Binecuvântare. În Numele cui?

(Iaacov binecuvântându-i pe fiii lui Iosif în viziunea lui Rembrandt)

Deși îi are înainte pe Manase și Efraim, cei doi fii ai lui Iosif, Scriptura spune că Iaacov și-a acordat binecuvântarea lui Iosif (Gn 48:15-16). De când îl avea pe Iosif acasă, Iaacov făcuse clar că îl prefera pe Iosif, deși nu era întâiul său născut. Trecuseră 15 ani de când îl pierduse pe Iosif și-l regăsea deținând înalta demnitate de vizir al Egiptului, un fel de prim-ministru al Egiptului, grânarul Orientului Apropiat. Binecuvântarea i-o acordă lui Iosif așa cum ar fi dorit întotdeauna, dar între timp acesta are doi urmași. Manase și Efraim sunt înfiați între fiii lui Iaacov în locul lui Iosif pe care l-a pierdut egiptenilor.

Binecuvântarea patriarhului Iaacov pentru fiii lui Iosif, conține o singură binecuvântare propriu-zisă, anume „să se înmulțească mult în mijlocul pământului”. Pentru un popor de nomazi, mai ales în condițiile de viață precare de atunci, cu o durată medie de viață mult scăzută față de cea din zilele noastre, numărul mare de odrasle era considerată drept o mare binecuvântare. În plus, era și promisiunea lui Dumnezeu pentru stirpea lui Avraam. Deci când Iaacov invoca numele lui Dumnezeu spre binecuvântarea urmașilor săi semnaliza continuarea viitoarei generații pe linia patriarhilor antemergători. Precizarea că „numele meu să fie chemat peste ei” era un veritabil act de înfiere.

Ceea ce este special în această binecuvântare este definirea divinității prin acțiunile Sale. „Dumnezeul cu care au umblat înaintea mea, părinții mei, Avraam și Isaac” trimite la relația specială de care s-au bucurat patriarhii, implicit și Iaacov, cu Dumnezeu. Umblarea cu Dumnezeu, sau înaintea Lui, a fost semnalată și cu privire la Enoh și la Noe, ca și despre Avraam și Isaac (Gn 5:22; 6:9; 17:1; 24:40). După cum reiese din contextul unde este precizată metafora umblării, ea descrie regimul de moralitate pe care patriarhii îl deprind de la Dumnezeu: „Noe era un om drept și integru între cei din vremea lui. Noe umbla cu Dumnezeu” și „Umblă înaintea Mea și fii integru!”.

„Dumnezeul care m-a păstorit din vechime până în ziua aceasta” face uz de metafora păstoririi, care presupunea și ea umblarea sub autoritate precum cea anterioară, doar că beneficiarul are mai puțină responsabilitate în acest caz dar se bucură de mai multă atenție. Crescători de animale fiind, este natural ca imaginea păstoririi să fie invocată frecvent în spiritualitatea evreilor (Ps 23; Is 40:11; Ez 34) și, ulterior, este preluată chiar și în cea creștină (Ioan 10; Ev 13:20; 1Pt 2:25).

„Regele, răscumpărătorul meu din orice necaz” ridică cele mai mari probleme. Textul masoretic (sec. XI d.H.) are termenul „îngerul”. Varianta din Pentateuhul Samaritean (sec. IV î.H.) este „regele”. Diferența dintre cele două variante constă într-o singură consoană. Narațiunea confirmă intervenția îngerului în situațiile dificile din viața lui Iaacov, mai specific în conflictul cu Lavan (Gn 31:11-13, 24, 29) și în cel cu Esau (Gn 32:1, 24-32). Totuși a pretinde binecuvântarea din partea îngerului este prea mult. El este doar un mesager, un colportor împuternicit al binecuvântării divine. Locuind în Canaan unde cetățile erau conduse de regi, termenul „Regele” se potrivește atât contextului istoric cât și naturii lui Dumnezeu. Aceasta ar fi prima desemnare a lui Dumnezeu prin acest titlu din tot Vechiul Testament (următoarea este în Exod 15:18). Ideea răscumpărării apare și în Exod 15:16 cu privire la poporul Domnului și se referă la recuperarea poporului din servitute, așa cum s-a întâmplat și cu Iaacov, în urma unei decizii nu tocmai înțelepte de a sluji unui om avar precum Lavan.