De ce a ales Domnul pe Israel?

„[7] Nu doar pentrucă întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S’a alipit Domnul de voi şi v’a ales, căci voi sînteţi cel mai mic dintre toate popoarele. [8] Ci, pentrucă Domnul vă iubeşte, pentrucă a vrut să ţină jurămîntul pe care l-a facut părinţilor voştri, pentru aceea v’a scos Domnul cu mîna Lui puternică, şi v’a izbăvit din casa robiei, din mîna lui Faraon, împăratul Egiptului.” (Deuteronomul 7:7-8, VDC)

Formularea versiunii Cornilescu sugerează în prima parte a versetului 7, prin simpla apariţie a adverbului „doar”, teza că Domnul ar avea mai multe motive pentru care S-a ataşat de israeliţi şi i-a ales, pentru ca în partea a doua a aceluiaşi verset să o contrazică – „căci voi sînteţi cel mai mic dintre toate popoarele”. Dacă ar fi aşa ar însemna că alegerea lui Dumnezeu este bazată pe meritele omului, fapt ce contrazice atotsuficienţa şi harul lui Dumnezeu. Oricum, versetul 8 redă adevăratul şi singurul motiv al alegerii lui Israel: iubirea motivată de legământul cu patriarhii.

Adverbul „doar”, prin care se exprimă ideea unei delimitări sau restricţii, este folosit de Cornilescu de 60 de ori în Biblie. Alteori a preferat adverbele „decât”, „numai”, sau conjuncţia adversativă „ci”. Cel mai adesea acestea traduc expresia ebraică „kî ‘îm” care funcţionează în acest sens delimitativ, restrictiv, mai ales când urmează unei propoziţii principale negative. Alternativ se poate folosi particula kî cu acelaşi sens.

Aşa este cazul chiar în Deuteronomul 7, unde Moise prezenta noii generaţii de israeliţi interdicţia de a se înrudi cu popoarele păgâne din Canaan (v. 3), pentru ca ulterior să prezinta singura alternativă: „kî ‘îm să le dărâmi altarele, să le zdrobeşti pietrele sacre, să le tai aşerele şi să le arzi idolii în foc” (v. 5). Versetul 6 oferă motivaţia pentru un asemenea comportament: Israel este pus deoparte pentru Dumnezeu, iar versetul 7 redă temeiul ataşamentului lui Dumnezeu faţă de Israel. Nu există nevoia pentru ca expresia kî ‘îm să fie folosită aici, motiv pentru care nici nu apare. Consider că versiunea NTR, la fel ca numeroase alte versiuni moderne redă mai bine ideea exprimată de text.

„Domnul nu s-a ataşat de voi şi nu v-a ales pentru că sunteţi mai numeroşi decât celelalte popoare, – căci voi sunteţi cei mai neînsemnaţi dintre toate popoarele, – ci pentru că vă iubeşte şi Şi-a respectat jurământul pe care l-a făcut strămoşilor voştri; de aceea v-a scos cu mână puternică şi v-a eliberat din casa sclaviei, din mâna lui Faraon, monarhul Egiptului.” (Deuteronomul 7:7-8, NTR)

Să fi făcut Cornilescu un calc la versiunea Louis Segond, cum s-a întâmplat în alte ocazii?

„Ce n’est point parce que vous surpassez en nombre tous les peuples, que l’Éternel s’est attaché à vous et qu’il vous a choisis, car vous êtes le moindre de tous les peuples. Mais, parce que l’Éternel vous aime, parce qu’il a voulu tenir le serment qu’il avait fait à vos pères, l’Éternel vous a fait sortir par sa main puissante, vous a délivrés de la maison de servitude, de la main de Pharaon, roi d’Égypte.” (Deuteronomul 7:7-8, Louis Segond)

Expresia „ce n’est point” din versiunea Louis Segond mai apare şi în alte texte din Deuteronomul (5:3, 9:5, 9:6, 17:3, 32:21), dar Cornilescu a tradus-o printr-o simplă negaţie fără ajutorul adverbului „doar”. Totuşi, în Deuteronomul 29:14, unde aceeaşi expresie apare din nou, Cornilescu recurge la ajutorul adverbului „numai”, de data aceasta în mod corect.

„14Ce n’est point avec vous seuls que je traite cette alliance, cette alliance contractée avec serment. ¹⁵Mais c’est avec ceux qui sont ici parmi nous, présents en ce jour devant l’Éternel, notre Dieu, et avec ceux qui ne sont point ici parmi nous en ce jour.” (Louis Segond)

^„14Nu numai cu voi închei legămîntul acesta încheiat cu jurămînt, ¹⁵ci atît cu cei ce sînt aici printre noi, de faţă în ziua aceasta înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, cît şi cu cei ce nu sînt aici printre noi în ziua aceasta.” (VDC)

Construcţiile folosite în Deuteronomul 7:7-7 şi 29:14-15 [13-14] în original sunt asemănătoare. Propoziţia principală este amânată de un obiect cu negaţie şi este urmată de un alt obiect cu particula kî. Nu-mi rămâne decât să constat prezenţa eronată a adverbului „doar” în Deuteronomul 7:7 şi să o consider o eroare de interpretare din partea lui Cornilescu.

Câţi ani a domnit regele Saul?

Formula folosită în cartea Regilor pentru a reda durata domniei unui rege iudeu sau israelit este: „Şi n ani a domnit la capitala”, formulă preluată şi de cronicar.

Formula folosită în 1 Samuel 13:1 nu se potriveşte acestora. Ea mai apare o singură dată în cartea Samuel, cu privire la regele David: „David avea 30 de ani când a [început să] împărăţit şi a împărăţit 40 de ani” (2 Samuel 5:4). Dacă ar fi să luăm literal această formulă aşa cum apare ea în varianta lui Saul, ar trebui să citim 1 Samuel 13:1 astfel: „Saul avea un an când a [început să] împărăţit şi a împărăţit doi ani”. Atât cât ne putem da seama, acesta este un text defectuos, adică transmis cu lipsuri. De apreciat seriozitatea masoreţilor care nu au intervenit în text, ci l-au transmis exact aşa cum l-au primit. Nici măcar Septuaginta nu a intervenit la durata domniei lui Saul, lăsând-o la doi ani, deşi a propus vârste diferite pentru Saul în anul începerii domniei, fie 30 sau 21. Versiunea Cornilescu preia această tradiţie a Septuagintei.

NRSV propune redarea acestui verset cu lacune: „Saul was . . . years old when he began to reign; and he reigned . . . and two years over Israel.” Din pricina faptul că este lacunar, unii comentatori nici măcar nu i-au în considerare acest verset pentru analiză. KJV propune o traducere care ia în considerare o altă posibilitate: „Saul reigned one year; and when he had reigned two years over Israel …”, interpretând anii specificaţi aici ca fiind termenul la care Saul şi-a ridicat armata pentru a începe ofensiva anti-filisteană. Versiunea NTR preia versiunea oferită de Septuaginta şi corectează durata domniei în lumina textului din Faptele apostolilor, marcând aceste adăugiri prin litere cursive şi note de subsol corespunzătoare.

Diaconul Ştefan este singurul care vorbeşte despre durata domniei lui Saul ca fiind de 40 de ani (F. ap. 13:21), deşi Vechiul Testament nu afirmă nicăieri în mod explicit faptul că Saul ar fi domnit 40 de ani. Cifra folosită de Ştefan ar putea fi foarte bine doar o aproximare. Argumentul său nu ridica pretenţii pentru exactitatea datelor. Patruzeci reprezintă o cifră rotundă pentru durata unei generaţii. Din moment ce David şi Solomon au domnit fiecare câte 40 de ani, este mai mult decât natural ca şi primului rege să îi fie alocaţi tot 40 de ani. Tot 40 de ani de odihnă urmează stăpânirii lui Otniel, Debora, Ghedeon şi Eli, iar celei a lui Ehud – 80 de ani (de două ori 40). Moise însuşi a petrecut câte 40 de ani în fiecare etapă a vieţii sale: 40 în Egipt, 40 în Madian şi 40 de ani cu Israel pe drum.

K.A. Kitchen, în cartea sa On the Reliability of the Old Testament (2003, p. 309), socotea anii de autoritate a judecătorilor şi primilor regi în limita celor 480 de ani despre care vorbea autorul Regilor că ar fi trecut de la ieşirea din Egipt până în momentul dedicării Templului. Astfel, prin diferenţe ajungea să propună că domnia lui Saul a fost de 32 de ani.

Până la confirmarea textului din 1 Samuel 13:1 de manuscrise mai vechi decât cele pe care le avem, durata domniei lui Saul rămâne neconfirmată de Vechiul Testament.

Donald John Wiseman şi-a încheiat călătoria pe pământ

Cunoscutul asirolog britanic a încetat în viaţă la vârsta de 92 de ani. După ce a fost un erou în cel De-al doilea război mondial, Wiseman s-a dedicat studiului societăţii antice din Mesopotamia. Tot el a pus bazele centrului de studii biblice din Cambridge cunoscută ca Tyndale House Library. Pe parcursul îndelungatei sale cariere a scris, ca autor unic sau co-autor, numeroase lucrări de specialitate şi a iniţiat seriile de comentarii evanghelice The Bible Speaks Today şi Tyndale Old Testament Commentaries. În cadrul primeia dintre ele a produs comentariul la 1 şi 2 Regi (InterVarsity, 1993). Preocuparea pentru arheologia Mesopotamiei a preluat-o de la tatăl său, Percy John Wiseman, a cărui carte, Clues to Genesis, a publicat-o într-o nouă ediţie în 1977, ani mai târziu după prima sa apariţie.

Aici redau în traducere tributul adus marelui cercetător evanghelic de către unul dintre prietenii săi, asirolog şi el, coleg la Universitatea din Liverpool.

Profesor Donald Wiseman (1918-2010)
Trecerea lui Donald Wiseman în 2 februarie 2010 marchează sfârşitul unei epoci în istoria lui Tyndale House şi a Tyndale Fellowship. După ce a predat istoria la King’s College, Londra, Wiseman s-a lăsat convins de W. J. Martin că studierea lumii biblice şi a limbilor biblice este de mai mare valoare pentru Biserică şi studiile biblice, motiv pentru care s-a reorientat spre ebraică şi asirologie. Martin a reprezentat stimulul major în creearea Tyndale House, iar Donald Wiseman a înţeles potenţialul său strategic. Şi-a investit o mare parte a timpului său şi a gândirii sale creative problemelor Tyndale House, unde a servit în calitate de Preşedinte al Comitetului de Cercetare Biblică, care a avut responsabilitatea iniţială, dar şi a Consiliului Tyndale House, care l-a continuat pe cel dintâi, din 1957 până în 1986. Ca Preşedinte al acestui comitet şi al altora, a călăuzit luarea de decizii cu înţelepciune, răbdare şi umor, asigurându-se de luarea unor decizii în domenii sensibile. Când au fost îndoieli în cadrul UCCF (pe atunci IVF) cu privire la continuarea sprijinului financiar, el a insistat argumentând faptul că Tyndale House oferea servicii pe care nicio altă instituţie evanghelică nu o oferea şi că exista potenţial pentru mai mult chiar. Când au apărut probleme legate de spaţiul de depozitare al Bibliotecii, Donald a fost cel care a sugerat construirea unei anexe, în urma căreia s-a construit Hexagonul în 1984.

El a înţeles prioritatea Tyndale House în cercetarea biblică, oferind informaţii pozitive şi argumente pentru a contracara opiniile liberale larg răspândite cu privire la Scriptură. Viziunea sa a fost bine exprimată de John Stott în 1992: „Nu vom capta niciodată interesul Bisericii pentru adevăr dacă nu repunem în drepturi cercetarea biblică, susţinem (fără să pierdem controlul) cele mai bune minţi teologice în fiecare generaţie şi înfrângem duşmanii Evangheliei, confruntându-i la propriul lor nivel de erudiţie” (citat de Tom Noble, Tyndale House and Fellowship, 239).

Asemenea lui Martin, Donald Wiseman a fost un mare entuziast şi un încurajator al altora, atât în Marea Britanie cât şi în străinătate. A condus Grupul de studiu al Vechiului Testament de la Tyndale între anii 1951 şi 1981, obosindu-se să găsească cercetători tineri pe care i-a prezentat grupului, astfel încât să găsească sprijin pentru cercetarea lor singuratică. Din moment ce Biblia este produsul Orientului Apropiat al Antichităţii, el a recunoscut nevoia de a fi citit şi interpretat în lumina cunoştinţelor specifice acelei lumi. Având această înţelegere şi conştient fiind de valoarea contextului arheologic oferit de artefactele antice, el a pus bazele Grupului de studiu al arheologiei biblice de la Tyndale în 1958, care, deşi nu a funcţionat cu regularitate în anii care au urmat, a adus împreună lingvişti şi arheologi care au evaluat şi aplicat descoperirile noi şi vechi la studiile biblice. Scrierile sale iniţiale au determinat scrierea unor eseuri publicate ca Notes on Some Problems in the Book of Daniel (1965) şi Essays on the Patriarchal Narratives (1980), dar a stimulat şi publicarea unor lucrări de colegi de la Tyndale House (e.g. David Tsumura, The Earth and the Waters in Genesis 1 and 2, 1989). Un volum de eseuri i-a fost dedicat de membrii Grupului de studiu al Vechiului Testament de la Tyndale ca şi recunoaştere a numeroşilor ani de slujire devotată (R. S. Hess, G. J. Wenham. P. Satterthwaite, eds., He Swore an Oath, 1994).

Experienţa şi cunoştinţele vaste l-au calificat pe Donald ca şi contributor major şi editor al The New Bible Dictionary (1962, 1982, 1996) şi The Illustrated Bible Dictionary (1980). Timp de mai mulţi ani a fost editorul Seriei Tyndale Old Testament Commentaries, oferindu-şi abilităţile publicării altor numeroase lucrări creştine.

Donald a fost întotdeauna gata să ajute o cauză nobilă despre care credea că va fi fructuoasă în slujirea Mântuitorului, predicând şi învăţând sau susţinând grupuri informale de studiu biblic. Numărul celor care s-au confruntat cu chemarea Evangheliei întâlnându-l pe Donald nu se poate şti, dar nici numărul celor ale căror vieţi şi cariere le-a influenţat sau le-a călăuzit.

Ca unul dintre cei din urmă, sunt mulţumitor pentru viaţa sa, slujirea sa şi comuniunea cu el.

Alan Millard

Cartea care contează – Cartea lui Eli

Albert şi Allen Hughes (regizori) oferă în acest film o povestire surprinzătoare cu privire la presupusa perioadă post-apocalipsă. Apocalipsa a fost adusă de soare, care a ars pământul după ce gaura din stratul de ozon a ajuns la o dimensiune dăunătoare. Situaţia a ajuns cunoscută printre supravieţuitori ca „flash”. Lumea s-a transformat în pustietate, oamenii fiind rarefiaţi, la fel ca toate vieţuitoarele, iar resursele de apă – puţine şi ascunse. Pelicula sugerează dezolarea lumii prin sărăcia culorilor şi tiparul apropiat de un film alb-negru.  Comunităţile înfiripate, indiferent cât de decadente sunt ele, au menirea de a supravieţui pe spesele indivizilor care au ales să se descurce pe cont propriu. O usturătoare ironie la adresa individualismului contemporan! Într-un asemenea context, cultura este cu totul superfulă şi nerentabilă. Oamenii născuţi după Flash sunt analfabeţi şi au puţine pretenţii culturale sau deloc. Valorile estetice sunt cu totul redundante. Obiectele de îmbrăcăminte sunt monedă de schimb pentru apă sau alte bunuri vitale. Singurii oamenii care mai au cunoştinţe şi pretenţii privitoare la ceea ce a fost cândva cultura umană sunt supravieţuitorii.

Eroul filmului este Eli, un supravieţuitor de culoare întrupat de Denzel Washington, care primeşte misiunea (printr-o voce interioară!) de a preda manuscrisul cărţii aflate în posesia sa unei comunităţi umane mai pretenţioase de pe coasta de vest a Americii, cunoscută pentru intenţia de a recupera valorile umanităţii şi de a porni o lume nouă. Înarmat cu o voinţă de fier, cu cunoştinţe de supravieţuire în medii ostile, cu un iPod, o sabie artizanală şi cu abilitatea şi dorinţa de a o folosi, Eli străbate continentul american pentru a ajunge în fosta Californie, acolo unde auzise că se afla această comunitate umană care îşi merita numele. Deşi nu ne este dezvăluită identitatea cărţii se dau nişte indicii chiar de la început, când Eli este înfăţişat citind cartea cu reverenţă şi în mod meditativ. Din interacţiunea cu mişelul filmului, Carnegie jucat de Gary Oldman, se dezvăluie faptul că această carte ar avea semnul crucii pe copertă şi puterea de a controla mulţimile. Pentru Eli ea este cartea care putea aduce salvare.

Carnegie este tipul oportunistului. Supravieţuitor al Flash-ului şi el, creează o comunitate umană ca bază pentru dorinţa lui megalomanică de a stăpâni lumea. Accesul la idealul acesta este mediat de cunoaştere, dar o cunoaştere egoistă. El este în căutarea unei cărţi care îi poate permite realizarea acestui vis pentru puterea pe care considera că o are de a controla masele: Biblia. Trupele sale de hăitaşi pe motociclete abuzează de orice călător întâlnit pentru a-l deposeda de eventualele cărţi, doar-doar va identifica şi o Biblie printre bagajele lor. Orice călător sau trecător prin localitatea lor este verificat în privinţa literaturii pe care o deţine. Aşa se întâmplă şi cu Eli care este găzduit forţat timp de o noapte în hotelul improvizat al lui Carnegie cu scopul de a se afla dacă este purtătorul vreunei cărţi. Mijlocul folosit pentru a descoperi adevărul este o tânără pe nume Solara, născută după Flash, aflată în serviciul lui Carnegie, fiica unei femei oarbe care locuia împreună cu acesta. Fără să reuşească să obţină satisfacţii la avansurile făcute lui Eli, Solara află că musafirul lor citeşte dintr-o carte care avea o cruce pe copertă, că citează din ea şi are ciudatul obicei de a se ruga înainte de a mânca.

În zorii zilei următoare Carnegie smulge aceste informaţii de la Solara şi se grăbeşte să-l surprindă pe musafirul lui, dar acesta îşi făcuse drum afară din hotel pe geam. Conflictul din stradă care a urmat aduce a western. Eli refuză să renunţe la cartea sa şi pleacă indiferent mai departe sub ploaia de gloanţe a amatorilor care nici nu-l atingeau. Constatând că nu e de glumă, Eli ripostează ca un SEAL şi îşi elimină opozanţii, reuşind chiar să-l rănească pe Carnegie, fapt ce îi asigură acalmia încetării focului şi a retragerii sale. Eli se pomeneşte cu Solara, dornică să-l părăsească pe Carnegie şi să-l urmeze în aventura sa pe Eli. Solara încearcă să „cumpere” bunăvoinţa lui Eli deconspirându-i izvorul controlat de Carnegie, Eli intenţionează să călătorească singur mai departe şi o închide acolo. Mai târziu îi va veni în ajutor, într-un mod neînţeles, când Solara va cădea în cursa unor lotri şi este aproape să-şi piardă onoarea şi, poate chiar şi, viaţa.

Îşi vor continua călătoria împreună şi vor da peste o familie de vârstnici. Aceştia încă mai aveau cunoştinţă de regulile bunului simţ şi de artă, dar le foloseau în scopul supravieţuirii lor prin canibalism. Acolo îi vor surprinde următorii conduşi de Carnegie şi Redridge, un mercenar aflat în slujba lui Carnegie şi dornic să pună mâna pe Solaris pentru sine. Lupta cu arme uşoare este încheiată când Carnegie scoate mitraliera de companie şi pur şi simplu taie casa în două. Intuind deznodământul, Eli ascunde Biblia în spatele televizorului, dar şantajat cu executarea lui Solaris, deconspiră ascunzătoare, astfel încât Carnegie intră în posesia comorii mult râvnite. Solara este dată pe mâna lui Redridge, după cum fusese înţelegerea, iar Eli primeşte un glonţ în abdomen şi este lăsat să moară la locul conflictului.

La întoarcerea spre casă, Solara opreşte convoiul celor trei automobile, asasinând pe şoferul maşinii unde se afla ea. Se produce astfel un accident în cursul căruia moare şi Redridge străpuns accidental de sabia lui Eli luată ca trofeu. Tânăra scapă cu viaţă şi reuşeşte să mai scape şi de o altă maşină de urmăritori folosind o grenadă de mână bine plasată. Carnegie renunţă şi se întoarce acasă cu prada sa. Problema care îi mai rămâne acum este deschiderea Bibliei, deoarece aceasta era dotată cu o veritabilă încuietoare. În acest răstimp Solara recuperează maşina avariată în accident, îl caută pe Eli, doar pentru a-l afla pe drumul spre apus. Într-un mod surprinzător, Eli supravieţuieşte mai multe zile ranei împuşcate primite cu această ocazie, timp suficient pentru a călători mai departe spre destinaţia finală.

În cele din urmă, Eli şi Solara ajung pe insula care găzduia comunitatea umană căutată, care reuşise să identifice şi să conserve o mulţime de artefacte cu valoare culturală din lumea veche. Cuvântul care le-a deschis uşa a fost anunţul că se află în posesia unei cărţi valoroase. La insistenţele arhivarului, Eli destăinuie identitatea cărţii aflate în posesia sa: Biblia în versiunea King James. La fel de grăbit să o vadă sunt şi spectatorii care ştiau că Biblia lui Eli fusese luată de Carnegie. Acesta este momentul culminant al cărţii, când eroul nostru face actul de dare-primire a Bibliei din posesia sa către Lombardi, arhivarul coloniei de la Alcatraz. Procesul presupune literalmente dictarea Bibliei verset cu verset, inclusiv cu număr de capitol şi verset. La finalul procesului de dictare, Eli îşi încheie viaţa cu rugăciune de mulţumire pentru săvârşirea lucrării încredinţate, iar Solara se întoarce în lumea ei pentru a rezolva lucrurile rămase nerezolvate şi, probabil, a-şi recupera mama.

De cealaltă parte a lumii, Carnegie deschide încuietoarea Bibliei, doar pentru a afla că are în faţă un document Braille, cu scriere pentru nevăzători. Mai mult, Claudia, femeia nevăzătoare care îl slujea, mama lui Solara, nu este dispusă să-i facă hatârul de a-i citi din ea, ca răzbunare pentru anii de suferinţe îndurate din partea lui. Moartea lui Eli este răzbunată atât prin tipărirea Bibliei şi adăugarea ei la patrimoniul de valori ale lumii, cât şi prin refuzarea accesului la informaţie pentru Carnegie.

Deşi numeroase chestiuni de detaliu cu privire la lumea post-apocaliptică amintesc de recentul film The Road (2009, cu Vigo Mortensen în rol principal), noutatea constă în elementul care stârneşte intriga, anume Biblia. Lupta pentru Biblie, deşi versiunea aleasă cred că este o chestiune conjuncturală, primeşte o nouă dimensiune în această lume nouă. Preţuită pentru învăţătura ei eliberatoare, Biblia este manualul organizării societăţii umane. Accesul la informaţia conţinută în Biblie s-a dovedit, cel puţin în istoria Europei, cheia progresului în societatea umană.

Raportul dintre implicarea şi/sau neimplicarea lui Eli în conflictele care interferau cu vocaţia sa ar putea să ne ofere suplimentar de gândit. Convingerea lui era să evite orice conflict (pentru că acesta, inevitabil, presupunea vărsare de sânge) care nu îl împiedica în atingerea ţelului său. Deşi discutabilă, focalizarea sa pe scop poate să ne inspire, mai ales dacă suntem dintre aceia uşor de deturnat. În ultimă instanţă, filmul fraţilor Hughes speculează pe marginea posibilităţii ca impactul Bibliei să se extindă chiar şi dincolo de limitele imaginabilului. Deocamdată ne putem dori măcar ca fiecare creştin, într-o măsură cât de mică, să fie o Biblia ambulantă la fel ca Eli.

A! Să nu uităm, energia lui Eli provine din credinţa sa. Eli ne spune că „Credinţa înseamnă că ştii ceva chiar dacă nu ştii nimic. Nu trebuie să aibă sens! Doar este credinţă. Este floarea luminii într-un câmp de întuneric.” „Asta e din cartea ta?” întreabă Solara. Eli răspunde sarcastic: „Nu. Este din Johnny Cash. Live in Folsom Prison.” Credinţa este, într-adevăr, convingerea care nu se bazează pe evidenţe, dar este suficientă pentru a întreţine o misiune sacrificială precum cea a lui Eli.

Ce ne împiedică să folosim o nouă versiune a Bibliei în bisericile evanghelice?

În ultimii 40 de ani (nu-mi permit să spun mai mult pentru că nu cunosc din experienţă personală perioada anterioară şi nu am acces la statistici) evanghelicii au folosit cu prioritate traducerea cunoscută după traducătorul său – Dumitru Cornilescu. Înainte de 1989 au existat, puţine e adevărat, şi încercări de a introduce alte versiuni pe piaţă. Îmi aduc aminte de Noul Testament pe înţelesul tuturor şi Biblia cu triunghi. După cunoştinţa mea ele au rămas doar nişte fenomene izolate pe care oamenii mai deschişi pentru nou le-au folosit. Unii au avut curajul să le folosească chiar şi în adunări publice, deşi erau materiale de contrabandă şi puteau fi uşor identificate ca atare de informatorii din adunări. Cel puţin o parte din succesul de care a avut parte Biblia Cornilescu se datorează şi faptului că multiplicarea şi distribuirea ei era foarte greu de controlat.

După 1989, eliberaţi de regimul opresiv şi cenzură, au apărut o mulţime de iniţiative de tipărire a Bibliei în diverse formate şi chiar de traducere a Bibliei. S-au promovat în limba română versiuni străine (vezi versiunea Trinitarian Bible Society, versiunea World Bible Translation Centre şi, mai recent, o versiune după King James Bible, vezi aici) sau s-a încercat chiar traducerea după originalul ebraic şi grecesc (Noua Traducere Românească). Cu toate acestea diferenţa dintre baptişti şi penticostali (culte majoritare în Alianţa Evanghelică) nu se face după ce versiune folosesc, pentru că ambele folosesc Cornilescu, ci după ce ediţie a acestei versiuni este promovată.

Astfel, baptiştii se afişează cu Biblia cu explicaţii (format mare) şi cu Ediţia Thompson a Universităţii Emanuel. De observat, că această din urmă ediţie face public cu multă transparenţă echipa editorială care a contribuit la pregătirea ei, un lucru mai rar întâlnit în tradiţia editării textului cornilescian. Totuşi, modalitatea aleasă de revelare a echipei editoriale îmi aduce aminte mai degrabă de versiunile ortodoxe ale Bibliei, în care patriarhul îşi dă girul pentru autenticitatea documentului. Cu siguranţă se putea găsi o altă formulă. Am îndoieli serioase cu privire la contribuţia reală a acestor editori. Din moment ce modificările sunt de natură literară, câţi dintre editori sunt specialişti în litere? Dacă nu a fost una de natură literară, atunci care a fost contribuţia reală a celorlalţi membri din colectiv? Să înţelegem că versiunea Cornilescu este plină de greşeli teologice care necesită ajustări şi îndreptări? Un avantaj real tot există şi acela este unul personal, anume că editorii au citit Biblia de la un capăt la altul cel puţin o dată. Cel puţin aceasta ar fi aşteptarea mea.

De cealaltă parte, penticostalii au opţiunea Bibliei pentru o viaţă deplină în care textul cornilescian este completat de materiale de studiu, studiul doctrinei despre Duhul Sfânt având un loc de cinste. La aceasta se adaugă ediţia cu litere roşii a cuvintelor Mântuitorului, promovată de Societatea Biblică din România. Un studiu al vânzărilor acestor ediţii ar putea demonstra că evanghelicii români caută funcţionalitatea şi utilitatea, din moment ce se constată că au trecere ediţiile legate şi de format variat (de la cel de buzunar la cel uriaş, de amvon).

Este posibil ca istoria post-decembristă a mişcării evanghelice să fie diferită de cea din perioada comunistă în ce priveşte folosirea monolitică a unei singure versiuni? De la început doresc să subliniez că singurul contracandidat real al versiunii Cornilescu este NTR, despre care cred că este mai bună din multiple puncte de vedere pe care le-am precizat cu altă ocazie (vezi aici). Este posibil să o vedem cândva preluând rolul de versiune majoritară în contextul evanghelic? Nu ştiu dacă este neapărat necesar lucrul acesta. Cred că mai important ar fi ca evanghelicii români să arate deschidere pentru orice versiune a Bibliei atâta vreme cât ea nu promovează erezii sau a fost generată de un colectiv de eretici. De aceea nu cred că vom auzi vreodată în adunările noastre citindu-se din versiunea Traducerea Lumii Noi, promovată de Martorii lui Iehova şi Turnul de Veghere.

În fond şi la urma-urmei, evanghelicii nu s-au pronunţat după ştiinţa mea în privinţa folosirii vreunei versiuni a Bibliei şi bine au făcut că au lăsat uşile deschise. Iată ce hotărau fraţii noştri mai mari într-ale teologiei încă din 1978:

„Noi afirmăm că inspiraţia, strict vorbind, se aplică doar textului autografic al Scripturii care, prin providenţa lui Dumnezeu, poate fi confirmat prin manuscrisele disponibile cu mare precizie. De asemenea, afirmăm că traducerilor şi copiile Scripturilor reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu în măsura în care acestea reprezintă cu fidelitate originalul. Negăm, astfel, că lipsa textelor autografice afectează vreun element esenţial al credinţei creştine. Negăm, de asemenea, că această absenţă determină ca afirmarea ineranţei Bibliei să fie invalidă şi irelevantă.” (sublinierea îmi aparţine; Declaraţia de la Chicago privind ineranţa Bibliei, 1978; citat preluat din cartea O singură credinţă, de J.I. Packer şi Thomas C. Oden, publicată la Oradea de Editura Casa Cărţii în 2008, p. 45)

Prin urmare, valoarea unei traduceri este dată de măsura în care se apropie de original, pentru că inspiraţia şi ineranţa în sens strict se referă la autografe (adică manuscrisele originale ieşite de sub peniţa primilor autori). Sunt convins că o traducere realizată acum 80 de ani cu puţinele cunoştinţe disponibile la acea dată într-o Românie lipsită de centre de cercetare biblică şi la nivelul cunoştinţelor disponibile la nivel mondial la acea dată, nu are cum să fie mai aproape de original decât cele care se realizează astăzi cu mult mai multe resurse la îndemână. Nu spun că o astfel de versiune ar fi perfectă, ci doar mai aproape de original decât celelalte.

Până la urmă, după o prea lungă introducere, ce ne împiedică să folosim o nouă versiune a Bibliei în limba română? Obstacolul real care ne împiedică să folosim o nouă traducere este tradiţia. Sunt puţini oameni care au pregătirea necesară şi apoi şi timpul să facă un studiu serios prin care să indice care versiune este mai apropiată de original. Eu însumi am scris câteva articole în această direcţie (vezi categoria Biblia românească). Colegul meu de la ITP, Emanuel Conţac a scris articole pe NT (vezi aici). Poate vor mai fi fost şi alţii. Deocamdată, fiecare este ghidat de preferinţe personale, de criterii funcţionale, de gusturi şi de vocea majorităţii în privinţa alegerii unei Biblii. Este normal ca cei care răscitit versiunea Cornilescu să continue a o folosi, pentru că „le place muzicalitatea ei” (mai ales pentru cei cu ureche muzicală), „ştiu unde se găseşte un text pe pagină” (mai ales pentru cei cu memorie vizuală), sau „au memorat mult din ea” (mai ales pentru cei cu memorie auditivă).

Dincolo de aceste consideraţii estetice şi practice, există o presiune mare din partea majorităţii care aşa ştie că trebuie făcut, că nicio altă versiune nu este credibilă, că trebuie să rămânem cu versiunea cu care am crescut, că toată lumea o citeşte, etc. Deşi în adunarea noastră din Oradea (cu aprox. 260 de membri) s-au distribuit până acum peste 100 de exemplare, conservatorii refuză cu încăpăţânare lectura publică din NTR. De pe pagina colegului Conţac aflu că tot baptiştii au fost care au refuzat versiunea Cornilescu la începuturile istoriei sale (vezi aici; cf. celelalte articole din categoria Din istoria traducerii Bibliei a fr. Conţac). Acum tot baptiştii se simt ofensaţi de lectura altei versiuni. Se pare că ne identificăm cu contrarea a tot ce este nou. Această practică miroase a tradiţionalism de la o poştă. Cum tradiţiile religioase sunt cele mai periculoase dintre tradiţii îmi permit să spun că această tradiţie trebuie reformată.

Biblia însăşi nu face precizări faţă de subiectul versiunilor, pentru că evreii VT nu au avut această problemă. În exil fiind, au deschis calea pentru traducerile aramaice pentru uz popular şi au existat în paralel o versiune în zona Babilonului şi o alta în zona Ierusalimului. Câtă vreme Cuvântul Domnului era conservat, nu conta opţiunea cuvintelor în frază. În vremea NT, creştinii foloseau Septuaginta (versiunea grecească a VT) şi cu numeroasele ei variante. Nu ştim, însă, cum se manifesta această toleranţă în practică. Autorii NT dau dovadă de multă laxitate când vine vorba de citarea unor pasaje din VT în NT. De aici şi apariţia unui domeniu de cercetare în studiile biblice: Relaţia dintre VT şi NT. De aici şi dificultatea cerinţei de a potrivi citatele din VT în cărţile NT cu care se confruntă traducătorii NT. Îndrăznesc să spun că atunci când vom înceta să punem preţ pe tradiţii şi vom fi mai puţin încruntaţi cu privire la promovarea noului, NTR va ajunge ca opţiune şi în bisericile noastre. Deocamdată lideri înguşti care habar nu au despre ce vorbesc proclamă cu fermitate: „în bisericile noastre nu ar trebui să se citească dintr-o altă versiune decât Cornilescu”.

Promovarea unei noi versiuni a Bibliei are şi un aspect economic. Pe mine nu mă interesează acesta pentru că nu fac lobby contra cost vreunei intreprinderi private. Pot  constata, însă, că cine a promovat versiunea Cornilescu după 1989, deşi textul este în domeniul public, dar i-a făcut câteva modificări şi i-a pus câteva hărţi, tabele şi concordanţe, a făcut ceva bani speculând interesul religios al românilor pentru Biblie. Nu zic că munca nu trebuie remunerată în mod onest, dar dintr-o dată am făcut din tipărirea Bibliei o bună afacere. Cred că este prea mult. Versiunea NTR se vinde la preţuri mult sub costurile de producţie. Ce carte aţi cumpărat recent cu peste 1600 de pagini, cu hârtie de cea mai bună calitate, cu copertă cartonată, la preţul de 20 RON sau mai puţin?

Singura armă împotriva tradiţiei este educaţia. Ca regulă generală când vom începe să înţelegem mai bine valorile autentice nu vom mai fi induşi în eroare de kitschuri. Bunăoară cea mai elevată satisfacţie a studentului Bibliei este să o citească în original. Când guşti din această satisfacţie devii mai puţin învârtoşat cu privire la traduceri şi versiuni. Dacă poporul ar ajunge să înţeleagă cum a apărut Biblia şi ce presupune munca de traducere sunt convins că nu se va grăbi să promoveze cu atâta gratuitate o versiune, oricare ar fi ea, în defavoarea alteia. Ca unul care am avut har de la Dumnezeu în această privinţă, sunt responsabil, şi împreună cu mine şi ceilalţi care au avut un har similar, să ofer generaţiei mele o versiune adecvată, credibilă şi într-o limbă actuală. Din cauza aceasta am lucrat în colectivul NTR şi cât timp voi mai avea suflare voi mai lucra în orice colectiv de traducere a Bibliei din original.

Convingeri personale

O meditaţie la înmormântarea celui mai vârstnic frate din adunarea noastră (Am renunţat la aspectele cu caracter personal.)

Psalmul 16: Un miktam al lui David

Păzeşte-mă, Dumnezeule, căci la Tine caut adăpost!

2 Eu zic Domnului: „Tu eşti Stăpânul meu,

nu am nimic bun decât în Tine!“

3 Sfinţii care sunt în ţară,

ei sunt cei măreţi în care-mi găsesc toată plăcerea.

4 Durerile celor ce aleargă după idoli se înmulţesc;

eu, însă, nu aduc ca ei jertfe de băutură din sânge

şi nici nu pun numele idolilor lor pe buzele mele.

Psalmul începe cu invocarea lui Dumnezeu. Nevoia de protecţie, comună oricărei fiinţe umane, este împlinită de Domnul, care este văzut ca un loc de protecţie. Aceasta este prima metaforă din Psalmul 16, care fundamentează convingerea poetului în Dumnezeu. Domnul este recunoscut şi proclamat ca Stăpân peste viaţa poetului, care îndrăzneşte să afirme că, dacă este ceva bun în viaţa lui, aceea se datorează prezenţei Domnului.

Delectarea credinciosului este, aşadar, în Dumnezeu. Atenţie, însă, delectarea sa nu este numai într-un Dumnezeu pe care ochiul omului nu l-a văzut şi la care nu poate ajunge, ci şi în „sfinţii din ţară” şi „cei măreţi”. Aceste expresii vorbesc despre preoţi şi asistenţii lor. Cu alte cuvinte, David se delecta în închinare înaintea lui Dumnezeu prin intermedierea acelora care aveau această vocaţie. Putem extinde cuvântul acesta la toţi slujitorii Evangheliei şi la întreg poporul lui Dumnezeu, pentru că toţi credincioşii suntem un popor sfânt de preoţi.

Deci, omul credincios se delectează în prezenţa lui Dumnezeu şi de slujirea celor care sunt dedicaţi Domnului. Psalmistul recunoaşte şi faptul că standardul acesta de viaţă nu este general acceptat de toţi oamenii, dar şi face şi constatarea că aceia care nu I se închină lui Dumnezeu, sfârşesc în mai multe dureri. Chiar şi aşa, nu este tentat nici măcar să le pomenească numele acelor idoli, cu atât mai puţin să le slujească.

5 Doamne, Tu eşti partea mea de moştenire şi cupa mea!

Tu eşti Cel Care îmi apuci sorţul!

6 Plăcute moşii mi-au căzut la sorţi!

Într-adevăr, frumoasă moştenire mi-a fost dată!

7 Îl voi binecuvânta pe Domnul Care mă îndrumă!

Până şi noaptea îmi dă îndemnuri inima!

8 Îl pun pe Domnul neîncetat înaintea mea,

căci El este la dreapta mea ca să nu mă clatin!

9 De aceea, mi se bucură inima şi mi se înveseleşte sufletul!

Tema aceasta a delectării în Dumnezeu răzbate şi din următoarea jumătate a psalmului. Metafora folosită aici este cea a tragerii la sorţi pentru moştenire, imagine care aduce aminte de procedura prin care Israel a fost împroprietărit în Canaan prin tragere la sorţi înaintea Domnului. Psalmistul îndrăzneşte să se compare cu leviţii, cărora li s-a interzis să aibă cetăţi şi terenuri în proprietate, pe motiv că „moştenirea lor este Domnul” (Num. 18:20). Tot la fel cum proprietarii se delectează vorbind despre proprietăţile lor, inventariindu-le sau apreciindu-le, credinciosul îl are numai pe Domnul în mintea. Nici chiar noaptea, mintea lui nu este potolită, tot despre Domnul gândeşte.

Va putea zice cineva: „Aşa ceva este patologic!” Viaţa e mai mult decât religia. Este adevărat. Dar aici nu vorbim despre religie. Aici vorbim despre o relaţie personală cu Dumnezeu. Vedeţi, un astfel de om este bucuros şi vesel. Te mai miri că tu nu eşti? Pentru ce te miri că, în ciuda faptului că ai posesiuni, te macină îngrijorarea? Sunt oameni care se bucură în mod autentic de faptul că sunt bogaţi şi că îşi permit tot ce doresc. Totuşi bucuria lor va trece odată cu averile lor. Serenitatea şi bucuria celui credincios va rămâne neschimbată, pentru că Dumnezeu în care şi-a pus încrederea nu trece. Mulţumirea unui om care nu este preocupat de proprietăţi, averi şi tot felul de nimicuri cu circuite electronice sau cu motor, mai mult sau mai puţin valoroase, este continuă şi necondiţionată de lucruri materiale care astăzi sunt şi mâine dispar.

Mai mult, trupul meu va locui în siguranţă,

10 căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa Morţilor

şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.

11 Mi-ai făcut cunoscută cărarea vieţii …

În prezenţa Ta este belşug de bucurie,

la dreapta Ta sunt desfătări veşnice!

Sunt multe ocazii în viaţă care stau în puterea noastră să le planificăm, poate tot mai multe de la o generaţie la alta. Totuşi, moartea nu este una dintre acestea. Ne place să credem că putem planifica naşterea unui copil, unde să locuim, cu cine ne căsătorim, în ce condiţii şi cum se va desfăşura ceremonia, angajarea într-un loc de muncă şi schimbarea lui şi multe altele asemenea lor.

Cu toate acestea, Dumnezeu este mereu prezent în deciziile noastre, uneori împlinindu-le aşa cum ni le dorim, alteori întârziind împlinirea lor, sau stând împotriva lor. În ultimă instanţă hotărârea de a se naşte, la fel ca şi celelalte detalii care privesc noua persoană, îi aparţine lui Dumnezeu. Împrejurări mai puternice ne pot constrânge să facem ceva ce ne interesează mai puţin, sau să locuim acolo unde nu ne-am imaginat. Dumnezeu este la lucru în viaţa noastră prin standardele şi aşteptările pe care le avem cu privire la partenerul dorit. Chiar şi atunci când ai pregătit totul până la cele mai mici detalii pentru cununia ta, se poate întâmpla ceva neprevăzut. Realitatea este că suntem locuitorii mărunţi ai unei lumi mari, în care stăpân este Dumnezeu. Când spui că Domnul este Stăpânul tău ca şi psalmistul, devii mai relaxat în ce priveşte dorinţa sufocantă de a controla toate lucrurile.

Psalmul se încheie cu speranţa poetului în faptul că Dumnezeu îi va prelungi viaţa, ocrotindu-l de pericolele mortale din jurul său. Apostolul Petru ne spune, însă, că versetul 9 este împlinit în moartea şi învierea Domnului Isus (Faptele apostolilor 2:27). Tot la fel, credincioşii care şi-au pus speranţa în Isus se pot lega de această promisiune în învierea morţilor, pentru că Stăpânul căruia i-am încredinţat viaţa ne va recupera chiar şi trupul (1 Corinteni 15:42-57).

Dicţionar de imagini biblice: noutăţi de „Anul Nou”

La trecerea dintre ani doresc să anunţ finalizarea traducerii şi a editării teologice pentru voluminoasa lucrare Dictionary of Biblical Imagery (editat de Leland Ryken, James C. Wilhout, Tremper Longman III; IVP Academic, 1998), aflată în planul editorial din ACEST an al Editurii Casa Cărţii din Oradea. Editarea literară se află şi ea în plină desfăşurare (prima treime a dicţionarului este finalizată). Vă prezint aici un material despre „sărbătoare”, chiar dacă nu este încă pregătit pentru tipar. Aşadar, să sărbătorim!

Sărbătoare, sărbătorire

Sărbătorile din Biblie sunt nişte imagini ale unei *exprimări pline de bucurie, *muzică festivă şi *dans, şi *hrană abundentă. Ele nu sunt doar nişte petreceri pur şi simplu, ci sărbătorirea bunătăţii lui Dumnezeu faţă de poporul său. Sărbătorile sunt ocazii de părtăşie a oamenilor şi cu Domnul pentru a reaminti şi a sărbători lucrările minunate săvârşite de Dumnezeu. Evreii aveau câteva perioade de recoltare răspândite pe durata unui an întreg. Aceasta a dus la multe sărbători, toate acestea fiind celebrări ale credincioşiei şi grijii lui Dumnezeu şi ale fertilităţii pământului (de unde invocarea zeului fertilităţii Baal şi a altor religii canaanene).

Obiectul sărbătorilor. Începutul unor anumite relaţii din Biblie era marcat formal cu o masă festivă. De exemplu, când Isaac a încheiat tratatul de pace cu Abimelek, regele filistenilor, acesta a pregătit o masă, după care bărbaţii au încheiat un *legământ unul cu celălalt (Gen. 26:26–30). *Nunţile din vremurile biblice erau celebrate cu un ospăţ ce adesea dura câteva zile (Gen. 29:22; Jud. 14:10–17; Ioan 2:1–11). De aceea se potriveşte de minune că atunci când Dumnezeu şi-a enunţat formal relaţia cu poporul său prin *legământul dat lui Moise pe Muntele *Sinai, el a fixat sărbătorile prin care să comemoreze şi să celebreze această relaţie binecuvântată.

Şase sărbători şi un post (Yom Kippur) poruncite prin legământul mozaic erau celebrate anual pentru a comemora continua bunătate a lui Dumnezeu faţă de poporul său (Ex. 23:14–17; Lev. 23; Num. 9:1–14; Deut. 16:1–17). Primăvara Sărbătoarea *Paştelor are loc cu o zi înainte de sărbătoarea Azimilor ce ţinea şapte zile. Împreună aceste două sărbători comemorau noaptea din Egipt când *îngerul morţii a trecut peste toţi cei ce şi-au marcat locuinţele cu sângele mielului. Sărbătoarea Azimilor începe exact în ziua următoare pentru a comemora plecarea în grabă ce a urmat şi care a deschis *exodul.

Sărbătoarea Primelor roade şi sărbătoarea Săptămânilor sunt nişte sărbători ale *recoltelor, ce le readuce aminte poporului lui Dumnezeu de calitatea ţării în care El i-a dus în cele din urmă. Sărbătorile de toamnă încep cu sărbătoarea Trâmbiţelor, de asemenea numită şi Roş-Haşanah, ce marchează începutul noului an civil. Sărbătoarea Corturilor, numită şi Sukot, comemora grija lui Dumnezeu din vremea dificilei şi primejdioasei călători din Egipt către *„ţara unde curge lapte şi miere”.

După *exil, la calendarul iudeu a fost adăugată celebrarea unei alte sărbători, Purim. Aceasta comemorează salvarea poporului lui Dumnezeu de la genocidul din Persia din secolul al V-lea, demonstrând că acest legământ ce promite să îl protejeze pe poporul său s-a extins chiar în afara vechilor graniţe ale Ţării Făgăduinţei. Cartea Esterei din VT descrie istoria acestei salvări şi stabileşte celebrarea anuală a sărbătorii.

O sărbătoare de final a fost adăugată la calendarul ebraic în secolul al II-lea î.H. după ce Iuda Macabeul a recuperat *templul din Ierusalim după desacralizarea sa de către regele seleucid Antioh al IV-lea Epiphanes. Hanuka, sau sărbătoarea (re)dedicării (In 10:22) celebrează această victorie neaşteptată şi rededicarea templului Domnului.

Sărbătorile biblice celebrează credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său prin păstrarea şi protejarea lui şi aducerea lui în strânsă părtăşie cu el şi cu ei înşişi. Totuşi, Dumnezeu era de asemenea credincios promisiunii Sale de a *judeca poporul Său atunci când acesta nesocotea legământul. În acele vremuri când poporul lui Dumnezeu s-a îndepărtat de el în direcţia idolatriei, sărbătorile constituiau dureroasa aducere aminte a legământului rupt. Încă de la începutul său Regatul nordic al lui Israel era predispus la *idolatrie după ce s-au construit sanctuare ce înlocuiau Templul de la Ierusalim cu scopul de a preveni pelerinajul poporul la Ierusalim pentru a celebra sărbătorile în regatul sudic. Totuşi sărbătorile celebrate în aceste temple idolatre nu erau pe placul lui Dumnezeu. Profetul Amos a pronunţat condamnarea lui Dumnezeu împotriva lor: „Urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre şi nu pot să sufăr adunările voastre de sărbătoare” (Amos 5:21). Ca urmare a distrugerii ulterioare a Ierusalimului, autorul Lamentaţiilor exprimă pustiirea unei patrii cândva binecuvântată: „Drumurile Sionului jelesc, căci nimeni nu mai vine la sărbători” (Lam. 1:4). Când părtăşia poporului cu Dumnezeu este întreruptă datorită neascultării de Cuvântul Său, nu poate să existe sărbători pline de bucurie. Singurul remediu este un post de pocăinţă pentru păcate.

Modul de celebrare a sărbătorilor. Fiecare dintre aceste sărbători era celebrată prin abţinerea de la munca normală din timpul zilei, prin adunarea împreună în părtăşie şi prin participarea la o masă festivă cu carne, *grâu (i.e., *pâine) şi *vin ce erau oferite după un ritual lui Dumnezeu. Aceste ofrande sacrificate special reînoiau părtăşia dintre un Dumnezeu sfânt şi poporul Său păcătos, dând expresie relaţiei contractuale dintre ei. Datorită bunătăţii lui Dumnezeu, aceste zile trebuiau celebrate cu mare bucurie de către toţi cei ce trăiau în patrie, fiind incluşi bărbaţii şi femeile, băieţii şi fetele, servitorii, văduvele, orfanii şi chiar şi străinii.

Când David a făcut din Ierusalim capitala poporului lui Dumnezeu şi când fiul său Solomon a construit acolo Templul, Ierusalimul a devenit „cetatea sărbătorilor noastre” (Is. 33:20), deoarece prezenţa lui Dumnezeu se manifesta acolo într-un mod special (Deut. 12). Această plasare centrală a sărbătorilor a evidenţiat dorinţa lui Dumnezeu de a exista în poporul Său într-o adunare plină de voioşie. Bărbaţii din poporul lui Dumnezeu trebuiau să vină la Ierusalim de trei ori pe an cu ofrande pentru Domnul pentru a celebra următoarele sărbători: Azimile, Săptămânile şi Corturile (Deut. 16:16).

*Solomon a dedicat templul din Ierusalim, cât se poate de bine de sărbătoarea Corturilor, printr-un ospăţ magnific de 40 de zile, oferind zeci de mii de animale într-un sacrificiu sărbătoresc în folosul unei mari mulţimi din popor (1 Împ. 8:62–66; 2 Cr. 7:1–10). Sărbătoarea Corturilor reamintea anual poporului cum a tratat Dumnezeu cu ei în deşert într-un cort obişnuit. Acum el va sălăşui printre ei într-un templu splendid în capitala lor. Crescendo-ul festiv a lui Solomon făcea referire la felul cum într-adevăr Dumnezeu a fost cu poporul Său îndărătnic de-a lungul călătoriei din Exodul, cum l-a dus în patrie, a făcut din el o naţiune şi i-a dat un rege, şi cum el va locui într-un templu magnific. Descendenţii lui Avraam au devenit un popor suveran, aşa după cum Domnul le-a promis cu mult timp în urmă! Poporul pleca de la sărbătoare cu inimile pline de laudă pentru tot ceea ce Dumnezeu a făcut.

Noul Testament. Apostolul Ioan povesteşte că Isus s-a suit la Ierusalim pentru a celebra sărbătoarea Corturilor la Templu. În Isus, Dumnezeu s-a întrupat pentru a celebra împreună cu poporul Său. În timpul ultimei şi celei mai importante zile a sărbătorii Corturilor, Dumnezeu întrupat a stat în Templul Său chemându-I pe cei însetaţi din poporul Său să vină la el şi să *bea (In 7:37). Ce ironie a fost că vocea sa nerecunoscută a constituit o prezenţă deranjantă la festivităţi ce au fost celebrate atât de mult timp tocmai pentru a-l întâmpina!

*Cina Domnului concentrează elementele sărbătorii Azimilor în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos. Pâinea şi vinul oferite prima dată de Isus discipolilor săi de Paşte constituie semnul începutului unui nou legământ instituit prin moartea sa (Mt. 26:17–30; Mc. 14:12–26; Luca 22:1–23). Acesastă masă solemnă, dar festivă instituită de către Isus va fi repetată de către Biserica creştină adunată în memoria sa (1 Cor. 11:23–26). Semnificaţia Paştelui, cea mai mare dintre sărbătorile ebraice, este redefinită în moartea lui Isus, ce este ultimul şi fundamentalul miel de Paşte, a cărui trup şi sânge pune la dispoziţie pâinea şi vinul pentru prânzul sacramental ce îl uneşte pe Dumnezeu cu poporul Său în Cristos (1 Cor. 5:8). De aceea, sacramentul creştin al sfintei comuniuni este un prânz simbolic ce comemorează şi celebrează dragostea lui Dumnezeu pentru poporul său prin stablirea unui nou legământ cu el în Cristos ce îl salvează din păcat şi de la moarte.

Împărăţia lui Dumnezeu proclamată de Isus este descrisă în pilde ca o mare sărbătoare la care vor veni popoare din toată lumea şi din toate timpurile (Mt. 8:11; 22:1–14; Luca 14:15–24). Este o celebrare plină de bucurie a credincioşiei lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale care se extind de la primul până la ultimul moment al istoriei. Mai mult, imaginea împărăţiei lui Dumnezeu ca mare sărbătoare este descrisă ca un *ospăţ de nuntă, exprimând bucuria celei mai intime părtăşii dintre Fiul lui Dumnezeu şi *mireasa sa, credincioşii din toate timpurile (Mt. 22:1–14; Rev. 19:9).

Sărbătoarea ca un semn al binecuvântării viitoare. Când poporul lui Dumnezeu s-a întors din judecata *exilului şi a început reclădirea templului din Ierusalim, sărbătorile au fost reinstituite ca un semn că Domnul îşi continua legământul cu poporul Său purificat (Ezra 3:1–6). Cam în acelaşi timp profetul Zaharia a întrevăzut ziua în care oameni din toate naţiunile vor celebra continuu sărbătoarea Corturilor, ceea ce semnifica locuirea lui Dumnezeu împreună cu ei, ei venind împreună la Ierusalim pentru a se închina Regelui pe Pământ, Domnului Atotputernic (Zah. 14:16–19).

Imaginea sărbătorii biblice constituie un portret al celebrării pline de bucurie a dragostei lui Dumnezeu pentru poporul Său, aşa cum s-a împlinit plenar în moartea şi învierea lui Isus Cristos. Pe Muntele *Sion din Ierusalim, locul central al tuturor sărbătorilor biblice, Domnul Cel Atotputernic a pregătit aşa cum Isaia a prezis:

un ospăţ cu cărnuri grase,

un ospăţ cu vinuri bune –

cărnuri pline de măduvă

şi vinuri din cele mai bune.

Pe muntele acesta El va nimici

vălul care acoperă toate popoarele,

învelitoarea aruncată peste toate neamurile.

El va înghiţi moartea pentru totdeauna.

Stăpânul Domn va şterge lacrimile de pe toate feţele

şi va îndepărta ocara poporului Său pretutindeni pe pământ,

căci Domnul a vorbit. (Is. 25:6–8)

Imaginea sărbătorii biblice arată încă spre viitor, când Domnul Dumnezeu va învia poporul său din toate timpurile pentru a trăi împreună cu el într-o bucurie eternă. Fiecare sărbătoare celebrată pentru Domnul nu este altceva decât o degustare a acelei zile pline de glorie.

A New Thematic Approach on the Old Testament Theology

Routledge, Robin, Old Testament Theology: A Thematic Approach (Downers Grove, IL: IVP Academic, 2008), pp. 384. $32.00. ISBN 13: 978-0-8382-896-8.

In his ten chapters long book, Routledge tackles the OT from the perspective of its most significant theological theme, namely God, and gives full attention to God’s dealings with other gods, his creation, his people, future, and the nations. As expected in a thematic approach there is little OT material to be left unclassified.

Although Routledge refrains himself from giving credit to a single theme to circumvolve all OT themes, one theme stands out as in the case of Theodore C. Vriezen’s Outline of Old Testament Theology: God’s communion with his people. As a matter of fact, one third of the book (pp. 159-260) deals with this topic by approaching traditional theological topics such as covenant, worship, instruction, kingship, and ethics.

In the first chapter, Routledge surveys a plethora of methodologies starting from John Cassian in Antiquity to Brueggeman and Goldingay in postmodernity, and defines his method following Grant Osborne’s four stages interpretative process counting exegesis, biblical theology, dogmatics, and homiletics. He argues in favour of a balance between the historical critical method and the canonical method.

Discussing the core of OT theology, the doctrine about God, Routledge precedes his talk on God’a nature and being with a material on divine names and monotheism, taking the time to interact with theories on the raise of monotheism. The nature of God is noticed t be personal and spiritual, whereas holiness, righteousness, faithfulness, and wrath are said to describe God’s very being. A section on the Spirit of God and angels concludes this chapter.

In chapter three on God and creation, the story of creation is told in comparison with ANE variants. It is a theological interpretation of reality and bespeaks of God’s transcendence, immanence, authority, and redemption. The creation of humankind in the image of God implies that human beings share spiritual characteristics with God, with whom they enjoy a relationship and from whom they receive authority over the world. The Fall means the disobedience of the first couple generalised. Human personality, described by four Hebrew terms – nephesh, ruah, leb, and bashar – is seen as a whole: not as a bipartite or even less as a tripartite entity.

The relationship between God and His people is determined in terms of election and covenant (chapter 4). Undisturbed attention is given to the Abrahamic and Sinaitic covenant. The covenant with Noah is mentioned in passing and the covenant with David is treated latter in chapter 7. Although election is based entirely on grace, the beneficiaries of the covenants are expected to respond in obedience: build an Ark, get circumcised, fulfil de requirement of the Law, respectively.

Worship and sacrifice (chapter 5) implies discussions on the place of worship, clergy, religious festivals, sacrifices, prayer, music, and singing. Pleased to see a balanced, though brief, view on prayer in relation to God’s sovereignity. Receiving instruction (chapter 6) is meant to cover the prophetic and wisdom literature, but it is not clear how does prophetic ministry fit with wisdom, since the former has a revelatory character and the latter is rather a human construct on the divine presence in the world.

Chapter seven deals with Kingship in Israel. The ruler is meant to represent God in Israel, in administering justice, but also leads the people in worshiping the Lord. As well as the Israelite king is the best representation of a ruler king David epitomizes the kingship in Israel. The last chapter on the section on God and His people (chapter 8) treats the issue of ethics. Routledge adopts Wright’s theory of ethics as a reflection of the triangular relationship of God with community and land. Ethics are viciated by some misunderstandings due to anthropomorphisms, delay of God’s judgment, God’s hiddeness and inscrutability.

The longest chapter is the ninth on God and the future. Hope is that which shapes the future. An unrepentant Israel is not to stand on the mere unconditional promise given to David, but it will be rebuilt on the basis of a renewed covenant, wherein access to God is not mediated any longer but direct. The future is envisaged by means of three key concepts: Lord’s Day, God’s battle with the chaos, and Zion. Other discussions on the Messiah, Sheol, death, and ressurection are also included here.

The last chapter concluded the book by recalling an early theme, that of God’s dealings with the Gentiles, and the subjacent one, that of the OT relevance for Christianity. Since the Gentiles were part of God’s dealings with Israel right from the outset of history it is natural that the OT is rightly considered the heritage of Christianity as well.

Revelation is not a forgotten topic but it is rather spread thin alongside various theological themes. It would have deserved a better place, at least in an evangelical theological frame, where it has the place of honour.

Judging from its structure and content, this book seems to have been written having William Dyrness’ Themes in Old Testament Theology as a springboard, reacting to John Goldingay’s two volumes Old Testament Theology, and paying a great deal of homage to Walther Eichrodt (whose name is Americanized into Walter). Unexpectedly for an evangelical work as this, the theme of revelation is not given a place of honour, but is mentioned only in passing.

New commentary on Judges

Martin, Lee Roy, The Unheard Voice of God: A Pentecostal Hearing of the Book of Judges (Journal of Pentecostal Theology Supplement Series, 32; Dorset, UK: Deo Publishing, 2008), pp. xiv + 287. ISBN 13: 978-1-90567-907-2.

After introducing the reader to the issue of Pentecostal reading (‘hearing’) of the book of Judges and the critical studies on Judges, starting with chapter five Martin deals with the core of his thesis: the three speeches of God (2:1-5; 6:7-10; 10:11-16). Various appendices, indeces and bibliograpy are added at the very end.

The Pentecostal hearing is based on a God-centered worldview that influences the reading of the book with a focus on God. The hermeneutics preferred is not a rationalistic pursuit of truth, but a charismatic encounter with God in the middle of a covenant community that offers „balance, accountability, and uncontrolled subjectivism” (p. 72). The reason for such a preference owes much to orality, considered the common element between the OT society and the Pentecostal church in a postmodern society.

Surprinsingly, Martin does not mention the Holy Spirit as a theme in Judges (cf. p. 91-95), although it would fit the second mecanism specified for identifying themes: „the repetition of words, phrases, and topics” (p. 95). The term appears over 370 times in the OT. With its ten times in the book, and about 3% presence in the OT, the term appears once each almost 60 verses, an average comparable to that in Psalms.

The message of the first divine speech (2:1-5) is that God remains loyal to his covenant toward Israel even though there are plenty of reasons to dispose of it. Iterated at the outset of the book, the first speech anounces the progress of the plot during the forthcoming period of time, by allowing Canaanites to interfere with Israelites business in Canaan. Disciplining is thus part of the covenant God ped down with Israel.

The second divine speech (6:7-10) is mediated through a very intrusive prophet. By it God is rebuking Israel for turning to other gods. Exclusive reverence to God would have been the proper response Israel was expected in return for God’s salvation and care. This speech intensifies the plot in Judges, as a whole.

The third and final speech (10:11-16) is said to betray a conflict within God’s inner being, that is between his righteousness and his compassion. It consists of God’s refusal to help Israel any longer. This is an unmediated dialogue with Israel, the longest among the three, provoking apparently the most commendable reaction of Israel to the critique.

It is noticed that all three speeches build on the Exodus tradition. They have the role of signaling to the reader the development of the plot, the last of which being a genuine turning point. From Martin’s perspective the final two stories of wow (ch. 17-21) stand as the book’s epilogue. The intricacies of telling the stories of the judges show a constant depletion from the primary model with a God who is increasingly more reluctant to intervene on behalf of Israel, only to disappear entirely during the epilogue.

Martin’s study, literary in nature, advances suggestions on the meaning of divine speech in the plot, but promotes it only at the theological level. A linguistic thorough frame, such as the one offered by discourse analysis would have grounded more firmly the discourse, though. Even so, Martin managed to offer the public the first Pentecostal critical commentary on Judges.

Studiu nou despre profeţii Israelului antic

Cu această recenzie încep publicarea unei serii de recenzii pe lucrări de specialitate în VT apărute în cursul acestui an în spaţiul anglo-saxon. Recenziile sunt pregătite pentru a fi tipărite în jurnalul de publicaţii al SOTS, al cărei membru sunt. Aici vă ofer o versiune mai lungă, pentru că versiunea finală a recenziilor nu va putea să depăşească 250 de cuvinte. Nădăjduiesc ca recenziile acestea să se dovedească folositoare într-o măsură oricât de mică.

Meier, Samuel A., Themes and Transformations in Old Testament Prophecy (Downers Grove, IL: IVP Academic, 2009), pp. 240, $23.00, ISBN: 978-0-8308-1768-9.

In this book Meier launches himself in a „quest for the continuity of prominent prophetic themes” (p. 13). He prefers to use the term literary prophets when referring to Latter prophets including Daniel. Such an option is rather awkward from a writer with a high estimation of the Hebrew Bible such as Meier. The main thesis of this work is that preexilic prophets differ from their postexilic counterparts in many ways. In this last category the books of Haggai, Zechariah, Malachi and Daniel are included, whereas the books of Jeremiah and Ezekiel are at the transition point.

Meier identifies fifteen characteristics of Hebrew prophecy, investigation of which detail the distinction between preexilic and postexilic prophecy. The first five of them relate to the means revelation is mediated to the prophet. Before the exile the prophets appear (1) to have had the right to participate in the council of God and gain first hand insight in the dealings of God with humanity. (2) Therein lays the perception that early prophets were not sure how the future unfolds.  From this reality derives (3) the visual nature of their experiences of God, (4) the reciprocal nature of their communication (5) without the mediation of the angels.

Other three characteristics refer to the literary product itself. Preexilic prophecy displays a lack of interest in (6) using markers for divine speech, (7) mentioning the proceedings of preserving the writing, (8) reference to chronology. The last three items capture the prophetic social involvement. Before the exile (9) writing prophets are not pictured either in miraculous events, (10) or in annointing kings, (11) or even less so in supporting the militaristic endeavours of the Hebrew kings.

Nonetheless, Meier is fair in noticing that authentic prophets in the Hebrew kingdoms shared four characteristics: (1) since prophets held a vocational office, they were cared for through public donations, (2) if not requested by the public, prophets tended to bring bad news, only to expose themselves to (3) public discontent and official dismay, (4) but their oracles came to fulfilment.

Overall, I found Meier’s argument convincing. Something indeed happened during the Babilonian-Persian exile, more precise during the sixth century B.C., to fuel a change into the Jewish prophecy. Unfortunately, the changed triggered by the exilic experience aliented later Hebrew prophecy from its main stream only to reach a final halt after the ministries of Haggai, Zechariah and Malachi. Nevertheless, this reality begs the important question that is not here answered: what happened during the exile to alter so much the manifestation of Jewish prophecy?