Circumcizie în regim de urgență

„²⁴S-a făcut că pe drum, la han, l-a întâlnit Domnul și a dorit să-l omoare. ²⁵Țipora a luat o cremene, a tăiat prepuțul fiului ei și l-a depus la picioarele lui zicând: «Tu îmi ești un mire de sânge!» ²⁶Apoi el s-a îndepărtat de el. Atunci ea a zis: «Mire de sânge din cauza circumciziei.»” (Exod 4)

Septuaginta îl are pe „îngerul Domnului” care l-a întâlnit pe Moise (v. 24). Biblia Sinodală (1988) păstrează această opțiune. Versiunea în siriacă adaugă un obiect explicit în v. 24: „Domnul a dorit să-l omoare pe Moise”. Pentateuhul Samaritean are v. 26 astfel: „El s-a îndepărtat de ea”. Biblia de la Iași (1837; Aici) adaugă numele lui Moise în v. 25: „pe care aruncă la picioarele lui Moise”. Biblia Sinodală (1988) și Biblia după Textul Ebraic (2019) adaugă numele lui Moise în v. 26: „atunci [Domnul] l-a lăsat.” Biblia Sinodală mai adaugă numele lui Moise și ca recipient al zicerii Țiporei: „i-a zis lui Moise”.

Narațiunea biblică ne spune că Moise a fost constrâns de Dumnezeu să plece în Egipt, ca să acționeze în numele Domnului pentru eliberarea lui Israel. După ce obține autorizarea socrului său pleacă împreună cu întreaga familie: soția și fiii săi (Ex 4:20). La un han pe drum se întâmplă un eveniment ciudat, relatat pe scurt și cu multe ambiguități intenționate, adică cu formulări pe care autorul ar fi putut să le clarifice dar a preferat să nu o facă. Pe cine a vrut Domnul să omoare? Pe care dintre fii l-a circumcis Țipora? La picioarele cui a fost depus prepuțul tăiat? Cine și de cine s-a îndepărtat? La aceste întrebări se pot adăuga și altele: Ce vârstă avea băiatul și care dintre fiii lui Moise era acesta? Cine a acționat ca „Domnul”? De unde a știut Țipora ce trebuie să facă pentru a evita nenorocirea?

Naratorul ne-a spus până acum doar despre nașterea fiului său Gherșom (Ex 2:22). Mai târziu, aflăm și numele celui de-al doilea fiu al lui Moise, anume Eliezer (Ex 18:3). Nu sunt cunoscuți alți fii ai lui Moise (1Cr 23:15). Cel mai probabil că este vorba despre al doilea fiu, dar nu avem niciun indiciu cu privire la vârsta acestuia.

Din moment ce Domnul acționează prin intermediul îngerilor, este absolut natural să ne imaginăm că despre înger este vorba aici. Îngerii demonstrează o anumită intoleranță față de păcat, chiar irascibilitate. Dumnezeu îi avertizează pe evrei cu privire la îngerul care-i însoțea spre Canaan că va fi necruțător cu păcatele lor (Ex 23:20-23). La fel se întâmplă cu Balaam, care insistă să plece spre Moab, deși i se spusese că nu are ce căuta acolo. Când i se dă încuviințarea, zelul său aproape a fost sugrumat de experiența întâlnirii cu îngerul pe care măgărița îl vedea, dar profetul nu (Num 22:23-35). Moise a fost trimis să îndeplinească o slujbă pentru Dumnezeu, dar „a uitat” să-și circumcidă fiul. Cum putea îngerul să tolereze o asemenea neglijență din partea lui Moise? Tot la fel, întreaga generație a celor eliberați din Egipt nu și-au circumcis fiii, așa încât au trebuit să fie circumciși de Iosua la Ierihon (Ios 5:1-9).

Circumcizia era obligația tatălui, dar consecințele cădeau asupra fiului în lipsa circumciziei. Când Dumnezeu a încheiat legământul cu Avraam, i-a spus următoarele cuvinte: „Orice băiat necircumcis, adică cel care nu este circumcis în carnea prepuțului său, să fie nimicit din poporul său; el a rupt legământul Meu” (Gn 17:14). Circumcizia era obligația tatălui, dar sancțiunea o primea fiul. Formularea impersonală „să fie nimicit” trimite înspre mânia divină. Asemenea tuturor indivizilor și popoarelor cărora Dumnezeu nu le promisese îndurarea Sa, cei ce nu primeau circumcizia se puneau în postura celor care nu doreau binecuvântările legământului, deci riscau mânia lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, dacă este interpretat strict în contextul său literar, textul de față sugerează că Moise este persoana vizată de Domnul. El este personajul menționat explicit de câteva ori în propozițiile anterioare, deci este cel mai natural antecedent: Moise a luat-o pe nevasta sa și pe fiii săi, Moise a luat toiagul lui Dumnezeu în mâna sa (Ex 4:20) și lui Moise i-a vorbit Domnul să se întoarcă în Egipt (4:19) și i-a spus cum să procedeze în Egipt (4:21-23). Cel mai natural este să înțelegem că Domnul l-a întâlnit pe Moise și pe Moise a dorit să-l omoare îngerul Său. La picioarele lui Moise a fost aruncat prepuțul tăiat de Țipora fiului ei când i-a reproșat că relația lor presupunea vărsare de sânge de neînțeles. Circumcizia era cunoscută și la alte popoare din antichitate, printre care egiptenii, etiopienii și mai târziu altele. Din moment ce Avraam l-a circumcis pe fiul său Ișmael, iar acesta s-a asociat cu midianiții pustiei, este natural să credem că și midianiții se circumcideau. Posibil să o fi practicat la o vârstă mai înaintată a copilului, cum făceau egiptenii, nu în a opta zi precum evreii.

Pentru dezambiguizare am putea să inserăm numele unor personaje în unele propoziții.

„²⁴S-a făcut că pe drum, la han, l-a întâlnit Domnul și a dorit să-l omoare [pe Moise]. ²⁵Țipora a luat o cremene, a tăiat prepuțul fiului ei și l-a depus la picioarele lui zicând: «Tu îmi ești un mire de sânge!» ²⁶Apoi [Domnul] s-a îndepărtat de [Moise]. Atunci ea a zis: «Mire de sânge din cauza circumciziei.»” (Exod 4)

Piei „teḥașim”

Printre materialele necesare pentru construirea Tabernacolului se numără, alături de pieile argăsite de berbec, și pieile t^eḥașim (Ex 25:5; 35:7, 23). Acest material este folosit ca învelitoare pentru cortul Tabernacolului (Ex 26:14; 36:19; 39:34). Din același material se făceau învelitori pentru acoperirea obiectelor cultice în vederea deplasării (Num 4:6, 8, 10-12, 14, 25). În aceste situații se folosește expresia la singular ‛ôr taḥaș. În aceste contexte pielea taḥaș este întotdeauna deasupra altor învelitori, impermeabilizând parcă întregul sistem. Singurul context din Biblia ebraică unde taḥaș definește un alt substantiv este în Ez 16:10 – „sandale taḥaș”. Aici sandalele sunt parte din vestimentația princiară a unei tinere adoptate ce imaginează Ierusalimul.

În mod tradițional s-a considerat a fi vorba despre pielea unui mamifer marin. Cu privire la identitatea lui, au fost mai multe teorii. Pentru „vițel de mare” optează Biblia de la Iași (1837), VDC (1924), Sinodală (1988), NTR (2007) și multe altele. Această variantă este cu totul imposibilă deoarece „vițelul de mare” este un alt nume pentru focă, ori acest mamifer nu trăiește decât în zona rece de la nordul continentelor, nicidecum în Marea Roșie. Chiar dacă pune în text „piei trainice”, NTR (2021) semnalează în notă posibilitatea că ar fi vorba despre piei de marsuin (așa cum s-ar sugera prin termenul înrudit din arabă, HALOT). NIV preferă „vacă de mare”. Vaca de mare trimite la familia sirenienilor, printre care se numără și dugongul al cărui areal include și Marea Roșie. Yohanan Aharoni propune narvalul pentru taḥaș (HALOT). Luther propusese în Biblia germană (1534) „piele de bursuc” (Dachsfelle) crezând că a descoperit un termen german înrudit cu taḥaș (Aici). Propunerea lui a fost urmată de KJV (Aici).

Dacă ar fi vorba despre un mamifer marin, întrebarea este dacă erau pescuite aceste viețuitoare în antichitate așa încât să se poată miza pe o cantitate suficientă de piele pe piață. Oricum nu avem indicii că evreii s-ar fi priceput la pescuitul oceanic și nici nu au stat suficient de mult pe coastă pentru a se aproviziona cu acest fel de resursă. Cel mai probabil resursele lor din care erau chemați să doneze pentru construirea Tabernacolului proveneau din bunurile pe care le-au primit de la egipteni în ziua eliberării din robie. Alte versiuni preferă să vorbească despre piei de o anumită calitate: „piei negre” (Pentateuhul Samaritean), „piei stacojii” (Syriaca),  „piele fină” (NRSV), „piei de culoare vineție” (Septuaginta), „piei vinete” (Biblia de la Blaj; Biblia Sinodală, 1914), „piei alese” (EDCR), „piei bine argăsite” (BTE). Termenul ebraic ar putea avea o conexiune cu verbul egiptean ṯḥś care înseamnă „a întinde” (HALOT). De aici s-ar deduce că opțiunea „piele fină” ar fi mai potrivită.

Stephanie Dalley constată că termenul ebraic taḥaș este înrudit cu termenul hurian duḥșu preluat din akkadiană și chiar din sumeriană, care denotă o piele împodobită cu mărgele de piatră, metal, faianță sau sticlă, descoperită atât printre artefactele arheologice cât și în reprezentările artistice ale epocii folosită la realizarea armurilor, hamurilor ceremoniale, copertinelor pentru bărcile regale, coifurilor ceremoniale, sandalelor de lux și tetierelor regale. Profesoara Dalley propune a se traduce „piele de taḥaș”.

În situații de incertitudine de acest fel, cel mai bine ar fi să păstrăm termenul ebraic și să punem în notă alternativele cele mai plauzibile. Cu niciun chip nu cred că ar trebui să ni-i imaginăm pe evrei pescuind marsuin, rechin, dugong, narval sau (Doamne ferește!) focă.

P.S. Mulțumesc lui Ioan Pasc, masterand la Westminster Seminary California, pentru indicarea articolului d-nei prof. Stephanie Dalley, instructorul meu de akkadiană la Oxford, actualmente cercetător senior onorific la Sommerville College, Facultatea de studii asupra Asiei și Orientului Mijlociu, Oxford. Articolul se intitulează „Hebrew Taḥaš, Akkadian Duhšu, Faience and Beadwork” publicat în Journal of Semitic Studies 45.1 (2000), p. 1-19.

„Baal devarim”

„Prezbiterilor le-a zis: „Așteptați-ne aici până ne vom întoarce la voi. Iată, Aaron și Hur sunt cu voi. Cel ce este preocupat de sentințele [primite] să-i caute” (Ex. 24:14).

Versiunile antice traduc astfel: „cine are o dispută” (Pentateuhul Samaritean), „cine are o cauză” (Syriacă), „dacă cineva are vreo pricină de judecată” (Septuaginta), „dacă se naște vreo întrebare” (Vulgata). Alte ediții și versiuni românești redau astfel: „oricine va avea certe” (Biblia de la Iași), „de se va întâmpla cuiva judecată” (Sinodală 1914), „dacă va avea cineva o neînțelegere” (VDC), „de va avea cineva pricină” (Sinodală 1988) „dacă va avea cineva vreo neînțelegere” (NTR 2007), „cine are pricini” (BTE). În limba engleză se pot găsi variantele: „whoever has a dispute” (NRSV), „whoever has matters of dispute” (NET), „whosoever has matters” (Alter), „if there are any problems” (Peterson).

Expresia subliniată este în ebraică ba‛al dᵉḇārīm, adică literal „stăpânul cuvintelor”. Expresia apare doar aici în Biblia ebraică, așa că nu avem un alt context unde să verificăm sensul ei. Termenul ebraic dāḇār are multe sensuri: cuvânt, discurs, chestiune, lucru, obiect, problemă, promisiune, poruncă, cronică. La rândul său, genitivul cunoaște și el multe interpretări: subiectiv, obiectiv, partitiv, al numelui, al genului, al speciei, al măsurii, al materiei, al atributului sau al scopului.

Cu privire la interpretarea genitivului, alegerea oscilează între genitivul subiectiv și cel obiectiv. Termenul ba‛al mai este folosit în relație genitivală și cu alte substantive. Când se spune despre arcași că sunt „stăpânii săgeților” (Gn 49:23), despre cavaleri că sunt „stăpânii carelor” (2Sm 1:6), sau despre călăreți că sunt „stăpânii cailor” (2Sm 1:6) înseamnă că substantivul la genitiv (nomen rectum) se află sub controlul primului substantiv (nomen regens), adică vorbim de un genitiv obiectiv și putem traduce „stăpâni de cai, stăpâni de care, stăpâni de săgeți”, unde „stăpân” are sensul de om cu îndemânare în manevrarea acestora.

Descrierea caracterului unor persoane poate fi realizată cu ajutorul unei expresii similare: „stăpânul mâniei” este un individ mânios, „stăpânul distrugerii” este un distrugător, „stăpânul intrigilor” este un uneltitor. Acestea pot fi considerate genitive subiective deoarece substantivul la genitiv (nomen rectum) specifică posesorul primului substantiv (nomen regens), adică omul respectiv este controlat de mânie, de preocuparea pentru distrugere, respectiv pentru uneltire. Genitivul din expresiile „stăpânul judecății mele” (Is 50:8) și „stăpânul creditului” (Dt 15:2) pot fi considerate tot genitive obiective.

Expresia „stăpânul visurilor” (Gn 37:19) folosită cu privire la Iosif pare ambiguă. Dacă fiii lui Iacov recunosc în Iacov un specialist în interpretarea visurilor atunci avem un genitiv obiectiv. Chiar dacă ar fi folosit expresia cu acest sens, fiii lui Iacov ar fi presupus ironia, dat fiind comportamentul lor față de voia lui Dumnezeu revelată prin aceste visuri. Însă dacă fiii lui Iacov au folosit expresia pentru a înțelege că Iosif era preocupat de visuri, atunci genitivul este subiectiv.

În contextul din Exod 24:14, Moise își delegă responsabilitățile către Aaron și Hur, și se presupune că ar fi vorba despre cele judiciare care necesitau arbitraj, adică nu au fost rezolvate în forurile inferioare cu ajutorul judecătorilor peste zece, peste cincizeci, peste o sută și peste o mie de oameni (Ex 18:21-22). Aaron și Hur nu puteau fi asaltați de oameni din popor cu tot felul de cauze mărunte. Drept urmare cel mai natural sens al expresiei ba‛al dᵉḇārīm ar fi acela că omul respectiv este preocupat de sentințele primite care îi sunt defavorabile.

Între contemporanii noștri se folosește expresia „Are cuvintele la el”, pentru a descrie dibăcia cuiva de a vorbi în public. Altfel spus „Nu e în criză de cuvinte”. Această expresie s-ar potrivi celei ebraice discutate mai sus („Stăpânul cuvintelor”) dacă ar fi înțeleasă ca genitiv obiectiv. Dacă „stăpânul cuvintelor” nu este nimic altceva decât un om preocupat de cuvintele spuse despre el (sensul subiectiv) omul a pierdut de fapt controlul asupra sa și alunecă pe toboganul care conduce la depresie. Dacă un om este preocupat de sentințele pronunțate cu privire la el, atunci să-și caute dreptatea în forurile legitime. Evreii și-au înființat tribunale religioase (ce există și astăzi) pentru a-și rezolva problemele din comunitatea lor. Pavel sugerează creștinilor să facă același lucru și mai bine să sufere pabuga decât să ceară medierea păgânilor pentru problemele din comunitatea lor (1Cor 6:1-8). Avertismentul este sever: „Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu?” (6:9) Acesta se referă atât la partea vătămătoare cât și la creștinul înțelept care judecă și emite o sentință nedreaptă.