Parabola celor doi vulturi (Ezechiel 17)

Textul parabolei este structurat în felul următor: introducere (Ezec. 17:1), parabola (Ezec. 17:2-10), interpretarea parabolei (Ezec. 17:11-21) și concluzia (Ezec. 17:22-24). Personajele sunt doi vulturi multicolori cu preocupări horticole: vulturul cel mai mare, probabil vulturul nubian (Torgos tracheliotus), și un alt vultur mare, probabil vulturul negru (Aegyptius monachus).

Primul vultur rupe vârful unui cedru și îl sădește într-o țară negustorească, deci cu intenția de a face profit. Apoi aduce sămânță din țară și o seamănă într-un pământ fertil și bine udat. Ceea ce răsare este o viță de vie. Aceasta prinde rădăcini și dă lăstari pentru că mediul îi era prielnic. Se pare că intenția fusese de a crește o podgorie. La un moment dat, fără niciun preaviz, vița își îndreaptă atenția cu rădăcini și cu lăstari cu tot înspre un vultur concurent. Dezamăgit de eșecul investiției sale, vulturul dintâi pedepsește drastic podgoria smulgând-o din rădăcini, lăsând-o să se usuce în dogoarea soarelui. Și chiar dacă vulturul nu va interveni, Dumnezeu va trimite vântul de răsărit care o va usca chiar în locul fertil și bine udat în care se află.

Alegoria are o completare neașteptată ce urmează interpretării oferite în textul biblic (Ezec. 17:22-24) și nu mai necesită interpretare suplimentară. Dumnezeu își asumă rolul unui al treilea vultur care va lua vârful unui cedru mare și-l va planta pe un munte înalt, acolo unde se va transforma într-un cedru falnic, atât de mare că tot felul de înnaripate se vor odihni la umbra lui. Lucrarea va fi o minune evidentă pentru toți copacii căci, fără intervenție divină, vârful unui cedru nu avea cum să rămână verde și cu atât mai puțin să devină un cedru atât de falnic.

Parabola este deslușită în paragraful următor (Ezec. 17:11-21) la inițiativa Domnului: „Nu știți ce înseamnă toate acestea?” (Ezec. 17:22). Primul vultur este Împăratul Babilonului; vârful cedrului dus într-o cetate negustorească este regele lui Iuda, Ieconia (Ioiachin), deportat în Babilon (Ezec. 17:12). Apa cea mare lângă care a fost plantat este Eufratul. Cedrul reprezintă dinastia de la Ierusalim care avea zilele numărate, deși avea un rege marionetă pe tron, adică pe Zedechia (Ezec. 17:13a). Sămânța luată din țară și semănată alături de vârful cedrului îi reprezintă pe nobilii și populația de seamă (inclusiv meșteșugarii) deportată în Babilon, țara de negoț, locul fertil și bine udat (Ezec. 17:13b-14). Această politică de exilare a clasei politice era folosită de babilonieni pentru a ține sub control țările cucerite transformate în colonii și obligate la plata birului.

Împăratul Babilonului avea așteptarea ca regele nou urcat pe tron, adică Zedechia, să-și respecte angajamentul asumat prin legământ și să-i rămână credincios. Zedechia a căutat alianța cu Egiptul cu speranța că va reuși să scape de jugul greu al lui Nebucadnețar (Ezec. 17:15). Plantarea viței lângă ape mari în apropierea celuilalt vultur nu are echivalent istoric, decât dacă identificăm vița cu poporul Israel. Unii evrei probabil că au emigrat în Egipt pentru a căuta protecția suveranului egiptean și siguranța oferită de terenul irigat de apa mare a Egiptului (Nilul). Ezechiel lasă neidentificat acest incident din parabolă.

Din alte pasaje biblice înțelegem că Zedechia nu numai că a dovedit o înțelegere greșită a contextului politic în care trăia, dar a și refuzat să dea ascultare profetului Ieremia, care îl avertiza de pericolul iminent în care se afla ridicându-se împotriva suveranului babilonian (Ier. 27‒28, 32‒34, 38). Din punct de vedere politic, situația descrisă aici este corectă: Egiptul nu mai era puterea militară care a fost cândva, iar Nebucadnețar II (cunoscut în greacă drept Nabucodonosor) s-a bucurat de o domnie îndelungată și mult succes în campaniile sale militare. Aici apare o nouă inconsecvență între detaliile parabolei și realitate: vița plantată de primul vultur în țara negoțului, adică populația deportată în Babilon de Nebucadnețar, își îndreaptă ramurile înspre celălalt vultur, adică se revoltă încercând pe ascuns o alianță cu Egiptul. Desigur, alianța cu Egiptul a fost încheiată de regele lui Iuda aflat pe tron și de populația încă nedeportată.

În situația călcării unui legământ, vasalul se aștepta la cel mai sever tratament. Aliatul egiptean nu îi va veni în ajutor (Ezec. 17:17, cf. Ier. 37:6-7). La auzul ieșirii oștilor egiptene din Egipt, Nebucadnețar i-a ieșit înainte (Ier. 37:11) și l-a constrâns să se întoarcă acasă, după care a continuat asediul Ierusalimului. Fugarii au fost prinși și executați (Ezec. 17:21). Regele Zedechia însuși își va vedea fiii executați, înaintea de a fi orbit, pus în lanțuri și dus în Babilon (Ezec. 17:20). Dușmanul cel mai mare al lui Zedechia nu era Nebucadnețar ci Domnul Însuși. Dincolo de legământul politic pe care Zedechia l-a necinstit și de care Domnul îl ținea responsabil, regele iudeu a nesocotit legământul cu Dumnezeu.

Totuși, cedrul are legătură cu finalul, acolo unde Domnul continuă alegoria cu un fragment mai optimist. El Însuși va sădi un cedru prin metodele cele mai neortodoxe și-i va reuși. Doar Domnul poate să usuce copacul verde și să-l înverzească pe cel uscat (Ezec. 17:24). Domnul îl anunțase pe regele Ioiachin că se va putea debarasa de el mai lesne decât o face un dregător de inelul cu sigiliu (Ier. 22:24). Totuși, urmașului său, Zorobabel, Domnul îi spune că îl va repune în slujbă așa cum face cineva când își pune inelul cu sigiliu pe mână (Hag. 2:23).

Aplicații

1.

Dincolo de sensul primar istoric, parabola avertizează cu privire la deciziile neînțelepte care au consecințe grave și pe care Dumnezeu le sancționează. „Casa răzvrătiților” este expresie specifică profetului Ezechiel, care apare sub diverse forme de 15 ori în cartea sa. Dintre acestea, șase ocurențe se găsesc doar în capitolul 12. În felul acesta este exprimată dezamăgirea lui Dumnezeu față de poporul Său, ale cărui generații succesive au ca numitor comun neascultarea de Dumnezeu.

Înaintea lui Dumnezeu faptele au consecințe și vinovatul este dator să le plătească. Ofensa este iertată în temeiul jertfei lui Cristos, dar consecințele trebuie să le ducem singuri ca oameni responsabili și liberi ce ne lăudăm a fi. Oare România este o „casă de oameni ascultători”? Domnul îi avertiza pe evreii care priveau cu condescendență la compatrioții lor omorâți de prăbușirea unui turn, sau măcelăriți de Pilat prin verdictul următor: „dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel” (Luca 13:1-3).

Oare credem noi că ucrainienii sunt mai păcătoși decât românii din moment ce Dumnezeu a îngăduit asupra lor acest război nimicitor, iar peste noi nu? Cât de morali sunt românii cu adevărat? Nouă nu ne plac banii nemunciți, nu ne place să pozăm altceva decât suntem în realitate, nu ne place să trăim pe picior mare, nu suntem corupți, nu trăim în minciună și în desfrâu? Dacă suntem o „casă de răzvrătiți” și pe noi ne așteaptă un deznodământ nefericit. Dacă vom scăpa pe pământul acesta de judecata lui Dumnezeu, nu avem cum să scăpăm de sentința lui Dumnezeu la Judecata morților.

2.

Cum s-au dovedit evreii o „casă de răzvrătiți”? Nefiind loiali legămintelor încheiate. În ciuda faptului că au fost asistați de profeți ca să ia deciziile corecte și să se păstreze loiali față de împăratul Nebucadnețar, regii evrei au preferat un alt stăpân. Condiția țării poziționate între marile puteri, care nu are o dinastie puternică, presupune vulnerabilitate și exploatare. Singura șansă pentru progres este respectarea tratatelor în care s-a angajat. În antichitate aceasta presupunea plata unui bir împovărător.

Românii au fost exploatați pe parcursul istoriei de toți stăpânii pe care i-a avut. În Evul Mediu, în preajma noastră s-au ridicat Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist și toți au rupt o bucată din trupul țării. Deși am reușit să ne reîntregim după Primul Război Mondial, am pierdut din nou pentru că ne-am asociat împotriva rușilor în al Doilea Război Mondial. Singura noastră variantă fezabilă pentru protecția noastră este să fim aliați cu o forță pe măsura rușilor altminteri vom ajunge din nou sub călcâiul lor.

Evreii aveau în Egipt, puterea politică de la apus de ei, aliatul tradițional. Totuși Dumnezeu le-a descoperit prin profeți că de data aceasta trebuiau să stea cuminți sub tutela puterii politice de la răsărit, babilonienii. În schimb cu românii lucrurile acestea sunt exact invers: puterea cu care ne-am aliat în mod tradițional este la răsărit. De ceva timp am reușit să fim primiți în grupul puterilor apusene și să fim tratați cu respect. Nu ne putem juca cu aceste lucruri, fugind mereu de la un stăpân la altul. Întotdeauna aroganța ne stă împotrivă când trebuie să luăm decizii înțelepte. Același lucru îl constatăm și la nivel personal. Cu cât suntem mai sus pe scară socială și avem la dispoziție mai multe resurse, creștem în aroganță și pericolul nesupunerii crește proporțional.

3.

Dumnezeu promite să refacă împărăția Sa folosind imaginea cedrului falnic în care își vor găsi loc toate păsările. Cedrul nu găsește condiții propice (altitudine și umiditate) pentru dezvoltare în Palestina. Aclimatizarea cedrului în Palestina trebuie înțeleasă doar ca metaforă. Tot la fel, aprecierea că „cel mai înalt munte al lui Israel” ar fi potrivit ca habitat pentru cedru poate fi înțeles literal, împreună cu alte profeții similare (Is. 2:2; Mica 4:1) doar dacă se presupune o ridicare suplimentare a altitudinii acestuia printr-o mișcare geologică neașteptată. Tabloul copacului care oferă găzduire viețuitoarelor lumii este folosit și în alte situații pentru a vorbi despre o împărăție mondială (copacul din visul lui Nebucadnețar, Dan. 4:11-12; copacul din grăuntele de muștar, Marcu 4:30-32).

Mesianismul este o doctrină divină. Numai Dumnezeu poate îndeplini o eliberare prin intermediul unui singur om. Când oamenii pozează ca mesianici trebuie controlați la psihiatru. Sindromul mesianic este o boală. Numai Dumnezeu poate scăpa din situații fără ieșire și numai el poate recurge la miracole. Când Dumnezeu îi permite unui om să facă minuni, nu înseamnă în mod obligatoriu că este trimis de Dumnezeu. Dacă omul acela cheamă la închinare înaintea unui zeu străin, atunci orice miracole ar face și orice profeții rostite de el s-ar împlini, nu este un profet autentic (Deut 13). Adevăratul profet îi confruntă pe oameni de păcatele lor și îi atrage înspre Dumnezeu în vederea pocăinței (Ier 23:11-23). Domnul Isus ne atrage atenția că aroganța unora nu va cunoaște limite și se vor travesti în personaje mesianice, dar este datoria credinciosului să nu se lase înșelat (Luca 21:8). Mesianismul fals va culmina cu sosirea anticristului care va preceda revenirea lui Cristos (2Tes 2:1-12). Ceea ce este cel mai grav în relația lui Dumnezeu cu poporul său care a refuzat lucrarea autorizată a profeților autentici este că le va trimite profeți falși ca să-i amăgească și să-i dovedească vrednici de judecata Sa (Ezec. 14:6-11). Rătăcirea lor va fi consfințită prin ascultarea de profetul mincinos. Oare nu trăim asemenea vremuri?