Parabola celor doi vulturi (Ezechiel 17)

Textul parabolei este structurat în felul următor: introducere (Ezec. 17:1), parabola (Ezec. 17:2-10), interpretarea parabolei (Ezec. 17:11-21) și concluzia (Ezec. 17:22-24). Personajele sunt doi vulturi multicolori cu preocupări horticole: vulturul cel mai mare, probabil vulturul nubian (Torgos tracheliotus), și un alt vultur mare, probabil vulturul negru (Aegyptius monachus).

Primul vultur rupe vârful unui cedru și îl sădește într-o țară negustorească, deci cu intenția de a face profit. Apoi aduce sămânță din țară și o seamănă într-un pământ fertil și bine udat. Ceea ce răsare este o viță de vie. Aceasta prinde rădăcini și dă lăstari pentru că mediul îi era prielnic. Se pare că intenția fusese de a crește o podgorie. La un moment dat, fără niciun preaviz, vița își îndreaptă atenția cu rădăcini și cu lăstari cu tot înspre un vultur concurent. Dezamăgit de eșecul investiției sale, vulturul dintâi pedepsește drastic podgoria smulgând-o din rădăcini, lăsând-o să se usuce în dogoarea soarelui. Și chiar dacă vulturul nu va interveni, Dumnezeu va trimite vântul de răsărit care o va usca chiar în locul fertil și bine udat în care se află.

Alegoria are o completare neașteptată ce urmează interpretării oferite în textul biblic (Ezec. 17:22-24) și nu mai necesită interpretare suplimentară. Dumnezeu își asumă rolul unui al treilea vultur care va lua vârful unui cedru mare și-l va planta pe un munte înalt, acolo unde se va transforma într-un cedru falnic, atât de mare că tot felul de înnaripate se vor odihni la umbra lui. Lucrarea va fi o minune evidentă pentru toți copacii căci, fără intervenție divină, vârful unui cedru nu avea cum să rămână verde și cu atât mai puțin să devină un cedru atât de falnic.

Parabola este deslușită în paragraful următor (Ezec. 17:11-21) la inițiativa Domnului: „Nu știți ce înseamnă toate acestea?” (Ezec. 17:22). Primul vultur este Împăratul Babilonului; vârful cedrului dus într-o cetate negustorească este regele lui Iuda, Ieconia (Ioiachin), deportat în Babilon (Ezec. 17:12). Apa cea mare lângă care a fost plantat este Eufratul. Cedrul reprezintă dinastia de la Ierusalim care avea zilele numărate, deși avea un rege marionetă pe tron, adică pe Zedechia (Ezec. 17:13a). Sămânța luată din țară și semănată alături de vârful cedrului îi reprezintă pe nobilii și populația de seamă (inclusiv meșteșugarii) deportată în Babilon, țara de negoț, locul fertil și bine udat (Ezec. 17:13b-14). Această politică de exilare a clasei politice era folosită de babilonieni pentru a ține sub control țările cucerite transformate în colonii și obligate la plata birului.

Împăratul Babilonului avea așteptarea ca regele nou urcat pe tron, adică Zedechia, să-și respecte angajamentul asumat prin legământ și să-i rămână credincios. Zedechia a căutat alianța cu Egiptul cu speranța că va reuși să scape de jugul greu al lui Nebucadnețar (Ezec. 17:15). Plantarea viței lângă ape mari în apropierea celuilalt vultur nu are echivalent istoric, decât dacă identificăm vița cu poporul Israel. Unii evrei probabil că au emigrat în Egipt pentru a căuta protecția suveranului egiptean și siguranța oferită de terenul irigat de apa mare a Egiptului (Nilul). Ezechiel lasă neidentificat acest incident din parabolă.

Din alte pasaje biblice înțelegem că Zedechia nu numai că a dovedit o înțelegere greșită a contextului politic în care trăia, dar a și refuzat să dea ascultare profetului Ieremia, care îl avertiza de pericolul iminent în care se afla ridicându-se împotriva suveranului babilonian (Ier. 27‒28, 32‒34, 38). Din punct de vedere politic, situația descrisă aici este corectă: Egiptul nu mai era puterea militară care a fost cândva, iar Nebucadnețar II (cunoscut în greacă drept Nabucodonosor) s-a bucurat de o domnie îndelungată și mult succes în campaniile sale militare. Aici apare o nouă inconsecvență între detaliile parabolei și realitate: vița plantată de primul vultur în țara negoțului, adică populația deportată în Babilon de Nebucadnețar, își îndreaptă ramurile înspre celălalt vultur, adică se revoltă încercând pe ascuns o alianță cu Egiptul. Desigur, alianța cu Egiptul a fost încheiată de regele lui Iuda aflat pe tron și de populația încă nedeportată.

În situația călcării unui legământ, vasalul se aștepta la cel mai sever tratament. Aliatul egiptean nu îi va veni în ajutor (Ezec. 17:17, cf. Ier. 37:6-7). La auzul ieșirii oștilor egiptene din Egipt, Nebucadnețar i-a ieșit înainte (Ier. 37:11) și l-a constrâns să se întoarcă acasă, după care a continuat asediul Ierusalimului. Fugarii au fost prinși și executați (Ezec. 17:21). Regele Zedechia însuși își va vedea fiii executați, înaintea de a fi orbit, pus în lanțuri și dus în Babilon (Ezec. 17:20). Dușmanul cel mai mare al lui Zedechia nu era Nebucadnețar ci Domnul Însuși. Dincolo de legământul politic pe care Zedechia l-a necinstit și de care Domnul îl ținea responsabil, regele iudeu a nesocotit legământul cu Dumnezeu.

Totuși, cedrul are legătură cu finalul, acolo unde Domnul continuă alegoria cu un fragment mai optimist. El Însuși va sădi un cedru prin metodele cele mai neortodoxe și-i va reuși. Doar Domnul poate să usuce copacul verde și să-l înverzească pe cel uscat (Ezec. 17:24). Domnul îl anunțase pe regele Ioiachin că se va putea debarasa de el mai lesne decât o face un dregător de inelul cu sigiliu (Ier. 22:24). Totuși, urmașului său, Zorobabel, Domnul îi spune că îl va repune în slujbă așa cum face cineva când își pune inelul cu sigiliu pe mână (Hag. 2:23).

Aplicații

1.

Dincolo de sensul primar istoric, parabola avertizează cu privire la deciziile neînțelepte care au consecințe grave și pe care Dumnezeu le sancționează. „Casa răzvrătiților” este expresie specifică profetului Ezechiel, care apare sub diverse forme de 15 ori în cartea sa. Dintre acestea, șase ocurențe se găsesc doar în capitolul 12. În felul acesta este exprimată dezamăgirea lui Dumnezeu față de poporul Său, ale cărui generații succesive au ca numitor comun neascultarea de Dumnezeu.

Înaintea lui Dumnezeu faptele au consecințe și vinovatul este dator să le plătească. Ofensa este iertată în temeiul jertfei lui Cristos, dar consecințele trebuie să le ducem singuri ca oameni responsabili și liberi ce ne lăudăm a fi. Oare România este o „casă de oameni ascultători”? Domnul îi avertiza pe evreii care priveau cu condescendență la compatrioții lor omorâți de prăbușirea unui turn, sau măcelăriți de Pilat prin verdictul următor: „dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel” (Luca 13:1-3).

Oare credem noi că ucrainienii sunt mai păcătoși decât românii din moment ce Dumnezeu a îngăduit asupra lor acest război nimicitor, iar peste noi nu? Cât de morali sunt românii cu adevărat? Nouă nu ne plac banii nemunciți, nu ne place să pozăm altceva decât suntem în realitate, nu ne place să trăim pe picior mare, nu suntem corupți, nu trăim în minciună și în desfrâu? Dacă suntem o „casă de răzvrătiți” și pe noi ne așteaptă un deznodământ nefericit. Dacă vom scăpa pe pământul acesta de judecata lui Dumnezeu, nu avem cum să scăpăm de sentința lui Dumnezeu la Judecata morților.

2.

Cum s-au dovedit evreii o „casă de răzvrătiți”? Nefiind loiali legămintelor încheiate. În ciuda faptului că au fost asistați de profeți ca să ia deciziile corecte și să se păstreze loiali față de împăratul Nebucadnețar, regii evrei au preferat un alt stăpân. Condiția țării poziționate între marile puteri, care nu are o dinastie puternică, presupune vulnerabilitate și exploatare. Singura șansă pentru progres este respectarea tratatelor în care s-a angajat. În antichitate aceasta presupunea plata unui bir împovărător.

Românii au fost exploatați pe parcursul istoriei de toți stăpânii pe care i-a avut. În Evul Mediu, în preajma noastră s-au ridicat Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist și toți au rupt o bucată din trupul țării. Deși am reușit să ne reîntregim după Primul Război Mondial, am pierdut din nou pentru că ne-am asociat împotriva rușilor în al Doilea Război Mondial. Singura noastră variantă fezabilă pentru protecția noastră este să fim aliați cu o forță pe măsura rușilor altminteri vom ajunge din nou sub călcâiul lor.

Evreii aveau în Egipt, puterea politică de la apus de ei, aliatul tradițional. Totuși Dumnezeu le-a descoperit prin profeți că de data aceasta trebuiau să stea cuminți sub tutela puterii politice de la răsărit, babilonienii. În schimb cu românii lucrurile acestea sunt exact invers: puterea cu care ne-am aliat în mod tradițional este la răsărit. De ceva timp am reușit să fim primiți în grupul puterilor apusene și să fim tratați cu respect. Nu ne putem juca cu aceste lucruri, fugind mereu de la un stăpân la altul. Întotdeauna aroganța ne stă împotrivă când trebuie să luăm decizii înțelepte. Același lucru îl constatăm și la nivel personal. Cu cât suntem mai sus pe scară socială și avem la dispoziție mai multe resurse, creștem în aroganță și pericolul nesupunerii crește proporțional.

3.

Dumnezeu promite să refacă împărăția Sa folosind imaginea cedrului falnic în care își vor găsi loc toate păsările. Cedrul nu găsește condiții propice (altitudine și umiditate) pentru dezvoltare în Palestina. Aclimatizarea cedrului în Palestina trebuie înțeleasă doar ca metaforă. Tot la fel, aprecierea că „cel mai înalt munte al lui Israel” ar fi potrivit ca habitat pentru cedru poate fi înțeles literal, împreună cu alte profeții similare (Is. 2:2; Mica 4:1) doar dacă se presupune o ridicare suplimentare a altitudinii acestuia printr-o mișcare geologică neașteptată. Tabloul copacului care oferă găzduire viețuitoarelor lumii este folosit și în alte situații pentru a vorbi despre o împărăție mondială (copacul din visul lui Nebucadnețar, Dan. 4:11-12; copacul din grăuntele de muștar, Marcu 4:30-32).

Mesianismul este o doctrină divină. Numai Dumnezeu poate îndeplini o eliberare prin intermediul unui singur om. Când oamenii pozează ca mesianici trebuie controlați la psihiatru. Sindromul mesianic este o boală. Numai Dumnezeu poate scăpa din situații fără ieșire și numai el poate recurge la miracole. Când Dumnezeu îi permite unui om să facă minuni, nu înseamnă în mod obligatoriu că este trimis de Dumnezeu. Dacă omul acela cheamă la închinare înaintea unui zeu străin, atunci orice miracole ar face și orice profeții rostite de el s-ar împlini, nu este un profet autentic (Deut 13). Adevăratul profet îi confruntă pe oameni de păcatele lor și îi atrage înspre Dumnezeu în vederea pocăinței (Ier 23:11-23). Domnul Isus ne atrage atenția că aroganța unora nu va cunoaște limite și se vor travesti în personaje mesianice, dar este datoria credinciosului să nu se lase înșelat (Luca 21:8). Mesianismul fals va culmina cu sosirea anticristului care va preceda revenirea lui Cristos (2Tes 2:1-12). Ceea ce este cel mai grav în relația lui Dumnezeu cu poporul său care a refuzat lucrarea autorizată a profeților autentici este că le va trimite profeți falși ca să-i amăgească și să-i dovedească vrednici de judecata Sa (Ezec. 14:6-11). Rătăcirea lor va fi consfințită prin ascultarea de profetul mincinos. Oare nu trăim asemenea vremuri?

Parabola electorilor (Jud. 9:1-21)

Oman Al-Dakhiliyah Ziziphus spina-christi (determined by Franz Xaver)

Biblia a fost scrisă în timp ce societatea se afla în orânduire sclavagistă și democrația era discutată la nivel abstract doar între filosofi, de aceea ea nu ne învață cum să ne purtăm în democrație. Totuși aflăm principii folositoare pentru raportarea credincioșilor la oamenii politici și variante pentru implicarea în viața politică. Despre aceste lucruri însă vom vorbi cu altă ocazie, când presiunea nu va fi atât de mare asupra noastră.

Fabula lui Iotam ne vorbește despre o situație imaginară în care copacii au dorit să-și aleagă un rege și delegații înaintează această ofertă la patru candidați. Conflictul din fabulă reflectă situația politică creată după asasinarea fiilor lui Ghedeon de către Avi-Melek, unul care avea drept de moștenire pe urma multora dintre frații său. Singurul supraviețuitor al măcelului este Iotam. Fabula este adresată sihemiților care l-au asistat pe Avi-Melek în această epurare. Cine erau sihemiții? Din Jud. 9:28, aflăm că la Sihem rămăsese o populație canaanită care își revendica originea din Hamor, regele sihemit de altădată, pe care fiii lui Iacov l-au exterminat împreună cu toți bărbații sihemiți după sechestrarea și violarea Dinei (Gen 34). Deși Sihemul a fost ocupat de efraimiți și mumia lui Iosif a fost îngropată acolo, se pare că cetatea a fost ocupată din nou de canaaniți. Deci situația politică era complicată de pretențiile revizioniste ale acestui grup canaanit, de care Dumnezeu s-a folosit ca să-l sancționeze pe Avi-Melek pentru crima lui odioasă.

Personajele și intriga

Copacii doresc să aibă rege. Nu ni se spune cum au ajuns ei la această decizie, ce anume i-a stârnit. Regii nu erau aleși în mod democratic, ci ascensiunea la tron era stabilită pe considerente dinastice, prin intervenția nobililor la palat sau prin luptă deschisă. În contextul antic, chiar și când regele era candidatul eligibil dintr-o dinastie, urcarea la tron presupunea ritualul ungerii pentru a sublinia dreptul divin al monarhului.

Copacii și-au ales niște candidați dintre cei mai meritorii din pădure: măslinul apreciat pentru uleiul său, smochinul pentru dulceața fructelor sale și vița pentru vinul ei. Încă din această fază devine foarte clar că fabula trebuie înțeleasă în cheie antropocentrică. Nu numai că arborii sunt antropomorfizați, căci se poartă ca niște oameni, ci candidații lor sunt aleși în funcție de beneficiile pe care le aduc oamenilor: ulei, fructe și vin. Din literatura mesopotamiană ni s-au păstrat multe fabule în care plante, animale, sau chiar obiecte intră în competiție pentru avantajele reale pe care le oferă (curmalul și tamariscul; cireada și grânele; toporul și plugul; lemnul și trestia; găina și pasărea cântătoare; vara și iarna; nestemata și cuprul; vulpea, lupul, câinele și leul). În fabula copacilor, electorii sunt surprinși de refuzul categoric pe care îl primesc de la fiecare dintre primii trei candidați pe rând.

Aici trebuie să ne oprim un pic pentru a lămuri pretenția viței de a înveseli cu vinul ei pe oameni și pe Dumnezeu. Multe versiuni au tradus Elohim prin Dumnezeu, dar aceasta este o erezie de toată frumusețea. Dumnezeu este Spirit, El nu mănâncă și nu bea. Dumnezeu Însuși ne clarifică faptul acesta (Ps. 50:12-14). Termenul Elohim de fapt are diverse sensuri. Cel mai natural sens în acest context este acela de plural al substantivului Eloah și înseamnă „zei”. Păgânii credeau că zeii mănâncă și beau, asemenea oamenilor, și că îi pot incita să binecuvânteze pământul când le aduc ofrande de acest fel. Convingerea lui Iotam este păgână și se potrivește perioadei judecătorilor, când evreii au o religie sincretică, în care amestecă închinarea adevărată cu închinarea păgână. Ghedeon însuși a căzut în idolatrie și a tras după el națiunea în închinare față de Baal-Berit (Jud. 8:27). Un altul din cartea Judecători, pe nume Mica, a făcut un idol căruia i-a pus numele Domnul (Jud. 17) și o întreagă seminție și l-a luat ca dumnezeu.

Cine este al patrulea candidat? În mod tradițional, s-a propus a fi vorba despre un spin, deci un candidat cu totul nemeritoriu, ca și cum copacii au fost dezamăgiți de refuzul candidaților meritorii și s-au întors fatidic înspre candidatul care nu-i va refuza. Atenție, textul nu ne spune că acesta ar fi acceptat propunerea, ci doar își expune condițiile în care ar accepta-o. Avem o mare problemă cu această interpretare a celui de-al patrulea candidat. Întâi de toate, termenul folosit aici ˀāṭāḏ nu mai apare nicăieri în Biblie, decât în Gen 50:10 unde desemnează aria de treierat a unui canaanit, așa că NIMENI nu știe ce înseamnă. Dacă ar fi vrut să se refere la un spin, autorul sacru ar fi avut la îndemână 19 termeni în evreiește, dar nu a folosit niciunul dintre ei. În Biblie avem o parabolă, foarte scurtă, care surprinde conflictul dintre un spin și cedrul din Liban (2Regi 14:9), dar Iotam nu vorbește despre un asemenea spin. Plantele țepoase specifice zonei de pustiu sunt cunoscute pentru două lucruri care le permit să supraviețuiască în condiții de ariditate: înmagazinează bine apa (ceea ce le face greu de aprins) și nu dau umbră decât înspre interiorul tufei. Atunci de ce spune al patrulea candidat „veniți la umbra mea, dacă nu, să iasă un foc care să incendieze toată pădurea”? Acestea sunt calitățile ultimului candidat, nu sunt deloc niște fantezii. Prin urmare ar trebui să căutăm un candidat care oferă umbră și are capacitatea de combustie.

Cuvântul ˀāṭāḏ are un termen înrudit în akkadiană, anume eddittu, care definește un arbore țepos cunoscut ca jujub (Ziziphus officinarum). Acest copac subtropical cunoaște un areal întins din China, India, Iran, până în Siro-Palestina, Sudan și nordul Africii, cu o durată de viață de până la sute de ani. Pentru umbra pe care o dă și pentru fructele mărunte, ca porumbelele, dar sățioase, este apreciat de nomazi și de călători care spuneau: „Mănâncă-i rodul și dozează-i umbra.” El cunoaște varietăți de la o zonă la alta, dar toate varietățile sunt țepoase, și lemnul este ușor inflamabil. Într-o peșteră din apropiere de Ierihon, s-au descoperit semințe a zece soiuri din acest copac ce proveneau din perioada revoltei lui Bar-Kohba (132-135 d.H.). Se crede că o varietate a acestei specii creștea la Ierusalim, chiar și pe timpul Domnului Isus și că din ramurile lui țepoase s-ar fi făcut cununa de spini a lui Cristos, motiv pentru care a primit numele Ziziphus spina christi. Problema ascunsă a acestui arbore țepos este că la umbra lui nu crește nimic, nici chiar proprii puieți, datorită toxinelor emanate de rădăcinile lui.

Am propus soluția aceasta în toate cele patru proiecte de traducere a Bibliei la care am lucrat în ultimii 28 de ani și toate le-au acceptat. NTR a păstrat jujubul timp de zece ani, până la ediția din 2017, când s-a revenit la soluția tradițională, fără noimă: „spinul”. EDCR afișează online „jujub”. Versiunea publicată de Humanitas (Biblia după textul ebraic: Iosua, Judecători, 2022) are tot „jujub”. Tot la fel am propus și în versiunea SBR, care este în faza reviziei finale.

Semnificația fabulei

Iotam nu ne lasă să bâjbâim în căutarea sensului fabulei sale. În morala fabulei, Iotam îl identifică pe ultimul candidat, jujubul, cu Avi-Melek, fiul lui Ghedeon și exterminatorul urmașilor acestuia. Ceilalți candidați sunt oricare dintre urmașii legitimi și meritori ai lui Ghedeon. Copacii care și-au căutat rege sunt sihemiții. Deznodământul relației lor, deși nu a fost dezvăluit în parabolă, este anunțat profetic de Iotam: sihemiții se află într-o situație fără ieșire, care se va sfârși tragic pentru ei.

Dacă al patrulea candidat ar fi doar un tufiș țepos, cum consideră versiunile tradiționale ale Biblie, deși le lipsește orice temei de certitudine pentru această opțiune, atunci gestul copacilor de a-l alege pe cel mai neverosimil dintre candidați, este deplorabil, iar acțiunea de a unge un astfel de rege cade în derizoriu. În acest caz, invitația de a veni la umbra sa trebuie considerată o batjocură la adresa electorilor și cu siguranță nimeni nu ar fi ales un asemenea candidat. Nu cred că fabula promovează monarhia cu orice preț, ca și cum ar fi mai bine să ai rege, oricât de necalificat ar fi acesta, decât să nu ai deloc rege. Alegerea de conducători incompetenți, doar pentru că alții mai competenți decât ei nu s-au arătat interesați de slujbă, bântuie istoria recentă a României.

Dacă al patrulea candidat ar fi un copac dătător de umbră și cu capacitate de combustie, atunci gestul copacilor capătă cu totul alt sens. În fond, candidatul este autentic, are calități reale (umbra și capacitatea de combustie), doar că ele sunt exploatate pentru interesul egoist al candidatului și nu în folosul comunității. Și în acest caz putem vorbi despre o ironie, dar este mult mai subtilă. Copacii urmau să constate cât de tare s-au înșelat invitând ˀāṭāḏ-ul ca rege când au judecat drept calități niște abilități naturale folosite în mod egoist.

Deznodământul anticipat de Iotam pentru relația dintre Avi-Melek și sihemiți prevede un dezastru după modelul ˀāṭāḏ-ului care ucide de aproape prin umbra sa toxică și de departe prin capacitatea sa de combustie. Așadar, conviețuirea aparent pașnică dintre Avi-Melek și sihemiți era sortită eșecului, iar deschiderea conflictului dintre ei era destinată unui dezastru pe scară largă. „Să vă bucurați unii de alții!” este o urare sarcastică, deoarece se subînțelege că propoziția condițională nu este corectă. Moartea prin intoxicare sau prin incendiere sunt opțiunile sihemiților și în scurt timp vor descoperi cât de reale sunt. Fabula a fost menită a face memorabil avertismentul dat de Iotam comunității sihemite și, judecând după perenitatea sa, a reușit lucrul acesta.

Ce se așteaptă din partea unui conducător?

Întâi, din partea conducătorilor se așteaptă să aibă calități valoroase pentru comunitatea umană așa cum au avut toți candidații vizitați de copaci. Manasiții i-au propus și lui Ghedeon să devină rege, pentru că s-a dovedit un conducător care i-a eliberat de invadatorii midianiți. Iotam spune despre tatăl său că „și-a aruncat viața de la sine” (9:17), exagerând în mod intenționat contribuția tatălui său de parcă a și murit pentru această cauză. Totuși, Ghedeon a refuzat invitația la tron cu drept temei (Jud 8:23), recunoscând ajutorul imens al lui Dumnezeu în reușita sa. Apostolii ne-au învățat la rândul lor că trebuie să ne alegem diaconii și presbiterii dintre acei credincioși care au calități reale, folositoare pentru comunitatea creștină și pe care le-au dovedit întâi în gospodăria lor. Domnul Isus Însuși a fost dorit conducător peste întreaga națiune pentru capacitatea sa dovedită de a le purta de grijă (înmulțind pâinea și vindecând bolnavii). Tot la fel și noi, când ne alegem conducătorii, trebuie să ne asigurăm că s-au dovedit folositori semenilor lor. Nu poți să ajungi la 50-60 ani, să pretinzi o demnitate publică fără să te fi dovedit în vreo funcție publică. Postul de parlamentar sau de președinte ar trebui să încununeze o viață în slujba națiunii, nu ar trebui să fie o oportunitate de parvenitism.

În al doilea rând, trebuie să ne asigurăm că abilitățile candidaților sunt compatibile cu rolul de funcționar public (de fapt „servitor public”, engl. public servant). Calitățile jujubului erau folositoare doar pentru sine, nu pentru ceilalți. Notorietatea sau popularitatea nu este suficientă pentru promovarea în funcții de conducere. Devotamentul față de popor este o cerință obligatorie care trebuie verificată ca să existe și în viața reală așa cum este notificată și în CV sau în clipuri pe youtube. Despre Domnul Isus se spune că petrecea mult timp cu mulțimile și nu era deranjat când acestea dădeau buzna peste el. Și-a ales 12 oameni cu care mergea pretutindeni, apoi numărul lor s-a lărgit la 70. Capacitatea de a interacționa constructiv cu semenii, de a avea ucenici, de a se cheltui pentru alții este foarte importantă pentru o persoană care deține o funcție publică. Alegerea de oameni toxici conduce doar la dezastru în societate.

În al treilea rând, trebuie să ne asigurăm că celor cărora le încredințăm dreptul de a ne conduce sunt integri din punct de vedere moral. Iotam menționează de două ori expresia tradusă diferit „adevăr și curăție” sau „credincioșie și integritate” care ar putea fi foarte bine o hendiadă ce o înțelegem ca „adevărată integritate” pentru a vorbi despre o calitate absentă în Avimelek. Acesta a pretins că eliminarea fraților săi (adică crima) este justificabilă de dragul unității naționale și sihemiții i-au dat mână liberă, bani și sprijin politic pentru această operațiune. Iotam i-a blestemat pe sihemiți pentru lipsa de recunoștință dovedită în relația lor cu urmașii eliberatorului Ghedeon și Dumnezeu a împlinit blestemul lui. Domnul Isus a fost încercat în repetate rânduri și în feluri diferite, dar nimeni nu l-a putut dovedi cu păcat. S-au străduit marele preot Caiafa, întregul Sanhedrin, Pilat și regele Irod să găsească ceva vrednic de acuzat dar nu au reușit.

Ne interesează standardul moral după care trăiesc conducătorii noștri. Când ei ne spun că susțin familia tradițională, trebuie să ne intereseze și câte neveste au avut până în acest moment. Când pretind că susțin adevărul și sunt prinși cu minciuna ca mod de viață nu e acceptabil. Când vorbesc despre patriotism trebuie să ne intereseze dacă ei trăiesc pe măsura standardul pretins de acesta. De patriotarzi e plină lumea. Dacă s-ar pune problema să-și apere țara cu arma în mână, ar face-o? Politicienii evrei de astăzi sunt militari în rezervă, pentru că serviciul militar este obligatoriu în Israel, chiar și pentru femei. Mulți politicieni americani sunt militari în rezervă după ce au îndeplinit serviciul militar în mod voluntar.

În încheiere, alegerile noastre au consecințe reale, iar alegerile politice au consecințe pentru întreaga națiune. Trebuie să votăm și trebuie să o facem cu discernământ, desigur lăsând lucrurile pe care nu le putem schimba în grija lui Dumnezeu. În același timp trebuie să avem grijă să nu atragem asupra noastră blestemul lui Dumnezeu. Nu cred că era mai bine atunci când numai 16%din populație avea drept de vot (când românii au ales ca rege pe Carol I), dar cu siguranță mulți dormeau mai ușor. Indiferent cine va ajunge președintele României, trebuie să ne amintim că noi avem un singur DOMN, pe Isus mântuitorul sufletelor noastre, iar pentru valorile în care credem vom lupta atât cât ne permite cadrul legislativ al democrației.

Aici au fost prezentate pe scurt rezultatele cercetării mele publicate într-un jurnal cu reputație internațională: Jotham’s Fable and the Crux Interpretum in Judges IX, Vetus Testamentum, 56 (2006): p. 105-124.