Votul şi voia lui Dumnezeu

Dincolo de înverşunarea cu care unii insistă să voteze de mai multe ori, ca şi cum ar reuşi să sporească şansele candidatului lor (evident dacă nu sunt prinşi), sau de nesimţirea cu care un lider de partid face troc cu voturile susţinătorilor săi, democraţia este construită pe principiul că cetăţenii sunt egali în drepturi. Fiecare îşi poate exprima opţiunea prin unul şi numai un singur vot. Tocmai aici rezidă şi slăbiciunea sistemului, pentru că unii cetăţeni sunt uşor de manipulat, îşi pot da votul pentru mici avantaje materiale, alţii sunt vizionari şi înţeleg mersul ţării în contextul lumii. Indiferent de probitatea sa morală, percepţia asupra societăţii şi concepţia sa despre lume şi viaţă, fiecare cetăţean se exprimă prin votul său, unul singur. Aşa imperfectă cum este ea, situaţia noastră este de preferat oricărei alte orânduiri dintre câte a cunoscut umanitatea şi cu siguranţă pseudodemocraţiei în care ne-au ţinut comuniştii cu voia lui Dumnezeu timp de 50 de ani.

Poate Dumnezeu să vorbească prin voturile noastre? Nu cred că Îl putem surprinde pe Dumnezeu cu vreuna dintre invenţiile noastre, nici măcar cu vreo alianţă politică, sau orânduire politică. Toate sunt cunoscute de Dumnezeu şi orânduite de El înainte de a veni în fiinţă. Prin urmare cred că urmează ca şi la aceste alegeri prezidenţiale să se întâmple exact ceea ce Dumnezeu a hotărât deja. Doar că unii dintre noi aşteptăm cu sufletul la gură deznodământul pentru că există cel puţin 50% şanse ca opţiunea Domnului să contravină opţiunii noastre. Să nu uităm că numai în condiţii vitrege se şlefuieşte caracterul şi, pentru că lui Dumnezeu îi pasă de noi, este natural să primim ceea ce nu dorim sau chiar ceea ce nu este confortabil pentru noi.

În statul teocratic al lui Israel, Dumnezeu le pusese în vedere evreilor procesul prin care urma să fie desemnat un lider naţional. Textul relevant în această privinţă provine din Deuteronomul 17:14-20. Aici se face referire la o dimensiune supraistorică a procesului de alegere şi la una istorică. „Să-l încoronaţi pe acela pe care Domnul, Dumnezeul vostru, îl va alege din mijlocul poporului vostru”, spune v. 15, pentru ca imediat după aceea să se continue cu cuvintele „nu veţi putea pune ca rege un străin … să nu aibă mulţi cai … să nu-şi ia multe soţii … să nu strângă mult aur … să scrie o copie a Legii” (vv. 16-18).

De observat că acest paragraf privitor la alegerea suveranului este plasat între alte paragrafe care vorbesc despre călăuzirea spirituală a poporului prin intermediul profetului şi interzicerea practicilor păgâne de aflare a voii lui Dumnezeu. În plus, textul reglementează o situaţie care nu era relevantă pentru Israelul condus de Moise, anticipând o situaţie politică ce urma să aibă loc peste câteva sute de ani.

Cum urma să afle Israel care era voinţa Domnului cu privire la monarhul lor decât prin profet? Profetul era omul căruia Dumnezeu îi descoperea intenţiile Sale cu privire la poporul Său şi umanitate (Amos 3:7-8). Profetul Samuel primeşte misiunea de a-l alege pe primul rege al lui Israel, după ce poporul a hotărât într-un glas că doresc un rege (1 Samuel 8-10). Profetul Samuel îl desemnează la porunca lui Dumnezeu pe tânărul David ca viitorul rege al lui Israel în momentul în care regele în exerciţiu era încă plin de vigoare şi dornic să-şi exercite funcţia (1 Samuel 16). Profetul Natan îl pune pe tron pe Solomon, dintre toţi contracandidaţii din familia regală (2 Regi 1).

Uzurpatorul Absalom nu are parte de rostire şi ungere profetică, motiv pentru care nu este de mirare că îşi încheie conspiraţia în ruină. Totuşi, au fost alţi uzurpatori care au fost desemnaţi de Dumnezeu prin rostire şi ungere profetică: Ieroboam de către profetul Ahia (1 Regi 11:29-39), Başa a împlinit faţă de Ieroboam profeţia lui Ahia din Şilo (1 Regi 15:27-30), Zimri a împlinit faţă de dinastia lui Baaşa profeţia lui Iehu, fiul lui Hanani (1 Regi 16), Iehu a împlinit faţă de dinastia lui Ahab profeţia lui Elisei (2 Regi 9-10). Aşadar, ungerea viitorului rege era datoria profetului inspirat de Dumnezeu, deşi aceasta putea fi şi contrafăcută.

Cât de bine ar fi fost să avem călăuzirea unui profet în situaţia deloc de invidiat în care ne aflăm? În lipsa unei rostiri clare din partea lui Dumnezeu cu privire la candidatul pe care El îl doreşte la conducerea României pentru următorii cinci ani, singurul lucru care ne rămâne este să mergem la urne pentru a ne exprima votul. Este adevărat că alegem doar dintre doi şi nu reprezintă cele mai bune opţiuni. Totuşi, nu avem dreptul să ne plângem pentru că ne întâlnim cu indiferenţa pe care am manifestat-o pe parcursul anilor trecuţi. Degeaba bocim acum că alegem între doi foşti comunişti (poate chiar nomenclaturişti), dacă nu am mişcat niciun deget pentru a promova Legea lustraţiei. Degeaba ne văicărim acum dacă nu am avut timp în rugăciune pentru conducerea ţării.

Desigur putem opta să refuzăm a vota. Nu vom impresiona pe nimeni cu dezinteresul nostru sau cu ingenioasa noastră modalitate de a sancţiona clasa politică. Politicienilor nu le va păsa de noi. Din contră, chiar ar dori aşa ceva. Să-i lăsăm noi în pace pe ei şi pe membrii lor de partid să facă cum vor în ţara aceasta. Să-şi dea salariile şi pensiile care vor. Să se protejeze cu imunitatea parlamentară de toate relele pe care le fac. Să acumuleze funcţii şi posturi cât mai multe, chiar dacă aceasta înseamnă absenteism în Parlament. Lupta împotriva unei clase politice corupte şi aservite nu se face decât propunând alternative. În loc să deschidă ei înşişi noi drumuri, creştinii care au intrat în politică şi-au aservit interesele unor partide-mamut. Unii chiar au migrat de la un partid la altul. Şi nu au realizat nimic. Este poate timpul ca minoritatea evanghelică să propună în mod unitar o alternativă.

De data aceasta timpul ne-a expirat. Vom fi noi în stare să ne facem auzit glasul în viitor? Mă tem că împrăştiaţi şi divizaţi cum sunt, însăşi ideea unui partid creştin este o nebuloasă printre evanghelici. Practic, arareori găsim puncte comune în doctrină, exprimarea în închinare, forma de conducere a bisericii, relaţia statului cu biserică. Deocamdată evanghelicii din România îşi merită soarta: să aleagă dintre două rele, rugându-se cu inocenţă pentru călăuzirea Domnului când tot ce am făcut în aceşti 20 de ani a fost să asistăm cu mâinile în sân cum se degradează situaţia din ţară. Zbaterile clasei politice ne-au oferit doar subiecte de şuetă şi nu de rugăciune, de blogărit şi nu de post, de dezbatere şi nu de intervenţie prin memorii.

Prin lipsa mea de interes pentru România nu sunt cu nimic mai bun decât ciobanul mioritic. Ca şi mine, poate şi alţii s-au retras în munca lor, în slujirea lor, în familia lor şi s-au bucurat de binele de care au avut parte. În fond şi la urma-urmei nu am suferit de foame, deşi nici de prea mult bine nu ne putem plânge. Ne-am izolat în lumea noastră şi ne-am străduit să ne vedem de ale noastre cu cât mai puţine costuri şi implicare în jur. Tocmai de aceea am primit ceea ce avem şi la aceste alegeri prezidenţiale.

Mă duc la vot să votez un fost comunist, dar care a avut curajul să înfiereze comunismul în huiduielile corului de foşti-comunişti din Parlament şi în ciuda lor. Mă duc să votez răul mai mic pentru că nu vreau să mă conducă socialiştii. Mă duc la vot pentru că mă înspăimântă partidul roşu care defilează cu aroganţă cu nişte oameni vinovaţi de crime împotriva umanităţii şi care este interesat să nu tragă la răspundere pe vinovaţii din decembrie 1989 şi mineriadele din anii următori. Aceasta este tot ce mai pot să fac acum. Cel puţin deocamdată. Deşteaptă-te, române!

Alegerea (este) imorală: cripto-comunismul PSD-ist

Unele dintre cele mai cerebrale articole cu privire la alegerile prezidenţiale din România le-am citit pe ziare.com, când profesorul Ştefan Vlaston, preşedinte EDU CER, şi-a publicat opinia în două episoade la mai mult de o lună distanţă unul de celălalt, mai precis în 3 octombrie (aici) şi în 18 noiembrie (aici). Nutresc speranţa că vor fi (re)citite cu alţi ochi acum când gongul alegerilor stă să bată a doua oară. Îngăduiţi-mi cu această ocazie o expunere asupra principiilor biblice care trebuie să stea la baza opţiunii noastre politice. Este adevărat că votul fiecărui creştin contează la fel de mult ca şi votul oricărui alt cetăţean, indiferent de opţiunea lui religioasă. Constat că până şi creştinii se pot înverşuna în susţinerea candidatului lor. Ceea ce voi căuta să demonstrez aici este faptul că socialismul cu variantele sale (inclusiv cel promovat de PSD) este profund anticreştin pentru că contrazice principiile biblice şi concepţia creştină despre lume şi viaţă.

(1) Întâi de toate învăţ din Scriptură că PROPRIETATEA ESTE PRIVATĂ, nu de stat. Conceptul de stat, aşa cum îl înţeleg comuniştii, este cu totul străin de Biblie. Conform Scripturii fiecare persoană este stăpână peste proprietăţile sale, iar proprietăţile familiei îi revin acesteia chiar şi după o înstrăinare temporară. Monarhul are şi el proprietăţi ca oricare alt om, iar familia regală are aceleaşi drepturi ca şi oricare altă familie. Chiar şi episodul din Biserica primară în care se puneau în comun proprietăţile private pentru folosinţa comună, este un incident irepetabil chiar şi în acea perioadă cu atât mai mult în istoria ulterioară. Renunţarea la bunurile lor (surplusul) pentru ajutorarea celor lipsiţi este mai degrabă opţiunea unor persoane şi familii. După ce, vreme de 42 de ani (1947-1989), am fost destituiţi de proprietăţi şi intoxicaţi cu ideea că e mai bine să avem toţi la fel şi bunurile să fie ale tuturor, prezidenţiabilul Geoană propune din nou soluţii care amintesc de economia centralizată şi de proprietatea statului asupra tuturor „mijloacelor de producţie”. După domnia sa salvarea României ar veni din soluţii de felul centralizarea industriei şi cooperativizarea agriculturii.

(2) ASISTENŢA SOCIALĂ ESTE DATORIA PRIN EXCELENŢĂ A ORGANIZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE. Scriptura arată că asistarea categoriilor defavorizate este responsabilitatea comunităţii locale. Fiecare localitate trebuia să se îngrijească de orfanii, văduvele, emigranţii şi săracii din zona ei. Regele era responsabil în egală măsură de împlinirea acestei datorii. Printre documentele păstrate din perioada antică şi medievală a comunităţilor evreieşti se numără şi o mulţime de tabele de întrajutorare la nivelul comunităţii locale. Apostolii au promovat principiul întrajutorării şi la nivelul bazinului Mării Mediterane, prin strângerea de ajutoare de la creştinii din diverse zone ale Imperiul roman pentru creştinii săraci din Palestina. Practica a fost perpetuată pe parcursul istoriei creştine. După ce vreme de 42 de ani am fost dezvăţaţi să mai facem bine semenilor noştri şi, în schimb, să ne suspectăm şi să ne încriminăm unii pe alţii pentru surplusul pe care îl au semenii noştri, prezidenţiabilul Geoană promite tuturor categoriilor defavorizate ajutoare suplimentare. Vădit intenţionat lacrimogen, exemplul oferit de domnia sa în confruntarea televizată din 20 noiembrie de a se fi îngrijit de soacra sa la întrebarea privitoare la cel mai mare bine făcut în viaţă, este în fapt soluţia pe care o văd pentru România. Întrajutorarea este o calitate a fiinţei şi comunităţii umane care trebuie redescoperită de toţi românii care mai au o fărâme de umanitate în ei înşişi, cu atât mai mult de creştinii care urmează exemplul lui Cristos.

(3) IMPOZITUL PENTRU ÎNTREŢINEREA INSTITUŢIILOR STATULUI TREBUIE SĂ FIE DE DOAR 10%. Scriptura ne învaţă să plătim statului ce suntem datori. Deşi sunt creştini în alte ţări ale lumii care promovează lupta deschisă cu statul care nu se achită de datoriile sale faţă de cetăţenii săi, cred că o astfel de soluţie este deplasată într-o ţară democratică. Principiul este că nu putem să dăm statului mai mult decât îi oferim lui Dumnezeu (zeciuiala în Legea VT). Dacă viaţa de dărnicie a creştinilor este una ce depăşeşte această limită nu ar trebui să existe probleme de acceptare a impozitelor mai mari de acest cuantum. Consider, totuşi, că un stat sănătos care vrea binele cetăţenilor săi şi cultivă iniţiativă privată ar trebui să-i vămuiască pe cetăţeni mai puţin decât o face statul român acum. După ce am petrecut  42 de ani într-o economie centralizată timp în care am fost deprinşi să primim ceea ce ni se oferă şi să permitem statului să ia cât vrea de la noi, prezidenţiabilul Geoană vrea să dea mai mult tuturora şi chiar şi să reducă TVA-ul. Ar fi o măsură bună, dacă nu ne-ar fi luat gura pe dinainte să încheiem înţelegerea cu FMI pentru împrumuturi condiţionate de tot felul de obligaţii şi restricţii. Totuşi, dacă reducem impozitele şi nu se mai strâng atâtea dări, de unde va avea guvernul să împartă bani tuturor angajaţilor din aparatul birocratic atât de numeros al statului. Numai la Metrorex sunt peste patru mii de angajaţi. Întâi trebuie să se vorbească despre reducerea numărului de personal şi de eficientizarea muncii în aparatul birocratic.

(4) Scriptura pune mare preţ pe CALITATEA MORALĂ A LIDERULUI. Cea mai bună opţiune dintre toate câte există este omul care îl cunoaşte şi îl iubeşte pe Dumnezeu şi îşi ia ca datorie de căpetenie să-şi motiveze poporul la o moralitate înaltă. Biblia oferă suficiente exemple de lideri care s-au opus lui Dumnezeu şi au pierit ca nişte nenorociţi şi, uneori, au tras după ei şi poporul lor. După ce vreme de 42 de ani, tipul de lider propus a fost cel eliberat de sentimente „retrograde” de tip religios, omul nou cu o concepţie atee despre lume şi viaţă, PSD-ul nu oferă garanţii că agenda ateistă nu continuă a motiva acest partid şi, prin urmare, pe candidatul acestuia. Este adevărat că politicienii indiferent de culoare politică sunt specialişti în travesti şi cameleonism religios. În ultimă instanţă, doar Dumnezeu cunoaşte inima fiecărui om. Cu toate acestea, câtă vreme zăresc rânjetul sinistru al ex-preşedintelui Iliescu şi a ex-prim-ministrului Adrian Năstase în spatele prezidenţiabilului Geoană nu-mi pot reţin un fior existenţial care mă face să pun la îndoială capacitatea de a împlini bune intenţii ale domniei sale. Ce să mai spunem că modelul de lider (prim-ministru în speţă) preferat de Mircea Geoană este labouristul Tony Blair. Din păcate nu ştiu dacă se are în vedere modelul său înainte sau după de convertirea la catolicism.

(5) VINOVAŢII SUNT SANCŢIONABILI. La nivel interpersonal vina se rezolvă prin pocăinţă şi iertare, pocăinţă din partea vinovatului, iertare din partea victimei. Totuşi, la nivelul societăţii ofensatorii sunt sancţionabili, iar răul este înfierat şi descurajat pentru a fi limitat. După 42 de ani de dictatură comunistă, afară de iniţiativă irosită a Legii lustraţiei de către senatorul Ticu Dumitrescu  şi Condamnarea comunismului din 18 decembrie 2006 de către Preşedintele Traian Băsescu, rămasă fără urmări, nu s-a făcut nimic pentru sancţionarea lipitorilor comuniste. Prezidenţiabilul Băsescu defilează cu aceleaşi fosile vii şi se aliază cu altele asemenea lor infiltrate în aparatul de stat şi mai în tot locul la căldurică, în loc să se întâlnească cu dreapta judecată. Din această cauză răufăcătorii nu ştiu de frică în ţara noastră, suntem cunoscuţi în lume ca o ţară coruptă dar care nu sancţionează mai pe nimeni din această pricină şi nu există frică de lege ci mai degrabă frică de călcătorii de lege. Îmi doresc un Preşedinte care să ne conducă în direcţia asanării ţării de mediurile propice dezvoltării paraziţilor. Până una-alta comuniştii sunt vinovaţii de întemniţarea creştinilor, exterminarea lor prin muncă, defavorizarea lor în societate şi segregarea societăţii pe criteriul ideologic, promovarea mediocrităţii şi servilismului în societate ca mijloace de obţinere a promovării.

(6) LIDERUL SE VALIDEAZĂ PRIN ASUMAREA RESPONSABILITĂŢILOR. În Scriptură, principiul promovării unui individ ca lider ţine cont de validarea acestuia în prealabil pentru sarcini cu dificultate în creştere. De regulă oamenilor cu o anumită experienţă de viaţă li se delegă autoritate de comunitate. Este adevărat, Dumnezeu a folosit şi tineri, oameni cu totul nepregătiţi pentru responsabilitatea conducerii unui popor, dar era Duhul lui Dumnezeu prezent acolo ca să îi asiste, astfel încât slava să-i fie adusă de o manieră inconfundabilă lui Dumnezeu. Noul Testament promovează în conducerea bisericii ca păstori oameni care s-au validat mai întâi cel puţin în familie (adesea gospodăria/familia presupunea multe suflete). Când vine vorba să-mi exprim votul şi să încredinţez responsabilităţi atât de mari precum cele ale Preşedintelui României unui om (ce păcat că nu este asistat de Duhul lui Dumnezeu ca liderii israeliţi din vechime!), mă uit de mai multe ori înainte să decid şi vreau să văd şi să înţeleg în ce fel s-a validat candidatul în cauză în alte proiecte. Să-mi fie cu iertare, dar nu am văzut în Crin Antonescu mai mult decât un trubadur, tipul acela de individ care în facultate a pierdut vremea prin chefuri, a citit ce i-a plăcut nu ce i s-a cerut, s-a plimbat din greu şi nu în interes de studii. Activitatea profesională extrem de ştearsă (profesor, muzeograf) şi absenteismul din Parlament nu poate decât să susţină această posibilă interpretare. După ce vreme de 42 de ani am fost învăţaţi să votăm pe cine trebuie nu pe cine doresc, prezidenţiabilul Geoană vine cu tupeu să rupă gura târgului cu un doctorat obţinut la ASE în perioada în care ambasador al României în S.U.A. şi cu două licenţe obţinute în România în perioada comunistă (politehnică şi drept), în condiţii în care numai nomenclaturişti puteau să acceadă la Facultatea de drept. Nu ştiu ce alte responsabilităţi a primit de care să se fi achitat, dar nu-i aşa că e suspectă liniştea care învăluie contribuţiile sale la binele României şi a românilor?

Aceste principii şi aplicarea lor la prezidenţiabilul Mircea Geoană îmi oferă tot atâtea motive să NU votez cu candidatul PSD la Preşedinţia României.

„Binecuvântarea” ca eufemism în Biblia ebraică

Există câteva situaţii în Biblie când acţiunea de „binecuvântare” a Domnului are consecinţe negative reale sau posibile, motiv pentru care traducătorii Bibliei au redat în mod tradiţional verbul BRK prin opusul sau „a blestema” dintr-o rădăcină cu totul diferită (QLL). În toate aceste situaţii până şi originalul ebraic conservă lectio difficilior, adică o lecţiune dificilă care i-a determinat pe editorii versiunii a patra revizuite a Bibliei ebraice (din păcate încă nu am ajuns să mi-o cumpăr pe a cincea), să adauge la note de subsol un comentariu de felul următor: „correctio vel euphemismus pro weqillu vel sim”.

Să vedem întâi care sunt acele texte. În 1 Regi 21, regina Izabela pregăteşte un complot împotriva lui Nabot pentru a-l deposeda pe cale „legală” şi cu minime cheltuieli de moştenirea dorită de soţul ei molâu, regele Ahab. Pentru aceasta au fost cumpărate serviciile unor martori mincinoşi care să afirme că Nabot „a binecuvântat (literal) pe Dumnezeu şi pe rege” (1 Regi 21:10) şi că faptul acela îl face vinovat de luarea în deşert a Numelui Domnului şi lezmajestate şi, prin urmare, este vrednic de moarte. Planul se desfăşoară întocmai (1 Regi 21:13).

Patriarhul Iov, preocupat de sfinţenie într-o generaţie stricată, aduce sacrificii Domnului după fiecare banchet organizat de copiii săi pentru a se asigura că toate lucrurile erau în ordine, temându-se ca nu cumva copiii săi să fi păcătuit şi să-L fi blestemat pe Domnul în inima lor” (Iov 1:5). Când obţine încuviinţarea Domnului de a se ocupa personal de Iov, diavolul îl acuză pe Iov afirmând că Iov va ajunge să-L „binecuvânteze” pe Dumnezeu în faţă, dacă se va atinge de proprietăţile lui (Iov 1:11), sau, mai târziu, dacă îi va lua sănătatea (2:5). Dumnezeu permite ca Iov să fie deposedat de toate proprietăţile lui şi de sănătate, fără ca Iov să emită „binecuvântarea” anticipată. Nici chiar presiunile soţiei lui nu îl determină pe Iov să-L „binecuvânteze” pe Dumnezeu (Iov 2:9).

Ultima situaţie vine din Psalmul 10, acolo unde descrie pe cei răi care se laudă cu visele lor, „binecuvântează” şi dispreţuiesc pe Domnul. Aici NTR nu a sesizat uzanţa verbului a binecuvânta ca eufemism, motiv pentru care a recurs la folosirea obiectului ca subiect.

În toate aceste contexte „binecuvântarea” este asociată complet nepotrivit cu verbe din categoria celor opuse: luarea Numelui Domnului în deşert, păcătuirea, dispreţuirea Domnului. Consecinţa, fie că este doar posibilă sau reală, este moartea. Prin urmare, cea mai adecvată rezolvare este ca verbul „a binecuvânta” să definească tocmai opusul, fiind folosit în aceste contexte ca eufemism. În contextul din 1 Regi 21 este posibil să se fi recurs la acest artificiu ca manifestare a justiţiei poetice pentru a sugera nevinovăţia lui Nabot. În Iov 1:5 şi 2:9 uzanţa eufemismului salvgardează caracterul integru al patriarhului Iov. În Iov 1:11 şi 2:5, eufemismul este cea mai adecvată manieră de a vorbi despre Curtea lui Dumnezeu. În Psalmul 10:3, uzanţa sa este mai degrabă sarcastică, pentru că până şi cele mai ales cuvinte ale acestor oameni sunt reduse doar la nişte blesteme.

Cărturarul evreu M. Rotenberg propunea încă din 1987-88 într-un articol publicat în evreieşte în jurnalul de lingvistică Leşonenu [Limba noastră] că, în aceste situaţii, verbul „a binecuvânta” conservat întocmai de tradiţia masoretică în Biblia ebraică, să fie vocalizat ca şi cum ar fi o formă verbală de Qal, pentru a face diferenţa de forma corectă a aceleiaşi rădăcini care preferă familia Piel pentru acest sens. Deşi nu s-a ajuns la un consens încă, este foarte posibil ca şi substantivul berek, din aceeaşi rădăcină BRK, să aibă dublu sens, ocazional, ca şi în Ezechiel 7:17, putându-se înţelege ca eufemism pentru … genitalia masculine.

P.S. Îi mulţumesc studentului Andrei Pop care m-a incitat cu întrebarea sa asupra acestui subiect.

Ghid de artă creştină

Arta a existat chiar şi în condiţiile religiei iconoclaste a Vechiului Testament. Motivele geometrice şi florale au împodobit obiectele de cult şi îmbrăcăminte preoţească. Reprezentări de animale reale şi fantastice erau adesea zugrăvite în spaţiile sacre şi decorau revelaţiile uluitoare ale profeţilor despre Divinitate.

Volumul de faţă este o trecere în revistă de natură diacronică a curentelor artistice care au preluat şi prelucrat teme de inspiraţie biblică sau din tradiţia creştină. Survolul acoperă tot ce este reprezentativ în arta creştină de la începuturile sale timpurii până în contemporaneitate. Michelle P. Brown, editorul acestui volum, a invitat un colectiv de specialişti să contribuie la realizarea acestei colecţii de eseuri. Nu a fost pierdut din vedere nimic din ceea ce înseamnă artă în creştinism: sculpturi, mozaicuri, decoraţiuni murale, basoreliefuri, panouri, tapiserii, fresce, manuscrise anluminate, crucifixuri, icoane, obiecte de podoabă şi de uz cultic, capiteluri, vitralii, catedrale, baptisterii şi alte spaţii cultice, etc. Din Africa până în Nordul Europei, de pe continentul american până în Asia, toate tradiţiile creştine îşi găsesc locul pe paginile acestei lucrări. Ocazional sunt alocate articole scurte unor chestiuni semnificative pentru fenomenul artei creştine. Surprinde în mod plăcut discursul echidistant, nedogmatic al comentatorilor. Pentru convenienţa cititorilor redau aici conţinutul volumului:

Ce este arta creştină?

1. Arta primilor creştini: rădăcini iudaice şi greco-romane.

2. Sub semnul crucii: Constantin şi pătrunderea creştinismului în curentul social predominant.

3. Martiri şi mozaicuri: bisericile timpurii din Italia.

4. Răsăritul creştin: arta creştină în Palestina, Armenia, Georgia şi Siria.

5. Africa: arta bisericilor copte din Egipt, Ethiopia şi Nubia.

6. Noua Romă: Împăratul Iustinian şi arta bizantină timpurie.

7. Arta ortodoxiei: Bizanţul şi tradiţia iconografică. Suplimentar: Icoanele din perspectiva unui scriitor de icoane (pr. Regan O’Callaghan).

8. Ascensiunea islamului: islamul şi arta creştină. Suplimentar: Arta creştină în contextele musulmane (prof. Sheila S. Blair şi Jonathan M. Bloom).

9. Barbarii! Arta şi reconvertirea Apusului.

10. Arta imperială: arta în Imperiul Carolingian şi în Imperiul Ottonian. Suplimentar: „Cuvinte transmise posterităţii”: picturi carolingiene ale tălmăcirii şi transmiterii (prof. Herbert L. Kessler).

11. Crucifixuri, ritualuri şi rânduiala creştină: arta anglo-saxonă târzie şi reforma benedictină.

12. Arta romanică: pelerini, cruciaţi şi stilul european. Suplimentar: Estetica monastică şi ascensiunea artei gotice (prof. Conrad Rudolph).

13. Arta gotică: catedralele, universităţile şi urbanizarea. Suplimentar: Vitralii medievale: protectori şi scopuri.

14. Goticul italian: arta şi germenii Renaşterii. Suplimentar: Arta creştină şi oraşul-stat italian (dr. Griffith Mann).

15. Viaţa culturală a oraşelor-stat italiene: umanişti, artişti şi ascensiunea Renaşterii. Suplimentar: Manuscrise, umanism şi patronaj în Florenţa renascentistă (dr. Mark Evans).

16. Apogeul Renaşterii italiene: Madone, papi şi prinţi. Suplimentar: Imagini de bronz şi aramă sunătoare. Semnificaţia şi utilizarea bronzului în contexte creştine (dr. Victoria Avery).

17. Renaşterea septentrională: comercianţi şi meşteşuguri.

18. Stăpânirea de sine în vremuri tulburi: Reformă, opoziţie şi ascensiunea protestantismului. Suplimentar: Controversa asupra imaginilor în timpul Reformei şi Contrareformei (prof. Iole Carlettini).

19. Serenisima Republică veneţiană: meditaţia mercantilă şi preţul artei sublime. Suplimentar: De la Contrareformă la baroc: aspecte ale artei Romei (prof. Daniela Gallavotti Cavallero).

20. Protestantismul şi Contrareforma catolică: pietate cotidiană, manierism şi caracterul teatral al barocului. Suplimentar: Rubens şi teatrul Contrareformei: imaginarul biblic întrupat (prof. Michelle P. Brown).

21. Epoca Iluminismului: raţionalismul, neoclasicismul şi noul imperialism. Suplimentar: Apariţia studiului istoriei artei creştine (prof. Nancy Netzer).

22. Renaşterea misticii şi a romantismului: Blake, anticii şi arta nonconformistă. Suplimentar: Îngăduinţă, prohibiţie, mecenat şi metodism. Relaţia unei denominaţii cu arta (dr. Peter Forsaith).

23. Credinţa şi originile artei nord-americane: Un nou Eden. Suplimentar: Arta populară religioasă (prof. Virginia Raguin).

24. Inovaţia industrială, nostalgia estetică: romantism, prerafaelitism şi redescoperirea spiritului medieval.

25. Artă pentru o eră nouă: realiştii, impresioniştii şi simboliştii.

26. Şocul noului: mecanizare, expresionism, realism spiritual şi originile abstracţionismului. Suplimentar: Artişti evrei, teme creştine (Emily D. Bilski).

27. Impactul modernismului: distrugere, creaţie, abstracţionism.

28. Impactul celui de-al Doilea Război Mondial: suprarealism, simbolism şi renaşterea artei figurative. Suplimentar: Mileniul şi mai departe. O expoziţie de artă creştină contemporană în Marea Britanie (Meryl Doney).

29. Călătoria continuă: Arta pământului (earth art): peisaj, artă şi eco-teologie.

30. Inovare şi tradiţie: căutarea spiritualului în arta contemporană. Suplimentar: Vorbeşte scribul. Realizarea Bibliei Sf. Ioan (Donald Jackson).

31. Quo Vadis? Şi acum, încotro? Suplimentar: Creştinismul şi arta contemporană în America de Nord. Studiul de caz CIVA (dr. James Romaine).

32. Câteva gânduri de încheiere.

Lucrarea, bogat ilustrată, a fost realizată în condiţii grafice excepţionale. Traducerea (Antonela Buligă), corectura (Claudia Dudaş) şi editarea (Daniel Fărcaş) textului românesc este excepţională. Glosarul de termeni şi Indexul de nume facilitează călătoria cititorului prin mileniile de artă creştină.

Prin tot ceea ce este Ghidul îşi merită cu prisosinţă locul printre cărţile de referinţă din biblioteca personală a oricărui român şi în biblioteca oricărei instituţii din România. În plină recesiune economică, editura Casa Cărţii a reuşit din nou să îşi depăşească limitele şi să ofere publicului român o carte memorabilă. Cu siguranţă Ghidul de artă creştină se califică a fi ales drept cadou pentru orice suflet sensibil. Volumul este disponibil în librăriile Humanitas şi librăriile creştine din ţară. Alternativ poate fi achiziţionat direct de la Editura Casa Cărţii din Oradea (contact aici).

David Pawson la Bucureşti, ziua a treia

În cea de-a treia zi de conferinţă (nu am luat-o în calcul pe prima cu o singură prelegere şi aceea cu caracter autobiografic), subiectul a fost Israel, poporul istoric al lui Dumnezeu. Prelegerea a păstrat acelaşi caracter biografic, Pawson dezvăluind în faţa audienţei etapele trecerii sale de la un creştin interesat doar de trecutul lui Israel, la cel preocupat de prezentul lui Israel şi la cel de participant activ în vederea împlinirii viitorului promis al lui Israel. Actualmente cunoscut ca unul dintre prietenii statului Israel, Pawson călătoreşte anual cel puţin o dată în Ţara Sfântă, de regulă conducând un grup de turişti. Din pricina vitezei cu care străbate ţara de la nord la sud, adică de la Dan la Beer-Şeba, David Pawson declară că printre ghizii israelieni este cunoscut ca “cel ce aleargă pe unde Isus a umblat”. De apreciat zelul său de a conştientiza opinia publică cu privire la destinul biblic şi istoric lui Israel.

Totuşi, dimineaţa a debutat cu o foarte controversată pretenţie la adresa istoriei României. Fără să fi menţionat sursa informării sale, Pawson a prezentat ca pe un adevăr ştiinţific irefutabil faptul că limba română provine de la evreii deportaţi din tot Imperiul roman pe teritoriul vechii Dacii. Tot la fel, primele state române feudale au fost fondate cu ajutorul valurilor de emigranţi evrei şi ţigani. Primul rege al României, Carol de Hohenzolern, ar fi fost invitat de un grup de bancheri şi industriaşi evrei germani care, şantajându-l cu anularea datoriilor financiare pe care aceste le avea faţă de ei şi promiţând ajutor financiar pentru regatul său, i-au propus să accepte să devină regele României şi să facă din această ţară un loc de refugiu pentru evreii Europei. Lucrul s-a întâmplat întocmai, iar evreii sunt văzuţi responsabili de construirea de căi ferate, universităţi (a fost menţionată specific Universitatea din Iaşi) şi s-au pus bazele industriei româneşti. Astfel, România a atras valuri după valuri de evrei din toată Europa în această perioadă.

Nu pot să fiu de acord cu această istorie criptică şi ezoterică a României. Realizez faptul că istoria este scrisă de oameni şi că, uneori, poate fi cu totul deplasată şi diferită de realitate, din pricina unor maşinaţiuni de natură naţionalistă. Mă tem, însă, că versiunea lui Pawson este cea mai fantezistă dintre câte am auzit în viaţa mea, deşi am mai citit câte ceva din istoria României, disciplină care m-a fascinat o bună parte a copilăriei şi tinereţii mele. Nu sunt nici atât de puritan încât să cred că românii sunt urmaşii direcţi ai veteranilor romani cu frumoasele femei dace. Este demonstrat faptul că pe teritoriul României s-au succedat valuri de migratori (goţi, sarmaţi, huni, avari, slavi, bulgari, unguri, cumani, pecenegi, tătari, etc) şi toţi au contribuit într-o măsură cât de mică la formarea limbii, a culturii şi civilizaţiei române şi a fondului genetic al românilor de astăzi.

Migrarea evreilor în epoca romană pe teritoriul Daciei încă nu este demonstrat după cunoştinţa mea. Migrarea lor în perioada secolului XVIII-XX este atestată prin documente. Academicianul Cajal arată că migraţia evreilor mai ales înspre Moldova a început încă de la sfârşitul sec. XVIII, pentru că în perioada 1787-1804 s-a constat “o dublare a populaţiei evreieşti, atât ca cifre absolute, cât şi ca pondere în cadrul populaţiei totale. Ritmul anunal de creştere se ridică la 6.2%, ceea ce indică un masiv proces de imigrare.” (Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. 3.1., Bucureşti: HAsefer, 1999, p. 27) Următorul val de emigrare masivă are loc între anii 1836-1840, când populaţia evreiască a crescut cu 40,6%. În ciuda acestor creşteri spectaculoase, populaţia evreiască nu a depăşit 2% din populaţia Principatelor Române (idem p.29). În Principatul Transilvaniei situaţia nu este cu mult diferită (p. 31-35). Theodor Mommsen în celebra sa Istorie romană (tradusă şi publicată de Polirom în 2009) nu are nimic de spus despre presupusele valuri migratoare de evrei. Nu este exclus ca emigranţi evrei să fi ajuns şi în Dacia, ca pretutindeni în Imperiu, dar de aici şi până la considerarea lor ca întemeietori ai limbii române este cale de secole lumină.

Cât priveşte invazia ţiganilor, acesta a fost un proces insidios, după părerea ţiganologilor recenţi, care a început în sec. al IX şi a durat până în sec. XIX, cu fluctuenţe. Ţiganii au ajuns în România ca şi în Balcani, fie ca robi ai populaţiei autohtone, fie ca mici meseriaşi arondaţi oraşelor, mai ales fierari. Se cunoaşte doar despre Ştefan Răzvan, domn al Moldovei timp de cinci luni în 1595 că ar fi provenit din rândul robilor ţigani eliberaţi. De aici şi până la susţinerea tezei că ţiganii sunt întemeietori ai ţărilor române sau că au contribuit de o manieră substanţială este cale lungă. Se poate vedea lucrarea Ţiganii în istoria României a lui Viorel Achim (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998) care are şi un rezumat în limba engleză.

În a doua sesiune a urmat o prezentare a 16 surprize din Romani 11 cu privire la Israel. Pentru că l-am tradus pe vorbitor la această sesiune, las pe vreunul dintre studenţii prezenţi să adauge materialul respectiv. Oricum, s-a putut constata că, în accepţiunea lui Pawson, Dumnezeu este strict cu planurile Sale privitoare la Israel şi veghează la împlinirea lor exactă, pe când cu neevreii foloseşte o altă măsură, lăsându-i să răspundă “liber” la invitaţia sa. Cum se face, însă, că se va ajunge la convertirea în masă a evreilor doar după împlinirea numărului deplin al neamurilor nu se ştie. Oricum, Dumnezeu nu ar interveni în această privinţă. Prin urmare, am putea concluziona că, deşi Domnul Isus afirma că nu cunoaşte ceasul întoarcerii Sale, nici Tatăl nu ştie mai mult pentru că încheierea mântuirii neamurilor este un fel de proces neîncheiat al cărui final nu-l ştie nimeni. Oamenii ajung astfel pe poziţii de egalitate cu Tatăl în orânduirea planului mântuirii. Singurul motiv pentru care Dumnezeu se raportează la Israel în acest fel este împlinirea Legământului încheiat cu patriarhii şi cu Israel pe parcursul anilor lor de istorie. Este de înţeles atunci motivul pentru care în doctrina şi interpretarea istoriei pe care o favorizează Pawson, evreii sunt cheia. Toată istoria lumii gravitează în jurul acestui popor special. Mântuirea neevreilor este doar o paranteză în timp, iar scopul lui Dumnezeu de a popula cerul cu oameni din orice seminţie nu este decât o scuză, pentru că, de fapt, evreii sunt cei mai deosebiţi dintre oameni, iar politica lui Dumnezeu este una de evidentă discriminare.

Consider că intenţia lui Dumnezeu a fost dintotdeauna de a răscumpăra omul, care nu a o culoare etnică la început. Procesul răscumpărării a presupus alegerea unui popor care, până la urmă, s-a dovedit la fel de ingrat şi nemeritoriu ca toate celelalte de mântuirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu va mântui oameni pentru Împărăţia Lui fără nicio deosebire etnică, iar acolo nu se va face nicio discriminare între cetăţenii evrei şi neevrei. Moştenirea noastră este, adevărat, comună (patriarhii, Legea, profeţii, apostolii), dar la fel de bine ar fi putut fi de altă origine etnică dacă Dumnezeu ar fi ales aşa. Evreii nu sunt cu nimic superiori altor rase omeneşti, decât prin alegerea lor de către Dumnezeu. Aici sunt multe lucruri care pot fi discutate cu Scripturile pe faţă, dar sperăm ca timpul să nu fi intrat în sac şi să revenim asupra lor.

David Pawson la Bucureşti, ziua a doua

A doua zi a conferinţei a fost consacrată discuţiei despre lucrarea Duhului Sfânt în credincios în contextul mântuirii. Învăţătura cea mai utilă este interpretarea holistică a mântuirii. Astfel, mântuirea este înţeleasă ca o realitate care afectează întreaga personalitate umană, începând cu gândirea, continuând cu vorbirea şi cu fapta. Mântuirea este un proces început prin experienţa convertirii, continuat prin procesul sfinţirii şi desăvârşit prin glorificare. Fiind un proces neîncheiat, Pawson opinează că mântuirea POATE fi pierdută prin lipsa perseverenţei în dezvoltarea unui caracter cristic.

Cu toate acestea, privind din perspectiva lui Dumnezeu, mântuirea este un proces încheiat şi El îl vede pe cel ales înainte de întemeierea lumii în Împărăţia Sa veşnică. La interfaţa dintre cele două perspective se află vieţile noastre mărunte, adesea lipsite de perspectiva cerului şi de profunzimea gândirii lui Dumnezeu şi, cel mai adesea, omul, chiar şi credinciosul, sfârşeşte speculând asupra rolului pe care umanitatea îl joacă în planul desăvârşit al lui Dumnezeu.

Deşi Pawson este de acord că Duhul Sfânt este Cel Căruia I se datorează cu prisosinţă sfinţirea noastră, el consideră că omul are un rol preeminent în primirea mântuirii. Ca şi cum omul ar fi un naufragiat pe mare care acceptă colacul de salvare aruncat de Dumnezeu. Desigur, ar putea să fie aşa dacă naufragiatul nostru ar fi în căutare disperată după ajutor şi ar accepta ajutorul oferit de Dumnezeu. Imaginea naufragiului care nu este folosită în Biblie pentru a descrie mântuirea (a se vedea arca lui Noe, unde parametri imaginii sunt cu totul alţii), îndrumă pe un făgaş interpretativ inacceptabil din punct de vedere teologic. Pavel vorbeşte despre un om mort în păcatele lui şi care, sub stăpânirea diavolului fiind (nu există decât doi stăpâni: Dumnezeu şi Satan, deşi cel din urmă este sub controlul celui dintâi), se simte bine în situaţia în care se află (mersul lumii acesteia), pentru că este tiparul general acceptat în societate. Fără de intervenţia suverană a lui Dumnezeu de a deschide mintea şi de a vindeca de orbire spirituală, un act realizat tot de Duhul Sfânt, nu văd cum întemniţatul nostru ar accepta ideea că există o altă lume mai bună decât a lui şi că Dumnezeu există şi îi doreşte binele.

Vorbind despre Duhul Sfânt Pawson constată că odată ce omul şi-a făcut partea care îi revine în exclusivitate: pocăinţa, credinţa şi botezul în apă, Dumnezeu intervine cu partea sa – botezul cu Duh Sfânt, însă doar pentru cei care îl cer. Scufundarea în Duh Sfânt (subliniază că nu este articulat în contextele NT specifice acestei învăţături) presupune cu umplere până la refuz, care generează o revărsare din prea-plin prin vorbire în limbi, sau profeţie, sau laudă, sau vindecări, sau alte manifestări supranaturale de acest tip. În mod intenţionat nu s-a amintit faptul că manifestarea Duhului Sfânt în eroii VT răbufnea din preaplin cu mânie, vitejie în luptă şi eroism. Se pare că Duhul se manifestă de o manieră relevantă contextului în care recipientul uman este chemat să lucreze pentru Dumnezeu şi în conformitate cu planul lui Dumnezeu avut pentru persoana în cauză. Să nu uităm, însă, că ceea ce pare la evanghelistul Luca a fi o manifestare a plinătăţii Duhului Sfânt, este la autorul epistolei către Evrei o manifestare a credinţei. Tocmai această percepţie a paternităţii umane a cărţilor biblice a lipsit cu desăvârşire la Pawson. Pentru dânsul Biblia este o colecţie de cărţi, un fel de amalgam unitar sincronic monobloc. Probabil o reacţie prea radicală la criticismul biblic intoxicant din anii studenţiei la Cambridge. Spre deosebire de Quran, Biblia este o carte în care Duhul Sfânt i-a inspirat pe autorii umani (fiecare cu personalitatea proprie) a transmite Cuvântul lui Dumneuezeu dintr-un context specific, adesea distinct şi diferit de ale altor autori.

În fine, am avut parte şi de nararea convertirii sale  de la credinţa şi slujirea baptistă la carismatism. Nu se poate să nu constaţi o anumită notă de predeterminare în experienţa sa cu Duhul Sfânt, pentru că Pawson mărturiseşte că a avut parte de o atragere şi o călăuzire providenţială în această privinţă. Dacă este aşa cu privire la acest aspect al vieţii de credinţă de ce nu ar fi aşa şi în alte etape ale ei sau cu alţi oameni? Predominanţa experienţei personale în învăţătura lui Pawson este o marcă distinctivă a stilului său homiletic. Deşi experienţele personale înlesnesc raportarea predicatorului la audienţa sa, intoxicarea audienţei cu experienţa personală poate avea efectul exact invers. Cel puţin acesta l-a avut în cazul meu. Recomandarea mea pentru predicatori este să exceleze în ilustraţii din viaţa altor eroi ai credinţei, după ce tiparele biblice au fost epuizate. Vieţile noastre nu sunt vrednice a fi luate exemplu decât după dovedirea lor printr-un final consonant cu convingerile predicate şi trăite timp de o viaţă. “Uitaţi-vă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le exemplul” spunea Apostolul. Prea adesea nu avem timp pentru a ilustra corespunzător o predică şi recurgem la amintiri sau experienţe personale recente. Patetic! Există, sau ar trebui să existe, în închinarea bisericii şi un timp pentru mărturii. Acolo e locul pentru experienţe de felul acesta. În predică avem datoria, mai presus de orice să aducem Cuvântul lui Dumnezeu. De poveşti e plină lumea şi încă mai bune decât ale noastre. Să nu confundăm amvonul cu târgul!

Pawson a mai făcut distincţia între “botezul cu Duh Sfânt” (nu ştiu dacă această elucubraţie este permisă de textul grecesc; mie îmi face impresia că interpretarea Îl depersonalizează pe Dumnezeu, făcând din El un obiect) şi umplerile ulterioare, care pot fi oricât de multe până când credinciosul ajunge “plin”, aşa cum erau de exemplu diaconii aleşi la Ierusalim. Din nou, limbajul plinătăţii ridică chestiuni interpretative care necesită mai mult spaţiu şi la care sper să pot reveni. Oricum, cum se poate să beneficiezi doar de fragmente sau porţiuni din Duhul Sfânt care este o persoană şi membru al Trinităţii, rămâne o ciudăţenie la care poate conduce numai insistenţa în folosirea unei imagini. Este adevărat că manifestarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt poate să fie deplină în anumite persoane în anumite ocazii, în funcţie de deschiderea omului pentru prezenţa Sa. Este adevărat că prin modul nostru de a fi (incluzând aici prejudecăţile, convingerile şi practica curentă, tot ce ne dă un anumit confort în relaţia cu Dumnezeu) putem ajunge în situaţia de a limita influenţa Duhului în noi şi manifestarea Lui prin noi (vezi îndemnul: “Nu stingeţi Duhul!”, din nou o imagine materială, depersonalizantă). Mai există însă şi un alt pericol. Tot vorbind despre Duhul, credinciosul poate ajunge într-un moment de neveghere să atribuie Duhului propriile sale gânduri, intenţii, dorinţe, planuri, etc., cam cum a făcut “profetul care a avut de la “domnul” intenţia de a se căsători cu soţia altui bărbat!). Tocmai pentru că suntem în lumea spirituală, unde pragmatismul firesc este depăşit trebuie să umblăm cu mai multă atenţie, având ca şi călăuze Scriptura şi comunitatea sfinţilor.

Cât priveşte Roada Duhului, Pawson promova ideea că “creştinul plin de Duhul este omul în care roada Duhului apare în toate cele nouă arome surprinse în Galateni 5″. Se vorbea chiar de arome care privesc relaţia cu Dumnezeu, cu semenii şi cu mine însumi, câte trei pentru fiecare dintre acestea. Sunt de acord cu prezenţa lor concomitentă tocmai din pricina faptului că prezenţa Duhului nu se face în etape sau în valuri de plinătate. Totuşi, faptele firii pământeşti, deşi inerente naturii umane şi potenţial prezente în orice om, ele nu afectează pe toţi oamenii în egală măsură. Tot la fel manifestarea unei “arome” s-ar putea să fie mai pregnantă în cazul unora credincioşi care au suferit de lipsa ei, sau de păcatul care o contrazicea decât un altul. Când omul altădată violent primeşte Duhul şi ne manifestă prin pace este uluire generală (vezi Saul din Tars). Când avarul primeşte bunătate se vede şi oamenii rămân uimiţi (vezi Zacheu). Când un om se pocăieşte şi nu se vede schimbarea, oamenii batjocoresc Numele Domnului.

Cred că Duhul care a început lucrarea de mântuire în omul păcătos şi l-a născut din nou şi l-a regenerat, i-a deschis mintea să priceapă Scripturile şi să accepte cu credinţă faptul că este păcătos şi are nevoie de mântuirea lui Dumnezeu, este acelaşi Duh care ne însoţeşte pe calea credinţei, lucrând în noi sfinţire, luminându-ne conştiinţa cu convingere de orice păcat şi dorinţă de schimbare continuă după chipul lui Cristos, rodind în noi caracterul lui Cristos şi manifestându-se în situaţii speciale ca un torent copleşitor pentru săvârşirea unei lucrări speciale a lui Dumnezeu. El îşi echipează credincioşii cu orice dar considerat folositor pentru motivarea şi creşterea poporul Său în fiecare context istoric dat. Duhul este original în această privinţă şi nu lucrează după tipicuri. Duhul Sfânt este prietenul şi învăţătorul nostru. Pentru cel ales de Domnul, Duhul nu a venit ca să plece, ci să stea. Pentru cel ales, Duhul este singura garanţie că ne vom putea duce mântuirea până la capăt. Imaginile folosite cu privire la Duhul lui Dumnezeu sunt relevante pentru natura personală a percepţiei sale ca şi pentru identificarea Sa cu Dumnezeu: vânt şi respiraţie, pasăre (porumbel), flacără, uleiul pentru ungere, dar şi Avocat şi Învăţător.

David Pawson la Bucureşti

David Pawson este în România. O autobibliobiografie a fost expusă în prima zi a conferinţei de la Bucureşti (luni după-amiaza). Destul de dramatică şi emoţionantă. Pastorul Pawson este evident unul dintre învăţătorii contemporani Bibliei care au vocaţie, nu numai educaţie.

Prima zi de sesiuni plenare (marţi dimineaţa) au fost dedicate subiectului mântuirii din perspectiva căutării unui răspuns la întrebarea: „Se poate pierde mântuirea?” Argumentul a fost condus pe linia clarificărilor preliminare: (1) Ce este mântuirea, (2) De la ce suntem mântuiţi? (3) Cine lucrează mântuirea? Opinia îmbrăţişată de Pawson este una arminiană, considerată una de echilibru între extremele calvinistă şi pelagiană. Calviniştii au fost transparent acuzaţi că sunt mai calvini decât Calvin însuşi, că exagerează cu rolul pe care Dumnezeu îl are pe tot parcursul procesului mântuirii. Cele cinci principii ale calvinismului, aşa cum au fost sistematizate la Dort sub acronimul TULIP (valabil în limba engleză), au fost şi ele caricatural prezentate: (T – Total depravity) Depravarea totală, (U-Unconditional election) Alegerea necondiţionată, (L-Limited atonement) Ispăşirea limitată, (I-Irrezistible grace), Harul irezistibil, (P-Perserverence of the saints) Perseverenţa sfinţilor.

Să vedem care este opinia lui Pawson despre mântuire. Pe bună dreptate mântuirea este o realitate complexă, realizată gradual, nu instantaneu, pe parcursul vieţii credinciosului, nu cândva în trecutul vieţii sale de credinţă, ale cărei faţete sunt surprinse de diverse imagini. Întâi vine justificarea, sau îndreptăţirea, o chestiune mai degrabă juridică prin care omul este pus în drepturi de către Dumnezeu pe baza credinţei sale (o achiziţie proprie a omului) şi este eliberat de vina păcatelor sale. Apoi urmează sfinţirea, din nou responsabilitatea într-o măsură considerabilă a omului, care presupune eliberarea de puterea păcatului. Totul se încheie cu proslăvirea, sau glorificarea, care va însemna pentru noi eliberarea de prezenţa păcatului.

Dintre toate acestea, evident, ultima etapă a mântuirii – glorificarea – aparţine în întregime lui Dumnezeu, care va recunoaşte meritele credinciosului şi îl va primi în slava Sa. Totuşi, care sunt cu adevărat meritele omului în procesul mântuirii? Imaginea pe care o creionează apostolul Pavel omului lipsit de Dumnezeu este una destul de gravă: omul este ca şi mort (Efeseni 2:1, 5), prin urmare ajutorul mântuirii trebuie să îi vină din afară. În ce constă revigorarea lui pentru o reacţie pozitivă faţă de Evanghelia auzită? Doar harul lui Dumnezeu care trezeşte din morţi, luminează, deschide urechi, termeni care definesc lucrarea lui Mesia. Numai un om care a avut parte de o asemenea experienţă poate începe pe calea moralităţii şi a sfinţirii (a se vedea discursul paulin despre sfinţire în Efeseni 5 orientat în jurul citatului: „Trezeşte-te, tu care dormi, învie din morţi, iar Cristos te va lumina” probabil un imn creştin). Şi apoi când vine vorba de sfinţire, este imposibil ca vreun om, oricât de bine motivat şi intenţionat ar fi el / ea, să reuşească de unul singur marea realizare a desăvărşirii caracterului său. Pavel era deznădăjduit de realitatea eşecului perpetuu. Caracterul se realizează doar prin Duhul Sfânt şi prin conlucrarea perfectă cu Acesta. Prin urmare, calviniştii nu au fost greşiţi când au afirmat că Dumnezeul ca Suveran este Cel care oferă garanţia mântuirii noastre (ca proces complet) nu omul. Cu toate acestea, Dumnezeu este dispus să aprecieze intenţia şi dorinţa omului de a se lăsa prelucrat de Duhul Său în asemănarea chipului lui Cristos până la desăvârşire, în ciuda faptului că, în comparaţie cu contribuţia lui Dumnezeu, omul a făcut atât de puţin. Din nou, această situaţia ne orientează înspre bunătatea lui Dumnezeu pe care o arată înspre aleşii Săi.

Sunt ferm convins că mântuirea este o lucrare teandrică, adică divino-umană, însă contribuţia celor două părţi nu este nici pe departe egală, sau la fel de eficientă. Lipsit de iniţiativa divină şi de ajutorul zilnic al lui Dumnezeu, omul este disperat de neajutorat. Dacă vreo etapă din procesul mântuirii ar fi putut fi realizată doar prin aportul omului, Dumnezeu nu ar fi trebuit să intervină. Un Dumnezeu care ştie orientarea umană inexorabilă înspre lut şi păcat şi nu intervine este un Dumnezeu crud. El intervine doar în cazul unora, pe care îi alege El motivat de dragoste, nu de preştiinţă, de pretenţiile sau realizările umane, ca să se vadă harul Său. El nu are obligaţia faţă de nimeni să împartă cu el / ea cerul Său. Pur şi simplu aşa alege El pe unii. Pentru clarificarea acestei minunate taine avem epistola către Romani. Faptul că teologii calvinişti au subliniat doctrina mântuirii aşa cum se vedea ea din perspectiva lui Dumnezeu într-o epocă în care realizările religioase ale omului trecuseră sub tăcere Suveranitatea lui Dumnezeu nu îi face deloc vinovaţi. Din contră, ei au reuşit să-mi aducă aminte cât de mare este harul lui Dumnezeu faţă de mine şi, în consecinţă, cât de mare este responsabilitatea mea pentru mântuirea mea şi a celor din jurul meu.

Din aceasta perspectivă privind acum lucrurile, ceea ce spune Pavel în Romani 8 este adevărul curat: dacă Dumnezeu este la lucru în viaţa unei persoane şi omul acela este preocupat să Îl lase a genera caracterul cel nou, deznodământul nu poate fi decât unul singur – moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu, desăvârşirea mântuirii. Aşadar contează cum defineşti mântuirea şi cum înţelegi contribuţia omului în acest proces. Umanistul vede un rol mai pregnant al omului în acest proces, de unde derivă şi posibilitatea pierderii mântuirii. Apostolii nu au găsit realitatea înstrăinării unor creştini de Biserică ca fiind uşor de explicat. De aceea Ioan concluzionează că astfel de oameni nu au fost dintre ai noştri (1 Ioan 2:19). Spre deosebire de aceştia, cei care au rămas, au reuşit această realizare prin Duhul Sfânt (2:20). Dumnezeu vede contribuţia Sa mai importantă decât a omului. De fapt singurul rol al omului este acela de a se împotrivi firii sale (aici sunt pe aceeaşi linie cu Pawson) şi de a se lăsa la îndemâna lui Dumnezeu pentru a genera o viaţă nouă şi un caracter cristic în el, ca garanţie a moştenirii mântuirii finale. Aşa privind lucrurile, mântuirea nu se poate pierde şi calviniştii aveau dreptate. Dacă a reuşit ceva pastorul Pawson cu prilejul acestei zile, atunci a fost faptul de a mă motiva să iau penelul şi să scriu … nu un articol, ci o carte.

Stilul lui Pawson este unul narativ, mai puţin teologic, presărat cu ilustraţii din experienţa personală şi cu frecvente acuze la creştinismul britanic care s-ar fi îndepărtat de creştinismul biblic autentic. Se remarcă refuzul său de a da referinţe citatelor biblice la care apelează. Oricât de greşite sunt uneori împărţirile pe capitole şi versete în canonul iudeo-creştin, aceasta este o moştenire pe care nu o putem nega decât în defavoarea noastră. Referinţa numerică se practică şi în cazul altor lucrări de specialitate şi din afara literaturii biblice. Chiar şi faptul că trimiterile la versete şi capitole a alimentat practica greşită a citării unui text în afara contextului, sau, mai rău, a interpretării unui text în afara contextului nu justifică ignorarea referinţelor. Ar fi ca şi cum am arunca apa de la baie împreună cu copilul îmbăiat acolo. Acuza că tot creştinismul britanic este înstrăinat de Dumnezeu, cu excepţia enclavelor care stau sub influenţa lui David Pawson, sună ca şi acuza profetului Ilie care se credea rămăşiţa a tot ceea ce însemna iahvism autentic în Israelul antic. Dar Dumnezeu avea o cu totul altă părere.

De unde vine înţelepciunea?

Cazul patriarhului Iov

Iov era proprietarul de animale putred de bogat cu o avere de 11,500 de capete, adică de trei ori mai multe decât Nabal din Maon. Iov era părintele grijuliu şi tatăl împlinit al unei familii numeroase (şapte fii şi trei fiice). Iov era omul respectat în societate (vezi Iov 29) şi  credinciosul cu care Însuşi Dumnezeu se lăuda înaintea Cerului. Cu toate acestea, Iov a ajuns omul deposedat de toate averile, lipsit de copii, de sănătate şi de demnitatea de om pe neaşteptate.

Iov este cel mai neaşteptat candidad pentru intervenţia lui Dumnezeu. Un patriarh ca Iov atinge talia lui Avraam, părintele credincioşilor. Cu toate acestea, Dumnezeu permite Satanei să se atingă de integritatea gospodăriei, familiei şi sănătăţii sale. Probabil că cei mai mulţi dintre noi nu ne calificăm pentru un asemenea exerciţiu de proslăvire a lui Dumnezeu. Noi avem promisiunea că „Dumnezeu nu va permite sa fim ispititi peste puterea noastra, ci odata cu ispita a pregatit si mijlocul de a o putea rabda” (1 Cor. 10:13). Cornilescu traduce aici “mijlocul să ieşiţi din ea”. Oricum, mijlocul de ieşire este prin răbdarea suferinţei.

Reacţiişe la suferinţa credinciosului sunt variate: Dumnezeu apreciază răbdarea suferindului, Satana continuă să-l acuze pe suferind,  prietenii lui Iov sunt uluiţi de sfufeinţa prin care trece, Iov îşi blestemă viaţa, prietenii lui Iov revin cu sfaturi de îndreptare a situaţiei, iar Iov revine prin asumarea suferinţei.

De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa? Raspunsuri alternative.

Din perspectiva lui Dumnezeu, suferinţa poate fi un exerciţiu demonstrativ al credincioşiei unui om. Iov a rămas neclintit în teoria sa cu privire la nedreptatea suferinţei sale. Tot la fel de fermi au fost şi prietenii lui Iov care considerau că suferinţa este justificată de păcatul personal.

Omul, cu atât mai mult credincioşii, este un spectacol atât pentru lumea văzută cât şi pentru cea nevazută. Pavel vorbeşte despre performanţa apostolilor ca despre activitatea depusă de gladiatori în arenă (1 Corinteni 4:9). Imaginea, specializată la atleţi, este extinsă ulterior la toţi creştinii în Epistola catre evrei (12:1). Cu limitările sale, omul nu poate pricepe toate lucrurile care se petrec în lume. „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului” spunea Moise în Deuteronom 29:29, aşa cum „cele descoperite sunt ale noastre, ca să păzim cuvintele Legii acesteia”. Cu alte cuvinte, datoria omului este să respecte standardul lui Dumnezeu şi să lase consecinţele în grija lui Dumnezeu.

Ce autorizeaza o interpretare a fi corectă?

Am fi tentaţi să spunem că mulţimea susţinătorilor ar autoriza o anumită interpretare asupra suferinţei credinciosului.Cei trei prieteni mai vârstnici ai lui Iov au luat cuvântul înainte ca mai tânărul lor tovarăş să îndrăznească a deschide gura. Toţi au adus la unison, aceeaşi teorie că Dumnezeu îl pedepseşte numai pe vinovat cu o asemenea suferinţă. O prostie sau o minciună nu devine adevăr dacă este susţinută de mulţi oameni. Este adevărat că Scriptura vorbeşte despre obligaţia de a avea 2-3 martori pentru a dovedi vinovaţia cuiva, dar această obligaţie priveşte faptele unui om nu interpretarea asupra faptelor sale.

Repetarea argumentului ar putea să fie o soluţia mai incitantă. Prietenii lui Iov au luat cuvântul de cate trei ori, la rând, mai puţin Elihu, care a venit ultimul cu un monolog mai amplu. Iov a auzit de cel puţin zece ori la rand acelaşi argument: din moment ce Dumnezeu te-a năpăstuit în halul acesta trebuie să fi greşit cumva. Pocăieşte-te şi ţi se va schimba situaţia.

Intoxicarea din presa românească este o strategie folosită de jurnaliştii care nu cunosc deontologie, dezinformează masele şi care dovedesc că şi-au făcut şcoala cu politruci iar unii chiar au servit patria ca securişti şi informatori. Nu contează de câte ori ţi se spune un lucru, daca este greşit tot greşit ramane. Aceasta este tehnica diavolului de a intoxica cu gânduri rele despre tine şi despre alţii. Până la urma tot mincinos rămâne, iar toţi cei care cred în el sunt mincinoşi împreună cu el.

Autoritatea sustinatorului: experienţa spirituală, experienţa de viaţă sau însăşi revelaţia pot fi invocate pentru autorizarea unei interpretări. Prietenii lui Iov au făcut apel la autoritate superioară pentru a-l deturna pe Iov din convingerile sale de nevinovăţie susţinute cu atâta eroism. Elifaz din Teman invoca experienţa sa spirituală (Iov 4:12-16). Bildad din Şuah invocă experienţa de viaţă (Iov 8:8). Elifaz din Teman va recurge şi el la aceasta strategie, dupa ce a constatat că prima nu a avut succes.

Ţofar din Naamat şi Elihu au invocat înţelepciunea lui Dumnezeu (Iov 11:5-6; 20:29; 32:8-10) care le-ar fi parvenit în ciuda faptului că nu erau calificaţi prin vârstă să aibă înţelepciunea perilor albi. Deşi este adevărată teza că Duhul lui Dumnezeu poate înţelepţi chiar şi pe tineri, nu este la fel de adevărat că înţelepciunea care vine de sus îi umileşte sau desconsideră pe ceilalţi (Iacov 3:13-18).

Suntem chemaţi să slujim unii altora, nu să ne judecăm unii pe alţii. Nu cunoaştem toate informaţiile necesare pentru o judecată corectă (1 Corinteni 4:4-5). Ne înstrăinează unii de alţii. Împăcarea este posibilă până la judecată (Matei 5:25-26). Judecata o data săvârşită ne desparte. Exista riscul ca să ne întâlnim din nou cu măsura folosită pentru alţii, pentru că Dumnezeu o va folosi şi asupra noastră (Matei 7:1-5). Dacă vrei ca Judecătorul să fie milostiv cu tine, trebuie să te arăţ şi tu milostiv cu cei care îţi greşesc. În fond şi la urma-urmei, Dumnezeu ne-a chemat să fim martori şi mijlocitori ai vindecării altora şi nu interpreţi ai suferinţei lor.

Dicţionar de imagini biblice – imagini din Geneza

(În imagine Marşul lui Avraam, pictură de József Molnár, sec. XIX; Galeria Naţională Ungară, Budapesta.)

Pentru studenţii care au încep exegeza ciclului narativ „Avraam” le pun la dispoziţie articolul referitor la Cartea Geneza din Dicţionarul de imagini biblice, aflat în proces de editare la Editura Casa cărţii din Oradea.

Titlul cărţii ne spune despre conţinutul ei. Geneza este „cartea începuturilor” – sursa validă a informaţiilor despre cum a început universul, istoria umană şi istoria mântuirii. Cea mai mare parte a conţinutului cărţii originează din această orientare – genealogiile, preocuparea cu „generaţiile” diferitelor familii, ca şi etiologiile ocazionale (istorisirile despre cum şi-au primit numele diferiţi oameni sau diferite locuri). Geneza este prin excelenţă istoria *primelor lucruri – primul cuplu, primul *fiu, prima *grădină, primul *păcat, primul *curcubeu, primul fratricid, prima comunitate multilingvă ş.a.m.d.

Schema generală a cărţii constă din două diviziuni: 11 capitole sunt dedicate istoriei primară (originea lumii) şi 29 de capitole istoriei patriarhale (originile poporului Israel). Deşi probabil, pentru cititorii moderni, întreaga carte are o aură de literatură antică, istoria primară este foarte îndepărtată de istoria obişnuită, mult mai elementară, mai puţin specifică decât istoria patriarhilor. Istoria primordială este preocupată de tipologiile universale ale Creaţiei, Căderii, păcatului, judecăţii şi restaurării; istoria patriarhilor, însă, se focalizează asupra istoriei unor familii specifice.

Unele dintre tiparele unificatoare ale cărţii sunt de natură tematică. Suveranitatea lui Dumnezeu străbate cartea de la început la sfârşit. Dumnezeu este o divinitate transcendentă în istoria creaţiei, judecătorul suveran în istorisirile *Căderii şi *potopului, figura autorităţii în istoriile patriarhilor, începând cu chemarea pe care El o adresează lui Avraam. O altă temă unificatoare o reprezintă conflictul dintre răzvrătirea umană şi bunătatea divină. În mod repetat, Dumnezeu alege material uman nepromiţător cu care să lucreze. Un punct de tensiune tangenţial este cel dintre *judecata şi *mila divină.

Relaţia divino-umană este o preocupare a cărţii Geneza. Motivul dominant folosit pentru a ilustra această relaţie este cel al *legământului – o înţelegere (uneori saturată cu imagini despre contract) pe care Dumnezeu o face fie cu rasa umană, fie cu anumiţi indivizi. De fapt, în Geneza există o serie de legăminte: un legământ al faptelor, cu *Adam, un legământ al harului cu Noe, şi unul al credinţei, cu *Avraam şi patriarhii următori. Motivul legământului este însoţit de imaginile secundare ale promisiunii, împlinirii, obligaţiei (cerinţele *ascultării), *răsplătirii şi pedepsei (pentru neascultare; vezi Crimă şi pedeapsă).

Geneza manifestă în acelaşi timp şi unitate narativă. Un aspect al ei constă în distribuţia personajelor. Dumnezeu este protagonistul istorisirii pe ansamblu – cel care creează universul, stabileşte termenii existenţei acestuia şi supraveghează derularea venirii lui în existenţă – ca susţinător, ghid şi judecător. Dar personajele umane sunt la fel de importante, iar dintr-o perspectivă umană, Geneza este o colecţie de istorisiri *eroice. În ciuda bunăstării personajelor secundare sau cu importanţă minoră, schiţa principală a cărţii este istoria unui grup restrâns de personaje puternice, complet dezvoltate: *Adam şi *Eva, *Cain şi *Abel, Noe, *Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, *Iacov şi *Iosif. Istoriile acestora sunt în principale unele domestice – povestiri ce au de-a face cu familii mai mult decât cu popoare.

Geneza este o carte a arhetipurilor. Actul original al *creaţiei este un arhetip pentru noile începuturi, însoţit de imaginile tipice ale fertilităţii şi abundenţei. *Grădina Edenului (Gen. 2) este paradisul pământesc arhetipal, un loc al fericirii idilice, purtării de grijă şi a inocenţei umane. Istoria Căderii (Gen. 3) este construită în jurul arhetipurilor *ispitirii, *crimei şi pedepsei, *decăderii din inocenţă şi al *iniţierii. Istoria *Potopului (Gen. 6–9) este o poveste a crimei şi pedepsei, a distrugerii cataclismice a lumii şi a *mântuirii. Istorisirile mai târzii revin la acest repertoriu iniţial de motive arhetipale de intrigi.

Pe lângă acestea, istoria patriarhilor este dominată de motivul *misiunii, cu un accent pe *călătorie (cartea Geneza este o antologie de istorisiri de *călătorie, începând cu voiajul lui Noe pe mare). Viaţa lui Avraam este primul capitol al unui poem despre căutare, din momentul în care Dumnezeu îl cheamă să îşi părăsească *patria şi să călătorească spre ţara pe care i-o va arăta Dumnezeu. Alături de această căutare după o ţară este căutarea după obţinerea împlinirii promisiunii lui Dumnezeu privind un fiu şi descendenţi. Patriarhii ulteriori continuă aceste două căutări, aşezate de acum într-un cadru al legământului, astfel că patriarhii se găsesc atât într-o căutare după o ţară şi pentru a perpetua o linie de descendenţi, cât şi într-o continuă străduinţă de a-i fi pe plac lui Dumnezeu.

Cartea este bogată şi în tipologii de personaje, întrucât găsim în ea o veritabilă galerie de personaje universale: *eroi şi eroine, copii vinovaţi, *taţi şi *mame, *soţi şi *soţii, *răufăcători, *înşelători, *nomazi, *fraţi rivali, perverşi sexuali, *regi străini (figuri ale autorităţii), *mirese şi conducători de triburi. Abundă şi arhetipurile vocaţionale: ciobani (sau simpli crescători de animale), agricultori, *constructori, gospodine, *vânători, *slujitori, administratori, brutari, conducători şi curteni (incluzând interpreţii de vise).

Un grup de imagini proeminent îl reprezintă *familia. Încă din istoria primară, dar într-o manieră mult mai accentuată în istoria patriarhilor, ne mişcăm într-o lume a relaţiilor de familie. Datorită motivului legământului, Geneza este străbătută de un puternic sentiment al destinului familiei, cu întregul trib, generaţie după generaţie, preocupat de producerea descendenţilor care vor deveni o naţiune. Genealogiile Genezei sunt ele însele o imagine importantă pe parcursul cărţii. *Pântecul fertil (ridicarea unei *seminţe) este o imagine pozitivă importantă; *sterilitatea este un blestem uman în raport cu care în special femeile sunt dispuse să facă orice pentru a-l evita. În ton cu accentul domestic al cărţii, imaginea *cortului este scena predominantă a acţiunii. Familiile Genezei sunt departe de a fi idealizate; de fapt imaginea care predomină este aceea a familiei disfuncţionale. Citim despre disfuncţia ultimă într-o familie – fratricidul – ca şi despre alte disfuncţionalităţi – ură, gelozie, înşelarea membrilor familiei. Totuşi imaginea nu este în totalitate negativă: reconcilierea fraţilor şi reunificarea familiei apar proeminent în două dintre istoriile familiilor cărţii.

Lumea Genezei este una predominant pastorală în sensul larg al unei lumi a naturii, a *cultivării pământului şi a *creşterii animalelor. Doar câteva episoade sunt poziţionate într-un oraş sau la vreo curte regală (dar şi aici se arată că oamenii sunt foate preocupaţi cu probleme agrare). Pentru cea mai mare parte a cărţii, acţiunea se desfăşoară într-o lume rurală sau de deşert. Visurile conţin în principal imagini naturale. Foarte rar ni se permite să pierdem din vedere importanţa oilor, a caprelor şi a cămilelor. Nevoia de apă este un motiv important, este chiar aproape sinonim cu viaţa şi prosperitatea, la fel cum absenţa apei este o garanţie a lipsurilor şi chiar a morţii. Imaginea înrudită a fântânii răsare, atât ca sursă a apei ce susţine viaţa oamenilor şi a turmelor cât şi ca şi centru al comunităţii.

În ce priveşte ciclul vieţii avem un alt grup de imagini. Istorisirile *naşterilor sunt o subcategorie proeminentă în Geneza. În carte există şi scene memorabile ale *morţii şi *îngropării. Continuitatea *generaţiilor este importantă, şi de aici binecuvântarea tatălui dată fiilor săi pe patul morţii este un ritual cu semnificaţie majoră. Imaginea *dreptului de întâi născut presupune o importanţă mai mult decât obişnuită într-o istorie în care încadrarea într-un legământ şi binecuvântările acestuia însoţesc acest drept.

Un mănunchi final de imagini se referă la închinarea adusă lui Dumnezeu. Construirea de *altare este un semn important al unui închinător al adevăratului Dumnezeu. Imaginea jertfei este mai puţin proeminentă ca în istoria mai târzie a evreilor, dar este prezentă încă din naraţiunea lui Cain şi Abel şi a jertfelor lor (Gen. 4:1–7). *Circumcizia este semnul legământului. *Visurile conţin uneori un mesaj sacru de la Dumnezeu, iar atribuirea de *nume copiilor şi locurilor denotă probleme spirituale mai largi. Mai evidente decât toate sunt dialogurile divino-umane ce apar în carte, iar acestea sunt atât de directe încât ni se spune prea puţin despre oameni care se roagă lui Dumnezeu, ci aproape numai despre Dumnezeu care iniţiază conversaţii cu muritorii.

O calitate a cărţii Geneza ce se încadrează în categoria imaginilor este realismul pătrunzător. Două aspecte ale acestuia sunt în special demne de remarcat. Primul este evident în selecţia materialului: scriitorii includ comportamente imperfecte împreună cu calităţi pozitive ale personajului. Aproape că e mai multă umbră decât lumină în aceste istorisiri eroice deoarece autorii îşi descriu eroii cu bune şi rele. Un al doilea aspect este ridicarea locurilor obişnuite la nivel de importanţă majoră. Geneza nu este în primul rând o carte de istorie internaţională ci una a istoriei de familie. Exceptând evenimentele epocale ale istoriei primare, marea majoritate a evenimentelor consemnate în Geneza n-ar fi incluse în rubricile unui ziar contemporan, ci ar circula în cadrul unei familii.

Unde-i lege, nu-i tocmeală!

Aşa spune un proverb românesc, subliniind valoarea legii pentru societatea umană. Din păcate la noi în Balcani, cu spiritul nostru comunitar de a face şi desface toate, nici nu ştiu cum se face că şi-a găsit loc un asemenea proverb în înţelepciunea populară românească. Dacă poliţistul reprezintă braţul legii, toţi ştim, poate chiar din experienţă personală, cât de „înţelegători” pot fi poliţiştii. Doar sunt şi ei oameni.

Tocmai această înclinaţie spre generozitate a legii este deplânsă ca fiind lipsă în Statele Unite de teologul Miroslav Volf în capitolul introductiv al cărţii sale Free of Charge: Giving and Forgiving in a Culture Stripped of Grace (Zondervan, 2004). Ajuns în America să fie sancţionat de un poliţist pentru a fi intrat pe sens unic tocmai în ziua în care adopta un copil, pe drumul spre spitalul de unde urma să-l preia pe nou-născut, Volf este şocat de fermitatea ofiţerului. Iată cum descrie el acest contact:

Clad in a uniform, with his eyes – those windows of the soul – hidden behind dark shades, he was all power, all law, all business. His humanity? Locked up somewhere deep inside, underneath the shiny police belt buckle. His generosity? Hidden behind the badge of office. Within the space of one hour, I got a nasty ticket from a gruff cop, and a tender child from a loving birth mother (p. 13).

Deşi Volf recunoaşte că nu se aşteaptă să primească bomboane de la poliţişti, se aştepta să fie tratat cu mai multă indulgenţă în această situaţie specială. Şi noi ne aşteptăm – nu-i aşa? – mai ales dacă şofăm într-un oraş străin, să fim trataţi cu mai multă înţelegere atât de colegii de trafic, cât şi de poliţişti. Totuşi, este poliţistul îndreptăţit să ofere clemenţă pe drumuri şi pe la garduri? Într-un „sistem ticăloşit” ca cel românesc, probabil că unii sunt tentaţi să aplice Evanghelia care zice: „În timp ce te duci cu acuzatorul tău la magistrat, dă-ţi silinţa, pe drum, să te împaci cu el, ca nu cumva să te târască înaintea judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna ofiţerului, iar ofiţerul să te arunce în închisoare!” (Luca 12:58) Atenţie, aici este vorba despre împăcarea dintre acuzator şi acuzat. Noi vorbeam despre relaţia dintre vinovat şi ofiţer.

Într-o societate unde vinovaţii tratează cu ofiţerul şi scapă basma curată, sau doar cu o amendă plătită, ofensatorii penali rămân în libertate să facă şi alte crime, poate mai grave, care afectează pe mai mulţi, şi, ceea ce este mai grav, dezvoltă o mentalitate de haiduc, de nedreptăţit în raport cu legea. Tocmai legea care are menirea de a-i păzi pe cetăţeni de oameni ca el. Ştiu, au fost vremuri când legea era toată strâmbă şi poate că astăzi încă n-a ajuns dreaptă. Citesc în presă că până şi Constituţia post-decembristă ar fi fost scrisă pentru a-l proteja pe Iliescu şi interesul grupării care îl susţinea (vezi aici). Totuşi, Constituţia poate fi schimbată prin voinţă populară, prin contribuţia preşedintelui şi a parlamentului.

Deşi nu suntem o republică prezidenţială ca şi S.U.A. şi multe alte ţări (pierderea este a noastră), preşedinte are un rol semnificativ în stat. Un om care nu se ruşinează de nimeni şi îi e frică doar de KGB nu poate lucra pentru binele poporului său, la fel de mult cum poate un preşedinte care se teme de Dumnezeu şi caută binele semenilor săi, mai ales al celor năpăstuiţi. Consider că, oricât de anemice sunt convingerile creştine ale unui om temător de Dumnezeu, tot mai multă speranţă există cu un astfel de om, decât cu un ateu, sau agnostic.

Dacă tot suntem o republică parlamentară, atunci avem nevoie de o contribuţie mai consistentă din partea forului legislativ al ţării. Poporul acesta în continuă descreştere numerică se află în poziţia de a întreţine de la buget un număr crescând de pensionari, dintre care o mulţime de pensionari de boală şi pensionari de lux, şi o hoardă de parlamentari buni de nimic, care trimit legile de la o cameră la alta, se controlează reciproc prin tot felul de comisii şi îşi aprobă cu zel salarii şi tot felul de avantaje băneşti. Eficientizarea muncii Parlamentului, mai ales în contextul balcanic al muncii de-a roata, al cumetriei, al relaţiilor ineficiente între instituţiile statului  şi al corupţiei generalizate, nu cred că se poate face altfel decât prin reducerea drastică a numărului de parlamentari şi prin transformarea parlamentului bicameral într-unul unicameral.

Avem nevoie să repunem legea să ne guverneze. Aş prefera un sistem unde poliţistul intransigent să dea amenzi tuturor celor care nu respectă sensul unic, deşi sunt străzi paralele care ar fi putut fi folosite, parchează neregulamentar deşi există spaţii de parcare în vecinătate şi trimit la judecată pe cei care vor să negocieze călcarea legii. Aş prefera un sistem unde judecătorul, un om moral cu perspicacitate şi înţelegere, să trimită la rece pe cei care nu dovedesc nici cea mai mică remuşcare şi să fie indulgent cu cei care se pocăiesc. Aş prefera un sistem unde Constituţia este bună pentru toţi, fără nicio deosebire, şi nimeni nu este mai presus de lege, nici măcar ziariştii, medicii, funcţionarii sau parlamentarii. Până atunci îmi rămâne să mă rog cuvintele Psalmului 82:

1 Dumnezeu Îşi ia locul în adunarea lui Dumnezeu;

El judecă în mijlocul „dumnezeilor“.

2 „Până când veţi mai judeca cu nedreptate

şi veţi continua să-i favorizaţi pe cei răi? Sela

3 Faceţi dreptate celui sărman şi orfanului,

daţi dreptate celui nevoiaş şi lipsit!

4 Scăpaţi-l pe cel sărman şi pe cel amărât,

izbăviţi-i din mâna celor răi!“

5 Dar ei nici nu ştiu, nici nu pricep;

umblă în întuneric;

de aceea se clatină temeliile pământului.

6 Eu am zis: „Sunteţi «dumnezei»,

fii ai Celui Preaînalt, cu toţii.

7 Cu siguranţă, însă, veţi muri ca nişte oameni de rând

şi veţi cădea ca orice alt conducător.“

8 Ridică-Te, Dumnezeule, şi judecă pământul,

căci Tu iei în stăpânire toate neamurile!