Suferinţa dreptului

Comparaţia dintre lucrarea canonică a lui Iov şi alte lucrări din Antichitate pe tema suferinţei dreptului a scos în evidenţă faptul că judecata omului a fost de când lumea pripită şi neconformă cu realitatea. Spre deosebire de contextul Orientului Apropiat al Antichităţii, unde standardul moral era inexistent, în societatea iudaică moralitatea era definită în raport cu Legea revelată de Dumnezeu lui Moise. Aşa se face că prietenii lui Iov, adepţi ai teologiei populare, au putut să diagnosticheze criza lui Iov ca pe o sancţiune divină la încălcarea standardului moral al lui Dumnezeu. Tot la fel, Iov însuşi s-a putut apăra pe sine, dezvinovăţindu-se că nu se făcea vinovat cu călcarea niciuneia dintre poruncile Domnului (mai ales capitolul 31). Iov este omul care nu „s-a simţit cu musca pe căciulă” atunci când moartea i-a bătut la uşă.

Iov este un personaj nepereche nu numai prin faptul că a putut afirma despre sine că nu este vină în el, spre marea dezamăgire a prietenilor săi. Tot despre el Biblia afirmă că şi-a luat în serios datoria de familist şi de părinte. Chiar şi când copiii lui erau majori, Iov se simţea obligat să mijlocească la Dumnezeu pentru ei, pentru ca vreun eventual păcat săvârşit din neatenţie să fie iertat. Până şi soţia lui, aşa ignorantă cum a fost când i-a cerut să facă un păcat vrednic de moarte ca Dumnezeu să îi curme suferinţa, a rămas cu el în ciuda suferinţei sale şi au continuat mariajul lor şi după ce încercarea aceasta a fost depăşită. Când alte femei ar fi dat bir cu fugiţii, soţia anonimă a lui Iov i-a rămas fidelă prin toate suferinţele sale.

Iov este un erou al credinţei autentic pentru că a rămas credincios Domnului, în ciuda imensei sale suferinţe, fără ca să aibă perspectiva pe care noi astăzi o avem asupra dreptului suveran al lui Dumnezeu de a încerca prin suferinţă pe credincioşii Săi şi de a o face uneori doar pentru a-Şi proslăvi Numele. Dacă ceea ce spune Pavel în 1 Corinteni 10:13 că „nu ne-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească” (şi cred că aşa este), atunci puterea lui Iov a fost cu adevărat mare. Spre deosebire de oricare dintre noi care am pierdut copii, Iov şi-a pierdut pe toţi cei zece copii ai săi într-o singură zi. Spre deosebire de oricare dintre noi cărora Dumnezeu ne-a luat din averi, lui Iov Dumnezeu i-a luat tot ce a avut într-o singură zi. Şi nu i-a luat puţin: 7000 de oi, 3000 de cămile, 500 de perechi de boi, 500 de măgăriţe. Spre deosebire de oricare dintre noi care suntem cercetaţi printr-o boală, lui Iov i s-a luat sănătatea într-o singură zi, aşa încât s-a trezit cu o boală incurabilă, izolat în condiţii de carantină, fără nicio speranţă de mai bine, dar nici măcar de moarte iminentă. Să nu mai vorbim de faptul că, în cazul lui Iov, Dumnezeu a intervenit repunându-l în drepturi, tot la fel cum l-a şi deposedat, dând lumii întregi un semnal că l-a reabilitat integral. Un asemenea standard este imposibil de bătut!

Un singur muritor a ajuns să depăşească standardul suferinţei lui Iov şi el un drept, un drept perfect legitim după tot standardul lui Dumnezeu şi Acela a suferit ca să împlinească dreptatea lui Dumnezeu pentru ca dreptatea meritată astfel să ne fie imputată nouă celor care credem în suferinţa lui nemeritată. Dacă nu reuşim nici măcar cu suferinţa dreptului Iov să ne asemănăm, atunci cum ne-am putea asemăna cu suferinţa lui Cristos, pentru că despre El vorbeam adineaori. Cred că dreptul Iov ne-a fost dat ca model de maximă suferinţă pentru ca noi, mult mai modeştii suferinzi, să ne punem suferinţa noastră în context şi să fim mulţumitori Domnului de harul de care ne-a făcut nouă parte şi să nu ne trezim văicărindu-ne.

În ultimă instanţă Dumnezeu este judecătorul ultim al fiecărui om. Mă tem, însă, că prea adesea ne slobozim la penel sau la gură, îndrăznind comparaţii cu totul exagerate, de-a dreptul patetice şi cu totul scoase din context. Cred că ne şade mai bine să păstrăm măsura şi să-L lăsăm pe Domnul să-Şi apere proprietatea. Eventual ne vom putea pronunţa despre statura morală a vreunei persoane doar după ce viaţa sa a trecut pe dinaintea ochilor noştri consumându-se. Apoi, veni-va vremea unor temporare concluzii. Temporare, pentru că în cazul lui Iov Dumnezeu Însuşi s-a pronunţat inspirând scrierea cărţii canonice care i-a purtat de atunci numele. Noi toţi epigonii suferinţei va trebui să ne mulţumim cu un modest număr de ordine pe listele vrednicilor contemporani, pentru că, nu-i aşa, în cazul nostru, va trebui să aştepăm pentru pronunţarea divină până la Ziua Judecăţii. Abia atunci vom vedea cine se mai învredniceşte de titlul de „drept suferind”.

Examenul de Teologia Vechiului Testament

Considerat un curs de maturitate teologică, în cele mai multe şcoli teologice cursul de Teologia Vechiului Testament se ia în partea a doua studiilor. La ITP acesta se face în semestrul IV (anul II de studii). Prin urmare, aveam anumite temeri legate de capacitatea studenţilor de discuta VT la cel mai înalt nivel de sinteză. Ei bine, temerile mele au fost dovedite lipsite de substanţă când am ajuns la verificarea de sfârşit de curs. Rezultatele bune obţinute de studenţi au demonstrat că planificarea acestui examen în coada sesiunii şi-a meritat aşteptarea.

Examenul scris reprezintă 70% din nota finală la cursul de Teologia VT. Şi de această dată am avut un examen cu cinci secţiuni. Prima propunea identificarea răspunsului corect dintre cele trei variante date (20 itemuri a câte un punct fiecare). A doua secţiune cerea asocierea unor categorii date cu una dintre definiţiile listate (15 itemuri a câte 3 puncte fiecare). Secţiunea a treia oferea 15 afirmaţii a căror valoare de adevăr trebuia identificată (15 itemuri a câte 2 puncte fiecare). La penultima secţiune studentul trebuia să răspundă în scris sub forma unui scurt eseu la una dintre cele două teme date (2o puncte). Ultima secţiune punea înaintea studentului trei cazuri problematice din VT, solicitându-se evaluarea din punct de vedere etic a contribuţiei personajelor (10 puncte fiecare). Din totalul de 145 de puncte, au fost necesare 130 de puncte pentru obţinerea notei maxime.

Dintre cei 27 de studenţi ai anului II, au fost prezenţi la examen 23. Toţi au luat note de 6 (şase) sau mai mari. Am avut plăcerea să pot da chiar şi un 10 (zece). Pe lângă acesta au mai fost nouă note de 9 (nouă), şase note de 8 (opt), şase note de 7 (şapte) şi un 6 (şase).

La subiectul A, punctajul maxim a fost obţinut de Ianăş B. Subiectul B a ridicat cele mai mari probleme, astfel încât Răzvan M. a obţinut cel mai mare punctaj (39/45). Beniamin D. a rezolvat perfect subiectul C. La tema de eseu au fost numeroşi studenţi care s-au calificat pentru punctajul maxim. Se vede că din pricina faptului temele alese au fost dintre cele dezbătute la începutul cursului şi la seminar. Temele de la subiectul E au fost dezbătute coerent, evidenţiindu-se diversele faţete ale problematicii de către Ionuţ E., Marius T. şi Maricel C. Temele acestea merită a fi dezbătute în ocazii ulterioare pe acest blog.

De notat ca la temele de seminar care reprezintă 30% din nota finală s-au scăzut din fiecare lucrare 0.1 puncte pentru întârziere, 0.1 puncte pentru probleme de ortografie şi punctuaţie, 0.1 puncte pentru un aspect neîngrijit al lucrării, o.1 puncte pentru o pregătire superficială a temei. Studenţii vor fi anunţaţi individual prin email de rezultatele finale obţinute.

Principii sau context?

Filmul The Last Confession of Alexander Pearce (regia: Michael James Rowland) aduce în discuţie o problemă extrem de serioasă prin intermediul unei conjuncturi reale: este canibalismul justificat în condiţii extreme de viaţă şi de moarte?

Alexander Pearce a fost unul dintre miile de britanici deportaţi în Australia ca puşcăriaş pentru a ispăşi o detenţie de 7 ani pentru furt. Cazul său este special pentru că el a suferit cu stoicism pedepse mai mari decât vina sa, acumulând amărăciune la adresa autorităţilor britanice. Viaţa în regim militarizat şi de detenţie în Van Diemens Land l-a înăsprit într-atât încât Pearce nu mai găseşte resurse pentru a reveni printre oamenii normali.

Este exilat pe insula Sarah, unde suferinţa i se multiplică. În cele din urmă organizează o evadare împreună cu un fost marinar Greenhill, la care subscriu alţi şase puşcăriaşi. Fără a fi urmăriţi de soldaţii britanici, ei îşi croiesc drum prin pădurea tropicală înspre Tasmania, fără alte resurse decât un toporaş şi un cuţit. Puţinele provizii pe care le aveau se consumă repede, iar foamea îi împinge la gestul extrem al sacrificării unuia dintre tovarăşi şi la canibalism. Pe parcursul săptămânilor următoare de marş continuu, întrucât nu cunosc tehnica supravieţuirii în asemenea circumstanţe vitrege, liderul grupului – Greenhill – recurge în mod repetat la această sursă, decimând întregul grup, până când rămâne singur cu Pearce. Convins că îi vine şi lui rândul, Pearce ia iniţiativa şi îl ucide pe Greenhill. 

După două luni de la evadare, Pearce se predă autorităţilor care, în lipsa corpurilor delict, nu îl cred de toate de cele mărturisite şi îl internează din nou în lagărul de pe insula Sarah, pentru a-şi ispăşi pedeapsa. Pearce evadează din nou, de data aceasta împreună cu un singur tovarăş Thomas Cox. Fără să fi reuşit să ajungă prea departe, imobilizaţi de foame, Pearce îl ucide pe Cox. Britanicii îl vor găsi pe Pearce cu corpul delict, trupul tânărului Cox din care Pearce începuse să mănânce. 

Judecat şi condamnat, în aşteptarea execuţiei, Pearce este întemniţat în puşcăria Hobart Gaol. Aici este vizitate de preotul catolic Phillip Connolly. Lui i se destăinuie, iar preotul notează pentru posteritate istoria incredibilă a unor oameni împinşi la canibalism de foame. Pearce este executat prin spânzurare pe 19 iulie 1824, iar trupul lui este supus autopsiei, la data aceea o procedură aplicată doar în cazuri cu totul speciale.

Surprinzător, preotul este imaginat meditând la cuvintele: „A full belly is prerequisite to all manner of good. Without that no man knows what hunger will make him do.” În româneşte: „Un stomac plin este premisa oricărei forme de bine. În lipsa lui nimeni nu poate şti ce îl poate împinge foamea să facă.” Sunt de acord cu valoarea de adevăr a unei asemenea informaţii pentru un om care a trăit numai pentru stomacul său. În ciuda faptului că învăţăm să apreciem arta sub diversele ei forme şi cultura, niciuna dintre ele nu garantează o transformare irevocabilă a sufletului omenesc şi îndepărtarea definitivă de animalism. Din contră, aşa cum arată şi această tulburătoare biografie, oamenii se ţin la un pas de animalitate atunci când trăiesc doar pentru confortul dat de stomacul plin.

Cunoaşterea de Dumnezeu, în schimb, mărturisesc exemplele extreme din istoriile părinţilor pustiei şi exemplele personale ale creştinilor de rând care au învăţat să-şi înfrâneze trupul, inclusiv stomacul, aduce noutatea desprinderii de animalism şi îndreptării ferme pe calea îndumnezeirii. Dumnezeu ne este partener pe acest drum nou, aşa că putem mărturisi împreună cu profetul Habacuc: „Chiar dacă smochinul nu înfloreşte, în vii nu mai este rod, chiar dacă lipseşte rodul din măslin şi ogoarele nu mai dau hrană, chiar dacă turma din ţarc este nimicită şi nu mai sunt vite în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul şi mă voi veseli în Dumnezeul mântuirii mele!” (Hab. 3:17-18)

În ce priveşte canibalismul ca soluţie de supravieţuire în condiţii limită trebuie să mai subliniem următoarele lucruri: (1) canibalismul nu este permis în Biblie. După potop, omul primeşte îngăduinţa de a consuma carne de animal (nu de om) cu condiţia ca să fie scurs de sânge.(2) canibalismul poate urma crimei, cum este cazul în acest film, sau poate face uz de cadavre. Aici vina canibalismului se adaugă crimei de a fi luat viaţa altui om. 

Pendularea între soluţii extreme este cunoscută şi în Biblie. Unele personaje ajung chiar să recurgă la soluţii improprii. Cele care atrag prin frumuseţea lor interioară, însă, rămân cele care au rămas ferme în principiile lor sau, dacă au căzut, s-au căit de eşecurile lor. Un om care trăieşte pe baza principiilor rămâne ferm, indiferent de circumstanţele prin care trece. Salvarea vieţii unui om este mai importantă decât principiile, ar sugera repede cineva. Vedeţi, însă, şi acesta este un principiu. Eu sunt convins că Dumnezeu nu se delectează în a-şi pune aleşii în circumstanţe fără ieşire, sau în situaţii în care singurele ieşiri sunt prin păcat. Până când voi găsi acele situaţii rămân la cele enunţate aici.

Oare este soldatul care ia viaţa altor combatanţi cu ceva mai puţin vinovat decât criminalul care ucide cu sânge rece şi cu premeditare? Ar merita să discutăm despre aceasta într-o altă ocazie.

Plagiat în teologie!?

Astăzi am avut neplăcuta oportunitate de a regasi o parte din munca mea publicată sub numele altcuiva. Cartea Profetismul israelit în documentele biblice: între fals si autentic, a fost publicată de editura Casa Cărţii din Oradea în 2007 şi de Casa cărţii de ştiinţă din Cluj-Napoca în 2008. Documentul în format electronic nu a fost circulat decât între mine şi aceste edituri. Cu toate acestea, Theologia Pontica: revista Centrului de cercetări teologice interculturale şi ecumenice „Sf. Ioan Cassian”, nr. 1, anul II (2009), publică la paginile 54-72 sub numele unui anume Cristian Tufan, doctorand în teologie ortodoxa cu pr. prof. Emilian Corniţescu la Universitatea „Ovidius” din Constanţa nu mai puţin de 26 de pagini din capitolul 4 al cărţii mele, mai precis pp. 113-116 si 131-152. Odată evidenţiat plagiatul părinţii profesori redactori ai revistei au verificat şi confirmat acuza mea, promiţând cu scuzele de rigoare să îndrepte situaţia. Aştept să văd modul în care îndreptarea urmează să se petreacă, dar aceasta ar fi o situaţie cu totul nouă pentru mine dat fiind contextul românesc cu toate lipsurile sale. Sper ca situaţia să constituie un precedent pentru normalizarea cercetării din România, unde cercetătorii nu se citează unul pe altul ci se „fură”. Îngăduiţi-mi să nu mai zic nimic ca să nu mai amărăsc pe nimeni.

Update „Sinuciderea şi Revelaţia”

Biblia relatează despre mai multe cazuri de sinucidere (îi mulţumesc lui Marius Cruceru pentru a-mi fi atras atenţia asupra acestui fapt): Abimelek (sinucidere asistată), Samson (sinucidere gen „kamikaze”), scutierul lui Saul, Ahitofel, Zimri. Ţin să remarc trei chestiuni importante cu privire la aceste situaţii. În primul rând, cazurile de suicid din Vechiul Testament menţionate  aici zugrăveau „victima” în postura de a încerca să-şi protejeze demnitatea, evitând prin suicid o situaţie ulterioară intuită a se complica şi având grave repercursiuni asupra sa. Poate că nici cazul lui Iuda Iscarioteanul nu este departe de o asemenea interpretare, dat fiind că el însuşi avea convingerea că a trădat un nevinovat şi se temea, probabil, că va avea de înfruntat şi oprobiul colectiv.

În al doilea rând, limba ebraică nu posedă un termen distinct pentru „suicid”, sau oricare dintre termenii din familia sa (sinucidere, sinucigaş). Se preferă, în schimb, perifraza. Abimelek a fost omorât de scutierul său (Jud. 9:54). Samson cere Domnului: „să moară sufletul meu!” (Jud. 16:30), după care autorul evită să descrie moartea lui Samson. Saul „a căzut pe sabie şi a murit” (1 Sam. 31:5). La fel a făcut şi scutierul său (1 Sam. 31:5). Zimri „a incendiat palatul peste sine” (1 Regi 16:18). Cea mai transparentă exprimare cu privire la intenţiile criminale ale unui individ asupra sa însuşi este redată de verbul „s-a sugrumat”, care descrie situaţia lui Ahitofel (2 Sam. 17:23). Acelaşi verb grecesc este folosit în NT pentru a descrie moartea violentă a lui Iuda Iscarioteanul în Evanghelia după Matei (Mt. 27:5). Marcu şi Luca nu înregistrează acest incident. Ioan este criptic („Era noapte” – In 13:30), iar în Faptele apostolilor Luca aminteşte de o manieră piezişă de sinuciderea lui Iuda.

În al treilea rând, faptul cel mai miezos dintre toate, naraţiunile biblice nu emit sentinţe morale vizavi de gestul radical al luării propriei vieţi, decât în cazul lui Iuda, care a împlinit astfel planul lui Dumnezeu şi blestemul anunţat prin Psalmi (F. ap. 1:20). Relatând aceste naraţiuni de o manieră mai puţin dogmatică, autorii inspiraţi de Duhul Domnului, au permis audienţei să dezbată şi să ajungă la un consens pe baza raţionamentului şi a dialogului, luând în discuţie standardul Legii lui Dumnezeu.

Câteva exemple suplimentare ne vor ajuta să înţelegem această chestiune. Cum a ajuns şarpele să conspire împotriva lui Dumnezeu? A greşit Noe când s-a dezgolit în cortul său (în privat)? Au greşit fiicele lui Lot pentru că şi-au făcut urmaşi din tatăl lor  îmbătat în prealabil? Au greşit Avram şi Isaac atunci când au ascuns natura relaţiei lor cu soţiile lor faţă de Faraon, respectiv Abimelek? A greşit Iuda când s-a bucurat de serviciile prostituatei din Timna, dovedită a fi nora sa incognito? A greşit Iosif când ducea tatălui său rapoarte despre fraţii săi? A greşit Iosif când i-a pus la încercare pe fraţii săi, ascunzându-şi adevărata identitate? A greşit Moise când l-a ucis pe supraveghetorul egiptean? A greşit Moise când şi-a luat de soţie o etiopiancă?

Exemplele ar putea continua până în NT. Clasicul exemplu este următorul: a greşit Pavel când l-a refuzat pe Ioan Marcu în echipa sa misionară şi s-a despărţit de Barnaba din această cauză (F. ap. 15:36-41).  Deşi toate aceste situaţii de conflict necesită discuţie şi frământare, ele nu înseamnă că nu există principii sau că standardul biblic este lax. Deliberarea se face numai în urma dezbaterii. Probabil că tocmai această calitate au făcut naraţiunile canonice şi, prin extensie, naraţiunile necanonice care urmează acest tipar să impresioneze mintea omului şi să reziste timpului.

(S-a făcut corecutra şi adăugirea corespunzătoare şi în articolul „Sinuciderea şi Revelaţia”.)

Examenul la Studiul Vechiului Testament, modulul al IV-lea

În semestrul al doilea al anului universitar 2008-2009, studenţii la teologie au trebuit să parcurgă cursul de exegeza textelor profetice, cu aplicaţie pe textul canonic al lui Amos.

Nota finală a fost realizată din rezultatele la trei tipuri de activităţi: testele săptămânale (10%), temele de seminar (20%) şi examenul scris din sesiune (70%). Din totalul celor 28 de studenţi, s-au prezentat la examen 25 şi doar unul nu a reuşit să-l treacă (promovabilitate 85%). Notele au fost repartizate astfel: nota 9 = un student, nota 8 = şase studenţi, nota 7 = treisprezece studenţi, nota 6 = patru studenţi.

Toţi studenţii s-au achitat de datoria de seminar, chiar dacă unii au întârziat predarea lucrărilor, motiv pentru care au şi fost depunctaţi. Cea mai mare suferinţă s-a notat la testele săptămânale, studenţii reuşind cu foarte puţine excepţii să obţină cel puţin 50% din punctaj sau mai mult. 

Examenul final a avut şase secţiuni. Prima secţiune cu trei subiecte impuse solicitau cunoaşterea textului din Amos. Studentul Marius C. a obţinut punctajul maxim aici. A doua secţiune solicita alegerea răspunsului corect dintre cele trei date. Doar studentul Dumitru P. a obţinut punctajul maxim aici. Secţiunea a treia conţinea afirmaţii a căror valoare de adevăr trebuia identificată (Adevărat / Fals). Studentul Gabriel A. a reuşit să le identifice corect. În secţiunea a patra trebuiau asociaţi zece termeni cu definiţiile corespunzătoare. Numeroşi studenţi au rezolvat cu brio această cerinţă. În fine, ultima secţiune aducea înaintea studenţilor patru subiecte dintre care aveau obligaţia de a rezolva doar două la alegere. Răspunsul presupunea prelucrarea informaţiei pe tiparul unui eseu scurt. Studentul Marius T. a reuşit obţinerea punctajului cel mai mare (18/20).

Restanţele se vor susţine în 16 septembrie, orele 10.30, iar re-examinarea în 23 septembrie, orele 10.30.

Încă un român cu doctorat în Vechiul Testament

Absolvent al Universităţii Emanuel şi profesor de Vechiul Testament al aceleiaşi instituţii, unde a servit şi ca secretar al decanatului (1995-1998), fratele Calin Pop, de origine din Sălaj, şi-a continuat studiile doctorale la Trinity Evangelical Divinity School în Chicago. În luna mai anul acesta şi-a susţinut teza cu titlul The Function and Appeal of the Cultic Places in 1 Kings 1-11: A Rhetorical Approach.

Lucrarea investighează aşa-numitele Naraţiuni solomonice din perspectiva criticii retorice, încercând să demonstreze că autorul acestora a mizat pe tensiunea dintre sacru şi profan pe de o parte, şi pe cea dintre domnia umană şi domnia divină pe de altă parte, pentru a comunica mesajul său teologic către audienţa antică şi cea a contemporanilor noştri deopotrivă. Aşadar, apelul la locurile cultice demonstrează importanţa aspectelor cultural şi ideologic în procesul comunicării.

Felicitări pentru un coleg de breaslă.

De ce merită viaţa trăită?

Sunt un intelectual român cât se poate normal, deşi nu mă pot lăuda că fac parte din clasa de mijloc a unei societăţi liberal-democrate cum se vrea societatea românească. Afirmaţia are la bază proprietăţile cumulate raportate la numărul de consumatori din familie, preocupările, obligaţiile şi responsabilităţile şi hobbiurile. Nu mă pot lăuda cu motive excentrice, gusturi rafinate şi preferinţe exotice. Nu sunt unul dintre aceia care îşi condimentează viaţa cu experienţe cu adrenalină (săritul din diverse chestii, sau cocoţări pe diverse chestii). Uneori normalitatea mea este greu de purtat pentru cei din preajma mea pentru că este monotonă. Cu toate acestea, viaţa merită trăită. Spre deosebire de mulţi ani români (fie ei şi fericiţi), eu am ales să-mi leg mintea de Revelaţie. De acolo vreau să-mi extrag nu numai principiile de viaţă ci şi motivaţia de a trăi. Îngăduiţi-mi să vă spun, deci, de ce merită viaţa trăită.

Întâi pentru că Dumnezeu ne-a făcut oameni şi a investit în noi mai mult decât în orice altă creatură sau creaţie. Biblia spune că suntem doar cu puţin inferiori lumii superioare, angelice. Suntem delegaţi să administrăm pământul, să-l stăpânim şi să guvernăm ca viceregi ai lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când ne naştem cu mai puţine abilităţi tot oameni suntem. Dumnezeu încredinţează în grija fiecărui om un trup cu un număr variabil de abilităţi şi fiecare este responsabil de ceea ce face cu ele. Viaţa merită trăită, atâta cât ne este dată, ca să facem tot ce putem cu resursele câte le primim. La căsătorie primim în grijă un alt trup, pe al partenerului nostru, şi renunţăm la al nostru pentru el. Aşa se dovedeşte Dumnezeu înţelept, învăţându-ne să trăim pentru alţii. Între timp, mai putem primi responsabilitate asupra altora, a căror viaţa într-o măsură mai mică sau mai mare de noi. Viaţa merită trăită pentru ca ei să crească şi să devină oameni folositori altora, la rândul lor.

Apoi, Dumnezeu ne-a întocmit persoane sub autoritate. Cel mai sigur loc în care omul poate înflori şi se poate manifesta la potenţialul maxim este sub autoritatea lui Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu toţi ne vom confrunta cu această alegere. Practic viaţa omului se poate sumariza ca pe o perpetuă luptă cu ideea independenţei de Dumnezeu. Cei care au învăţat să renunţe la ea şi să trăiască sub autoritatea lui Dumnezeu, constată că sunt cu adevărat liberi şi sunt fericiţi să îşi consacre libertatea ascultării de Dumnezeu. În fond şi la urma urmei, El este cel mai bun stăpân, regele cel mai drept şi bun, maestrul desăvârşit. Viaţa merită trăită pentru că vreau să experimentez tot ceea ce Dumnezeu mi-a pregătit şi să devin ceea ce doreşte El pentru mine.

În fine, Dumnezeu ne-a făcut persoane spirituale, nu spirite închise în trupuri, ci persoane cu aspiraţii înalte. Din fericire aceste aspiraţii nu sunt fabulaţii, ele sunt realizabile. Dumnezeu este dispus să pregătească oamenii care acceptă convieţuirea cu El pentru lumea fără sfârşit şi fără nicio prihană, lumea în care nu va lăsa să intre nimic ce nu potriveşte standardului perfecţiunii Sale. Tânjirea după dreptate, perfecţiune şi dragoste o purtăm toţi în noi, dar la unii se atrofiază cu timpul, mai ales dacă trăiesc în delăsarea adusă de egoism şi independenţă de Dumnezeu. Viaţa merită trăită pentru că este un progres continuu şi o pregătire pentru lumea care va veni. Vreau să-L cunosc pe Dumnezeu suficient de bine astfel încât să ne recunoaştem unul pe altul când ne vom vedea şi să ne bucurăm amândoi în egală măsură de această bună-vedere.

P.S. Natura este un bonus oferit gratuit tuturor oamenilor. Tehnologia este un supliment oferit cu limitări. Şi una şi cealaltă au menirea de a ne încânta şi de a ne ţine mintea trează şi deschisă pentru adevărata fericire. Recomand ca şi cură vizionarea comediei cu trei Oscaruri Viaţa e frumoasă, în regia lui Roberto Benigni.

Sinuciderea şi Revelaţia

Sinuciderea înseamnă luarea propriei vieţi, adică intervenţia individului în desfăşurarea evenimentelor vieţii proprii curmându-şi în mod abrupt şi intenţionat viaţa. Prin numărul mare de victime pe care îl face anual, în creştere de la un an la altul şi în România, sinuciderea a devenit parte a cotidianului societăţii noastre, indiferent că ne place nouă sau nu. Forma cea mai recentă, autorizată chiar prin lege în numeroase ţări ale lumii, este eutanasia, adică moartea asistată. A pretinde că sinuciderea este o problemă prea dificilă astfel încât să nu ne permitem să încercăm măcar răspunsuri este o dovadă de falsă modestie. E adevărat că nu ne permitem să fim detaşaţi şi să tratăm subiectul cu răceală şi obiectivism de bibliotecă pentru că flagelul loveşte în apropierea noastră.

Nu ne putem permite luxul de a judeca cazuri individuale atâta vreme cât nu avem informaţii complete. Nu intenţionez să caut motivele care împing un individ la o soluţie extremă atât de radicală. Pe acestea le va judeca Dumnezeu, care le şi cunoaşte mai bine. Nu intenţionez să discut obiectivele pe care sinucigaşii le au când recurg la un asemenea gest irevocabil. Pe acestea le va judeca Dumnezeu, care le cunoaşte în contextul lor. Frământarea mea este una teologică. Voi căuta să pun împreună dovezile şi textele biblice relevante. În fond mă străduiesc să înţeleg ce anume ne spune Revelaţia despre subiect.

 

Viaţa este darul lui Dumnezeu, nu o simplă manifestare a unor capacităţi umane

Originatorul vieţii este Dumnezeu Însuşi. Istoria creaţiei relatează cum Dumnezeu îl capacitează pe om, bărbat şi femeie, să perpetueze rasa umană şi, făcând astfel, să îşi îndeplinească mandatul de a stăpâni peste creaţie ca vicerege. Contrar agendei deiste, Dumnezeu nu s-a retras din istoria umanităţii, pentru că El este implicat activ în generarea descendenţilor lui Adam, după cum dovedeşte frecventa utilizare a formulei „Domnul a dat zămislire” în Biblie. Până şi copiii rezultaţi din incest sunt acceptaţi ca odrasle legitime (vezi copiii lui Lot şi ai lui Iuda), în ciuda faptului că incestul ajunge condamnat şi aspru sancţionat de Legea lui Moise. Poetul recunoaşte cu uluire faptul că Dumnezeu este cel care a lucrat în ascuns la zămislirea sa (Psalmul 139:13-15).

Ideea întocmirii omului ca fiinţă cu trup şi spirit apare frecvent în literatura biblică (Deut. 32:6; Iov 31:15; Ps. 33:15; 119:73; Isaia 49:15; Zah. 12:1). A crede că Dumnezeu ne-a încredinţat nouă viaţa fără a mai fi interesat de ceea ce facem noi cu ea este o mare înşelăciune. Dumnezeu are autoritate asupra vieţilor noastre, aşa cum olarul este stăpân peste lutul lui (Isaia 29:15-16). Astfel, nu este multă înţelepciune în ridicarea de întrebări de felul: „De ce m-ai făcut aşa?” sau aparent mai religioasa variantă: „De ce ai îngăduit aşa?”

 

În ciuda imperfecţiunilor ei, viaţa este mai preţioasă decât moartea

Întâi de toate, constat că în cultura semită sinuciderea nu posedă aura de demnitate pe care o regăsim în cultura budistă sau în cea musulmană, de exemplu. Viaţa este apreciată mai mult decât orice. Este adevărat că viaţa poate fi sacrificată în folosul altora pe câmpul de luptă. Semiţii, inclusiv evreii, puneau viaţa mai presus de orice, după cum mărturiseşte şi proverbul următor: „pentru cel viu mai există speranţă, după cum mai de preţ este un câine viu decât un leu mort” (Eclesiastul 9:4). Am putea interpreta că mai bine este sclav în viaţă, decât prinţ mort. În acest context, se subliniază faptul că moartea aduce cu ea inactivitatea şi lipsa manifestării sentimentelor. Viaţa este de preferat în ciuda faptului că este caracterizată de certitudinea morţii şi de incapacitatea de a rezista în faţa acumulării de prostie. Chiar şi aşa viaţa este vrednică de trăit. Există mult prea multe frumuseţi care, consumate în regimul intenţionat de Creator, să nu dea satisfacţii omului.

Evreii au avut de pătimit din cauza îndepărtării lor de Dumnezeu, aşa că promisiunea exilului a intrat pe rol. Pentru un evreu naţionalist (poate cea mai autentică formă de naţionalism dintre câte există) pătimirea ca străin era cea mai grozavă dintre sancţiuni. Chiar şi aşa, Dumnezeu le porunceşte supravieţuitorilor astfel: „Zidiţi case şi locuiţi-le. Plantaţi grădini şi mâncaţi-le roadele. Luaţi-vă soţii şi faceţi fii şi fiice. Însuraţi-vă fiii şi măritaţi-vă fiicele ca să aibă fii şi fiice. Înmulţiţi-vă în locul în care sunteţi şi nu vă împuţinaţi. Căutaţi pacea pentru cetatea în care v-am dus în captivitate şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, căcă dacă ei îi merge bine şi vouă vă va merge bine.” (Ier. 29:5-7) Viaţa, atâta vreme, câtă este trebuie continuată în limitele lăsate de Dumnezeu.

Cazurile de sinucidere sunt foarte rare în Biblie. Voi lua în discuţie doar două exemple, situate la mii de ani distanţă unul de altul: regele Saul şi Iuda Iscarioteanul. În ambele cazuri se poate vorbi despre decizia personală dar şi despre amăgirea diavolului în luarea unei asemenea decizii. Amândouă personajele s-au înstrăinat în mod constant de Dumnezeu, refuzând să asculte de Dumnezeu în mandatul încredinţat lor: Saul ca rege peste Israel, iar Iuda ca administrator ar donaţiilor către grupul apostolic. În cele din urmă, amândoi recurg la sfatul cel mai nepotrivit cu putinţă al celor care nu îi pot recupera: Saul la o necromantă, Iuda la marele preot care căuta îndepărtarea lui Isus. Niciunul dintre ei nu este acuzat explicit, dar un sens al Providenţei divine aflate în control răzbate din amândouă istorisirile.

Biblia relatează despre mai multe cazuri de sinucidere (îi mulţumesc lui Marius Cruceru pentru a-mi fi atras atenţia asupra acestui fapt): Abimelek (sinucidere asistată), Samson (sinucidere gen „kamikaze”), scutierul lui Saul, Ahitofel, Zimri. Ţin să remarc trei chestiuni importante cu privire la aceste situaţii. În primul rând, cazurile de suicid din Vechiul Testament menţionate  aici zugrăveau „victima” în postura de a încerca să-şi protejeze demnitatea, evitând prin suicid o situaţie ulterioară intuită a se complica şi având grave repercursiuni asupra sa. Poate că nici cazul lui Iuda Iscarioteanul nu este departe de o asemenea interpretare, dat fiind că el însuşi avea convingerea că a trădat un nevinovat şi se temea, probabil, că va avea de înfruntat şi oprobiul colectiv.

În al doilea rând, limba ebraică nu posedă un termen distinct pentru „suicid”, sau oricare dintre termenii din familia sa (sinucidere, sinucigaş). Se preferă, în schimb, perifraza. Abimelek a fost omorât de scutierul său (Jud. 9:54). Samson cere Domnului: „să moară sufletul meu!” (Jud. 16:30), după care autorul evită să descrie moartea lui Samson. Saul „a căzut pe sabie şi a murit” (1 Sam. 31:5). La fel a făcut şi scutierul său (1 Sam. 31:5). Zimri „a incendiat palatul peste sine” (1 Regi 16:18). Cea mai transparentă exprimare cu privire la intenţiile criminale ale unui individ asupra sa însuşi este redată de verbul „s-a sugrumat”, care descrie situaţia lui Ahitofel (2 Sam. 17:23). Acelaşi verb grecesc este folosit în NT pentru a descrie moartea violentă a lui Iuda Iscarioteanul în Evanghelia după Matei (Mt. 27:5). Marcu şi Luca nu înregistrează acest incident. Ioan este criptic („Era noapte” – In 13:30), iar în Faptele apostolilor Luca aminteşte de o manieră piezişă de sinuciderea lui Iuda.

În al treilea rând, faptul cel mai miezos dintre toate, naraţiunile biblice nu emit sentinţe morale vizavi de gestul radical al luării propriei vieţi, decât în cazul lui Iuda, care a împlinit astfel planul lui Dumnezeu şi blestemul anunţat prin Psalmi (F. ap. 1:20). Relatând aceste naraţiuni de o manieră mai puţin dogmatică, autorii inspiraţi de Duhul Domnului, au permis audienţei să dezbată şi să ajungă la un consens pe baza raţionamentului şi a dialogului, luând în discuţie standardul Legii lui Dumnezeu.

Câteva exemple suplimentare ne vor ajuta să înţelegem această chestiune. Cum a ajuns şarpele să conspire împotriva lui Dumnezeu? A greşit Noe când s-a dezgolit în cortul său (în privat)? Au greşit fiicele lui Lot pentru că şi-au făcut urmaşi din tatăl lor  îmbătat în prealabil? Au greşit Avram şi Isaac atunci când au ascuns natura relaţiei lor cu soţiile lor faţă de Faraon, respectiv Abimelek? A greşit Iuda când s-a bucurat de serviciile prostituatei din Timna, dovedită a fi nora sa incognito? A greşit Iosif când ducea tatălui său rapoarte despre fraţii săi? A greşit Iosif când i-a pus la încercare pe fraţii săi, ascunzându-şi adevărata identitate? A greşit Moise când l-a ucis pe supraveghetorul egiptean? A greşit Moise când şi-a luat de soţie o etiopiancă?

Exemplele ar putea continua până în NT. Clasicul exemplu este următorul: a greşit Pavel când l-a refuzat pe Ioan Marcu în echipa sa misionară şi s-a despărţit de Barnaba din această cauză (F. ap. 15:36-41).  Deşi toate aceste situaţii de conflict necesită discuţie şi frământare, ele nu înseamnă că nu există principii sau că standardul biblic este lax. Deliberarea se face numai în urma dezbaterii. Probabil că tocmai această calitate au făcut naraţiunile canonice şi, prin extensie, naraţiunile necanonice care urmează acest tipar să impresioneze mintea omului şi să reziste probei timpului.

 

Luarea vieţii este un prerogativ divin

Regele David insistă prin post şi rugăciune să mijlocească pentru copilul născut lui de Bat-Şeba prin relaţia adulteră dintre ei, dar acceptă sentinţa lui Dumnezeu când copilul moare. Iov recunoaşte că este dreptul lui Dumnezeu de a-i fi luat nu numai proprietăţile ci şi cei zece copii ai Săi. „Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvântat” (Iov 1:21).

Crima cu intenţie este aspru sancţionată în comunitatea israelită. Pentru criminalul cu premeditare nu există ispăşire; el trebuia să ispăşească această vină cu propria viaţă. Spre deosebire de alte legi antice, discriminatorii în sancţiuni în funcţie de statutul social al criminalului şi al victimei, Legea lui Moise este dreaptă. O viaţă valorează la fel de mult, indiferent a cui este – bogat sau sărac, stăpân sau sclav: „Oricine loveşte mortal un om trebuie să fie pedepsit cu moartea” (Exodul 21:12). Singurele excepţii tolerate în Biblie sunt moartea combatanţilor duşmani în contextul luptelor autorizate de Dumnezeu şi crima fără premeditare sau lovitura cauzatoare de moarte administrată de stăpân sclavului său.

 

Scriptura ne invită „să ne dăm viaţa” prin slujirea altora

Apostolul Pavel sintetizează rostul vieţii creştine prin imaginea „sacrificiului viu”, unul dintre numeroase paradoxuri ale teologiei creştine. Este vorba despre o viaţă de slujire consacrată lui Dumnezeu, fără reţineri şi obiecţii, aşa cum numai un animal imobilizat şi sacrificat putea fi caracterizat (Romani 12:1-2). În contextul discuţiei despre lipsa de justificare a păcatului în viaţa credinciosului, acelaşi Pavel spunea: „Să nu mai daţi mădularele voastre păcatului, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca unii care aţi fost aduşi de la moarte la viaţă, şi daţi-vă mădularele voastre lui Dumnezeu, ca instrumente ale dreptăţii, pentru ca păcatul să nu mai domnească asupra voastră, întrucât voi nu sunteţi sub Lege, ci sub har!” (Romani 6:13)

Aşa îl vedem pe Isaac acceptând dreptul tatălui său Avraam asupra sa, lăsându-se legat şi pus deasupra lemnelor pentru a fi jertfit. Aşa îl vedem pe Cristos care renunţă la orice zbatere şi la toate mijloacele de evadare din slujirea lui Dumnezeu chiar şi prin moartea Sa şi acceptă ca nevinovat cea mai cruntă moarte, la mâna celor mai nedrepţi judecători. Aşa îl vedem pe apostolul Pavel care renunţă la toate onorurile iudaismului tradiţional pentru a îmbrăţişa „cariera” apostolului, călătorind din loc în loc prin teritoriile bazinului mediteraneean, riscându-şi viaţa, fiind aproape linşat în repetate rânduri, fiind lipsit adesea chiar şi de cele mai elementare resurse dar mereu dispus să lucreze pentru Dumnezeu.

Ca şi creştini, „suntem lucrarea Lui, creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”, spune Pavel efesenilor (Ef. 2:10). Prin urmare, curmându-ne viaţa ne sustragem menirii pentru care am fost creaţi şi altoiţi în trupul Bisericii şi parte a trupului lui Cristos. Aşa se face că spre deosebire de necreştini, vinovaţi de faptele rele săvârşite, creştinul este responsabil şi de faptele bune pe care a evitat să le facă.

Epistola către evrei ne atrage atenţia că cine nu urmăreşte pacea cu toţi şi sfinţirea nu are cum să Îl vadă pe Domnul (Evrei 12:14). Este posibil ca retrăgându-te dintre două tabere în conflict deschis să poţi face pace, dar calea aleasă trebuie să presupună şi sfinţirea. Sfinţirea presupune tocmai conlucrarea Duhului Sfânt cu duhul omului pentru transformarea vieţii şi o viaţă consacrată în slujire prin trup. Chemarea sfinţirii este în evidentă opoziţie cu sinuciderea.

 

Responsabilitatea este personală

Fiecare suntem responsabili în mod individual de binele sau răul pe care l-am făcut pe când trăiam în trup. Cu acestea, bune – rele, va trebui să ne înfăţişăm înaintea tronului lui Dumnezeu pentru judecată (2 Corinteni 5:10).

Prin profetul Ezechiel (capitolul 18), Dumnezeu clarifică mitul „îndreptăţirii arborescente”, adică imputarea îndreptăţirii de la un individ meritoriu spre un altul nemeritoriu. În ciuda faptului că Dumnezeu nu se delectează cu moartea păcătosului, ci cu pocăinţa lui, „sufletul care păcătuieşte ACELA va muri”. Dreptatea tatălui nu va fi imputată fiului, tot la fel cum răutatea fiului nu va fi imputată tatălui. Dreptatea fiului nu va fi imputată tatălui, tot la fel cum răutatea tatălui nu va fi imputată fiului.

Chiar mai mult, dacă un om drept se dezice de moralitatea lui începând să păcătuiască şi moartea îl surprinde în nedreptatea lui, toată dreptatea lui va fi uitată şi va plăti pentru nedreptatea lui (Ez. 18:24, 26). În mod concret, o viaţă trăită în moralitate nu ajuta omului care a comis crimă cu premeditare, pentru că urma să facă ispăşire cu propria viaţă pentru păcatul său. Tot la fel un om imoral care se pocăia, avea garantată din partea lui Dumnezeu, continuarea vieţii (vezi exemplul lui Manase, 2 Cronici 33).

Este adevărat că în Cristos, omul poate primi dreptatea lui Dumnezeu în ciuda faptului că nu o merită. Dumnezeu, însă, nu îi îndreptăţeşte pe toţi oamenii ci doar pe cei care cred în Cristos şi sunt dispuşi, prin Duhul, să accepte moartea lui Cristos în locul lor. Toţi oamenii care se consideră suficienţi şi liberi să trăiască fără Dumnezeu nu vor avea parte de acest privilegiu şi rămân mai departe în război deschis cu Dumnezeu. Creştinismul nu este o justificare pentru a trăi în păcat sau pentru a încerca păcate (Romani 6). Cine se joacă cu astfel de situaţii este sancţionabil cu acelaşi fel de penalizări ca toţi ceilalţi. Cine calcă legea statului va trebui să plătească. „Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52). Cine se angrenează în conflict poate primi lovituri, inclusiv dintre cele cauzatoare de moarte. Cine se automutilează poate sângera până la moarte. Cine caută să-şi curme viaţa se poate întâlni cu moartea. Cine face astfel este responsabil de faptele sale, în ciuda moralităţii unei vieţi întregi.

 

Concluzie

Sinuciderea este cea mai egoistă dintre toate manifestările specific umane. Ea desconsideră dreptul suveran al lui Dumnezeu, Cel care dă viaţă, de a lua viaţa când crede El de cuviinţă. Sinuciderea este umanismul sub forma lui cea mai transparentă, manifestarea ultimă a dreptului individului de a face ce voieşte cu viaţa sa. În ultimă instanţă sinuciderea este un afront adus lui Dumnezeu ca sancţiune finală pentru interferenţele Sale în viaţa individului. Din moment ce fricoşii, mincinoşii şi criminalii nu au loc în împărăţia lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:8), cum vor putea fi sinucigaşii alintaţi la pieptul Tatălui?

Necrolog cu dragoste

Cât timp persistă amintirile plăcute despre un om bun? Cât timp persistă amintirile plăcute despre un om obişnuit? Când trece un om din lumea aceasta suntem tentaţi să privim la viaţa lui din perspectiva care I se potriveşte numai lui Dumnezeu şi să ne asumăm obligaţia de a da verdicte ca şi cum Dumnezeu s-ar afla în impasul de a nu ştii ce să facă cu defunctul. Afară de reţinerea de a emite verdicte în dreptul unui om sau altuia, cu atât mai puţin al unui defunct, mai este ceva de făcut? Dumnezeu m-a constrâns zilele acestea să mă gândesc mai atent la această chestiune. În zbuciumul mental şi emoţional care a urmat morţii lui Lucian Bartoş am realizat că Biblia ne oferă un model izvorât dintr-o situaţie foarte asemănătoare.

Beniamitul Saul, fiul lui Chiş, a fost ales de Domnul să devină primul rege al lui Israel, fiind ridicat din condiţia umilă a unui crescător de animale dintr-o localitate lipsită de importanţă. Primii ani au fost marcaţi de un mare succes militar şi administrativ. Apoi, regele a început să greşească, până acolo încât Dumnezeu a decis să îl deposedeze pe Saul de purpura regală şi să ridice pe David ca rege peste Israel. Dumnezeu a îngăduit ca Saul să fie chinuit de duh rău, care ceda doar la cântarea lui David care, providenţial, fusese angajat ca scutier al regelui. Saul constată că David are trecere înaintea poporului, că Dumnezeu îl preferă dându-i biruinţe militară şi asistă neputincios la ascensiunea sa. Apoi intervine personal şi caută să-i ia viaţa „oponentului” său. Cariera lui Saul cunoaşte doar două dimensiuni: confruntarea perenă cu filistenii şi urmărirea lui David. În cele din urmă, recurge la consultarea necromantei, clar interzisă de Domnul ca practică divinatorie şi se sinucide pe câmpul de luptă. Trupul său şi al fiilor săi a fost identificat de filisteni, decapitat, batjocorit şi atârnat de zidurile fortăreţei de la Bet-Şean. Locuitorii din Iabeşul Ghiladului pe care Saul i-a eliberat de sub asediu amonit chiar la începutul carierei sale militare au avut curajul de a-i recupera trupul şi de a oferi familiei regale o înmormântare cu onoruri.

Cum ne-am fi raportat noi la o asemenea situaţie? Cum am fi răspuns noi la moartea duşmanului nostru din pricina căruia să fi avut de suferit timp de 20 de ani? Biblia ne spune cum a reacţionat David. Când a aflat de moartea duşmanului său, regele în exerciţiu al lui Israel, David a compus un psalm şi l-a învăţat pe Israel să-l cânte. Îl găsim înregistrat în Biblie în 2 Samuel 1:17-27, dar iniţial şi-a avut locul în Cartea Dreptului. Aici David îşi aduce aminte de vitejia lui Saul şi de relaţia apropiată dintre rege şi Ionatan, prinţul moştenitor. Niciun cuvânt despre pătimirea sa la mâna lui Saul, despre crizele de nervi, despre posedarea demonică, despre maşinaţiunile politice, despre vorbirea şi comportamentul violente. În faţa morţii, regele Saul era salutat ca un erou de care se putea mândri întreaga naţiune şi toate celelalte erau trecute în tăcere.

Dacă învăţătura apostolică şi modelul lui Cristos nu mai ajunge la mintea noastră, poate că măcar exemplul lui David, omul pe care Ioab nu a reuşit să-l înţeleagă afirmând că „îi iubeşte pe cei ce-l urăsc, şi-i urăşte pe cei ce-l iubesc” va reuşi să ne impresioneze astfel încât să învăţăm modelul biblic de iubire. În acest context este nimerit să citez articolul Danielei Stoica despre Lucian, publicat în Adevărul de seară din Timişoara (4 iunie 2009).

Lucian Bartoş s-a sinucis miercuri, aruncându-se de pe facultatea la care studia în Timişoara. Prietenii şi cunoscuţii lui Lucian Bartoş sunt şocaţi de gestul extrem la care a recurs.

Lucian Bartoş a fost un copil şi un tânăr deosebit, iubit de cei care l-au cunoscut. Avea o inteligenţă ascuţită, pasiune pentru nou, umor şi o ironie fină. A fost al patrulea din cei şase copii ai pastorului Emil Bartoş. Avea patru surori şi un frate. A avut o copilărie frumoasă şi fericită. 
Crescând într-o casă în care cartea a fost la mare rang, Lucian a fost un cititor pasionat. Citea aproape orice de la lecturile recomandate la şcoală, la lucrări cu conţinut teologic, dar favoritele lui erau cărţile SF. Notele bune obţinute din clasa întâi până la absolvirea Colegiului Naţional Emanuil Gojdu i-au determinat pe toţi cei care îl cunoşteau să creadă că va ajunge departe în viaţă. “L-am cunoscut bine pe Lucian, mi-a fost coleg de clasă… sincer îmi pare rău pentru el pentru că aşa cum eu l-am cunoscut era un băiat foarte inteligent, un luptător… ştiu că a trecut prin momente foarte grele în ultima perioadă … îmi pare nespus de rău şi mă doare…Dumnezeu să îi mângâie familia!”, spune o fostă colegă de-a lui.

Pentru mulţi ani, Lucian a fost cel care s-a ocupat mult de Brita, dogul german al familie. Dispariţia ei l-a supărat. Era unul dintre semnele că are o sensibilitate aparte. Lucian Bartoş era foarte volubil doar în cercul lui de prieteni. În celelate circumstanţe era mai degrabă timid. “L-am cunoscut pe Lucian la biserică. Era foarte timid cu cei pe care nu îi cunoştea. După ce ne-am împrietenit, am descoperit că are o sensibilitae aparte pe care o ascundea în spatele ironiei, iar uneori a băşcăliei. Eu eram dintre privilegiaţi”, spune D.S., una dintre prietenele lui. Aceasta îşi aminteşte că Lucian era foarte atent cu Brita, deşi uneori era dezamăgit că trebuie să se întrerupă din citit pentru a o scoate afară. Lucian cânta în corul bisericii, mai povesteşte D.S.. “Avea o voce foarte bună şi pentru că ştia muzică, era unul dintre başii de bază în cor”, precizează ea.

În 2005, viaţa familiei Bartoş s-a schimbat radical. Cu câteva zile înainte de nunta fiului cel mai mare, Titus, care studia în Statele Unite, Mia Bartoş, mama copiilor, a murit într-un cumplit accident de circulaţie. Nunta s-a transformat în înmormântare. Copiii care rămăseseră acasă, inclusiv Lucian, au plecat de urgenţă peste ocean. Participanţii la înmormântare îşi aduc aminte de eveniment. Toţi au remarcat că Lucian nu putea plânge. “A stat încremenit toată slujba. Am fost îngroziţi când am văzut că nu se poate elibera prin plâns, cum au făcut ceilalţi fraţi ai lui”, povesteşte A.B., un prieten al familiei.

Un an mai târziu, tatăl lui Lucian s-a recăsătorit, iar familia a hotărât să se mute în State, unde acesta primise o ofertă de păstori o biserică baptistă. Lucian a fost singurul copil care nu a reuşit să se adapteze. S-a întors acasă după câteva luni. A urmat cursurile Politehnicii Timişoara, Facultatea de Automatică şi Calculatoare. Apoi s-a transferat la Universitatea de Vest. Prietenii din Oradea îl întâlneau uneori pe stradă. Lucian nu mai era acelaşi. “L-am întâlnit de câteva ori, pe stradă. Nu mai zâmbea la fel ca înainte”, povesteşte D.S.. Ea a mărturisit că este şocată că Lucian a recurs la acest gest.