Mărturie, unde este tăișul tău?

Ați auzit vreodată de Metatroni? Dar de Reptilieni? Știați că „sfinții” sunt niște ființe cu har lăsate de Divinitate pe pământ printre oameni să le facă bine o vreme, după care sunt luate înapoi la cer?

Nici eu nu am știut despre aceste fabulații până zilele trecute, când am avut ocazia să mă întâlnesc cu o doamnă care îmi spunea că are nevoie să-i traduc niște manuale de spiritualitate. Nu are importanță cum a ajuns numărul meu de telefon la dânsa, dar mi-am dat seama încă din timpul discuției noastre telefonice că aveam înainte un ucenic al vindecării prin bioenergie. În ciuda dezinteresului evident manifestat telefonic față de un asemenea proiect, la insistențele dânsei am acceptat o întâlnire într-un spațiu public. Nu reușise să-mi trimită prin email materialele pe care le avea, așa că aveam datoria măcar să le văd.

Cât timp am răsfoit materialele mi-am confirmat diagnosticul din cele văzute și auzite. În adevăr doamna a vorbit într-una, povestindu-mi despre capacitățile ei intuitive naturale, despre dorința de a progresa în acest domeniu, învățând de la cei mai dotați români care se aflau la Oradea și intenționând să se specializeze într-un centru din Germania. Am fost surprins să găsesc prin materialul răsfoit, numele ebraice ale lui Dumnezeu, care erau folosite ca niște mantre și pe Isus Cristos ca nume al unui cristal folosit în terapie.

I-am pus Doamnei câteva întrebări ca să înțeleg ce rol are Isus Cristos și Biblia în înțelegerea ei asupra realității, după care i-am spus: „Cred că veți înțelege ce vă spun acum. Isus Cristos este Maestrul meu și atât cât îmi înțeleg eu în momentul de față Maestrul, nu cred că L-aș onora făcând această lucrare, folosind harul care mi l-a dat El în scopul traducerii acestor materiale.” I-am subliniat că viața mea se desfășoară sub autoritatea învățăturii Domnului Isus, așa cum o găsesc în  Sfintelor Scripturi și m-a luat în râs că îmi pun încrederea în niște texte măsluite de Vatican.

Întrucât am perseverat în refuzul meu de a o ajuta, doamna s-a enervat vizibil, și-a aprins a doua țigară, a început să tremure și să mă bălăcărească. Am auzit termeni precum: îngust, dogmatic, ignorant, împotrivitor al lucrării luminii, înșelat de Reptilieni, etc. Era clar că serveam mărgăritare cui nu știa să le aprecieze. Pentru că nu mai aveam ce să îi spun am lăsat-o să-și consume nervii singură.

Am avut o convingere lăuntrică că trecusem cu succes peste o încercare. Încă din timpul discuțiilor noastre telefonice, Domnul îmi adusese aminte de Apocalipsa și de semnul fiarei pe care oamenii vor fi gata să-l ia doar ca să-și păstreze confortul vieții lor. Și eu aveam nevoie de bani și era un mijloc cinstit de a-mi câștiga existența, dar afară de bani cu ce mă alegeam? Când am povestit soției experiența, a fost de acord că Domnul s-a îndurat de mine să mă ajute să trec de această încercare.

Sunt convins că sunt alte ocazii de încercare prin care creștinii trec în lumea de astăzi, mai subtile decât cea prin care am trecut eu. Mă bazez pe promisiunea lui Dumnezeu că El nu permite nicio ispită care să fie peste puterile noastre și a pregătit și mijlocul de a ieși din ea. Așadar s-a dus în eter motivul laudei noastre în caz de triumf! Chiar și așa, credința ne este consolidată prin experiențe de acest fel, pentru că Dumnezeu o purifică, fiind mai valoroasă decât aurul care este și el purificat prin foc.

M-am gândit totuși la faptul că în acest oraș care mustește de creștini diavolul are lucrări de anvergură și de mare putere. Noi avem de luptat împotriva duhurilor răutății, ne atrage atenția Ap. Pavel, dar în loc să ne solidarizăm împotriva împărăției întunericului, ne trezim sponsorizând diferențele și preocupându-ne de disensiunile dintre noi. Există vreun folos că evanghelicii sunt atât de numeroși în Oradea?

Mărturia lui Isus în secolul XXI

Nu am știut că există Alin Blaine (nume de scenă) până când un coleg mi-a atras atenția că a fost invitat la o televiziune, în cadrul unui show la care mai participase și înaintea convertirii sale, făcând ce știa el mai bine, adică numere de iluzionism. Merită să urmăriți mărturia lui transmisă în direct și să vă minunați împreună cu mine de surprinzătoarea lui capacitate de a articula Evanghelia și de a evita capcanele gazdelor sale. La un moment dat mă întrebam dacă nu cumva a fost adus intenționat în studio pentru a i se scoate nume rău de fanatic, tânărului de 28 de ani care pretinde că l-a găsit pe Isus. Numai de la Duhul Sfânt poate izvorî înțelepciunea de a răspunde prompt într-un context atât de împotrivitor și în direct.

Lipsa de cultură a moderatorilor TV este tipică pentru gazdele televiziunilor noastre, unde oricine se poate trezi cu asemenea responsabilități cu condiția să aibă suficient de mult tupeu. Mărturia lui Alin este un bun și umilitor exemplu pentru mulți predicatori, care umblă de la amvoane cu tot felul de speculații, ilustrații și fabulații în loc să predice Biblia și pe Domnul Isus. De azi înainte mai am un frate pentru care trebuie să mă rog cu mulțumiri lui Dumnezeu.

Pentru vizionarea înregistrării caută „Iluzionistul Alin Blaine sa pocait” pe youtube sau intră aici pentru prima parte. Atenție, înregistrarea are limită de vârstă de 15 ani!

Predici la Apocalipsa

Am bucuria să vă anunț că cele 14 mesaje ținute la Biserica Baptistă „Providența” în perioada octombrie 2011-februarie 2012 din cartea Apocalipsa sunt disponibile pe disc în format mp3. Întrucât primele șase mesaje au fost pierdute din arhiva digitală a bisericii, ele au trebuit refăcute. Am reușit lucrul acesta în condițiile modeste oferite de un reportofon digital. Pentru a finaliza textul Apocalipsei, acestor predici le-am adăugat altele trei, care nu au fost prezentate încă nicăieri. Din păcate ele nu vor putea fi audiate de pe un CD-player direct de pe DVD-ul pe care le-am înregistrat, ci doar de pe calculator sau de pe CD-urile pe care le vi înregistrați singuri.

Cele 17 mesaje totalizează mai bine de 13 ore de material, trecând prin cele 22 de capitole ale profeției lui Ioan. Apocalipsa ne cufundă în Vechiul Testament chiar mai mult decât reușește să ne cufunde în societatea antică a contemporanilor lui Ioan. Fiind preocupat de Vechiul Testament prin natura vocației, educației și profesiei,  am găsit studierea și predicarea Apocalipsei o foarte atractivă îndeletnicire. Nădăjduiesc ca audiția acestor mesaje să vă incite și să vă inspire la gânduri bune și pe voi cel puțin la fel de mult cât m-au incitat și inspirat pe mine pregătirea pentru ele.

Cei interesați mi se pot adresa prin email și vor primi discul prin poștă cu plata ramburs. Altminteri el va fi difuzat direct de autor. Le mulțumesc tuturor donatorilor care se doresc a rămâne anonimi, care au permis producerea și distribuirea gratuită a lucrării.

Altă introspecție în predicarea neo-protestantă contemporană

Mesajul acesta mi-a fost inspirat de ultima experiență avută în biserică și de întrebarea explicită a unui student: „Cât de lungă trebuie să fie o predică?”. Am pus în scris câteva gânduri, care ar putea revizitate mai târziu când voi avea mai multă înțelepciune asupra acestui subiect.

Aș fi vrut să pot spune că există o reglementare divină sau vreun precept biblic în această privință. Din păcate nu cred că putem găsi așa ceva în Biblie. Constatăm că evreii au folosit formele literare și retorice specifice culturii vremii lor de la cele elevate (poezia cultică) până la cele populare (zicători și ghicitori). Omiliile (predicile) sunt și ele cunoscute în literatura biblică, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, având note particulare în fiecare perioadă istorică.

Ca și alte forme ale discursului comportamental, omilia presupune un argument în care pot apărea referințe la persoane dar nu personaje prinse într-o intrigă, ca în narațiune. Discursul vizează mai degrabă viitorul îndemnându-i și motivându-i pentru o schimbare de mentalitate și comportament. De aici decurg și calitățile pe care trebuie să o aibă o omilie pentru a-și îndeplini scopul. Discursul public trebuie să se preocupe în mod constant de eficiență, iar durata mesajului poate servi foarte bine atingerii scopului transmiterii mesajului.

În conferințele internaționale la care am avut ocazia să particip mi s-au acordat de regulă 15-20 de minute pentru a expune rezultatele unor cercetări care s-au întins pe durata unor luni sau chiar ani de zile, în cazul doctoratului. Puțini au avut privilegiul să primească 30-40 de minute și aceștia au fost certători și profesori cu state vechi de funcții. Desigur nu putem credita un tipar secular folosit pentru o conferință aglomerată de vorbitori ca tipar pentru predicarea creștină, dar poate putem înțelege ceva de aici. Se face o diferență între cei începători și cei cu vechime, chiar dacă nu o dată am văzut vorbitori tineri mai bine pregătiți decât cei vârstnici care au vorbit din amintiri. Autoritatea celor din urmă a fost însă incomparabilă cu cea a celor dintâi.

Există discursuri publice celebre care au rămas în memoria umanității. În mod cu totul surprinzător nu lungimea lor a impresionat, ci calitățile lor intrinseci. Puteți constata pentru voi înșivă câteva exemple pe pagina canalului de televiziune History (vezi aici). Cât despre mine, deși sunt limitat în această cunoștință, am câteva preferate: „I have a dream” al lui Martin Luther King Jr. (28 august 1963) are puțin peste 16 minute (aici), discursul de război al lui Winston Churchill ținut la 3 septembrie 1939 (aici),  discursul către națiune al regelui George al VI-lea (aici) are mai puțin de 6 minute. King era un predicator protestant foarte articulat, Churchill era un înalt funcționar britanic cu o foarte îndelungată carieră de vorbitor public, iar regele George al VI-lea era o persoană publică de cel mai înalt rang dar cu un sever handicap: era bâlbâit. Chiar dacă nu vom ajunge vreunul dintre noi la statura vreunuia dintre ei, dar discursul lor merită studiat ca să luăm învățăminte de acolo cu privire la modul în care trebuie adresat un discurs public cu maximă eficiență. Poate că pe aceștia i-a ajutat și Providența pentru că au vorbit în vremuri de mare tulburare și poporul asculta cu alte urechi. De observat mulțimea de imagini din discursul lui King.

Chiar și în biserică există practici care reglementează situația predicării. Ele pot varia de la o regiune la alta, dar și de la o biserică la alta. Când am început să adresez în public biserica acum 25 de ani nimeni nu mi-a dat credit să predic în biserică, ci am început în adunările mici de la sate cu mesaje scurte, cu îndemnuri la rugăciune. Apoi am fost pus la test la studiu biblic și la tineret, înainte ca să fiu promovat la predicarea publică. În acest răstimp am avut parte de educație formală chiar din partea pastorului, în condițiile în care nu existau cărți și nici școli teologice accesibile ca și astăzi. Era înțeleaptă practica aceasta sau era limitată de contextul comunist în care a apărut?

Astăzi la peste 20 de ani de la eliberarea țării de opresiunea comunistă, cu multiple sisteme de educație teologică formală la îndemână (institute teologice acreditate, colegii biblice, școli biblice etc.), cu literatură teologică din belșug (biblioteci și edituri creștine) și cu mijloace de popularizare (prin conferințe, radio și televiziune) cum n-am avut niciodată, cu posibilitatea de a călători și de a ne educa oriunde în lume, ar trebui să fim mai înțelepți ca niciodată. Oare suntem?

Deși avem în Biblie omiliile unor mari predicatori dintre profeți și apostoli, nu putem ști cu siguranță cât de lungi au fost ele pentru că nu știm dacă au fost redate integral. Oricum ele sunt de regulă izbitor de scurte. O singură dată ni se spune că Ap. Pavel a predicat mai mult decât era omenește tolerabil și tânărul Eutih a murit, căzând de la etaj pentru că a adormit. Din fericire Ap. Pavel îl readuce pe tânăr la viață (F. ap. 20:7-12) și din fericire pentru noi nu avem predica aceea înregistrată.

Cred că în acest caz putem aplica o învățătura paulină:

„Prin darul care mi-a fost dat, spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci fiți modești în gândirea voastră, fiecare după măsura de credință pe care i-a dat-o Dumnezeu. Pentru că, așa cum într-un trup avem multe mădulare și nu toate au aceeași funcție, tot astfel și noi, care suntem mulți, suntem un singur trup în Cristos, iar în mod individual ne suntem mădulare unii altora. Avem diferite daruri, după harul care ne-a fost dat: dacă darul cuiva este profeția, să-l folosească după măsura credinței sale; dacă este slujirea, să slujească; dacă este cel de a da învățătură, să dea învățătură; dacă este încurajarea, să încurajeze; dacă este dărnicia, să dea cu generozitate; dacă este acela de a conduce, s-o facă cu dedicare; dacă este acela de a fi milostiv, s-o facă cu bucurie.” (Romani 12:3-8)

Modestia creștină, spune Apostolul aici, presupune o înțelegere a darului primit pentru folosul altora și investirea lui în acest scop. Unii se trezesc a da învățătură deși  au fost capacitați de Dumnezeu ca administratori. Alții sunt confirmați ca învățători, dar politica bisericească îi împiedică să-și exercite darul la plinătatea lui. Unii vor să conducă, deși ei au fost capacitați să dăruiască. Desigur vorbim despre adunări disfuncționale, pentru că acolo unde Duhul lucrează după buna plăcere a voii lui Dumnezeu așa ceva nu se întâmplă.

Apostolul spune și să manifestăm aceste daruri „fiecare după măsura de credință dată de Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că unii pot fi mai avansați în aplicarea darului respectiv și că ar fi normal să existe diferențieri între slujitori. Face Dumnezeu distincția între slujitori? Cu siguranță o face. Iată ce mai scrie Pavel bisericii din Roma:

„Eu însumi sunt convins cu privire la voi, frații mei, că și voi înșivă sunteți plini de bunătate, plini de toată cunoașterea, capabili să vă învățați unii pe alții.” (Rom. 15:14)

Dacă adunarea creștină din Roma era atotsuficientă pentru ce își mai făcea Pavel să călătorească la Roma? Tot el răspunde în versetul următor:

„Cu toate acestea, v-am scris într-un mod mai îndrăzneț cu privire la unele lucruri, ca să vi le reamintesc datorită harului care mi-a fost dat de către Dumnezeu, pentru a fi un slujitor al lui Cristos Isus pentru neamuri, în datoria preoțească de a vesti Evanghelia lui Dumnezeu, astfel încât neamurile să fie o jertfă primită de Dumnezeu, sfințită de Duhul Sfânt.” (Romani 15:15-16)

Nu vor fi având romanii nevoie de Pavel, dar Pavel tot se duce la ei să le reamintească niște lucruri, pe lângă cele din epistolă desigur, ca unul care avea prioritate față de alți învățători creștini și iudei. Nu doresc să subliniez această idee mai mult pentru că nu despre aceasta vorbim acum, dar cu siguranță Pavel era un învățător cu vază printre creștini. De aceea lui i se puteau tolera vorbiri prelungite.

În ton cu învățătura dată mai sus cred că este de bun simț, omenește vorbind, și dovedește o purtare aleasă, creștinește vorbind, ca un tânăr vorbitor, începător în ale predicării să nu ispitească nici adunarea și nici pe Domnul cu vorbirea sa. Este un exercițiu foarte folositor mai ales la începutul unei vieți de slujire în această privință să te deprinzi să fii concis, la obiect și cât mai coerent. Dacă nu poți spune în puține cuvinte ce ai de spus nu vei reuși nici în mai multe.

Ca să nu cad și eu în aceeași greșeală ar trebui să mă opresc aici. Mai am doar o reflecție. Unii își prelungesc fără motiv predicarea pentru că greșesc făcând ceea ce Pavel îl sfătuia pe Timotei să evite:

„Când m-am dus în Macedonia, te-am îndemnat să rămâi în Efes ca să le poruncești unora să nu dea altă învățătură și să nu se țină de mituri și de nesfârșite genealogii, care încurajează mai degrabă la speculații decât la lucrarea lui Dumnezeu prin credință” (1Timotei 1:3-4).

„Ferește-te de basmele lumești și băbești” (1Timotei 4:7).

În final, cred că este mai de folos mai puțin și mai des, decât mai rar și mai mult. Și să nu uităm că până și o mâncare aleasă, dacă este prea multă, îți face greață. Deși metafora are limitările ei, prefer la o predică să mă delectez ca și la o masă selectă cu bucate alese, îngrijit pregătite și prezentate, consumată ca un ritual, cu toate simțurile incitate, decât să mă înfund până la refuz cu amândouă mâinile dintr-o mâncare obișnuită. Cred că părtășia din cer imaginată ca o masă festivă este mai bine ilustrată de prima imagine decât de a doua.

Sunt convinși că printre colegii mei se vor găsi unii mai pregătiți decât mine în acest domeniu, care ne pot da exemple din predicarea Părinților Bisericii și din predicarea trezirilor spirituale, când ceasul predicării avea mai mult de 60 de minute. Dacă era un festin cred că merita.

Curs intensiv de limba ebraică

O introspecție în predicarea neo-protestantă contemporană

Amvonul este locul de cea mai mare cinste din sala de întruniri publice a unei biserici creștine protestante și neoprotestante. Faptul acesta se vede cu ochiul liber, mai ales că este elevat deasupra oricărui alt loc din clădire, dacă nu există balcon desigur. În sinagogă și în bisericile copte amvonul este în centrul sălii, subliniind centralitatea Cuvântului proclamat. Teologic vorbind balconul este cea mai nefolositoare invenție pentru sala de închinare a unei biserici. Folosit în sinagogi pentru a despărți femeile de bărbați, și în bisericile tradiționale pentru a separa corul de enoriașii de rând, balconul are capacitatea naturală de a accentua segregarea. Nu mai vorbim de o segregare pe statut social ca la sălile de spectacole, unde lojele sunt rezervate celor cu dare de mână, o segregare pe sexe ca în sinagogă, sau o segregare pe funcții ca în bisericile tradiționale, ci vorbim de o altfel de segreagare prin care unii care nu vor să se amestece cu mulțimea se retrag la balcon ca să nu fie băgați în seamă, să fie lăsați în pace. Teologic vorbind cum realizăm unitatea în închinare a poporului împărțit în mai multe compartimente, niveluri, săli anexă? Prin televiziunea prin cablu?

Faptul că amvonul este cea mai importantă secțiune a sălilor de întruniri publice dovedește importanța pe care o are predicarea în adunările noastre. Multe adunări păstrează și diverse ritualuri prin care subliniază același adevăr: se ridică în picioare când intră predicatorii sau se ridică la amvon, se roagă pentru Cuvânt încă de la începutul programului, în ora de rugăciune și înaintea serviciului divin, cum este numită secțiunea consacrată predicării, ascultătorii stau în liniște și reverență la predicarea Cuvântului, se roagă cu mulțumire pentru ce au primit etc. Este oare posibil ca predicarea Cuvântului să fi ajuns doar o practică, un ritual, o tradiție la care încă mai ținem cu aceeași reverență, dar care și-a pierdut miezul? Nu vreau să constat că nu ne mai ridicăm în picioare, deși sunt adunări unde această practică nu mai este folosită în mod curent, dar oare ne ridicăm din inerție sau din respect autentic pentru predicatori, purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu? Desigur nu știu răspunsul la această întrebare, la care fiecare trebuie să dăm răspuns personal. Nu vreau să constat că nu ne mai rugăm pentru predicarea Cuvântului încă din timpul săptămânii, sau chiar duminica de mai multe ori, deși s-ar putea să fie adunări unde rugăciunile de felul acesta nu mai sunt la fel de populare ca altele, dar sunt îndreptățit să întreb dacă nu cumva s-au rutinat și au devenit simple obiceiuri pe care nici cei care se roagă nu le mai cred. Eu nu am de unde știi răspunsul la această întrebare, la care fiecare trebuie să dăm un răspuns personal. În plus sunt adunări care respectă principiul biblic al onorării presbiterilor care predică prin darurile lor. Dacă dăruiesc din obligație sau dintr-o inimă mulțumitoare, iarăși nu am de unde știi, dar fiecare știe.

Ceva se întâmplă totuși cu predicarea și mă tem că nu am cele mai pozitive constatări. Predicarea reprezintă unul dintre factorii cei mai importanți care determină creșterea spirituală a adunării. Așa a hotărât Dumnezeu și nu putem face nimic ca să schimbăm hotărârea Lui. Dacă în adevăr cinstirea predicatorilor se îndeplinește cu adevărat și nu doar formal, cum se face că avem parte de atât de multe mesaje pregătite superficial? Cineva ar replica în grabă cum îmi permit să emit o asemenea judecată. Îngăduiți-mi să mă explic.

Dacă ar fi să dau glas principiilor subliniate de John Piper (vezi Supremația lui Dumnezeu în predicare, Cartea Creștină, Oradea, 1999), o predică ar trebui să aibă cel puțin trei calități: (1) să îl cinstească pe Dumnezeu-Tatăl; (2) să vorbească despre crucea lui Cristos; (3) să fie transmis prin puterea Duhului Sfânt. În a doua jumătate a cărții sale, Piper evaluează predicarea lui Jonathan Edwards și ne descoperă modurile prin care crede că Edwards s-a achitat de această datorie a cinstirii lui Dumnezeu: trezește sentimente sfinte, iluminează mintea, folosește din plin Scriptura, folosește analogii și imagini, folosește avertismentul și amenințarea, solicită insistent un răspuns, cercetează lucrările inimii, predă-te Duhului Sfânt în rugăciune, lasă-te zdrobit și fii cu inima blândă, fii plin de ardoare. Nu greșesc dacă spun că o asemenea calitate a predicilor este departe de ceea ce primim zilnic, de ceva timp și prin mass-media.

Îmi permit să ofer o grilă după care apreciez un mesaj folositor pentru adunare și onorant pentru Dumnezeu, aici sunt câteva calități:

1. Să fie întemeiată pe un studiu exegetic serios. Lucrul aceste se vede cu ochiul liber. Observațiile și învățătura sunt extrase din textul citit și pe baza unei atente prelucrări. Textul nu este citit ca o scuză pentru o prezenta idei preconcepute și vorbitorul nu își pierde vremea cu speculații și intuiții. Cuvântul lui Dumnezeu nu este o trambulină de pe care se lansează predica, ci este temeiul, înțelepciunea și limitele acestuia. Pot face referiri extrabiblice care iluminează anumite părți mai puțin clare, dar le precizez și mă grăbesc înapoi la Cuvânt.

2. Să fie cristocentrică, adică să Îl aibă pe Cristos în miezul ei. Uneori acest deziderat nu este tocmai ușor de realizat din pricina textului din care se inspiră, dar învățătura moralizatoare a mesajului trebuie să ne conducă la Cristos. Domnul Isus este exemplul suprem și înțelepciunea supremă. Pot vorbi despre oameni deosebiți, dar mă grăbesc să mă întorc la Cristos, singurul om desăvârșit.

3. Să aibă un argument coerent și un mesaj care poate fi sintetizat în cel mult o frază. Punctele se subordonează unele altora sau se completează unele pe altele. Să fie construită cu atenție pentru a permite publicului să urmărească discursul. Se pot folosi diverse artificii: proiecție PowerPoint, artificii retorice cu caracter mnemotehnic, ilustrații reprezentative și memorabile. Dacă nu am fi obișnuiți cu diverse artificii media, dacă atenția noastră nu ar fi atât de repede distrasă, poate că am fi într-o situație mai bună. Dar cultura lecturii și al audierii se stinge repede. Trebuie sa facem ceva înainte ca discursul politicianist, mesele rotunde și cursurile universitare să ajungă singurele discursuri publice agreate în societate. Sugestii folositoare pot veni din cartea Închinare cu ajutorul tehnologiei de vârf a lui Quentin J. Schultze (Făclia, Oradea).

Ce se întâmplă când cinstirea predicatorului nu se întâlnește cu o predicarea onorantă la adresa lui Dumnezeu și folositoare Bisericii? Cum reacționează creștinul când predicatorii nu se achită onorabil de datoria predicării?

1. Își schimbă biserica. Am întâlnit creștini care au motivat schimbarea bisericii pe care o frecventează cu tipul și, mai ales, lungimea predicării sau a slujbei religioase. Mai ales când ai convingeri ferme despre natura slujbei religioase în general sau a predicii în particular, dar care nu sunt împărtășite de alți creștini din comunitate, ajungi să iei astfel de decizii.

2. Își caută un predicator de la care să învețe în altă parte, fără să își schimbe biserica. Există creștini care țin prea mult la comunitatea lor, din diverse motive, și nu doresc să facă o schimbare atât de majoră ca mutarea într-o altă biserică. În acest caz sunt dispuși să tolereze și predicarea mediocră sau submediocră din adunarea lor, doar ca fie păstrate celelalte aspecte ale închinării publice și ale slujirii creștine.

3. Își schimbă predicatorul. Mai ales dacă există convingeri ferme împărtășite de majoritatea comunității creștine, predicatorii superficiali nu mai sunt invitați.

4. Se mulțumește cu ce primește și speră ca data viitoare să fie altfel. Se poate întâmpla ca un predicator vizitator despre care nu s-a știut prea multe, să aducă un mesaj sub standardul promovat în biserica vizitată. Este posibil ca un predicator cunoscut să nu își respecte standardul și să predice sub aștepări. Creștinul poate înghiți în sec și spera ca să nu se repete curând această experiență.

5. Se mulțumește cu ce primește. Când nu există convingeri ferme și nu sunt împărtășite de alții, creștinul poate renunța la ele, crezând că a înțeles greșit ce înseamnă slujirea aceasta. Se poate ajunge la o asemenea schimbare dacă tiparul de predicare este în mod persistent sub nivelul onorabil, creîndu-se impresia că standardul ar fi acesta. În această situație, închinarea publică riscă să devină un ritual pe care îl înghite ca pe un sirop amar: e necesar deși neatractiv.

6. Discută despre mesajul primit prin predicare cu alți creștini. Avantajul acestei abordări este că uneori creștinul poate constata dacă opinia lui este împărtășită sau dacă este justă. Este sănătos ca astfel de discuții să aibă loc în Consiliul presbiterilor sau în Comitetul Bisericii, pentru că acestea sunt forurile decizionale care invită predicatori. Dacă predicatorul însuși nu beneficiază de acest feed-back, el nu nu are niciun avantaj din această critică.

7. Îi încurajează pe predicatorii cu consistență în predicare și îi face de rușine pe cei care își bat joc de slujba aceasta. Datorită aurei de oameni speciali atașată predicatorilor, multor creștini le vine greu să lege două cuvinte cu predicatorul pe marginea mesajului avut. Totuși cinstirea predicatorilor, ca oameni care aduc Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să fie convergentă cu seriozitatea pregătirii acestora pentru slujire și cu seriozitatea studierii Cuvântului de către creștini. Nu mi se pare normal să ne ridicăm în picioare înaintea predicatorilor, să îi onorăm cu venitul nostru și să le acordăm cinstirea noastră, dar ei să își bată joc de slujirea încredințată lor. Putem să le acordăm cinstirea noastră mai departe ca oameni și frați, dar dacă nu se pocăiesc de indolența lor trebuie să le retragem chiar și susținerea financiară. Biserica nu are voie să încurajeze parazitismul nimănui nici chiar al predicatorilor. Este de mare folos ca în grupul de presbiteri să fie oameni care știu ce înseamnă această slujire și pot servi de arbitri pentru validarea mesajului adus de un predicator.

Dacă creștinul care se urcă la amvonul bisericii nu este conștient de importanța slujirii sale pentru Dumnezeu și pentru poporul Său, trebuie ajutat să se schimbe sau să-și înceteze activitatea pentru o alta în care arată interes și este dispus să depună efortul necesar. Școlile teologice, cursurile de perfecționare, manualele și bibliotecilor au menirea de a facilita educarea predicatorilor. În condițiile actuale atât de privilegiate, aceia care se încăpățânează să nu mai învețe ori nu vor sau nu pot. Să nu uităm însă că principiile democratice aplicate și în biserică permit ca o adunare să accepte a se lăsa slujită de predicatori după chipul și asemănarea ei. Astfel o majoritate mediocră sau submediocră, uneori chiar mai puțin de majoritatea, poate decide pentru restul adunării că standardul slujirii creștine prin Cuvânt este inferior standardului apostolic sau că este acceptabil oricum ar fi el. O astfel de adunare a început drumul spre propria ruină și numai Dumnezeu o poate salva.

Narațiunile învierii

Versiunea lui Matei are în atenție misiunea Domnului Isus de a se întâlni cu ucenicii în Galileea. Matei nu are interes pentru întâlnirile Domnului cu Petru, cu ucenicii pe drumul Emausului, cu ucenicii în camera de sus, cu sau fără Toma. Întâlnirea din Galileea este prima și ultima întâlnire a Domnului cu ucenicii despre care ne relatează Matei. Cu acest prilej Domnul își ia și rămas bun de la ucenici și îi însărcinează cu o nouă misiune: evanghelizarea lumii.

Ca să fie o misiune, trebuie să existe și niște obstacole. Care sunt acestea? În primul rând, femeile trebuiau convinse să ducă mesajul învierii la ucenici. Cum puteau fi ele convinse? Cu ce argumente? Cu siguranță un mormânt sigilat și niște străji încă postate la intrare, chiar dacă mormântul era gol pe dinăuntru, nu puteau fi niște argumente credibile. De aceea în momentul în care îngerul le adresează chemarea de a le vesti ucenicilor învierea Domnului și invitația de a se vedea în Galileea, piatra fusese dată la parte, iar santinelele zăceau pe jos. Tocmai plecaseră de la mormânt, când Isus cel înviat li se arată, ele îl recunosc și aud din gura Lui același mesaj: „Ne revedem în Galileea”. Așadar ca să se poată întâlni cu Isus cel înviat, ucenicii au avut nevoie de niște martori credibili.

În al doilea rând, pentru a se putea întâlni cu Isus în Galileea, ucenicii aveau de respins teoriile mincinoase inventate de opozanții lui Isus. Soldații numiți și străjeri și păzitori în această narațiune nu s-au achitat de niciuna dintre datoriile sacre ale soldatului de gardă. Marii-preoți au inventat rapid o teorie care îi punea în cea mai proastă lumină pe soldați, deși ar fi trebuit să fie trecuți în rezervă sau executați, cum a făcut Irod când a evadat Petru (F. ap. 12). Teoria spunea că trupul mort al lui Isus ar fi fost luat în timpul nopții de ucenicii Săi, pe când soldații dormeau în post. Pusă în balanță cu mărturia femeilor, oricât de puțin credibile erau ele, nu puteau bate dovezile oferite de acestea.

Drept urmare, ucenicii se pun la drum și se duc în Galileea să Îl întâlnească pe Isus cel înviat. Chiar și așa unii s-au îndoit, până când Isus S-a apropiat de ei și le-a vorbit. Conflictul se relansează printr-o chemare neobișnuită: mărturia învierii înaintea tuturor popoarelor. Înțelegem de aici că reflectarea la moartea lui Isus este insuficientă pentru ucenicul Domnului. Învierea Sa pune moartea în perspectivă și întâlnirea Cristosului înviat îl scoate pe ucenic din încurcătura în care L-a dus moartea Sa. Învierea nu a fost ușor de acceptat nici chiar de ucenicii Domnului, cu atât mai puțin de ucenicii de astăzi. Și noi avem nevoie de martori ai învierii ca să putem înfrunta teoriile mincinoase ale dușmanilor.

Versiunea lui Marcu este cea mai scurtă. Manuscrisele cele mai vechi cuprind doar versetele 1-8 din capitolul 16, celelalte fiind adăugate mai târziu. De data aceasta avem niște eroine. Cele trei femei pornesc în misiunea de a unge trupul Domnului Isus cu uleiuri aromate. Obstacolul la care ele se gândeau că le va sta în cale era ușa de piatră pusă pe intrarea în camera mortuară (o peșteră). Când au ajuns la mormânt au constatat că piatra nu mai era la locul ei și că aveau o nouă problemă: trupul lui Isus nu mai era la locul lui, ci în locul acestuia era un „tinerel, șezând la dreapta, îmbrăcat într-un veșmânt alb”. Cum vor rezolva problema aceasta? „Tinerelul” le spune că Isus a înviat și că urma să se întâlnească cu toți ucenicii în Galileea. Până aici toate sunt cum trebuie, în acord cu versiunea lui Matei. Ele au plecat de la mormânt în fugă, cuprinse de cutremur și spaimă (bucuria din Matei nu mai este) și nu au spus nimănui nimic pentru că se temeau (mărturisirea din Matei nu mai este). Practic femeile nu și-au îndeplinit misiunea de a unge trupul Domnului pentru că nu mai era și nici nu au dat de el. Nu este de mirare că cineva după ceva timp a considerat necesar să adnoteze această relatare și să pună în ea speranța și bucuria care lipseau. Versiunea lui Marcu, probabil și cea mai veche, încheie relatarea Evangheliei în mod brusc, cam cum se încheie și Iona, lăsând cititorului să-și clarifice gândurile în lumina celor citite în restul Evangheliei când Isus anunța acest deznodământ. Dacă nu avem un trup în mormânt, oare ce s-a întâmplat cu el? Să fii înviat?

Versiunea lui Luca (cap. 24) este mai detaliată decât precedentele și aduce câteva elemente noi: sunt mai mult de trei femei care au mers la mormânt, au fost văzuți doi bărbați în haine albe, Petru vizitează mormântul gol, Domnul Se arată celor doi ucenici pe drumul către Emaus, și Domnul Se arată ucenicilor în camera de sus în lipsa lui Toma. Cine este eroul? De data aceasta Domnul Isus este Cel care caută să realizeze ceva: convingerea ucenicilor că a înviat, sau cu alte cuvinte încearcă să facă din ucenici niște martori ai învierii. Toți ucenicii au probleme să înțeleagă cuvintele spuse de Domnul Isus înainte de moartea și învierea Sa. Care erau așadar obstacolele din calea misiunii Domnului de a face din ucenicii Săi martori ai învierii?

(1) Ucenicii au uitat că evenimentele petrecute sub ochii lor împlineau profeția lui Isus (Luca 24:1-12).

(2) Ucenicii au uitat că evenimentele petrecute sub ochii lor împlineau profețiile Vechiului Testament (Luca 24:13-34).

(3) Ucenicii au verificat veridicitatea evenimentelor petrecute sub ochii lor (Luca 24:35-43).

În concluzie, Domnul le repetă argumentele din Scripturile ebraice și îi însărcinează ca martori ai învierii Sale, doar că mai trebuie să aștepte puțin pentru îmbrăcarea „cu putere de sus” (24:49), un fapt care anunță un incident viitor.

Ce învățăm de la Luca? Pentru ca un ucenic al Domnului să devină martor al învierii este nevoie de însușirea unor elemente naturale și de însușirea altuia supranatural. Despre cel supranatural nu știm detalii, dar citind a doua carte a lui Luca aflăm că este vorba despre Duhul Sfânt. În capitolul 24 al Evangheliei sale Luca ne spune care sunt acele elemente „naturale” care ne califică pentru statutul de ucenici: cuvintele lui Isus, cuvintele Vechiului Testament și evidențele constatate de martorii oculari. Vi se pare ceva cunoscut? Apocalipsa lui Ioan vorbea despre aceleași lucruri în termenii Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Isus. Apostolul Pavel vorbea despre Cuvântul lui Dumnezeu și tradiția apostolică.

Versiunea lui Ioan asupra învierii este cea mai elaborată (cap. 20-21). El este singurul evanghelist care detaliază întâlnirea ucenicilor cu Domnul Isus în Galileea (cap. 21).  Chiar dacă nu include relatarea întâlnirii ucenicilor pe drumul spre Emaus, Ioan are de adăugat detalii la arătările Domnului către Maria Magdalena și către ucenicii din camera de sus, atât când lipsea Toma cât și cu Toma de față. În plus vizitarea mormântului de către Petru primește mai multă greutate și aflăm că Ioan îl însoțește. Ioan în schimb trece cu vederea primele incidente ale învierii despre escapada femeilor la mormânt și episodul cu îngerii. Care este perspectiva narativă a lui Ioan? Ce a vrut Ioan să ne transmită? Este semnificativ faptul că la mijlocul celor două capitole se află afirmațiile de intenție ale apostolului pentru scrierea Evangheliei: „pentru ca voi să credeți și astfel să aveți viața veșnică”. Din moment ce credința este cheia pentru viața veșnică, relatările incluse în narațiunea învierii au fost selectate pentru același motiv pentru care și celelalte relatări din carte au fost incluse: ca să credem. Adică să ajungem să credem ca și ucenicii. Se poate înțelege că cel puțin pentru capitolul 20 intenția lui Ioan era ca să îl arate pe Isus preocupat de încredințarea ucenicilor că a înviat. Care sunt obstacolele pentru realizarea acestui deziderat?

(1) Scepticismul ucenicilor trebuia adresat. De aceea mormântul trebuia să fie golit. Petru și Ioan au fost martorii mormântului gol. Detaliile prezentate de Ioan sunt extrem de semnificative pentru a combate teoria trupului furat.

(2) Durerea despărțirii trebuia alinată, angoasa determinată de moartea prematură a lui Isus trebuia adresată. Maria Magdalena are parte de o experiență personală cu Isus cel înviat. Detaliile experienței sale sunt foarte importante pentru a combate teoria iluziei optice sau a unei vedenii.

(3) Frica ucenicilor trebuia adresată, motiv pentru care, înainte să se coboare Duhul Sfânt, Domnul Își împuternicește ucenicii pentru perioada următoarelor 40 de zile. Aceasta contrazice teoria unei conspirații din partea ucenicilor.

(4) Scepticismul ucenicilor trebuie adresat, motiv pentru care Domnul Isus li se arată din nou cu Toma de față ca să aibă șansa de a vedea cu ochii lui.

Cu toate acestea, „ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”, adică ferice de toți ucenicii Domnului care nu au avut și nu vor avea parte de experiența de prima mână a Domnului înviat și vor trebui să creadă pe baza celor scrise de evangheliști. Observați cum prima și ultima experiență adresează aceeași problemă a experimentării nemediate a învierii Domnului. Tocmai de aceea apostolii au ales în locul vacantat de Iuda pe unul dintre ucenicii care l-au văzut pe Isus în trup până la înălțare, adică l-au văzut și pe Isus cel înviat (F. ap. 1:21-22). De notat că Domnul se ocupă și de sentimentele ucenicilor și își face timp de vindecarea emoțiilor lor. Ioan ne oferă rețeta completă (mai completă decât a lui Matei) pentru ca un ucenic să devină martorul învierii lui Isus: martorul învierii lui Isus este acel ucenic care și-a rezolvat îndoielile cu privire la învierea Domnului, a fost vindecat de durerea neîmplinirii propriei înțelegeri cu privire la Isus și de frica de persecuție, care poate fi adusă prin Duhul Sfânt.

Perspectivele celor patru evangheliști sunt complementare. Ei nu s-au străduit să ne ofere versiuni identice ale învierii, ci și-au permis să prelucreze informațiile pe care le aveau despre învierea lui Cristos din propria experiență sau din surse, urmărind îndeplinirea unui scop precis. Mai puțin în cazul lui Marcu, cititorul este invitat să urmărească transformarea ucenicilor din niște oameni debusolați de moartea prematură a lui Cristos, bulversați de turnura tragică a evenimentelor și încă șocați de eșecul lucrării lui Isus (în mintea lor desigur). Deși profețită, învierea i-a prins nepregătiți pe toți și reacția tuturor – mucenițe, ucenici, soldați, mari-preoți – este naturală. Fiecare personaj este surpris reacționând în mod original, în conformitate cu propriul caracter și prejudecăți. Numitorul comun este că toți, chiar și dușmanii, ajung să creadă în înviere. Însă numai unii s-au înfiorat cu privire la această revoluționară realitate.

Ce zici, a înviat Isus?