Parabola arendașilor (Matei 21:33-46)

Cine dorește să se aprofundeze în studiul parabolelor se poate ajuta și de cartea mea 29 Parabole din Biblie (Oradea, Scriptum, 2020): https://www.scriptum.ro/librarie/29-parabole-din-biblie.html

Parabola este o specie literară cuprinzătoare în care sunt incluse și scurte povestiri fictive, uneori redate în versuri, în care se regăsesc formulări paradoxale și discurs metaforic pentru a face o idee memorabilă. Uneori relația dintre personaje, de regulă anonime, mizează pe intrigă. Parabola Arendașilor este țintită de Domnul asupra celor mai religioși evrei, chiar conducătorilor spirituali ai națiunii, iar tema vizată este că mântuirea, pe care ei au respins-o, va fi încredințată neamurilor.

Domnul Isus oferă această parabolă pe când se afla în Templu, după intrarea triumfală în Ierusalim. Ucenicii sunt în preajma Lui, mulțimile Îl îmbulzesc, iar fariseii nu lipsesc. Conducătorii religioși au perceput ca pe un abuz faptul că Isus învăța poporul în Templu. Preoții hotărau ce se petrecea în incintele sacre, de unde întrebarea: „Cu ce drept faci Tu aceste lucruri?” Domnul își condiționează răspunsul solicitând răspuns la întrebarea sa: „De unde era botezul lui Ioan?”, la care ei oferă un răspuns neutru: „Nu știm.” Apoi Domnul își continuă răspunsul voalat prin trei parabole. Pildele au fost, așadar, spuse împotriva cărturarilor, care se credeau moștenitorii îndreptățiți ai Împărăției lui Dumnezeu, gazda legitimă a adevăratului Mesia.

Parabola arendașilor ridică problema autorității lui Isus ca Mesia, la care liderii religioși răspund agresiv. Fiecare dintre cele trei parabole au o morală. În morala parabolei celor doi fii Domnul îi viza pe cărturari pentru că li se adresează direct, fără menajamente: „alții merg înaintea voastră, a venit Ioan la voi… și nu l-ați crezut, măcar că ați văzut … nu ați crezut” (Mat 21:31-32). În morala parabolei arendașilor găsim aceeași adresare directă și, în plus, îi găsim pe cărturari dumiriți că Domnul spusese parabola împotriva lor. Morala parabolei nunții fiului de împărat este prezentată sub forma unui aforism: „mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” (Mat 22:14). După a treia pildă, fariseii reacționează și plănuiesc împreună cu irodianii, partida susținătorilor regelui Irod, să-l prindă cu vorba. Devine clar că Domnul Isus avea ceva de reproșat conducătorilor religioși ai zilelor sale.

Personajele parabolei se pot integra în două grupuri principale: proprietarul viei împreună cu robii lui și cu fiul său, pe de o parte, și arendașii, de altă parte. Intriga pildei arendașilor vizează un proprietar care și-a arendat podgoria unor oameni și se aștepta să primească parte din roade, așa cum conveniseră. La refuzul arendașilor de a se achita de obligații proprietarul răspunde cu tact și blândețe, trimițând mesageri pentru revendicarea bunurilor ce i se cuveneau, dar aceștia îi batjocoresc pe mesageri. Când în cele din urmă îl trimite pe fiul său, arendașii îl omoară, sperând să obțină și dreptul de proprietate. Sentința îi revocă pe arendași din responsabilitățile primite față de podgorie și le reclamă viața.

Descifrăm sensul primar al parabolei pornind de la sfârșitul ei, acolo unde conducătorii religioși se identifică fără dificultate cu arendașii. Domnul Însuși a identificat podgoria cu Împărăția lui Dumnezeu (Mt 21:43). Din aproape în aproape ni se lămuresc și alte detalii ale pildei. Proprietarul trebuie să fie Dumnezeu, Fiul său este Mesia (Cristosul), iar robii săi sunt profeții. În contextul apropiat, Domnul îi acuză pe conducătorii lui Israel că au desconsiderat mesajul profetic și că au omorât pe profeți (Matei 23:29-35, mai ales v 34) și, chiar mai mult, că au refuzat să creadă în Mesia și că l-au ucis chiar.

Când interpreta textul citat din Psalmul 118, Domnul reușea să lovească în fortărețele teologice ale fariseilor și saducheilor: (1) refolosirea pietrei lepădate însemna în acest context nimic mai puțin decât învierea lui Mesia, ceea ce contrazicea convingerile saducheilor; (2) încredințarea Împărăției altui neam, era o ofensă adusă convingerilor fariseilor care considerau că Israel era beneficiarul exclusiv al îndurării lui Dumnezeu. Ei s-au dovedit a fi aceia despre care profețea Isaia când spunea că îl vor considera pe Mesia o „piatră de poticnire” (Is. 8:14; 28:16), după cum confirmă Pavel în Rom. 9:30-32. Dovada că nu au înțeles și nu au dorit să primească mesajul lui Cristos nu întârzie să apară.

Irodianii, fariseii și saducheii vin în valuri la Domnul Isus cu subiecte criptice de dezlegat cu gând să construiască un caz pentru a-l incrimina (Matei 22:15-46). Conflictul este escaladat după discursul profetic prin care Domnul îi acuză public pe cărturari și pe farisei (Matei 23), iar despărțirea este iremediabilă după anunțarea sentinței finale prin căderea Ierusalimului (Matei 24).

Pentru conducătorii religioși ai evreilor, Mesia s-a dovedit nu doar o pietricică din potecă, ci stânca de care nu au putut trece, care le-a avariat nu numai prezentul ci și viitorul. Asemenea pietrei desprinse din munte în vedenia lui Nebucadnețar, Împărăția lui Dumnezeu și Mesia vor schimba cursul istoriei nu numai pentru imperiile mondiale ci și pentru neamul lui Israel.

Să zăbovim acum asupra sensului secundar al parabolei, cel care ne privește pe noi. Ar fi foarte simplu să citim parabola și să ridicăm degete acuzatoare la adresa lui Israel, dar să nu uităm că prin căderea lor s-a făcut posibilă ridicarea noastră, prin tăierea lor a devenit realizabilă altoirea noastră, prin excluderea lor s-a deschis calea includerii noastre.

Dumnezeu, ilustrat de proprietarul podgoriei, iese în evidență prin câteva calități: are inițiativa de a împărți din bunurile Sale cu alții, este blând sau încet la mânie, își iubește mult fiul. Termenul oikodespotes, literal „stăpânul casei” (poate fi tradus prin gospodar), dar subliniază ideea că el decide ce se întâmplă acolo. Faptul că trimite multe slugi ca să-și ceară drepturile arată că avea o stare socială înaltă. Mai mult decât acest proprietar, Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor, întemeietorul națiunii Israel, în care urma să vină Mesia. El dispune după voia Sa de toate creaturile. Primii creștini i se adresau lui Dumnezeu prin termenul „Despotes” (Fapte 4:24).

Deși avea toată legitimitatea să-și impună voia, stăpânul se dovedește un stăpân extrem de blând, prin faptul că a încercat în repetate rânduri să aplaneze conflictul pe cale amiabilă. Stăpânul nu cedează, așa cum sperau arendașii și cum părea să fi lăsat de înțeles prin trimiterea repetată a robilor.  La urmă și-a trimis fiul mizând pe o bună recepție din partea arendașilor.

Să reflectăm la persoana lui Dumnezeu, calitățile Sale și formele sub vare s-a manifestat îndurarea sa față de noi. În ce fel s-a cheltuit Dumnezeu pentru binele nostru? Îl regăsești pe Dumnezeu în detaliile vieții tale? Înțelegi bunătatea lui și îndelunga lui răbdare cu tine din faptul că nu te-a sancționat prompt de îndată ce ai greșit și după cum meritai?

Proprietarul are două tipuri de angajați: arendași și argați, ca să folosesc termeni care încep cu aceeași literă. Unii sunt oameni liberi angajați și care se bucură de rodul podgoriei, plătind o mică parte proprietarului. Alții sunt sclavi care primesc doar cât au nevoie din partea stăpânului. Unii muncesc punând mai înainte interesul personal, alții muncesc acordând prioritate stăpânului. Desigur aceștia din urmă erau constrânși să facă astfel, nu aveau opțiuni.

Problema cea mare a arendașilor era că nu împărtășeau codul de onoare al proprietarului. Deși agreaseră să plătească proprietarului o parte din profit, arendașii au ajuns să se simtă stăpâni pe ceea ce nu era al lor. Nicăieri și nicicând în lume arendașii nu vor fi niciodată proprietari doar pentru că exploatează proprietatea altcuiva pe bază de contract. Apoi când au fost deranjați de mesagerii proprietarului, au decis să abuzeze de robii acestuia ca să transmită proprietarului mesajul că nu mai are ce să caute pe proprietatea sa. La vederea fiului moștenitor, proprietarul miza că se vor rușina de fiul său, dar arendașii iau decizia de a-l omorî.

De cealaltă parte, argații ascultă fără crâcnire de porunca proprietarului, chiar dacă asta le pune viața în pericol. Profeții autentici, reprezentați de acești argați, au trebuit să-și asume vocația martirică, chiar dacă nu toți au sfârșit în felul acesta. Deși a murit în condiții onorabile, Moise a scăpat în mai multe rânduri linșajului compatrioților lui. Ilie și Elisei au fost urmăriți de regi, dar Dumnezeu nu i-a dat pe mâna lor. Zaharia, fiul preotului Iehoiada, a fost asasinat la porunca regelui Ioas (2Cron 24:20-22; Mt 23:35). Ieremia a pătimit cu temniță și regim de izolare. Amos a fost amenințat și izgonit. Ioan a fost arestat și executat urmare unor mașinațiuni de la curte, deși regele se temea de el. Apostolii îi îndemnau pe creștini să îmbrățișeze modelul lui Cristos și să accepte suferința, dacă aceasta se datora urmării lui Cristos. Moarte de martir au primit cei mai mulți dintre apostoli.

Ni s-a dat și nouă ceva în grijă în Împărăția lui Dumnezeu? Ce suntem noi: arendași sau argați? Împărtășim modelul de gândire al stăpânului nostru, ori avem o agendă proprie? Arendașii dintâi au fost deposedați de dreptul lor și alții au fost puși în drepturi ca să dea roada la vreme. Ne achităm de obligațiile primite? Când ni se va cere socoteală, cu ce ne vom prezenta?

Cum a făcut cu arendașii din parabolă, Dumnezeu a vorbit lui Israel în multe rânduri prin profeți, iar în cele din urmă – prin Însuși fiul Său (Evrei 1:1-3). Probabil că noi ne amăgim cu gândul că dacă profeții ar fi ajuns la noi, le-am fi acordat o recepție vrednică de stăpânul care i-a trimis. Noi ne dăm testul chiar acum pentru că și nouă Dumnezeu ne-a trimis niște ambasadori și ne transmite prin ei un mesaj similar: „Împăcați-vă cu Dumnezeu!”

Fiul proprietarului a venit cu mesaj de la tatăl său, dar arendașii nu i-au acordat nici măcar cinstea de a muri pe proprietatea lui, ci l-au târât afară și l-au ucis acolo, mizând pe faptul că leșul lui va fi mâncat de fiare sălbatice. Desconsiderarea mesajului său adus de la Tatăl a avut consecințe grave și este subliniat atât prin reacția categorică a proprietarului față arendașii care i-au ucis fiul, cât și prin tabloul preluat din construcții cu piatra lepădată de zidari dar folosită de Dumnezeu pentru un rol de cinste în noua sa construcție.

La câteva zile de la discursul acesta din Templu, conducătorii Îl vor aresta pe Isus, îi vor înscena un proces și-l vor executa prin mâna romanilor. Faptul că se temeau de mulțimi nu trebuie înțeles ca și cum conducătorii religioși ai lui Israel se temeau că vor fi linșați de mulțime dacă îi vor face ceva lui Isus. Mai degrabă se temeau de intervenția în forță a trupelor romane de ocupație în caz de tulburare publică. Chiar marele preot în exercițiu a pus această temere pe masa discuțiilor despre oportunitatea arestării lui Isus (Ioan 11:47-50).

Asemenea fiului acelui proprietar, și Isus aduce un mesaj de la Tatăl: „Dați-mi cinstea ce mi se cuvine!” Deși a umblat întrupat prin mijlocul lor, ei nu l-au băgat în seamă, au încercat să-l folosească pentru interesele lor și, în urmă, l-au lepădat. Dacă s-ar fi întrupat în zilele noastre tot neobservat ar fi rămas, pentru că i-ar fi plăcut să trăiască incognito și să se identifice cu cei mai sărmani dintre ucenicii Săi.

Mesajul lui Isus pentru noi astăzi este iertarea de păcate acordată celor ce se pocăiesc și credința că Isus este Mesia cel pregătit și anunțat de Dumnezeu. Din confortul religiei noastre s-ar putea să ne gândim că suntem în siguranță, dar îngăduiți-mi să vă pun niște întrebări: tu ești sigur că te afli în Împărăția lui Dumnezeu, îl cunoști personal pe Mesia, aduci roadele așteptate? Dacă nu, atunci te asemeni cu evreii ultra-religioși de altădată, iar poziția ta este extrem de vulnerabilă. Împărăția lui Dumnezeu este aproape, iar intrarea în ea se face prin pocăința de păcate și credința în Domnul. Singurul mijlocitor dintre Dumnezeu și om este Domnul Isus. Nu ai nevoie de niciun sfânt ca să-ți pregătească accesul spre Dumnezeu. Doar pe Isus l-a înălțat Dumnezeu, i-a dat numele mai presus de orice nume și l-a pus la dreapta măririi în cer. Doar pe El trebuie să-l cunoști și el îți garantează viața veșnică. Pe Dumnezeu Tatăl nu-l poate vedea nimeni, dar cine l-a văzut pe Isus l-a văzut și pe Tatăl. El Însuși a spus: „viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos pe care l-ai trimis tu” (Ioan 17:3).

Tot Domnul spunea: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toți și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui meu. Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:27-30).

Când aduci roadele așteptate înseamnă că nu mai trăiești pentru interesele tale egoiste și meschine, ci pentru Împărăția lui Dumnezeu, nu mai ești preocupat exclusiv de interesul tău, ci faci loc și altora în viața ta.

Să se îndure Dumnezeu de noi ca să fim dintre aceia cărora ne-a încredințat Împărăția, credem în Fiul trimis pentru noi și dăm roadele așteptate.