Piei „teḥașim”

Printre materialele necesare pentru construirea Tabernacolului se numără, alături de pieile argăsite de berbec, și pieile t^eḥașim (Ex 25:5; 35:7, 23). Acest material este folosit ca învelitoare pentru cortul Tabernacolului (Ex 26:14; 36:19; 39:34). Din același material se făceau învelitori pentru acoperirea obiectelor cultice în vederea deplasării (Num 4:6, 8, 10-12, 14, 25). În aceste situații se folosește expresia la singular ‛ôr taḥaș. În aceste contexte pielea taḥaș este întotdeauna deasupra altor învelitori, impermeabilizând parcă întregul sistem. Singurul context din Biblia ebraică unde taḥaș definește un alt substantiv este în Ez 16:10 – „sandale taḥaș”. Aici sandalele sunt parte din vestimentația princiară a unei tinere adoptate ce imaginează Ierusalimul.

În mod tradițional s-a considerat a fi vorba despre pielea unui mamifer marin. Cu privire la identitatea lui, au fost mai multe teorii. Pentru „vițel de mare” optează Biblia de la Iași (1837), VDC (1924), Sinodală (1988), NTR (2007) și multe altele. Această variantă este cu totul imposibilă deoarece „vițelul de mare” este un alt nume pentru focă, ori acest mamifer nu trăiește decât în zona rece de la nordul continentelor, nicidecum în Marea Roșie. Chiar dacă pune în text „piei trainice”, NTR (2021) semnalează în notă posibilitatea că ar fi vorba despre piei de marsuin (așa cum s-ar sugera prin termenul înrudit din arabă, HALOT). NIV preferă „vacă de mare”. Vaca de mare trimite la familia sirenienilor, printre care se numără și dugongul al cărui areal include și Marea Roșie. Yohanan Aharoni propune narvalul pentru taḥaș (HALOT). Luther propusese în Biblia germană (1534) „piele de bursuc” (Dachsfelle) crezând că a descoperit un termen german înrudit cu taḥaș (Aici). Propunerea lui a fost urmată de KJV (Aici).

Dacă ar fi vorba despre un mamifer marin, întrebarea este dacă erau pescuite aceste viețuitoare în antichitate așa încât să se poată miza pe o cantitate suficientă de piele pe piață. Oricum nu avem indicii că evreii s-ar fi priceput la pescuitul oceanic și nici nu au stat suficient de mult pe coastă pentru a se aproviziona cu acest fel de resursă. Cel mai probabil resursele lor din care erau chemați să doneze pentru construirea Tabernacolului proveneau din bunurile pe care le-au primit de la egipteni în ziua eliberării din robie. Alte versiuni preferă să vorbească despre piei de o anumită calitate: „piei negre” (Pentateuhul Samaritean), „piei stacojii” (Syriaca),  „piele fină” (NRSV), „piei de culoare vineție” (Septuaginta), „piei vinete” (Biblia de la Blaj; Biblia Sinodală, 1914), „piei alese” (EDCR), „piei bine argăsite” (BTE). Termenul ebraic ar putea avea o conexiune cu verbul egiptean ṯḥś care înseamnă „a întinde” (HALOT). De aici s-ar deduce că opțiunea „piele fină” ar fi mai potrivită.

Stephanie Dalley constată că termenul ebraic taḥaș este înrudit cu termenul hurian duḥșu preluat din akkadiană și chiar din sumeriană, care denotă o piele împodobită cu mărgele de piatră, metal, faianță sau sticlă, descoperită atât printre artefactele arheologice cât și în reprezentările artistice ale epocii folosită la realizarea armurilor, hamurilor ceremoniale, copertinelor pentru bărcile regale, coifurilor ceremoniale, sandalelor de lux și tetierelor regale. Profesoara Dalley propune a se traduce „piele de taḥaș”.

În situații de incertitudine de acest fel, cel mai bine ar fi să păstrăm termenul ebraic și să punem în notă alternativele cele mai plauzibile. Cu niciun chip nu cred că ar trebui să ni-i imaginăm pe evrei pescuind marsuin, rechin, dugong, narval sau (Doamne ferește!) focă.

P.S. Mulțumesc lui Ioan Pasc, masterand la Westminster Seminary California, pentru indicarea articolului d-nei prof. Stephanie Dalley, instructorul meu de akkadiană la Oxford, actualmente cercetător senior onorific la Sommerville College, Facultatea de studii asupra Asiei și Orientului Mijlociu, Oxford. Articolul se intitulează „Hebrew Taḥaš, Akkadian Duhšu, Faience and Beadwork” publicat în Journal of Semitic Studies 45.1 (2000), p. 1-19.