Importanța Întrupării Domnului

Asemenea oricărei personalități, și Domnul Isus are o dată a nașterii. Ca unii care punem preț pe învățătura despre natura fizică (reală) a întrupării Sale, nașterea Sa este cel puțin la fel de importantă pe cât este moartea Sa. Dumnezeu Și-a dezvăluit intenția tăinuită timp de veacuri la vremea hotărâtă de El, atunci când toate au fost pregătite. Nu avem abilitățile necesare să înțelegem cum anume Nemărginitul Dumnezeu s-a lăsat cuprins de mărginire, Nemuritorul s-a făcut muritor, Creatorul s-a făcut creatură, Atotputernicul s-a făcut neajutorat ca un bebeluș. Când ții în brațe un nou-născut ții un trup asemenea celui pe care Domnul l-a îmbrăcat ca să asculte de Tatăl și să ne desăvârșească mântuirea noastră. Cât de disperată sau deranjată poate fi o mamă care își abandonează copilul nou-născut într-o pungă la container, după ce l-a purtat în pântece nouă luni? Domnul promite că El nu ne va uita, chiar dacă o mamă ar putea ajunge să facă așa ceva (Is 49:15).

Întruparea Domnului redă demnitate omului căzut în păcat (1Corinteni 15:47-49)

Nu avem nevoie de lecții ca să înțelegem lipsurile naturii umane și adâncimile în care ne putem scufunda când avem împrejurările favorabile și compania unor oameni cu înclinații păcătoase. Unii oameni au fost acolo, alții încă mai sunt acolo, iar alții vor fi acolo. Suntem atrași de o manieră implacabilă în starea care ne îndepărtează de Dumnezeu și, în cele din urmă, de oameni pentru că păcatul are o ofertă generoasă, atractivă și promițătoare. Câtă vreme omul se află în această stare, gândurile, deciziile și acțiunile sale îi pot oferi împlinire temporară, dar pe termen lung se dovedesc falimentare, deoarece întrețin o stare de război deschis cu Dumnezeu, de unde va culege în cele din urmă doar moarte. Primul Adam așezat în Grădina Eden a fost creat din țărâna pământului și tot acolo se întoarce țărâna, dar duhul pus de Dumnezeu în om resimte despărțirea de trupul încredințat ca pe o mare tragedie, cea mai mare tragedie din câte sunt. Fiecare dintre noi suntem conștienți de propria existență mai mult decât de a oricărui om, deci este normal să resimțim toate pierderile de o manieră subiectivă, iar despărțirea de noi înșine este cea mai grea. În viață, putem să pierdem membre, organe, abilități, aptitudini, și pierderea lor ne afectează, dar nimic nu ne afectează mai mult decât perspectiva despărțirii de trupul nostru prin moarte. Aici intervine Evanghelia. A mai fost un Adam, al doilea, Dumnezeu întrupat care a venit de la Tatăl ca să ne pregătească pentru al doilea Eden. În virtutea naturii umane suntem lipiți de țărână, dar în virtutea naturii divine tânjim după cer și nu ne vom găsi liniștea, împlinirea și pacea deplină decât atunci când vom intra în moștenirea noastră. Dumnezeu a inoculat un principiu în natură: ceea ce semănăm este mai modest decât ceea ce recoltăm, deși trece prin experiența morții. Tot la fel, prin moarte, omul trece dintr-o stare inferioară într-una superioară. Experiența morții trebuie pusă în contextul nemuririi sufletului și a învierii trupului prin care trupul dezintegrat, indiferent unde a sfârșit – pe pământ, în mare, sau în foc – se va întoarce în ființă și va fi transformat prin puterea lui Dumnezeu care a adus toate lucrurile în ființă. Prin înviere, moartea va fi înghițită de înviere, murirea de nemurire și putrezirea de neputrezire. Amintirea morții va rămâne probabil doar ca o cicatrice pe trupurile noastre tarate de păcat și boală, o amintire îndepărtată a unui neajuns uitat, sau ca durerea travaliului peste o femeie ce se bucură de îmbrățișarea strănepoților ei. Domnul Isus, Al Doilea Om, a venit să ne dea speranță ca să nu trăim toată viața în umbra morții și sub biciul ei, ci să ne deprindem cu puterea învierii la lucru prin Duhul Sfânt, și cultivând speranța după al doilea Eden să primim oferta de a face pace cu Dumnezeu.

Întruparea Domnului împlinește promisiunile din antichitate (Galateni 3—4)

Dintre numeroasele profeții care îl anunțau cu sute de ani mai devreme pe Mesia, am ales două promisiuni importante pentru mesajul evanghelistic al apostolilor. După anularea sacrificiului lui Isaac, Dumnezeu i-a promis lui Avraam: „Jur pe Mine Însumi că, deoarece ai făcut acest lucru și nu l-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu,  te voi binecuvânta cu adevărat și-ți voi înmulți foarte mult urmașii, cât stelele cerului și cât nisipul de pe țărmul mării. Urmașii tăi vor pune stăpânire pe cetățile dușmanilor lor, iar prin sămânța ta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului, pentru că M-ai ascultat” (Gen 22:16-18). În Epistola către Galateni, apostolul Pavel face clar că binecuvântarea promisă lui Avraam nu se putea împlini fără de lucrarea lui Cristos. Promisiunile date lui Avraam priveau o „sămânță”. Până la venirea acestui urmaș în care Dumnezeu urma să-și împlinească promisiunea și prin care binecuvântarea să fie împărțită neamurilor, Dumnezeu a dat legea prin îngeri, ca omul să înțeleagă standardul desăvârșit de dreptate al lui Dumnezeu. Astfel, Legea a închis întreaga umanitate în păcat pentru îndreptățirea pregătită de Dumnezeu prin credință. Apoi, „la împlinirea vremii, Dumnezeu Și-a trimis Fiul, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce sunt sub Lege” (Gal 4:4). La venirea lui Cristos, diferențele de etnie, de gen și de statut social s-au frânt și, prin credință, toți oamenii au primit înfierea confirmat de Duhul Sfânt. Pavel concluzionează: „Astfel, tu nu mai ești sclav (al păcatului, al Legii), ci fiu, iar dacă ești fiu, Dumnezeu te-a făcut și moștenitor” (Gal 4:7).

Pentru evanghelistul Matei, lucrarea Domnului Isus este înțeleasă ca împlinire a promisiunii înregistrată în Isaia 9, acolo unde profetului i se arăta că necazul și întunericul care a coborât peste Israel va avea sfârșit o dată cu venirea lui Mesia. Venirea Domnului va veni ca un răsărit de soare, ca o zi de biruință când se împart prăzile anunțând instalarea păcii și domnia dreaptă a noului prinț. Ca și în promisiunile făcute lui Avraam, beneficiarul ultim al binecuvântării lui Dumnezeu vor fi toate neamurile.

Întruparea Domnului comunică omului în regim de maximă transparență (Evrei 1–2)

Dumnezeu vorbește. În Biblie, acest fapt este dincolo de orice îndoială. Mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a se exprima sunt diferite, adeseori surprinzătoare, dar pe înțelesul omului. Dumnezeu s-a folosit de tandemul înger – profet pentru a media cuvântul său către poporul Său, receptorul calificat căruia i s-a dat să primească descoperirea divină. Scara văzută de Iacov în vis descrie foarte bine această situație: îngerii fac legătura dintre cer și pământ. Patriarhii au fost primii profeți prin care Dumnezeu a lucrat între oameni și apoi aproape în fiecare generație Dumnezeu a avut oameni pe care i-a capacitat să primească descoperirea îngerească. Ultimul profet al Bibliei este Ioan, de la care am primit Apocalipsa. El așa se și prezintă: Ioan profetul. Deși Îl vede pe Cristosul înviat și pe Dumnezeu Împăratul, întrevederile sale sunt cu îngerii. De la bun început ni se spune cum se face transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu: „Descoperirea lui Isus Cristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să le arate robilor Lui ce trebuie să se întâmple în curând. Le-a făcut-o cunoscută trimiţându-Şi îngerul la robul Său Ioan, care a depus mărturie în legătură cu tot ce a văzut cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu şi la mărturia lui Isus Cristos.” Același lucru este confirmat și în finalul cărții „Eu, Isus, l-am trimis pe îngerul Meu ca să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici.” (22:16)

Există unele probleme cu acest mijloc de comunicare care derivă din însăși natura persoanelor folosite în comunicare. Îngerii sunt persoane supraumane, superioare omului la toate capitolele, prea puternice și prea mărețe în slava lor ca să poată a se arăta omului fără ajutorul unor artificii care să le ascundă splendoarea și care să-i împuternicească pe oameni să stea în prezența lor. Când îngerul trimis să dea legea lui Moise s-a coborât pe Sinai, muntele s-a cutremurat și s-a aprins, iar cuvintele lui prin care anunța cele Zece Porunci i-a umplut de spaimă și au cerut să nu le mai vorbească așa Dumnezeu, căci se mulțumesc cu glasul lui Moise. Profetul Ioan a văzut un înger puternic, având capul ca un soare încununat de curcubeu, care s-a postat ca un colos pe mare și pe uscat și a strigat cu glasul unui leu și s-au făcut auzit șapte tunete (Ap. 10:1-3). Așa se face, că de cele mai multe ori, îngerii se arată omului de o manieră trupească, ascunzându-și slava. De partea cealaltă, omul se dovedește un receptor nu totdeauna vrednic de încredere. Unii profeți au avut dificultăți în a primi misiunea încredințată de Dumnezeu (ca Moise și Ieremia), alții s-au resimțit extrem de împovărați de slujba lor și au vrut să renunțe (ca Ilie și Ieremia), alții nu vrut să asculte în detaliu de misiunea primită (ca Iona și profetul anonim din Iuda). Exemplele pot continua. Chiar și așa „În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri prin profeţi de multe ori şi în multe feluri, însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile” (Evrei 1:1).

Revelația prin Fiul este desăvârșită, căci Dumnezeu „Își găsește toată plăcerea în Fiul Său”. Ca mesajul să nu fie nicidecum viciat de slava și de lumina în care locuiește Dumnezeu de care omul nu se poate apropia, Dumnezeu i-a pregătit un trup Fiului Său, unul real, așa cum îngerii nu au avut. Minunea întrupării lui Dumnezeu s-a întâmplat o singură dată în istoria umanității, este un fenomen irepetabil. În singura ocazia când Fiul și-a dezvăluit adevărata sa natură, pe Muntele Transfigurării, Domnul s-a arătat în compania profeților Moise și Ilie, demonstrând cât de importantă a fost contribuția profeților în ciuda limitărilor lor. Însă sosise momentul unei revelații de calitate superioare. Cine este Cel prin care ne-a vorbit Dumnezeu în urmă? El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui şi Care susţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui, Cel ce a moştenit un Nume mai minunat decât al îngerilor, Fiul lui Dumnezeu care a ascultat de Tatăl când a fost trimis în lumea noastră zicând: ”Vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”

Totuși, când a străbătut cerul și a venit în lumea noastră a fost făcut mai prejos decât îngerii, dar a primit o slavă mai mare decât a lui Moise, deoarece era fiu moștenitor, a slujit ca Mare Preot după spița lui Melhisedec nu a lui Aaron, rugându-se pentru noi și aducându-se pe Sine Însuși ca jertfă fără păcat, nepângărit, despărțit de păcătoși, nesupus slăbiciunii ca ceilalți oameni. Ceea ce este și mai important este că El încă slujește ca Mare Preot pentru noi, nu într-un Templu pământesc, ci chiar la dreapta lui Dumnezeu.