David Pawson la Bucureşti

David Pawson este în România. O autobibliobiografie a fost expusă în prima zi a conferinţei de la Bucureşti (luni după-amiaza). Destul de dramatică şi emoţionantă. Pastorul Pawson este evident unul dintre învăţătorii contemporani Bibliei care au vocaţie, nu numai educaţie.

Prima zi de sesiuni plenare (marţi dimineaţa) au fost dedicate subiectului mântuirii din perspectiva căutării unui răspuns la întrebarea: „Se poate pierde mântuirea?” Argumentul a fost condus pe linia clarificărilor preliminare: (1) Ce este mântuirea, (2) De la ce suntem mântuiţi? (3) Cine lucrează mântuirea? Opinia îmbrăţişată de Pawson este una arminiană, considerată una de echilibru între extremele calvinistă şi pelagiană. Calviniştii au fost transparent acuzaţi că sunt mai calvini decât Calvin însuşi, că exagerează cu rolul pe care Dumnezeu îl are pe tot parcursul procesului mântuirii. Cele cinci principii ale calvinismului, aşa cum au fost sistematizate la Dort sub acronimul TULIP (valabil în limba engleză), au fost şi ele caricatural prezentate: (T – Total depravity) Depravarea totală, (U-Unconditional election) Alegerea necondiţionată, (L-Limited atonement) Ispăşirea limitată, (I-Irrezistible grace), Harul irezistibil, (P-Perserverence of the saints) Perseverenţa sfinţilor.

Să vedem care este opinia lui Pawson despre mântuire. Pe bună dreptate mântuirea este o realitate complexă, realizată gradual, nu instantaneu, pe parcursul vieţii credinciosului, nu cândva în trecutul vieţii sale de credinţă, ale cărei faţete sunt surprinse de diverse imagini. Întâi vine justificarea, sau îndreptăţirea, o chestiune mai degrabă juridică prin care omul este pus în drepturi de către Dumnezeu pe baza credinţei sale (o achiziţie proprie a omului) şi este eliberat de vina păcatelor sale. Apoi urmează sfinţirea, din nou responsabilitatea într-o măsură considerabilă a omului, care presupune eliberarea de puterea păcatului. Totul se încheie cu proslăvirea, sau glorificarea, care va însemna pentru noi eliberarea de prezenţa păcatului.

Dintre toate acestea, evident, ultima etapă a mântuirii – glorificarea – aparţine în întregime lui Dumnezeu, care va recunoaşte meritele credinciosului şi îl va primi în slava Sa. Totuşi, care sunt cu adevărat meritele omului în procesul mântuirii? Imaginea pe care o creionează apostolul Pavel omului lipsit de Dumnezeu este una destul de gravă: omul este ca şi mort (Efeseni 2:1, 5), prin urmare ajutorul mântuirii trebuie să îi vină din afară. În ce constă revigorarea lui pentru o reacţie pozitivă faţă de Evanghelia auzită? Doar harul lui Dumnezeu care trezeşte din morţi, luminează, deschide urechi, termeni care definesc lucrarea lui Mesia. Numai un om care a avut parte de o asemenea experienţă poate începe pe calea moralităţii şi a sfinţirii (a se vedea discursul paulin despre sfinţire în Efeseni 5 orientat în jurul citatului: „Trezeşte-te, tu care dormi, învie din morţi, iar Cristos te va lumina” probabil un imn creştin). Şi apoi când vine vorba de sfinţire, este imposibil ca vreun om, oricât de bine motivat şi intenţionat ar fi el / ea, să reuşească de unul singur marea realizare a desăvărşirii caracterului său. Pavel era deznădăjduit de realitatea eşecului perpetuu. Caracterul se realizează doar prin Duhul Sfânt şi prin conlucrarea perfectă cu Acesta. Prin urmare, calviniştii nu au fost greşiţi când au afirmat că Dumnezeul ca Suveran este Cel care oferă garanţia mântuirii noastre (ca proces complet) nu omul. Cu toate acestea, Dumnezeu este dispus să aprecieze intenţia şi dorinţa omului de a se lăsa prelucrat de Duhul Său în asemănarea chipului lui Cristos până la desăvârşire, în ciuda faptului că, în comparaţie cu contribuţia lui Dumnezeu, omul a făcut atât de puţin. Din nou, această situaţia ne orientează înspre bunătatea lui Dumnezeu pe care o arată înspre aleşii Săi.

Sunt ferm convins că mântuirea este o lucrare teandrică, adică divino-umană, însă contribuţia celor două părţi nu este nici pe departe egală, sau la fel de eficientă. Lipsit de iniţiativa divină şi de ajutorul zilnic al lui Dumnezeu, omul este disperat de neajutorat. Dacă vreo etapă din procesul mântuirii ar fi putut fi realizată doar prin aportul omului, Dumnezeu nu ar fi trebuit să intervină. Un Dumnezeu care ştie orientarea umană inexorabilă înspre lut şi păcat şi nu intervine este un Dumnezeu crud. El intervine doar în cazul unora, pe care îi alege El motivat de dragoste, nu de preştiinţă, de pretenţiile sau realizările umane, ca să se vadă harul Său. El nu are obligaţia faţă de nimeni să împartă cu el / ea cerul Său. Pur şi simplu aşa alege El pe unii. Pentru clarificarea acestei minunate taine avem epistola către Romani. Faptul că teologii calvinişti au subliniat doctrina mântuirii aşa cum se vedea ea din perspectiva lui Dumnezeu într-o epocă în care realizările religioase ale omului trecuseră sub tăcere Suveranitatea lui Dumnezeu nu îi face deloc vinovaţi. Din contră, ei au reuşit să-mi aducă aminte cât de mare este harul lui Dumnezeu faţă de mine şi, în consecinţă, cât de mare este responsabilitatea mea pentru mântuirea mea şi a celor din jurul meu.

Din aceasta perspectivă privind acum lucrurile, ceea ce spune Pavel în Romani 8 este adevărul curat: dacă Dumnezeu este la lucru în viaţa unei persoane şi omul acela este preocupat să Îl lase a genera caracterul cel nou, deznodământul nu poate fi decât unul singur – moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu, desăvârşirea mântuirii. Aşadar contează cum defineşti mântuirea şi cum înţelegi contribuţia omului în acest proces. Umanistul vede un rol mai pregnant al omului în acest proces, de unde derivă şi posibilitatea pierderii mântuirii. Apostolii nu au găsit realitatea înstrăinării unor creştini de Biserică ca fiind uşor de explicat. De aceea Ioan concluzionează că astfel de oameni nu au fost dintre ai noştri (1 Ioan 2:19). Spre deosebire de aceştia, cei care au rămas, au reuşit această realizare prin Duhul Sfânt (2:20). Dumnezeu vede contribuţia Sa mai importantă decât a omului. De fapt singurul rol al omului este acela de a se împotrivi firii sale (aici sunt pe aceeaşi linie cu Pawson) şi de a se lăsa la îndemâna lui Dumnezeu pentru a genera o viaţă nouă şi un caracter cristic în el, ca garanţie a moştenirii mântuirii finale. Aşa privind lucrurile, mântuirea nu se poate pierde şi calviniştii aveau dreptate. Dacă a reuşit ceva pastorul Pawson cu prilejul acestei zile, atunci a fost faptul de a mă motiva să iau penelul şi să scriu … nu un articol, ci o carte.

Stilul lui Pawson este unul narativ, mai puţin teologic, presărat cu ilustraţii din experienţa personală şi cu frecvente acuze la creştinismul britanic care s-ar fi îndepărtat de creştinismul biblic autentic. Se remarcă refuzul său de a da referinţe citatelor biblice la care apelează. Oricât de greşite sunt uneori împărţirile pe capitole şi versete în canonul iudeo-creştin, aceasta este o moştenire pe care nu o putem nega decât în defavoarea noastră. Referinţa numerică se practică şi în cazul altor lucrări de specialitate şi din afara literaturii biblice. Chiar şi faptul că trimiterile la versete şi capitole a alimentat practica greşită a citării unui text în afara contextului, sau, mai rău, a interpretării unui text în afara contextului nu justifică ignorarea referinţelor. Ar fi ca şi cum am arunca apa de la baie împreună cu copilul îmbăiat acolo. Acuza că tot creştinismul britanic este înstrăinat de Dumnezeu, cu excepţia enclavelor care stau sub influenţa lui David Pawson, sună ca şi acuza profetului Ilie care se credea rămăşiţa a tot ceea ce însemna iahvism autentic în Israelul antic. Dar Dumnezeu avea o cu totul altă părere.

De unde vine înţelepciunea?

Cazul patriarhului Iov

Iov era proprietarul de animale putred de bogat cu o avere de 11,500 de capete, adică de trei ori mai multe decât Nabal din Maon. Iov era părintele grijuliu şi tatăl împlinit al unei familii numeroase (şapte fii şi trei fiice). Iov era omul respectat în societate (vezi Iov 29) şi  credinciosul cu care Însuşi Dumnezeu se lăuda înaintea Cerului. Cu toate acestea, Iov a ajuns omul deposedat de toate averile, lipsit de copii, de sănătate şi de demnitatea de om pe neaşteptate.

Iov este cel mai neaşteptat candidad pentru intervenţia lui Dumnezeu. Un patriarh ca Iov atinge talia lui Avraam, părintele credincioşilor. Cu toate acestea, Dumnezeu permite Satanei să se atingă de integritatea gospodăriei, familiei şi sănătăţii sale. Probabil că cei mai mulţi dintre noi nu ne calificăm pentru un asemenea exerciţiu de proslăvire a lui Dumnezeu. Noi avem promisiunea că „Dumnezeu nu va permite sa fim ispititi peste puterea noastra, ci odata cu ispita a pregatit si mijlocul de a o putea rabda” (1 Cor. 10:13). Cornilescu traduce aici “mijlocul să ieşiţi din ea”. Oricum, mijlocul de ieşire este prin răbdarea suferinţei.

Reacţiişe la suferinţa credinciosului sunt variate: Dumnezeu apreciază răbdarea suferindului, Satana continuă să-l acuze pe suferind,  prietenii lui Iov sunt uluiţi de sfufeinţa prin care trece, Iov îşi blestemă viaţa, prietenii lui Iov revin cu sfaturi de îndreptare a situaţiei, iar Iov revine prin asumarea suferinţei.

De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa? Raspunsuri alternative.

Din perspectiva lui Dumnezeu, suferinţa poate fi un exerciţiu demonstrativ al credincioşiei unui om. Iov a rămas neclintit în teoria sa cu privire la nedreptatea suferinţei sale. Tot la fel de fermi au fost şi prietenii lui Iov care considerau că suferinţa este justificată de păcatul personal.

Omul, cu atât mai mult credincioşii, este un spectacol atât pentru lumea văzută cât şi pentru cea nevazută. Pavel vorbeşte despre performanţa apostolilor ca despre activitatea depusă de gladiatori în arenă (1 Corinteni 4:9). Imaginea, specializată la atleţi, este extinsă ulterior la toţi creştinii în Epistola catre evrei (12:1). Cu limitările sale, omul nu poate pricepe toate lucrurile care se petrec în lume. „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului” spunea Moise în Deuteronom 29:29, aşa cum „cele descoperite sunt ale noastre, ca să păzim cuvintele Legii acesteia”. Cu alte cuvinte, datoria omului este să respecte standardul lui Dumnezeu şi să lase consecinţele în grija lui Dumnezeu.

Ce autorizeaza o interpretare a fi corectă?

Am fi tentaţi să spunem că mulţimea susţinătorilor ar autoriza o anumită interpretare asupra suferinţei credinciosului.Cei trei prieteni mai vârstnici ai lui Iov au luat cuvântul înainte ca mai tânărul lor tovarăş să îndrăznească a deschide gura. Toţi au adus la unison, aceeaşi teorie că Dumnezeu îl pedepseşte numai pe vinovat cu o asemenea suferinţă. O prostie sau o minciună nu devine adevăr dacă este susţinută de mulţi oameni. Este adevărat că Scriptura vorbeşte despre obligaţia de a avea 2-3 martori pentru a dovedi vinovaţia cuiva, dar această obligaţie priveşte faptele unui om nu interpretarea asupra faptelor sale.

Repetarea argumentului ar putea să fie o soluţia mai incitantă. Prietenii lui Iov au luat cuvântul de cate trei ori, la rând, mai puţin Elihu, care a venit ultimul cu un monolog mai amplu. Iov a auzit de cel puţin zece ori la rand acelaşi argument: din moment ce Dumnezeu te-a năpăstuit în halul acesta trebuie să fi greşit cumva. Pocăieşte-te şi ţi se va schimba situaţia.

Intoxicarea din presa românească este o strategie folosită de jurnaliştii care nu cunosc deontologie, dezinformează masele şi care dovedesc că şi-au făcut şcoala cu politruci iar unii chiar au servit patria ca securişti şi informatori. Nu contează de câte ori ţi se spune un lucru, daca este greşit tot greşit ramane. Aceasta este tehnica diavolului de a intoxica cu gânduri rele despre tine şi despre alţii. Până la urma tot mincinos rămâne, iar toţi cei care cred în el sunt mincinoşi împreună cu el.

Autoritatea sustinatorului: experienţa spirituală, experienţa de viaţă sau însăşi revelaţia pot fi invocate pentru autorizarea unei interpretări. Prietenii lui Iov au făcut apel la autoritate superioară pentru a-l deturna pe Iov din convingerile sale de nevinovăţie susţinute cu atâta eroism. Elifaz din Teman invoca experienţa sa spirituală (Iov 4:12-16). Bildad din Şuah invocă experienţa de viaţă (Iov 8:8). Elifaz din Teman va recurge şi el la aceasta strategie, dupa ce a constatat că prima nu a avut succes.

Ţofar din Naamat şi Elihu au invocat înţelepciunea lui Dumnezeu (Iov 11:5-6; 20:29; 32:8-10) care le-ar fi parvenit în ciuda faptului că nu erau calificaţi prin vârstă să aibă înţelepciunea perilor albi. Deşi este adevărată teza că Duhul lui Dumnezeu poate înţelepţi chiar şi pe tineri, nu este la fel de adevărat că înţelepciunea care vine de sus îi umileşte sau desconsideră pe ceilalţi (Iacov 3:13-18).

Suntem chemaţi să slujim unii altora, nu să ne judecăm unii pe alţii. Nu cunoaştem toate informaţiile necesare pentru o judecată corectă (1 Corinteni 4:4-5). Ne înstrăinează unii de alţii. Împăcarea este posibilă până la judecată (Matei 5:25-26). Judecata o data săvârşită ne desparte. Exista riscul ca să ne întâlnim din nou cu măsura folosită pentru alţii, pentru că Dumnezeu o va folosi şi asupra noastră (Matei 7:1-5). Dacă vrei ca Judecătorul să fie milostiv cu tine, trebuie să te arăţ şi tu milostiv cu cei care îţi greşesc. În fond şi la urma-urmei, Dumnezeu ne-a chemat să fim martori şi mijlocitori ai vindecării altora şi nu interpreţi ai suferinţei lor.

Dicţionar de imagini biblice – imagini din Geneza

(În imagine Marşul lui Avraam, pictură de József Molnár, sec. XIX; Galeria Naţională Ungară, Budapesta.)

Pentru studenţii care au încep exegeza ciclului narativ „Avraam” le pun la dispoziţie articolul referitor la Cartea Geneza din Dicţionarul de imagini biblice, aflat în proces de editare la Editura Casa cărţii din Oradea.

Titlul cărţii ne spune despre conţinutul ei. Geneza este „cartea începuturilor” – sursa validă a informaţiilor despre cum a început universul, istoria umană şi istoria mântuirii. Cea mai mare parte a conţinutului cărţii originează din această orientare – genealogiile, preocuparea cu „generaţiile” diferitelor familii, ca şi etiologiile ocazionale (istorisirile despre cum şi-au primit numele diferiţi oameni sau diferite locuri). Geneza este prin excelenţă istoria *primelor lucruri – primul cuplu, primul *fiu, prima *grădină, primul *păcat, primul *curcubeu, primul fratricid, prima comunitate multilingvă ş.a.m.d.

Schema generală a cărţii constă din două diviziuni: 11 capitole sunt dedicate istoriei primară (originea lumii) şi 29 de capitole istoriei patriarhale (originile poporului Israel). Deşi probabil, pentru cititorii moderni, întreaga carte are o aură de literatură antică, istoria primară este foarte îndepărtată de istoria obişnuită, mult mai elementară, mai puţin specifică decât istoria patriarhilor. Istoria primordială este preocupată de tipologiile universale ale Creaţiei, Căderii, păcatului, judecăţii şi restaurării; istoria patriarhilor, însă, se focalizează asupra istoriei unor familii specifice.

Unele dintre tiparele unificatoare ale cărţii sunt de natură tematică. Suveranitatea lui Dumnezeu străbate cartea de la început la sfârşit. Dumnezeu este o divinitate transcendentă în istoria creaţiei, judecătorul suveran în istorisirile *Căderii şi *potopului, figura autorităţii în istoriile patriarhilor, începând cu chemarea pe care El o adresează lui Avraam. O altă temă unificatoare o reprezintă conflictul dintre răzvrătirea umană şi bunătatea divină. În mod repetat, Dumnezeu alege material uman nepromiţător cu care să lucreze. Un punct de tensiune tangenţial este cel dintre *judecata şi *mila divină.

Relaţia divino-umană este o preocupare a cărţii Geneza. Motivul dominant folosit pentru a ilustra această relaţie este cel al *legământului – o înţelegere (uneori saturată cu imagini despre contract) pe care Dumnezeu o face fie cu rasa umană, fie cu anumiţi indivizi. De fapt, în Geneza există o serie de legăminte: un legământ al faptelor, cu *Adam, un legământ al harului cu Noe, şi unul al credinţei, cu *Avraam şi patriarhii următori. Motivul legământului este însoţit de imaginile secundare ale promisiunii, împlinirii, obligaţiei (cerinţele *ascultării), *răsplătirii şi pedepsei (pentru neascultare; vezi Crimă şi pedeapsă).

Geneza manifestă în acelaşi timp şi unitate narativă. Un aspect al ei constă în distribuţia personajelor. Dumnezeu este protagonistul istorisirii pe ansamblu – cel care creează universul, stabileşte termenii existenţei acestuia şi supraveghează derularea venirii lui în existenţă – ca susţinător, ghid şi judecător. Dar personajele umane sunt la fel de importante, iar dintr-o perspectivă umană, Geneza este o colecţie de istorisiri *eroice. În ciuda bunăstării personajelor secundare sau cu importanţă minoră, schiţa principală a cărţii este istoria unui grup restrâns de personaje puternice, complet dezvoltate: *Adam şi *Eva, *Cain şi *Abel, Noe, *Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, *Iacov şi *Iosif. Istoriile acestora sunt în principale unele domestice – povestiri ce au de-a face cu familii mai mult decât cu popoare.

Geneza este o carte a arhetipurilor. Actul original al *creaţiei este un arhetip pentru noile începuturi, însoţit de imaginile tipice ale fertilităţii şi abundenţei. *Grădina Edenului (Gen. 2) este paradisul pământesc arhetipal, un loc al fericirii idilice, purtării de grijă şi a inocenţei umane. Istoria Căderii (Gen. 3) este construită în jurul arhetipurilor *ispitirii, *crimei şi pedepsei, *decăderii din inocenţă şi al *iniţierii. Istoria *Potopului (Gen. 6–9) este o poveste a crimei şi pedepsei, a distrugerii cataclismice a lumii şi a *mântuirii. Istorisirile mai târzii revin la acest repertoriu iniţial de motive arhetipale de intrigi.

Pe lângă acestea, istoria patriarhilor este dominată de motivul *misiunii, cu un accent pe *călătorie (cartea Geneza este o antologie de istorisiri de *călătorie, începând cu voiajul lui Noe pe mare). Viaţa lui Avraam este primul capitol al unui poem despre căutare, din momentul în care Dumnezeu îl cheamă să îşi părăsească *patria şi să călătorească spre ţara pe care i-o va arăta Dumnezeu. Alături de această căutare după o ţară este căutarea după obţinerea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu privind un fiu şi descendenţi. Patriarhii ulteriori continuă aceste două căutări, aşezate de acum într-un cadru al legământului, astfel că patriarhii se găsesc atât într-o căutare după o ţară şi pentru a perpetua o linie de descendenţi, cât şi într-o continuă străduinţă de a-i fi pe plac lui Dumnezeu.

Cartea este bogată şi în tipologii de personaje, întrucât găsim în ea o veritabilă galerie de personaje universale: *eroi şi eroine, copii vinovaţi, *taţi şi *mame, *soţi şi *soţii, *răufăcători, *înşelători, *nomazi, *fraţi rivali, perverşi sexuali, *regi străini (figuri ale autorităţii), *mirese şi conducători de triburi. Abundă şi arhetipurile vocaţionale: ciobani (sau simpli crescători de animale), agricultori, *constructori, gospodine, *vânători, *slujitori, administratori, brutari, conducători şi curteni (incluzând interpreţii de vise).

Un grup de imagini proeminent îl reprezintă *familia. Încă din istoria primară, dar într-o manieră mult mai accentuată în istoria patriarhilor, ne mişcăm într-o lume a relaţiilor de familie. Datorită motivului legământului, Geneza este străbătută de un puternic sentiment al destinului familiei, cu întregul trib, generaţie după generaţie, preocupat de producerea descendenţilor care vor deveni o naţiune. Genealogiile Genezei sunt ele însele o imagine importantă pe parcursul cărţii. *Pântecul fertil (ridicarea unei *seminţe) este o imagine pozitivă importantă; *sterilitatea este un blestem uman în raport cu care în special femeile sunt dispuse să facă orice pentru a-l evita. În ton cu accentul domestic al cărţii, imaginea *cortului este scena predominantă a acţiunii. Familiile Genezei sunt departe de a fi idealizate; de fapt imaginea care predomină este aceea a familiei disfuncţionale. Citim despre disfuncţia ultimă într-o familie – fratricidul – ca şi despre alte disfuncţionalităţi – ură, gelozie, înşelarea membrilor familiei. Totuşi imaginea nu este în totalitate negativă: reconcilierea fraţilor şi reunificarea familiei apar proeminent în două dintre istoriile familiilor cărţii.

Lumea Genezei este una predominant pastorală în sensul larg al unei lumi a naturii, a *cultivării pământului şi a *creşterii animalelor. Doar câteva episoade sunt poziţionate într-un oraş sau la vreo curte regală (dar şi aici se arată că oamenii sunt foate preocupaţi cu probleme agrare). Pentru cea mai mare parte a cărţii, acţiunea se desfăşoară într-o lume rurală sau de deşert. Visurile conţin în principal imagini naturale. Foarte rar ni se permite să pierdem din vedere importanţa oilor, a caprelor şi a cămilelor. Nevoia de apă este un motiv important, este chiar aproape sinonim cu viaţa şi prosperitatea, la fel cum absenţa apei este o garanţie a lipsurilor şi chiar a morţii. Imaginea înrudită a fântânii răsare, atât ca sursă a apei ce susţine viaţa oamenilor şi a turmelor cât şi ca şi centru al comunităţii.

În ce priveşte ciclul vieţii avem un alt grup de imagini. Istorisirile *naşterilor sunt o subcategorie proeminentă în Geneza. În carte există şi scene memorabile ale *morţii şi *îngropării. Continuitatea *generaţiilor este importantă, şi de aici binecuvântarea tatălui dată fiilor săi pe patul morţii este un ritual cu semnificaţie majoră. Imaginea *dreptului de întâi născut presupune o importanţă mai mult decât obişnuită într-o istorie în care încadrarea într-un legământ şi binecuvântările acestuia însoţesc acest drept.

Un mănunchi final de imagini se referă la închinarea adusă lui Dumnezeu. Construirea de *altare este un semn important al unui închinător al adevăratului Dumnezeu. Imaginea jertfei este mai puţin proeminentă ca în istoria mai târzie a evreilor, dar este prezentă încă din naraţiunea lui Cain şi Abel şi a jertfelor lor (Gen. 4:1–7). *Circumcizia este semnul legământului. *Visurile conţin uneori un mesaj sacru de la Dumnezeu, iar atribuirea de *nume copiilor şi locurilor denotă probleme spirituale mai largi. Mai evidente decât toate sunt dialogurile divino-umane ce apar în carte, iar acestea sunt atât de directe încât ni se spune prea puţin despre oameni care se roagă lui Dumnezeu, ci aproape numai despre Dumnezeu care iniţiază conversaţii cu muritorii.

O calitate a cărţii Geneza ce se încadrează în categoria imaginilor este realismul pătrunzător. Două aspecte ale acestuia sunt în special demne de remarcat. Primul este evident în selecţia materialului: scriitorii includ comportamente imperfecte împreună cu calităţi pozitive ale personajului. Aproape că e mai multă umbră decât lumină în aceste istorisiri eroice deoarece autorii îşi descriu eroii cu bune şi rele. Un al doilea aspect este ridicarea locurilor obişnuite la nivel de importanţă majoră. Geneza nu este în primul rând o carte de istorie internaţională ci una a istoriei de familie. Exceptând evenimentele epocale ale istoriei primare, marea majoritate a evenimentelor consemnate în Geneza n-ar fi incluse în rubricile unui ziar contemporan, ci ar circula în cadrul unei familii.

Unde-i lege, nu-i tocmeală!

Aşa spune un proverb românesc, subliniind valoarea legii pentru societatea umană. Din păcate la noi în Balcani, cu spiritul nostru comunitar de a face şi desface toate, nici nu ştiu cum se face că şi-a găsit loc un asemenea proverb în înţelepciunea populară românească. Dacă poliţistul reprezintă braţul legii, toţi ştim, poate chiar din experienţă personală, cât de „înţelegători” pot fi poliţiştii. Doar sunt şi ei oameni.

Tocmai această înclinaţie spre generozitate a legii este deplânsă ca fiind lipsă în Statele Unite de teologul Miroslav Volf în capitolul introductiv al cărţii sale Free of Charge: Giving and Forgiving in a Culture Stripped of Grace (Zondervan, 2004). Ajuns în America să fie sancţionat de un poliţist pentru a fi intrat pe sens unic tocmai în ziua în care adopta un copil, pe drumul spre spitalul de unde urma să-l preia pe nou-născut, Volf este şocat de fermitatea ofiţerului. Iată cum descrie el acest contact:

Clad in a uniform, with his eyes – those windows of the soul – hidden behind dark shades, he was all power, all law, all business. His humanity? Locked up somewhere deep inside, underneath the shiny police belt buckle. His generosity? Hidden behind the badge of office. Within the space of one hour, I got a nasty ticket from a gruff cop, and a tender child from a loving birth mother (p. 13).

Deşi Volf recunoaşte că nu se aşteaptă să primească bomboane de la poliţişti, se aştepta să fie tratat cu mai multă indulgenţă în această situaţie specială. Şi noi ne aşteptăm – nu-i aşa? – mai ales dacă şofăm într-un oraş străin, să fim trataţi cu mai multă înţelegere atât de colegii de trafic, cât şi de poliţişti. Totuşi, este poliţistul îndreptăţit să ofere clemenţă pe drumuri şi pe la garduri? Într-un „sistem ticăloşit” ca cel românesc, probabil că unii sunt tentaţi să aplice Evanghelia care zice: „În timp ce te duci cu acuzatorul tău la magistrat, dă-ţi silinţa, pe drum, să te împaci cu el, ca nu cumva să te târască înaintea judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna ofiţerului, iar ofiţerul să te arunce în închisoare!” (Luca 12:58) Atenţie, aici este vorba despre împăcarea dintre acuzator şi acuzat. Noi vorbeam despre relaţia dintre vinovat şi ofiţer.

Într-o societate unde vinovaţii tratează cu ofiţerul şi scapă basma curată, sau doar cu o amendă plătită, ofensatorii penali rămân în libertate să facă şi alte crime, poate mai grave, care afectează pe mai mulţi, şi, ceea ce este mai grav, dezvoltă o mentalitate de haiduc, de nedreptăţit în raport cu legea. Tocmai legea care are menirea de a-i păzi pe cetăţeni de oameni ca el. Ştiu, au fost vremuri când legea era toată strâmbă şi poate că astăzi încă n-a ajuns dreaptă. Citesc în presă că până şi Constituţia post-decembristă ar fi fost scrisă pentru a-l proteja pe Iliescu şi interesul grupării care îl susţinea (vezi aici). Totuşi, Constituţia poate fi schimbată prin voinţă populară, prin contribuţia preşedintelui şi a parlamentului.

Deşi nu suntem o republică prezidenţială ca şi S.U.A. şi multe alte ţări (pierderea este a noastră), preşedinte are un rol semnificativ în stat. Un om care nu se ruşinează de nimeni şi îi e frică doar de KGB nu poate lucra pentru binele poporului său, la fel de mult cum poate un preşedinte care se teme de Dumnezeu şi caută binele semenilor săi, mai ales al celor năpăstuiţi. Consider că, oricât de anemice sunt convingerile creştine ale unui om temător de Dumnezeu, tot mai multă speranţă există cu un astfel de om, decât cu un ateu, sau agnostic.

Dacă tot suntem o republică parlamentară, atunci avem nevoie de o contribuţie mai consistentă din partea forului legislativ al ţării. Poporul acesta în continuă descreştere numerică se află în poziţia de a întreţine de la buget un număr crescând de pensionari, dintre care o mulţime de pensionari de boală şi pensionari de lux, şi o hoardă de parlamentari buni de nimic, care trimit legile de la o cameră la alta, se controlează reciproc prin tot felul de comisii şi îşi aprobă cu zel salarii şi tot felul de avantaje băneşti. Eficientizarea muncii Parlamentului, mai ales în contextul balcanic al muncii de-a roata, al cumetriei, al relaţiilor ineficiente între instituţiile statului  şi al corupţiei generalizate, nu cred că se poate face altfel decât prin reducerea drastică a numărului de parlamentari şi prin transformarea parlamentului bicameral într-unul unicameral.

Avem nevoie să repunem legea să ne guverneze. Aş prefera un sistem unde poliţistul intransigent să dea amenzi tuturor celor care nu respectă sensul unic, deşi sunt străzi paralele care ar fi putut fi folosite, parchează neregulamentar deşi există spaţii de parcare în vecinătate şi trimit la judecată pe cei care vor să negocieze călcarea legii. Aş prefera un sistem unde judecătorul, un om moral cu perspicacitate şi înţelegere, să trimită la rece pe cei care nu dovedesc nici cea mai mică remuşcare şi să fie indulgent cu cei care se pocăiesc. Aş prefera un sistem unde Constituţia este bună pentru toţi, fără nicio deosebire, şi nimeni nu este mai presus de lege, nici măcar ziariştii, medicii, funcţionarii sau parlamentarii. Până atunci îmi rămâne să mă rog cuvintele Psalmului 82:

1 Dumnezeu Îşi ia locul în adunarea lui Dumnezeu;

El judecă în mijlocul „dumnezeilor“.

2 „Până când veţi mai judeca cu nedreptate

şi veţi continua să-i favorizaţi pe cei răi? Sela

3 Faceţi dreptate celui sărman şi orfanului,

daţi dreptate celui nevoiaş şi lipsit!

4 Scăpaţi-l pe cel sărman şi pe cel amărât,

izbăviţi-i din mâna celor răi!“

5 Dar ei nici nu ştiu, nici nu pricep;

umblă în întuneric;

de aceea se clatină temeliile pământului.

6 Eu am zis: „Sunteţi «dumnezei»,

fii ai Celui Preaînalt, cu toţii.

7 Cu siguranţă, însă, veţi muri ca nişte oameni de rând

şi veţi cădea ca orice alt conducător.“

8 Ridică-Te, Dumnezeule, şi judecă pământul,

căci Tu iei în stăpânire toate neamurile!

Cui ajută legalizarea prostituţiei?

Prostituţia înseamnă infracţiunea comisă de o persoană de a-şi câştiga existenţa prin relaţii sexuale cu o persoană, alta decât partenerul de căsătorie. Prin urmare, legalizarea prostituţiei înseamnă ieşirea acestei infracţiuni din ilegalitate şi trecerea ei în rândul ocupaţiilor decente şi autorizate. Este adevărat că prostituţia este una dintre cele mai vechi ocupaţii ale omului, înstrăinat de Dumnezeu aş adăuga eu. Criteriul vechimii nu este nicidecum suficient pentru a legaliza un astfel de comportament pe un continent cu o moştenire creştină indiscutabilă şi într-o ţară majoritar creştină precum România.

Este cunoscut faptul că Dumnezeu şi-a făurit un popor, pe Israel, dintre celelalte popoare ale lumii şi a dorit ca acesta să fie diferit de toate. Diferenţele nu trebuiau să rămână la nivelul abstract al zeităţii căreia îi arondau cultul, nici la nivelul liturghiei, ci inclusiv la cel al moralităţii. Omul este o persoană şi Dumnezeu avea pretenţia ca omul ca întreg să Îl cunoască şi să stabilească o relaţie cu Dumnezeu. Sexualitatea este doar un aspect al personalităţii umane şi Dumnezeu stabilea cu rigurozitate limitele manifestării în acest domeniu.

Lui Israel îi era interzis ca să se prostitueze: „Să nu existe printre femeile din Israel nici o prostituată şi să nu existe printre bărbaţii din Israel nici unul care practică prostituţia” (Deuteronomul 23:17). Dintre câte opţiuni erau disponibile unui sărac evreu, prostituarea copilei sale era o interdicţie explicită: „Să nu-ţi pângăreşti fiica, făcând-o prostituată, pentru ca nu cumva ţara să ajungă un loc de prostituţie şi să se umple de nelegiuire” (Leviticul 19:29). Deşi căsătoria cu femei din alte popoare era permisă, preoţilor li se interzicea cu desăvârşire căsătoria cu o prostituată: „Să nu se căsătorească cu o văduvă sau cu o femeie divorţată, nici cu o femeie care s-a pângărit sau cu o prostituată” (Leviticul 21:14). Până acolo mergea separarea de prostituate încât venitul obţinut din prostituţie era refuzat la colecta de la Tabernacol / Casa Domnului: „Să nu aduci în Casa Domnului, Dumnezeul tău, câştigul unei prostituate sau al unui sodomit, ca împlinire a unui jurământ, căci şi unul şi celălalt sunt o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeul tău” (Deuteronomul 23:18). Până acolo merge dezgustul profeţilor faţă de prostituţie încât imaginea prostituţiei este folosită pentru a ilustra tot ce este mai abject, mai pervers şi mai nemeritoriu înaintea lui Dumnezeu (vezi Proverbele mai ales cap. 6 şi 7). De regulă, prostituarea este folosită pentru a compara idolatria lui Israel (e.g., Judecători 8:27; Isaia 1:21; Ezechiel 16 şi 23; Apocalipsa 17, inter alia). Totuşi, prostituatele pot servi şi ca exemplu de transformare radicală, atunci când Domnul Isus le dă pildă alături de preceptorii de taxe despre modul în care unii Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să caute Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 21:31-32).

Persoanele surprinse într-o astfel de relaţie nelegitimă erau sancţionate cu moartea (Leviticul 20:10-18). Gravitatea sancţiunii trebuie înţeleasă tocmai în contextul păgân în care Dumnezeu dorea să-şi ridice un nou popor şi necesitatea asanării morale a unui popor foarte tolerant cu valorile morale ale popoarelor păgâne învecinate. Deşi, Biblia nu vorbeşte despre niveluri de păcătoşenie şi despre grade de ofensă, totuşi se subliniază faptul că, dintre toate păcatele, desfrâul este împotriva propriului trup şi, prin urmare, cu consecinţe dintre cele mai grave (1 Corinteni 6:15-16). În cele din urmă, creştinii sunt chemaţi să evite desfrâul: „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de desfrâu” (1 Tesaloniceni 4:3; Efeseni 5:3). Desfrâul este enumerat prin faptele produse în mod natural de firea păcătoasă (Galateni 5:19), iar desfrânaţii care nu se pocăiesc vor sfârşi în iad (Apocalipsa 21:8; 22:15).

Totuşi, există câteva cazuri celebre de prostituate în Biblie, a căror contribuţie la istoria mântuirii reprezintă tot atâtea motive de discuţie şi pe care nu le putem discuta acum. Iuda, fiul lui Iacov, a fost indus în eroare de cumnata sa, Tamara, o canaaneancă la origine, care şi-a ascuns identitatea dându-se o prostituată şi a obţinut descendenţi legitimi de la socrul ei (Geneza 38). Prostituata Rahav, locuitoare a Ierihonului, a servit pentru protejarea spionilor evrei şi a sfârşit ca soţie a lui Salmon şi mamă a lui Boaz (Judecători 6, Matei 1). Pe lângă numeroasele soţii şi ţiitoare pe care le-a avut, Ghedeon a mai avut o relaţie nelegitimă cu o prostituată, din care s-a născut criminalul Abimelek (Judecători 9). Iefta a fost rodul nelegitim al lui Ghilad cu o prostituată (Judecători 11). Samson a avut o slăbiciune faţă de „femeile străine” (cum le numeşte Biblia pe prostituate mai ales în Proverbe). Dintre toate cea mai celebră relaţie a fost cea cu Dalila (Judecători 16). Regele Solomon a avut de rezolvat o criză apărută între două prostituate care se acuzau reciproc că şi-ar fi omorât copilul (1 Regi 3). Aceste exemple indică faptul că prostituatele păgâne au fost incluse în neamul lui Israel şi că israeliţii nu s-au grăbit să respecte legea lui Moise, tolerând manifestări de genul acesta atât între păgâni cât şi, foarte probabil, şi între evrei. Profetul Osea a primit porunca expresă din partea lui Dumnezeu de a se căsători cu o prostituată, pentru ca relaţia sa cu Gomera să fie luată ca exemplu extrem pentru mesajul lui Dumnezeu cu privire la Israel (Osea 1:2). Situaţia aceasta este unică şi irepetabilă.

Este clar că Biblia se opune prostituţiei ca mod de viaţă şi consideră că cei care o practică, indiferent că sunt femei sau bărbaţi, trebuie să se pocăiască, adică să admită greşeala şi să renunţe la o astfel de viaţă. Creştinii români nu pot susţine legiferarea prostituţiei, indiferent care sunt motivele pentru care o astfel de lege ar fi necesară. Legalizarea prostituţiei ar ajuta în primul rând celor ce o practică din convingere şi de bună voie, pentru că astfel ar scăpa oprobriului public şi le-ar permite să-şi apere imaginea şi drepturile, chiar şi în instanţă, faţă de înguştii care îşi permit riscul să îi catalogheze ca atare. Legalizarea prostituţiei ar ajuta apoi celor ce o promovează, acelora care şi acum în condiţii de ilegalitate se îmbogăţesc din exploatarea fizică a tinerilor. Oamenii aceştia ar merita să înfunde puşcăriile, dar demonstrarea acestui tip de vină este atât de alunecoasă. Legalizarea prostituţiei ar ajuta pe beneficiarii fără minte ai acestor servicii. În felul acesta vor fi mai siguri că serviciile oferite sunt garantate, de calitate şi sigure. Poate că bolile venerice nu se vor transmite în acelaşi ritm alert ca şi până acum, dar nu există nici cea mai mică certitudine că prostituţia neautorizată va fi încheiată. Legalizarea prostituţiei ar ajuta bugetul local, pentru că astfel de activităţi ar fi autorizate şi taxate. Cum v-ar plăcea să citiţi pe un trotuar: „Aici sunt banii dumneavoastră. Prostituatele oraşului au plătit pentru urbea noastră?” În fond şi la urmei legiferând prostituţia cosmetizăm suprafeţe şi nu schimbăm nimic în profunzime. Tipic bărbătesc, sau românesc?! Ar fi fost nevoie ca preşedintele Băsescu să recomande prostituatele şi peştilor lor ca şi rromilor din România: „Încreştinaţi-vă!” Eu aş zice împreună cu Biblia: „Pocăiţi-vă!”

Invitaţie la seminar cu Scott Hafemann

Conexiunea dintre Vechiul şi Noul Testament face obiectul unor studii de specialitate între care se înscrie şi studiul modului în care autorii NT au folosit VT. Scott Hafemann este unul dintre aceşti specialişti. Prin intermedierea fratelui Radu Gheorghiţă şi Colocviului Cornilescu, între 5 şi 7 octombrie, profesorul de la Gordon-Conwell Theological Seminary va conferenţia în Oradea, la Biserica Providenţa,  pe tema LUCRAREA ŞI VIAŢA DE PĂSTOR ÎN LUMINA EPISTOLEI 2 CORINTENI. Pentru o biografie a invitatului se poate vedea documentul ataşat.

Deşi direcţia primordială a aplicaţiilor îi vizează pe păstori, toţi aceia care slujesc în Biserică în calitate de predicatori, misionari, educatori sau mânuiesc Cuvântul în altă calitate ca jurnalişti sau scriitori sunt bineveniţi a participa la acest seminar, cu condiţia să se anunţe din timp la persoanele desemnate (vezi documentul ataşat). Participarea este gratuită. Aceia care necesită cazare şi hrană au două opţiuni menţionate în documentul ataşat mai jos şi vor trebui să îşi rezolve situaţia din timp.

Colocviul_Cornilescu_2009b

Cum ştiu că eşti înţelept? Versiunea Eclesiastului.

Aşa cum spuneam cu altă ocazie, în cartea Suveranitatea lui Dumnezeu şi sensul vieţii sub soare: O abordare homiletică a cărţilor Eclesiastul şi Iona, publicată în 2006, Paul Negruţ elimiă fără vreo justificare cinci capitole din ceea ce se dorea a fi un comentariu homiletic la cartea Eclesiastului, mai precis textele de la 5:8 până la 10:20. Sugerez un posibil motiv pentru această deliberată excludere: Eclesiastul vorbeşte despre satisfacţia omului de a se bucura de osteneala lui, fapt care include veselirea şi consumul de vin, adică „să mănânce, să bea şi să se bucure” (8:15). Această convingere contrazice, evident, agenda puritană a autorului comentariului dar nu şi pe a Eclesiatului. Conflictul este doar aparent şi se datorează lipsei unei exegeze aprofundate. Sfatul Eclesiastului ar fi putut fi integrat atât în teologia Vechiului Testament cât şi în spiritualitatea ebraică şi pus în perspectiva teologiei Noului Testament şi a spiritualităţii creştine. Opţiunea de a evita predicarea sau comentariul la unele versete din Biblie doar pentru că nu se potrivesc propriilor convingeri contrazice principiile predicării expozitive, principiile hermeneutice creştine şi tezele inspiraţiei şi ineranţei Scripturii.

De data aceasta voi atrage atenţia asupra unor învăţături care pot fi extrase din Eclesiastul 9:13-11:6. La fel cum înţelepciunea este asociată cu echilibrul, hărnicia, cumpătarea şi sobrietatea, prostia este asociată cu lăcomia, lenevia, logoreea şi beţia. Eclesiastul vorbeşte despre valoarea înţelepciunii în lumea lui Dumnezeu, a cărei prezenţă este complicată de prezenţa prostiei.

Primul paragraf (9:13-18) foloseşte ilustraţia şi proverbele pentru a sublinia adevărul că înţelepciunea nu este recompensată, deşi oricât de puţină ar fi este mai folositoare decât multă prostie.

Din păcate prostia este dăunătoare chiar şi în cantităţi mici (Ecl. 10:1-4), un adevăr susţinut prin mai multe proverbe. Strofa următoare (Ecl. 10:5-7) foloseşte versificaţia pentru a exprima o constatare cu valoare universală: prostia are mai multă trecere decât înţelepciunea şi, drept urmare, mai multă onoare.

Dacă înţelepciunea ar avea o răsplată, poate că ar tenta pe mai mulţi subiecţi umani să o caute. Înţelepciunea este cu atât mai puţin incitantă cu cât este nevoie de perseverenţă pentru rezultate cât de cât importante (Ecl. 10:8-10). Înţelepciunea este înghiţită de prostie, pentru că aceasta din urmă are un debit incomparabil mai mare decât cea dintâi, iar gazdele sale sunt mai numeroase şi mai încântate a face uz de comorile oferite de ea (Ecl. 10:11-15).

Prostia este asociată imaturităţii, leneviei, distracţiei fără limite şi nesupunerii faţă de autoritate, aşa cum înţelepciunea presupune vârstă matură, hărnicia, sobrietatea şi supunerea faţă de autorităţi (Ecl. 10:16-11:6). Această culegere de proverbe acoperă o largă paletă de adevăruri inspirate din cotidian şi au menirea de a arăta folosul zilnic al înţelepciunii şi să incite la adoptarea ei ca soluţie practică zilnică. Astfel, Eclesiastul atrage atenţia asupra frumuseţii din viaţa dată de Dumnezeu care, în ciuda realităţii morţii, merită trăită şi consumată în limitele spiritualităţii iudaice după cum va sublinia în finalul cărţii.

Prostia şi nebunia sunt întrupate în diverse feluri în relaţiile interumane şi aduc aminte de întruparea firii pământeşti şi a Duhului Sfânt în valori evident contradictorii (Galateni 5:16-26). Pe marginea acestei realităţi se poate construi întreaga spiritualitate creştină, dacă este să ascultăm glasul apostolilor. Lumea a fost creată frumoasă, dar răul o denaturează prin consum excesiv şi lipsa discriminării. Creştinul nu este chemat să renunţe la tot ceea ce Dumnezeu a creat frumos şi bun în lume, ci la excesele care au denaturat creaţia lui Dumnezeu. Nimic nu poate recupera echilibrul şi armonia decât Duhul Sfânt, agentul creaţiei lui Dumnezeu şi al transformării omului întrăinat de Dumnezeu.

Certitudinile Eclesiastului

În introducerea la cartea lui Paul Negruţ – Suveranitatea lui Dumnezeu şi sensul vieţii sub soare: O abordare homiletică a cărţilor Eclesiastul şi Iona, Cruceru constată că din cauza stilului narativ-oral, fără o exprimare complexă din punct de vedere sintactic, „volumul de faţă este mai greu de încadrat ca un comentariu biblic tradiţional” (p. 8). Mai degrabă sunt alte lucruri a căror absenţă nu califică această lucrare drept un comentariu. Bunăoară selectivitatea de care dă dovadă autorul în alegerea textelor pe care le comentează homiletic. Eliminarea fără vreo justificare a textelor din Eclesiastul 5:8 până la 10:20, adică mai bine de cinci capitole din cartea biblică, nu dă bine nici cu înalta concepţie despre Canonul biblic a autorului şi nici cu tehnica exegetică, oricare ar fi aceea, despre care Cruceru afirmă că a generat rezultatele conţinute de această lucrare. Capitolul 7 din Eclesiastul este frecvent citat la priveghiuri şi înmormântări şi cu siguranţă ar fi meritat mai multă atenţie.

Aici voi interacţiona cu pasajul din 8:16-9:12, acolo unde Eclesiastul dovedeşte că are câteva certitudini. Pericope este ţinută ca un întreg de două teme complementare: lucrările lui Dumnezeu şi lucrările omului. Ele sunt enunţate pe scurt la început, dar detaliate mai pe urmă. Pericopa are astfel o structură chiastică cu punctul focal asupra morţii:

1A. Lucrările lui Dumnezeu (8:16-17)

2A. Lucrările omului (9:1)

3. Meditaţie asupra morţii (9:2-6)

2B. Lucrările omului (9:7-10)

1B. Lucrările lui Dumnezeu (9:11-12)

Ignoranţa omului este o certitudine. Autorul dovedeşte un interes consistent pentru cunoaştere şi face câteva constatări. Prima dintre ele nu numai că recunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi manifestarea Lui prin lucrări, dar şi faptul că lucrările lui Dumnezeu nu este capabil să le înţeleagă, indiferent cât se străduieşte. Aceasta nu înseamnă că omul nu trebuie să se mai obosească cu cercetarea, ci doar să-şi recunoască limitările.

Providenţa lui Dumnezeu este o certitudine. A doua constatare priveşte relaţia dintre lucrările omului şi Dumnezeu, pentru că omul nu trăieşte ca un parazit în lumea lui Dumnezeu. Orice ar face, omul nu se poate sustrage controlului lui Dumnezeu. În plus, omul nici măcar nu cunoaşte finalul lucrărilor sale. Din nou, realităţile acestea nu înseamnă că omul nu mai trebuie să se obosească plănuind şi muncind, ci doar să-şi recunoască limitările.

Moartea fiecărui om este o certitudine. A treia constatare, cea centrală asupra căreia se îndreaptă lumina întregii pericope, este că moartea este o realitate previzibilă pentru fiecare om, indiferent de statut social sau nivel de spiritualitate. Moartea are aceleaşi consecinţe pentru toţi oamenii: intrerupe orice lucrare şi orice planificare a omului. Aceasta nu înseamnă că omul nu mai trebuie să fie om, ci doar să-şi recunoască limitările.

A doua meditaţie despre lucrările omului vine ca o concluzie la meditaţia asupra certitudinii morţii. Dumnezeu i-a hărăzit omului bucurii chiar şi în viaţa sa aflată sub controlul lui Dumnezeu şi terminată în moarte, fără speranţa recuperării vreunei lucrări sau vreunui plan din timpul vieţii. Eclesiastul îl încurajează pe om să se bucure de plăcerile vieţii fără excese şi în limitele moralităţii.

A doua meditaţie despre lucrările lui Dumnezeu încheie această pericopă, punând realitatea într-o perspectivă teleologică, oarecum pesimistă. Din nou, echilibrată cu convingerea că Dumnezeu este la cârma vieţilor mărunte ale oamenilor, moartea asupra căruia omului nu are niciun control este deposedată de colţii pesimismului morbid.

Realitatea morţii înţeleasă în parametri Eclesiastului este ceea ce ne lipseşte astăzi într-o lume care fie ignoră moartea sau o trivializează. Prezenţa într-o casă de jale (Ecl. 7:2) este tratamentul care ne poata oferi cura de umanismul ateist al veacului nostru.

Ce a mai scris regele Solomon?

In introducerea la comentariul său expozitiv selectiv la Eclesiastul, Paul Negruţ întreţine opinia tradiţională care îl vede pe marele rege Solomon ca autor al cărţii. Sunt împrumutate argumentele lui Walter C. Kaiser, Jr., considerate „bine sistematizate şi veridice în favoarea lui Solomon ca autor al cărţii Eclesiastul” dintre care nu se oboseşte să ofere cititorului vorbitor de limbă română decât trei: afirmaţiile că autorul a fost fiul lui David (1:1) şi rege la Ierusalim (1:12) şi corespondenţa unor informaţii autobiografice citate în Eclesiastul cu cele din 1 Regi 1-11. Dacă este să fie Solomon atunci, evident, trebuie să fi scris această lucrare numai la sfârşitul vieţii, după ce s-a întors cu pocăinţă de la idolatria în care a fost ispitit de mulţimea cultelor păgâne aduse la Ierusalim de soţiile sale. Totuşi, Negruţ nu clarifică modul în care înţelege relaţia dintre Solomon ca autor şi atributul de „cel care adună poporul pentru a vorbi, cel care vorbeşte în ekklesia” despre care este convins că reprezintă „slujba publică a autorului” (preluând argumentul de la R.N. Whybray).

Opinia paternităţii solomonice a fost propusă prima dată de Talmud şi a fost preluată de creştini. În ciuda faptului că marea majoritate a cercetătorilor consideră că dovezile interne ale cărţii nu susţin paternitatea lui Solomon, consider că validitatea unui argument nu este dat de numărul susţinătorilor săi. Nici măcar prezentarea sistematică a unui argument nu este convingătoare.

Întâi de toate ne frapează faptul că Solomon, dacă el a fost într-adevăr autorul Eclesiastului, nu se identifică în mod transparent, aşa cum este cazul în diverse secţiuni ale Proverbelor. Acolo identitatea sa este descoperită în felul următor: „Proverbele lui Solomon, fiul lui David, regele lui Israel” (1:1), „proverbele lui Solomon” (10:1), „proverbele lui Solomon copiate de oamenii lui Ezechia, regele lui Iuda” (25:1). Nu-i aşa că dezvăluirea identităţii sale ar fi fost de mare preţ pentru soliditatea tezei „totul este deşertăciune”? Pentru ce tocmai acum Solomon nu s-a mai considerat vrednic a-şi da numele, dar a a păstrat titulatura? Pentru ce introducerea sa se face evaziv şi fragmentar, pentru că doar ulterior (v. 12) aminteşte că a fost rege la Ierusalim?

Dacă într-adevăr Solomon a scris această lucrare după pocăinţa sa de ce cărţile istorice nu înregistrează acest aspect extrem de important si de elocvent pentru argumentul paternitatii solomonice asupra Eclesiastului si pentru doctrina pocăinţei. Autorul Regilor vorbeşte, succinte e adevărat, despre pocăinţa „răului” Ahab (1 Regi 21:27-29). Autorul Cronicilor vorbeşte despre pocăinţa ultra-păcătosului Manase (2 Cronici 33:10-13). Nu pot să cred că Biblia a trecut cu tăcere cu bună-ştiinţă tocmai convertirea marelui Solomon! Cu siguranţă convertirea lui Solomon are un aer de legendă şi dă bine cu argumentul omului care, după ce le-a încercat pe toate, ne recomandă să nu-l urmăm pe calea deşertăciunii totale.

Să nu uităm totuşi că expresia „fiul lui David, rege la Ierusalim” se poate referi la orice descendent al lui David care a ocupat tronul de la Ierusalim. Dacă formula aceasta îl are în vedere pe Solomon, atunci ea este cu totul originală pentru că autorii biblici au preferat altele în cărţile istorice şi în Proverbe: „Solomon”, „regele Solomon”, sau  „Solomon, fiul lui David, regele lui Israel”. Oricum tot nepereche rămâne şi dacă este avut în vizor un alt rege din dinastia lui David.

Tocmai afirmaţia „Am îmbătrânit şi am sporit în înţelepciune mai mult decât oricare altul dintre cei care au domnit la Ierusalim înainte de mine” (1:16) nu are sens în gura lui Solomon din mai multe motive: (1) înaintea lui Solomon, la Ierusalim a mai domnit un singur rege israelit, anume David; (2) nu a existat o vreme când Solomon să nu fi fost rege la Ierusalim („am fost rege la Ierusalim” – 1:12, ca şi cum scria din perspectiva unuia care a fost deposedat de tron), (3) fundalul cărţii (deşertăciune; injustiţie şi violenţă – 4:1-3; tirania unor guvernatori şi regi locali – 5:7, 9-19; moartea era preferată vieţii – 7.1; 8:9) nu se potriveşte cu epoca de aur a lui Solomon în care argintul nu avea trecere şi oamenii erau fericiţi.

În plus, chiar dacă în prima secţiune (1:12-2:6) se face aluzie la domnia lui Solomon, aluziile se opresc aici, pentru ca, ulterior, autorul să se refere la monarhie din perspectiva unui outsider (8:2-8). Aşa cum se poate constata din structura cărţii, dintre cele trei secţiuni principale ale lucrării (1:1-11; 1:12-12:8; 12:9-14), secţiunile de margine sunt scrise la persoana a treia, iar secţiunea centrală este scrisă la persoana întâi. Epilogul reprezintă cea mai importantă secţiune pentru apărarea unităţii textului. Apărătorii paternităţii lui Solomon ca şi Qohelet susţin că autorul a vorbit la persoana întâi pentru a relata despre trecut, trecând la persoana a treia atunci când a evaluat trecutul din perspectiva prezentului. Trebuie observat că o asemenea situaţie nu este naturală, nemaifiind întâlnită în textele canonice.

Este mult mai natural să explicăm folosirea persoanei a doua ca fiind cea a unui vorbitor necunoscut instruindu-şi fiul prin evaluarea învăţăturilor date de Qohelet. Apariţia neaşteptată a persoanei a treia din 7:27 este în consonanţă cu această perspectivă. Atât subiectul cărţii cât şi schimbul de persoane pe parcursul lucrării sugerează contextul unei lucrări de înţelepciune, motiv pentru care participarea a doi vorbitori, dintre care unul reprezintă naratorul cadrului, este mai mult decât plauzibilă.

Chiar avem nevoie de un autor cunoscut în cazul unei lucrări de înţelepciune? Consider că forţarea paternităţii lui Solomon este doar un semn al bibliolatriei. Pentru mine forţa şi relevanţa argumentului nu este deloc afectată în cazul unui autor anonim, chiar dacă acesta a fost unul dintre regii dinastiei lui David sau doar o proiecţie a mentalităţii scepticului. Nu cred că ar trebui să susţinem ceea ce Biblia însăşi evită să afirme, cu atât mai puţin să facem din această situaţie un caz. Mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe Solomon în paradis, dar tăcerea Noului Testament asupra recuperării sale ar trebui să ne pună pe toţi în gardă. Afară de înţelepciunea sa proverbială, Noul Testament preferă să păstreze aceeaşi distanţă deranjantă prin ambiguitatea ei faţă de destinul final al marelui rege. Singurul lucru cert pe care îl ştim despre finalul domniei sale este că a murit în patul său (nu asasinat sau în vreun război ca alţi monarhi) şi cu reputaţia de idolatru şi autocrat nereparată.

„Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar cele descoperite sunt ale noastre şi ale urmaşilor noştri pentru totdeauna, CA SĂ ÎMPLINIM CUVINTELE ACESTEI LEGI!” (Deuteronomul 29:29)

„Cuvântul în obiectiv” şi la Antenă

Emisiunea „Cuvântul în obiectiv”, mă informează fr pastor Ghiţă Mocanu, realizatorul emisiunii, a început să fie difuzată la Antena 1 regional în fiecare sâmbătă de la orele 11 şi în reluare joia următoare de la orele 16. Primul episod, unul despre consilierea maritală, a fost deja difuzat. Dacă se păstrează ordinea înregistrărilor, mai urmează un episod pe consiliere, două pe istoria bisericii, şi abia apoi cele realizate împreună pe profetismul israelit.