Duhul în Sfânta Treime

Am constatat până aici că Dumnezeu este o Persoană chiar şi în lipsa trupului material care ne defineşte pe noi ca oameni. Întrebarea la care trebuie să dăm răspuns acum este aceea dacă Duhul Sfânt este o persoană distinctă de Dumnezeu şi de Fiul şi în ce fel se raportează ea la celelalte.

În sec. al IV-lea a existat o sectă creştină care nega atât dumnezeirea Fiului, la fel ca arienii, cât şi dumnezeirea Duhului Sfânt. Ei au fost numiţi pneumatomahi pentru că “luptau împotriva Duhului”. Continuatorii arienilor şi ai pneumatomahilor din zilele noastre sunt Martorii lui Iehova, care cred Isus Cristos este un om adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu pentru viaţa exemplară trăită, iar Duhul Sfânt este doar o influenţă (vezi formularea englezească Holy Ghost). Musulmanii consideră că Duhul Sfânt este Arhanghelul Gabriel.

Încă din sec. IV, Părinţii Capadocieni (Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz) au fost cei care au scris tratate ca răspuns împotriva lor. Oricum în 381 la Constantinopol, delegaţii Bisericii au hotărât că a nu susţine divinitatea Domnului Isus şi a Duhului Sfânt înseamnă erezie şi a scos în afara legii pe care susţineau astfel de doctrine. De atunci avem crezul niceo-constantinopolitan, care afirmă astfel despre Duhul:

„Credem în Duhul Sfânt,

Domnul şi de viaţă dătătorul,

care purcede de la Tatăl,

căruia i se aduce închinare şi este slăvit împreună cu Tatăl şi Fiul,

care a vorbit prin profeţi.”

Pentru a dovedi divinitatea Duhului Sfânt am folosit textele care Îl prezintă pe Dumnezeu în tandem cu Duhul, ca entităţi diferite.

1. Duhul este implicat în creaţie

La creaţie, pământul era „fără formă şi gol”. Peste acest haos „plutea / survola” Duhul lui Dumnezeu (Gen. 1:2). În acest haos se aude vocea lui Dumnezeu: „Să fie lumină!” (Gen. 1:3) Tot la fel, continua generare a lumii este datorată conlucrării dintre Dumnezeu şi Duhul Său: „Îţi trimiţi Duhul, ele sunt plăsmuite, înnoind astfel faţa pământului” (Ps. 104:30).

2. Duhul împuterniceşte şi abilitează oameni

Când Dumnezeu vorbeşte cu Moise despre abilităţile speciale ale lui Beţaleel, israelitul însărcinat cu realizarea Tabernacolului (Cortul Întâlnirii) confirmă originea duhovnicească a acestora: „Domnul l-a chemat pe nume pe Beţalel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda, pe care El l-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu …” (Ex. 25:30-31).

Aceeaşi exprimare este găsită şi în relatarea chemării celor 70 de prezbiteri la slujba de lideri ai Israelului. Moise îi spunea lui Iosua: „Eu îmi doresc ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din profeţi şi Domnul să-Şi pună Duhul Său peste ei!” (Num. 11:29, cf. v. 17, 25)

3. Duhul revelează lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu.

Experienţa inspiraţiei profetice este sintetizată de leviţii contemporani cu Neemia în termenii conlucrării dintre Dumnezeu şi Duhul Său: „Le-ai dat chiar şi Duhul Tău cel bun ca să-i instruiască” (9:20 cf. Is. 63:11), „i-ai avertizat prin Duhul Tău, prin profeţii Tăi” (9:30). Isaia afirmă: „Domnul M-a trimis împreună cu Duhul Său” (Is. 48:16; 61:1; Zah. 7:12 şi multe altele).

Dumnezeu şi Duhul Său sunt implicaţi în desfăşurarea istoriei şi împlinirea decretelor divine. „Gura Domnului a poruncit şi Duhul Său le-a adunat împreună” spunea revelaţia dată lui Isaia (34:16) despre lucrurile viitoare hotărâte de Dumnezeu.

4. Urmarea lui Dumnezeu este posibilă prin Duhul

Psalmistul insistă înaintea lui Dumnezeu ca să nu fie sancţionat cu părăsirea sa de către Duhul lui Dumnezeu: „Nu mă izgoni din prezenţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt!” (Ps. 51:11) Dorinţa de a asculta de Dumnezeu şi de a împlini aşteptările Sale vine de la Duhul lui Dumnezeu, despre care Dumnezeu îi promite lui Israel astfel: „Voi pune Duhul Meu înăuntrul vostru şi vă voi face să urmaţi hotărârile Mele, să păziţi legile Mele şi să le împliniţi” (Ez. 36:27).

La acestea se adaugă numeroase texte din Noul Testament care subliniază distincţia dintre Persoanele Sfintei Treimi a Căror slujire este specializată.

1. Lucrarea Duhului în slujirea Domnului Isus

Implicarea Dumnezeirii în lucrarea Domului Isus (Mt. 12:18 cf. Is. 14:13-15; Luca 4:18; Is. 61:1-2).

Hula împotriva Duhului Sfânt (Mt. 12:31-32). Duhul Sfânt este distinct de Domnul Isus şi de Dumnezeu. Hula este sancţionată la fel ca şi hula faţă de Dumnezeu în VT.

Rugăciunea Fiului (Luca 10:21).

2. Dăruirea Duhului în Biserică

Lucrarea Duhului după proslăvirea Domnului Isus (Ioan 15:26; F. ap. 2:33; 5:32). Biserica apuseană afirma că Duhul purcede şi de la Fiul (filioque). Un Sinod apusean din 809 autoriza formularea, pentru ca în 867 să fie condamnată de către Fotie patriarhul Constantinopolului. Această situaţie a condus în cele din urmă la scindarea bisericii în 1054.

3. Primele sinteze doctrinare

Botezul se administrează în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (Mt. 28:19)

Existenţa Bisericii se datorează conlucrării celor trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (1Cor. 12:3-7). Biserica, Trupul lui Cristos, este sub autoritatea lui Dumnezeu şi membrele ei sunt coordonate de Duhul (v. 8-31).

Unitatea Bisericii este dată de conlucrarea celor trei persoane ale Dumnezeirii (Ef. 4:4-6).

Benedicţia paulină (2 Corinteni 13:14)

4. Mântuirea ca lucrare a Trinităţii (pasaje secundare)

Relatarea mântuirii familiei lui Corneliu include predicarea lui Petru despre Cristos şi lucrările făcute de Dumnezeu prin El, urmată de coborârea Duhului Sfânt peste ascultători (F. ap. 10:34-48, cf. 15:7-11).

Duhul îi călăuzeşte pe apostoli în lucrarea lor (F. ap. 20:20-23, cf. 16:6-8)

La momentul hotărât Dumnezeu l-a trimis pe Fiul pentru a răscumpăra oameni pentru Dumnezeu. Apoi l-a trimis pe Duhul pentru a-i păstra pentru sine (Gal. 4:1-7). Duhul este dat Bisericii pentru a păstra pe cei aleşi de Dumnezeu, răscumpăraţi prin jertfa Domnului Isus (Rom. 5:1-8; 2 Cor. 3:1-4:6; Ef. 1; 1 Tes. 2:2-7; 2 Tes. 2:13-17; 2 Tim. 1:3-14; Tit 3:4-7).

 

Concluzie

Duhul Sfânt, cunoscut în Vechiul Testament şi ca Duhul lui Dumnezeu, are o relaţie foarte apropiată de Dumnezeu şi de Duhul Sfânt. Această apropiere ţine întâi de toate de natura comună a acestor persoane (ontologie) dar şi de interesele şi preocupările lor comune.