărturisirea, închinarea adusă lui Dumnezeu și mijlocirea în rugăciune pentru toți semenii ar putea constitui suficiente manifestări ale acestui principiu, s-a considerat că și predicarea trebuie păstrată alături de ele. În contextul nefavorabil al dictaturii comuniste posibil să fi fost o soluție pentru lipsa lucrătorilor pregătiți în domeniul teologic, dar situația s-a schimbat simțitor în ultimii 20 de ani. Este vizibil cu ochiul liber că predicatorii Creștini după Evanghelie diferă unii de alții ca pregătire, domeniu de specialitate (evanghelizare, învățătură, consiliere etc), abilitate de a mânui Cuvântul și capacitate de a-l prezenta publicului. În materialele prezentate la întâlnirea semestrială a prezbiterilor din regiunea Muntenia (19.10.2024) și apoi în biserica Logos din Ploiești (20.10.2024) am subliniat argumentele oferite de Sfânta Scriptură pentru susținerea prezbiterilor care se ocupă cu predicarea Cuvântului. Nu mai rămâne decât ca acestea să se dovedească suficient de convingătoare încât să genereze practici noi și utile Bisericii lui Cristos.

Înregistrările se pot găsi pe youtube la adresele următoare: https://www.youtube.com/watch?v=k_S6rKOogRw și https://www.youtube.com/watch?v=a9Nans4kSRg.