Traducerea Cornilescu: consideraţii critice în contextul fenomenului de traducere a Bibliei în societatea modernă

d_cornilescu.jpg

Aşa cum îi spune şi numele, traducerea care a depăşit onoranta vârstă de opt decenii, reprezintă lucrarea unui singur traducător. Dumitru Cornilescu (1891-1975) a acceptat provocarea prinţesei Calimachi de a produce o nouă traducere, pe când era doar un student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Ulterior, printre marile surprize ale interacţiunii sale cu textul biblic s-a înscris şi schimbarea propriilor convingeri. Această noutate a declanşat o criză de proporţii în rândul ierarhiei centrale Ortodoxe care a condus la caterisirea tânărului călugăr şi punerea la index a traducerii sale, în ciuda faptului că documentele vremii o recomandaseră deja ca pe cea mai bună traducere modernă şi se vânduse într-un tiraj foarte mare într-un timp foarte scurt de la apariţia sa în 1921. Nicolaescu afirma despre traducerea lui Cornilescu: „Lucrarea sa a făcut o bună impresie la început şi s-a epuizat foarte curând. Ea s-a reeditat în 1922 , dar curând a fost supusă unor îndreptăţite critici din partea cercurilor teologice şi bisericeşti ortodoxe, care au constatat că D. Cornilescu a schimbat cam prea arbitrar graiul biblic tradiţional. Pentru motivul că s-au strecurat idei eterodoxe în traducerea unor versete, autoritatea bisericească a declarat-o tendenţioasă şi eretică şi a recomandat ortodocşilor să n-o mai folosească. În afara acestor lipsuri, traducerea are multe calităţi şi este mai bună decât cea a lui N. Nitzulescu“.

În materie de prelucrare a documentelor, modernitatea adusese cu ea promovarea tehnocraţilor şi acordase specialiştilor autoritatea enciclopedistului de altădată. Tehnica de prelucrare a documentelor presupune de acum cooperarea dintre membrii unei echipe care include: autori, traducători, corectori, editori, tehnoredactori, etc., o armată de specialişti organizaţi pe compartimente de editare. Mai ales după apariţia tiparului şi răspândirea sa în Europa, scribul de altădată cu abilităţi de lingvist, estetician, caligraf, grafician, diplomat, etc., a fost depăşit de diversificarea tehnicilor de prelucrare a unui document. Tipografii şi tehnoredactorii au preluat operaţiunile de prelucrare grafică a textului, aşa cum la nivelul conţinutului munca autorului este completată de traducător (acolo unde era cazul), corector şi editor.

Din păcate, Cornilescu nu a cunoscut avantajele unei conlucrări în echipă. Din câte se cunoaşte, la finalizarea proiectului, el însuşi pierduse abilitatea de a-şi mai folosi mâna dreaptă. Abilitatea unui singur om de a acoperi problematica atât de diverisificată a traducerii unui document antic atât de complex ridică, pe bună dreptate, îndoieli. Şi mai de neînţeles este atitudinea Societăţii Biblice Britanice care, la scurtă vreme după lansarea pe piaţă a versiunii Cornilescu, mai exact în 1924, acceptă textul revizuit al acestei versiuni drept standardul Bibliei româneşti tipărite până astăzi de respectiva instituţie. În condiţiile în care instituţia britanică promova o activitate editorială de o altă calitate, probabil că Societatea i-a acordat traducătorului circumstanţe atenuante, agreând alte aspecte decât cele strict literare. Nu greşim dacă apreciem că modelul executării acestei versiuni s-a păstrat în limitele spiritului enciclopedist specific Evului Mediu.

Mai evidente decât lipsurile induse de munca individuală a traducătorului, la care vom reveni mai jos, sunt neajunsurile limbii folosite de acesta după o perioadă destul de lungă de la prima apariţie pe piaţă. Oricât de lăudabilă poate fi o traducere la momentul apariţiei sale, după două generaţii ne putem aştepta ca numeroasele schimbări, produse între timp în societate şi în limbă, să o facă mai puţin actuală. Tocmai acest fapt este sancţionat prin apariţia a numeroase revizuiri ale versiunii Cornilescu, atât a primei sale ediţii (1921) cât şi a celei secunde, mai literale (1922). Sunt cunoscute eforturile concretizate în ediţia GBV (1989), ediţia Lumina Lumii (Noul Testament – 2000), ediţia Thompson (2002). Din păcate, eforturile fiecărui grup editorial s-a limitat la elemente de lexic şi de ortografie, ortoepie şi de punctuaţie (în cazurile mai fericite).

Printre marile deficienţe ale textului cornilescian sunt incluse arhaismele (termenii ieşiţi din uz), topica frazei (lipsa de naturaleţe a structurii frazei) şi o mulţime de probleme de grafie. Folosirea arhaismelor ar putea fi asemănată cu folosirea neologismelor (ambele impun folosirea dicţionarului şi conduc la îmbogăţirea limbii cititorului) dar, în timp ce arhaismele nu mai au viitor din pricina circulaţiei foarte restrânse, termenii neologi garantează perpetuarea limbii în noul ev. A se considera următoarele exemple din Geneza: „pribeag“, „a căpăta“, „dobitoace“, „a zăbovi“, „simbrie“, „a scormoni“ (cu sensul de „a căuta“), „a se spăimânta“, „a tăbărî“ (cu sensul de „a cantona“), „a se năpusti“, „a mângâia“ (cu sensul de „a consola“), „a se pogorî“, „econom“, „pitar“, „chezăş“ (cu sensul de „garant“), „urâciune“ (cu sensul de „abominaţie“), „a isprăvi“. Cineva ar putea obiecta apreciind valoarea folosirii arhaismelor ca artificiu prin care se sugerează antichitatea documentului. Apărarea este simplistă întrucât ceea ce reprezintă un arhaism pentru cititorii sec. XXI, pentru contemporanii lui Cornilescu nu era altceva decât parte a limbajului curent.

Cât priveşte topica frazei, este de remarcat literalismul prea rigid de care dă dovadă traducătorul. Frecvent propoziţia principală este divizată de diverse propoziţii secundare, îngreunând nu numai citirea ci şi înţelegerea textului. Uneori, astfel de situaţii dau farmec exprimării artistice, dar frecvenţa cu care apare această organizare a frazei la Cornilescu reflectă o traducere întreruptă la jumătatea procesului. Astfel s-a născut, probabil neintenţionat, o versiune românească în care traducerea cuvânt-pentru-cuvânt predomină abordarea şi înţelegerea textului ebraic. În timp ce în originalul ebraic, astfel de frazare îndeplinea o funcţie concretă, în versiunea cornilesciană s-a ajuns la o exprimare nenaturală. A se considera câteva exemple din 1 Samuel. Fraza „filistenii, cînd au văzut că uriaşul lor a murit, au luat-o la fugă“ (17:51b) ar fi fost mai naturală dacă secundara ar fi precedat principala, iar subiectul ar fi fost alături de predicatul propoziţiei principale. Oricum relaţia dintre cele două verbe principale (în textul ebraic) ar fi fost mai bine exprimată de relaţia de consecinţă: „Filistenii au constatat că a murit eroul lor, motiv pentru care au dat bir cu fugiţii“. Construcţii similare la nivel de frază pot fi întâlnite şi în alte pasaje: 1 Sam. 18:15; 23:9, 15, 25b. Chiar şi dacă presupunem folosirea unui astfel de tipar pentru a marca schimbarea referentului din naraţiune, acesta nu poate fi dovedit pentru situaţiile enunţate mai sus.

Dintre problemele de ortoepie şi de punctuaţie se pot enumera câteva situaţii mai reprezentative, dar numărul lor este mult prea mare pentru a fi prezentat în întregime. Oferim spre exemplu câteva chestiuni culese din cartea Psalmilor:
• folosirea apostrofului în locul cratimei „S’au dus“, „N’au rămăs“ (9:6), „s’a sguduit“ (18:7);
• tăietura silabică incorectă „mo-ştenire“ (16:5), „mo-ştenitori“ (37:37) sau „mi-stuie“ (38:7);
• folosirea alternativă a formei corecte cu una incorectă: „nici unul“ şi „niciunul“ (14:3), „ceice“ (22:7, 26, 29, 30 – totuşi „cei ce“ în 22:23, dar „cei-ce“ şi „cei ce-mi gândesc“ în 35:4), „de grabă“ (22:19 – deşi „degrabă“ în 38:22),
• forme lipsite de blancul de legătură: „deaceea“ (18:24), „dela“ (51:11), „oridecâteori“ (56:3), „Pentruce“ (10:1, 13), „pentrucă“ (78:22), „decâteori“ (78:40), „dealungul“ (141:6), „disdediminaţă“ (143:8);
• forme morfologice învechite: „mînii Tale“ (39:10), „perduţi“ (73:19), „pe cari“ (75:22), „aceeaş“ (77:10), „nu vă împetriţi“ (95:8), „Acelaş“ (102:27).

În ciuda diversităţii problemelor sesizate anterior, rămân unele care nu se încadrează în nici una dintre categorii. Cel puţin parţial problemele pot fi rezolvate din perspectiva competenţei traducătorului în limbi semitice. După ce, vreme de secole, a cultivat cercetarea în domeniul limbii greceşti în defavoarea limbii ebraice, preferarea textului grecesc al Vechiului Testament în traducerile Bisericii Ortodoxe Române este absolut justificabilă. Nici măcar cea mai recentă versiune, cea a episcopului Valeriu Anania nu face excepţie în acest sens. Cornilescu se încadrase foarte bine în limitele acestei şcoli de gândire prin consultarea traducerii de la Buzău, însă permite şi influenţa unor traduceri occidentale, cunoscute pentru erudiţia traducătorilor lor în limbi semitice.

O astfel de concluzie poate fi lesne trasă atunci când se constată că traducătorul român a preferat soluţii străine textului ebraic care se regăsesc în alte versiuni moderne. Astfel, Cornilescu acceptă versiunea protestantului francez Louis Segond (1910) că forţa militară filisteană includea numai o mie de care de război, nu treizeci de mii câte susţine originalul (1 Sam. 13:5). Este interesant de observat apropierea dintre cele două traduceri şi la nivelul subtitlurilor de psalmi. Dintre cele mai semnificative exemple cităm unul spre ilustrare. Termenul „Iedutun“, încă insuficient de clar, apare doar de trei ori în Psaltire (Pss. 39, 62, 77), precedat de două prepoziţii diferite. În timp ce majoritatea versiunilor tind să le traducă identic cu „pentru, către“, Cornilescu face deosebirea dintre ele: o dată traduce „către Iedutun“, de două ori – „După Iedutun“. Nu e lipsit de importanţă că, din nou, mentorul său pare a fi Louis Segond, care păstrează exact aceeaşi diferenţă între „A Jeduthun“ şi „D’après Jeduthun“.

Mai mult decât oricare alt argument probabil, literalismul în relaţie cu sintagmele semitice demonstrează gradul de competenţă a traducătorului în privinţa limbii ebraice. Literalismul rigid este promovat doar de versiunile literale, dar traducerea literală a unor sintagme poate fi acceptată şi de traducerea literară cu intenţia de a păstra aroma distinctă a vechimii textului. O traducere populară, cum se doreşte a fi versiunea Cornilescu, ar fi trebuit să înlocuiască termenii originali cu expresiile echivalente din limba română. Evident, după 80 de ani de utilizare, există mari şanse ca numeroase expresii traduse literal să-şi fi găsit locul în subcultura protestantă din România, însă fără a exista siguranţa conservării sensului original (nici nu ar fi posibil din moment ce acesta nu a fost revelat prin traducere). Probabil că pentru specialiştii în literatură veche sau pentru istorici, sintagma „a se culca lângă părinţii săi“ înseamnă ceva, dar cum ar înţelege contemporanul nostru cuvintele patriarhului Iacov către fiul său Iosif: „cînd mă voi culca lîngă părinţii mei, să mă scoţi afară din Egipt şi să mă îngropi în mormîntul lor“? (Cornilescu,Gen. 47:30) Expresia nu poate fi înlocuită, simplu, cu „a muri“ („când voi muri, să mă scoţi afară din Egipt şi să mă îngropi în mormântul lor“) pentru că suntem lipsiţi de referentul pronumelui, deşi în multe alte instanţe aceasta ar fi suficient (vezi necrologul regilor după tiparul din Regi). Problema se complică când se specifică faptul că atât moartea cât şi îngroparea unei persoane se petrec în proximitatea „părinţilor“: „Azaria a adormit cu părinţii săi şi l-au îngropat cu părinţii săi în cetatea lui David“ (2 Regi 15:7). Acest pasaj ar fi fost mult mai adecvat transpus pentru secolul XXI astfel: „Azaria a decedat şi l-au înmormântat în mausoleul dinastiei lui David“.

Un alt exemplu, care denotă o anumită concepţie despre lume şi viaţă, coerentă în ea însăşi, dar nenaturală contemporanilor noştri, o reprezintă expresia „apele mai jos decât pământul“ (Exod 20:4). O interpretare preliminară fără pretenţii le-ar putea asocia cu apele subterane, cu magma vulcanică, sau cu apele ancestrale ale unui fluviu mitic necunoscut. Din păcate nici una dintre opţiuni nu este corectă, din moment ce soluţia vizează apele „de sub nivelul ţărmului“, adică mările. Din perspectiva evreului antic, spaţiul terestru era tripartit: cerul locuit de păsări, pământul locuit de fiare şi de om, apele locuite de peşti. Evident, aceasta este o generalizare intenţionată deoarece Biblia Ebraică este chiar mai specifică. Suficient să evidenţiem faptul că pentru evreul antic linia ţărmului (nivelul uscatului, nu nivelul mării cum apreciem noi astăzi) reprezenta criteriul în funcţie de care se aprecia organizarea vieţii pe pământ. Chiar dacă perspectiva este antropocentrică, pentru unii critici chiar exagerat antropocentrică, aceasta reprezintă originalitatea textului biblic în raport cu alte documente semitice antice. Această concepţie este în acord cu relatarea creaţiei conform căreia delimitarea uscatului de ape s-a realizat prin ridicarea uscatului din ape şi nu invers.

Ignorarea calităţii figurate a limbajului a obscurizat cu desăvârşire sensul original al numeroase texte. Se conservă neinterpretate referinţele cu privire la „inimă“, „rărunchi“, „suflet“ chiar dacă, în cazul cititorului român, acestea nu declanşează aceleaşi asocieri ca în cazul cititorului semit. Termenii „inimă“ şi „rărunchi“ pot fi interpretaţi ca metonimii ale fizicului, pentru a presupune activititatea cerebrală şi volitivă a omului, respectiv activitatea afectiv-emoţională a acestuia. Termenul „suflet“ poate fi interpretat ca o sinecdocă a abstracţiei, pentru a presupune omul ca întreg, ca personalitate completă. Conservat ca atare, sensul este complet denaturat în româneşte deoarece, asemenea multor europeni, românii asociază activitatea cerebrală şi volitivă cu „creierul“, „inima“ reprezentând mai degrabă sediul emoţiilor sale. Probabil că un echivalent mai adecvat pentru „rărunchi“ ar putea fi „plămânii“.

Prin urmare, întreprinderea lui Cornilescu, oricât de benefică a fost ca exerciţiu spiritual personal şi oricât de folositoare s-a dovedit pentru comunitatea evanghelică modernă, primeşte un caracter anacronic tot mai accentuat pe măsura trecerii anilor. Fenomenul traducerilor de text biblic nu mai este de multă vreme un fenomen literar constituit din iniţiativele particulare ale unor individualităţi pregnante, ci reprezintă un exerciţiu complex, singurul care poate răspunde exigenţelor cititorului modern, datorită cooperării dintre specialişti. Probabil că a sosit timpul ca evanghelicii să-şi ia în serios mandatul pentru generaţia actuală şi să ofere, printr-un efort concertat, ceea ce nici proiectul traducerii ecumenice, nici proiectele individualiste ale diverselor denominaţii nu au reuşit: o versiune românească a Bibliei ebraice pe înţelesul românului secolului XXI.

Comentariile sunt închise pentru Traducerea Cornilescu: consideraţii critice în contextul fenomenului de traducere a Bibliei în societatea modernă

Filed under Biblia românească

Comentariile sunt închise.