Câte ceva despre sclavi

Construirea unui zid, frescă din mormântul lui Rekhmire, Teba, aprox. sec. XVI-XIV î.H.

„²Când îți vei cumpăra un sclav evreu, [cel mult] șase ani să-ți slujească, dar în [anul] al șaptelea să fie eliberat fără plată. ³Dacă a venit singur, să plece singur. Dacă el a venit ca soț al unei femei și soția lui să plece împreună cu el. ⁴Dacă stăpânul lui i-a dat o nevastă, care i-a născut fii sau fiice, nevasta și copiii să fie ai stăpânului său, iar el să plece singur. ⁵Dacă sclavul va zice: «Țin la stăpânul meu, la nevasta mea și la fiii mei. Să nu fiu eliberat!» ⁶Atunci stăpânul să-l ducă înaintea lui Dumnezeu și să-l ducă la ușă, chiar la stâlpul ușii, și stăpânul să-i străpungă urechea cu sula și va fi sclavul lui pentru totdeauna.” (Exod 21)

Legea lui Moise prevedea instituția „Anului Sabatic”, anul în care se acorda iertarea. Despre ce iertare este vorba? Iertarea Domnului pentru păcatele națiunii se oferea anual la Sărbătoarea Ispășirii. Iertarea din Anul Sabatic privea iertarea datoriilor, pentru care unii oameni puteau să garanteze cu libertatea lor, devenind sclavi pentru a plăti măcar o parte din datorie. Anul Sabatic trebuia păstrat cu o cadență regulată de la intrarea în Canaan, așa cum era și ziua de odihnă la nivelul săptămânii. Totuși nu avem confirmări în textul biblic că s-a ținut vreodată Anul Sabatic. Intrarea în sclavie a unui datornic putea avea loc în orice moment din ciclul celor șase ani până la Anul Sabatic. Evident, unii apucau să slujească mai mulți ani, alții mai puțini. Tot la fel, unii stăpâni puteau recupera mai mult, alții mai puțin. Suma maximă de ani în slujbă era de șase. Tocmai de aceea unii creditori se codeau să-și ia datornicii în slujbă și ar fi preferat să-i execute silit (2Rg 4:1-7). Această tendință pragmatică ce demonstra lipsa milei pentru cel aflat în ananghie este înfierată de Legea lui Moise în Dt 15:7-9. Dărnicia se arăta și prin angajarea datornicului, chiar dacă nu se reușea recuperarea integrală a datoriei. Reglementările din Dt 15:12-15 adaugă eliberarea sclavului cu daruri din gospodăria stăpânului său, de fapt un ecou al eliberării din Egipt la care se face trimitere explicită în motivarea poruncii.

Un alt lucru ce reiese din textul de față și din Legea lui Moise este acela că soția datornicului nu se putea angaja singură ca sclavă pentru datoria familiei. Soțul se putea contracta ca sclav singur sau împreună cu soția, sau putea să-și contracteze copiii, inclusiv fiicele (Ex 21:7-11), niciodată soția singură. Decalogul protejează soția spre delectarea exclusivă a soțului ei (Ex 20:17). Totuși, dacă un bărbat necăsătorit ajungea sclav putea primi nevastă, sclavă și ea, din partea stăpânului. Un stăpân dibaci își putea loializa slujba datornicului angajat la el dându-i nevastă și asigurându-se că este fericit la el în gospodărie. Sclavul ajuns la ziua eliberării putea decide dacă vrea să-și continue viața în condiții de servitute, păstrându-și familia și accepta sclavia perpetuă. În acest caz, decizia trebuia mediată în prezența lui Dumnezeu, adică a lui Moise în cazul primilor receptori ai Legii, sau a celor care reprezentau instanța divină: judecători sau prezbiteri. Ușa sau stâlpul ușii unde se petrecea ritualul străpungerii lobului urechii cu sula trebuie să fi fost tot acolo unde erau acești martori, nu în locuința sclavului și a stăpânului său. Așadar un sclav perpetuu putea fi procurat dintre străini (Lv 25:44-46) sau era născut din sclavii casei. Indiferent de etnia lor, sclavii puteau fi eliberați și cu altă ocazie decât în Anul Sabatic, anume când sufereau de pe urma unor rele tratamente fizice și își pierdeau un dinte sau un ochi (Ex 21:26-27). Sclavii erau protejați de abuzul stăpânilor lor și prin aceea că dacă fugeau de pe moșie nu puteau fi restituiți vechilor proprietari (Dt 23:15-16).

Termenul pentru instrumentul folosit la marcarea sclavului este marțéa‛ și îl mai întâlnim în Biblia ebraică doar în Dt 15:17, unde se reia aceeași poruncă. Versiunile românești l-au tradus în diverse feluri: „sulă” (VDC, Sinodală), „andrea” (NTR; EDCR), „undrea” (Humanitas). Termenul înrudit din akkadiană este marța‛u care însemna posibil tot „sulă”. Cel mai probabil era vorba despre un instrument ascuțit și ușor de folosit pentru a străpunge pielea, deci prevăzut cu mâner. Prin urmare numai sula, instrumentul folosit în pielărie, se potrivea pentru o asemenea operație, chiar dacă termenul nu este tocmai eufonic.