Arhive lunare: februarie 2009

Eveniment publicistic

2501

Lucrarea lui Packer şi Oden a văzut lumina tiparului şi în limba română la editura Casa cărţii din Oradea (pentru referinţe şi cuprins vezi aici), în traducerea lui Cristian Sălăjan (Ediţia în limba engleză întitulată One Faith: The Evangelical Consensus a apărut în 2004).

După cum mărturisesc autorii în introducere, consensul evanghelic pe care se străduiesc să-l atingă vizează un teren comun celor două tradiţii teologice majoritare în protestantismul istoric: calvinismul îmbrăţişat de luterani şi baptişti pe de o parte şi arminianismul promovat de wesleyeni şi penticostali. Posibil ca frământarea care a generat preocuparea pentru un asemenea consens să fie specifică continentului american, însă cu siguranţă va permite şi europenilor care doresc să cugete mai profund la moştenirea lor doctrinară să ajungă la un consens benefic pentru motivarea convieţuirii paşnice şi înflăcărarea slujirii comune.

Lucrarea atrage prin însăşi natura exerciţiului propus: aranjarea este tematică, iar contribuţia autorilor se limitează la selectarea şi ordonarea citatelor din documentele mişcării evanghelice mondiale. Din perspectivă documentară, autorii au folosit nu numai marile declaraţii publice ale mişcării evanghelice, până la cea mai recentă Declaraţie de la Amsterdam (2000), ci şi mărturisirile de credinţă ale unor organizaţii mondiale sau şcoli teologice purtătoare de fanion în mişcarea evanghelică.

O singură credinţă este o încercare de a repune mişcarea evanghelică pe făgaşul comuniunii în jurul doctrinelor coîmpărtăşite, astfel încât slujirea ei să câştige în eficienţă la nivel local şi mondial, iar mărturia despre Cristos să fie consolidată prin unitatea discipolilor Săi.

O singură credinţă impune cel puţin lectura atentă a tuturor celor care sunt legaţi într-o oricât de mică măsură de moştenirea evanghelică în România. Ar fi de dorit ca factorii responsabili din conducerile cultelor să se autosesizeze şi să cheme la conceptualizarea unei poziţii coerente vizavi de doctrina evanghelică. Ar fi păcat ca teologii evanghelici români să lase să treacă neobservată cartea-document ce ne stă înainte. O singură credinţă poate reprezenta o nouă oportunitate de dialog interconfesional pentru redescoperirea unităţii de gândire şi acţiune creştină. Să se îndure Dumnezeu de noi!

Reclame

Comentarii închise la Eveniment publicistic

Din categoria Publicaţii

Bocirea lui Israel pentru lascivitate şi opulenţă, 3 (Amos 6:12–14)

Sentinţa finală a celor trei bocete este precedată de o pereche de întrebări retorice, de o reiterare a acuzaţiei divine, şi de o nouă evocare a refulării pasionale şi arogante a israeliţilor. Finalul debordează de ironie în toate părţile lui componente. 

 

1783541-ploughing-the-fields-2

6.12aA  Pot caii să alerge pe stâncă

6.12aB  sau poate fi ea arată cu boii?

6.12bA  Totuşi voi aţi transformat justiţia în venin,

6.12bB  iar rodul dreptăţii – în amărăciune.

6.13A  Voi vă bucuraţi de ceea ce s-a întâmplat la Lodabar

6.13B  şi ziceţi: «Oare nu prin puterea noastră

6.13C  am cucerit noi Karnaimul?»

6.14aM  Iată [ce voi face]:

6.14bA  Se va ridica împotriva ta,

6.14bB  popor al lui Israel, un popor

6.14cM  [continuă] revelaţia Domnului, Dumnezeul Oştirilor,

6.14dA  şi te va oprima

6.14dB  de la Lebo-Hamat

6.14dC  până la Uedul Arabei.

 

 

Stupiditatea invocării Numelui divin din strofa anterioară (6:10) este continuată aici prin lipsa de logică a realităţilor descrise de întrebările retorice. În mod natural un cal nu aleargă pe piatră (mai ales fără potcoave) fără a pune în pericol viaţa sa şi a călăreţului său şi fără a risca deteriorarea gravă a copitelor sale. Tot la fel plugul nu se foloseşte altundeva decât pe teren agricol. A doua linie poetică ridică probleme de interpretare în formatul lăsat de Textul Masoretic pentru că predicatul este lipsit de obiect, ca şi când ar fi intranzitiv. Evident o întrebare de felul: „Se poate ara cu boii?” şi-a pierdut calitatea pe care autorul se baza în context. Din acest motiv am presupus că obiectul este eliptic în această linie poetică, fiind presupus din linia anterioară: „stânca”. Elipsa este folosită şi în versul următor.

Absurditatea acestor întrebări retorice, care descriu imposibilităţi naturale, este folosită pentru a scoate în evidenţă mai pregnant ilogica trăirii imorale a israeliţilor. Din nou, chintesenţa imoralităţii lor este identificată cu nedreptatea socială (cf. 2:7; 5:7, 12, 24). Deşi versul din 6:12b aduce bine cu versul din 5:7, prin perechea termenilor corespondenţi „justiţie” // „dreptate”, enunţul construieşte pe o altă metaforă, aceea a hranei. Se ştie că în literatura biblică cuvintele pot fi percepute metaforic ca nişte bucate. Amos îi acuză pe israeliţi pentru faptul că au  reuşit să transforme sentinţele tribunalelor în oportunităţi de amărăciune şi nedreptăţire a celor care îşi căutau dreptatea acolo.

Versul din 6:13 evocă două momente istorice de răsunet pentru patriotarzii israeliţi, cel mai probabil legate de incursiunea militară a lui Ieroboam al II-lea în Transiordania. Pentru Amos, biruinţele asupra cetăţii moabite Lodebar şi asupra celei aramee Karnaim sunt nişte fapte minore în comparaţie cu răsunătoarele înfrângeri pe care va urma să le sufere Israel. Faptul acesta este scos în evidenţă nu numai prin scara net diferită a celor două seturi de situaţii militare, dar şi prin diminuarea impactului primeia dintre ele, când profetul în mod intenţionat alterează numele aşezării pentru a permite un joc de cuvinte zeflemitor la adresa israeliţilor. Astfel, numele cetăţii este transformat din Lodebar (rbdl), o variantă a lui Lidbar, în Lo-Dabar (rbd-al), care înseamnă „Nu [este] nimic”.

Când a redat campania militară a lui Ieroboam al II-lea în Transiordania, cronicarul Regilor a folosit exprimarea: „El [Ieroboam] a luat înapoi hotarele lui Israel, de la Lebo-Hamat până la Uedul Arabei” (2 Regi 14:25). Amos foloseşte exact aceeaşi exprimare aici, când prezintă sentinţa Domnului faţă de israeliţi, care vor pierde controlul asupra acestui teritoriu. Cel mai probabil că expresia aceasta a ajuns cunoscută în popor ca slogan al naţionalismului israelit în forma maximei sale extensiuni din valea Beqa’ până Uedul Araba (sau Valea Plopilor).

Sentinţa lui Dumnezeu este fermă şi imuabilă. Finalul este contrar tuturor aşteptărilor, sloganelor şi pretenţiilor. Cei care s-au autofelicitat de vitejia lor vor trebui să facă faţă unui război deschis pe toate fronturile. Cei care s-au complăcut în idiosincraziile lor religioase, vor avea de înfruntat pe Însuşi Domnul, Dumnezeul Oştirilor. Cei care s-au bucurat de construcţiile lor monumentale le vor admira ruinele din pulberea pământului. Schimbarea de destin a fost declanşată din pricina ignorării standardului moral compatibil cu statutul de popor al lui Dumnezeu.

Comentarii închise la Bocirea lui Israel pentru lascivitate şi opulenţă, 3 (Amos 6:12–14)

Din categoria Curs online SVT3

Bocirea lui Israel pentru lascivitate şi opulenţă, 2 (Amos 6:8-11)

vegasnight11

A doua strofă a acestui bocet este marcată de formula specifică jurământului care adaugă gravitate hotărârii Domnului cu privire la Israel, afirmând un decret, o decizie irevocabilă a lui Dumnezeu. Textul este mixt, atât în versuri cât şi în proză, dar acolo unde se reia tema introductivă se revine şi la versificare prin intermediul unei formule verbale care redă aceeaşi fermitate din deschiderea strofei (6:11).

6.8aA  „Stăpânul Domn a jurat pe Sine astfel,

6.8aB  [zice] revelaţia Domnului Dumnezeul Oştirilor:

6.8bA  „Eu urăsc mândria lui Iacov,

6.8bB  îi dispreţuiesc fortăreaţa

6.8bC  şi îi voi abandona cetatea şi tot ce este în ea.

6.9aa  Dacă vor mai rămâne zece bărbaţi

6.9ab  într-o casă, şi aceia vor muri.

6.10ac  Şi dacă ruda cuiva mort îl va lua şi-l va arde,

6.10ad  ca să-i scoată oasele din casă,

6.10ae  va zice celui care încă este ascuns în nişa casei:

6.10af  «Mai este cineva cu tine?»

6.10ag  şi i se va răspunde: Nu!»,

6.10ah  iar cel dintâi va continua:

6.10ai  «Taci! Nu pomeni Numele Domnului!»

6.11aM  Prin urmare Domnul porunceşte:

6.11bA  casa cea mare va fi zdrobită în fărâme,

6.11bB  iar casa cea mică – în bucăţele.

  

 

 

 

Dat fiind paralelismul din versul 6:8b între „mândria lui Iacov” // „fortăreaţă” // „cetate”, trebuie că expresia „mândria lui Iacov” este o sinecdocă a abstracţiei cu referire la capitala Regatului de Nord, Samaria. Fortificaţiile specifice unei aşezări urbane din această perioadă reprezenta un motiv de încredere şi fală pentru locuitorii capitalei israelite. Relaţia Domnului faţă de Samaria şi tot ceea ce reprezenta aceasta este exprimată prin termeni cu intensitate emoţională: „urăsc” şi „dispreţuiesc”. Domnul a avertizat anterior prin Amos că urăşte şi sărbătorile lui Israel (5:21). Deşi sentinţa căderii Samariei, ca parte a unui dezastru militar, a mai fost anunţată în Amos,

Pasajul narativ reproduce cu plasticitate un scenariu fictiv privitor la asedierea capitalei. Tema exterminării masive este reluată din 5:3, unde era anunţată o exterminare cvasitotală (90%). Aici raportul exterminaţi-supravieţuitori este avansat şi mai mult în defavoarea supravieţuitorilor, până la limita la care nici măcar îngroparea cadavrelor nu va mai fi posibilă. Tema morţii implacabile revine şi ea cu aceeaşi forţă (cf. 2:13-16; 5:19). Problematic în interpretarea acestei strofe este, din nou, un hapax legomenon – ebraicul mesorpo. Evacuarea „oaselor” presupune operaţiunea de îndepărtare a cadavrelor pentru că „oasele” sunt o sinecdocă a părţii care desemnează întregul trup.

Dialogul care se naşte între supravieţuitori este caracterizat de ambiguitate. „Mai este cineva cu tine?” este o întrebare care poate însemna: „Mai sunt şi alte cadavre?” sau „Mai sunt şi alţi supravieţuitori?”. Răspunsul este categoric: „Nu!” Totuşi, contextul temerii de arătarea Domnului, poate sugera că se are în vedere identificarea supravieţuitorilor.

După ce Numele Domnului a fost invocat cu emfază şi în deşert în vremuri de prosperitate şi pace, după aplicarea judecăţii, pomenirea Domnului va fi considerată un sacrilegiu sau, mai degrabă, o stârnire a Divinităţii cu potenţial nociv şi pentru puţinii supravieţuitorii. De aceea, onomatopeicul „Taci!”, frecvent prezent în contexte teofanice, este cel mai bine interpretat ca un contrafarmec, pentru a preveni arătarea Domnului încă o dată, după ce prezenţa Sa neinvocată a semănat moarte în urmă.

Ideea casei este prelucrată şi pe faţeta ei socială, pentru că termenul bayit poate avea şi conotaţia de familie / gospodărie dar şi pe aceea de locuinţă. Ambiguitatea intenţionată îşi face din serviciul. Deşi finalizarea asediului presupune şi demolarea locuinţelor, indiferent de mărime, dar cu prioritate a celor arătoase, nici familiile nu vor fi ocolite de tăvălugul războiului. Indiferent de mărimea lor, fiecare familie va plăti tribut morţii până la fărâmiţare şi dezintegrare. Tabloul acesta sumbru este depăşit doar de descrierea unei situaţii similare oferite de Isaia pentru Ierusalim, când lipsa bărbaţilor din ţară va conduce la situaţii disperate de poligamie (Is. 4:1).


Comentarii închise la Bocirea lui Israel pentru lascivitate şi opulenţă, 2 (Amos 6:8-11)

Din categoria Curs online SVT3

Bocirea lui Israel pentru lascivitate şi opulenţă (Amos 6:1–7)

9799-opulence

Reluăm astăzi studiul din cartea lui Amos. Comentariul pe care am promis că trebuie să îl scriu se apropie de ultimul capitol. Acest exerciţiu mă obligă să păstrez ritmul şi este benefic pentru mintea mea tulburată de detractorii mei. Eu scriu şi îi las pe ei să facă ceea ce Dumnezeu le-a permis să facă dar, cu siguranţă, toţi vom da socoteală pentru toate cuvintele nefolositoare ieşite din gura sau penelul nostru. Să aibă Dumnezeu milă de noi! Ca şi până acum, notele de final nu au fost incluse, deşi ele se vor regăsi în forma finală a documentului pregătit de publicare.

Al treilea şi ultimul bocet din cartea lui Amos aduce în discuţie dimensiunea economico-socială a vinovăţiei lui Israel. Agenda socială a rămas aceeaşi: acuzaţia de bază este în continuare nedreptăţirea celor sărmani. Aici, însă, este înfierată lascivitatea claselor înalte care se complăceau în opulenţa lor, negând dreptul sărmanilor la un trai decent şi la un tratament just în faţa legii. Profetul face din nou uz de artificiul Personenwechsel, schimbarea bruscă a persoanei pronumelor care se referă la destinatarii mesajului său. Pentru prima dată în carte, autorul recurge la un text în proză (6:9–10), care descrie prin condeiul martorului ocular dezastrul adus de împlinirea judecăţii divine. Tot ca titlu de noutate apare şi invocarea ironică a unor entităţi păgâne ca martori ai standardului modest de dreptate socială promovat de Israel, sau în citate ironice ale sloganurilor care defilau o mândrie militară dovedită falsă.

 

6.1aA  „Vai de cei trăiesc fără grijă în Sion

6.1aB  şi de cei ce se cred la adăpost în muntele Samariei,

6.1bA  distinse căpetenii ale popoarelor

6.1.bB  la care vine poporul lui Israel.

6.2aA  Treceţi la Kalne şi priviţi!

6.2aB  Mergeţi de acolo la Hamat-Raba

6.2.aC  şi coborâţi la Gatul Filistiei.

6.2bA  Sunt mai buni decât regatele acestea,

6.2bB  ori graniţele lor sunt mai extinse decât graniţele voastre?

 

6.3A  Celor ce au îndepărtat ziua cea rea

6.3B  şi au apropiat în schimb tronul opresiunii.

6.4aA  Celor ce se întind pe paturi de fildeş,

6.4aB  Celor  ce lenevesc pe divane,

6.4bA  Celor ce mănâncă miei din turmă

6.4bB  şi viţei din mijlocul grajdurilor

6.5A  Celor ce cântă cu gura şi cu acompaniament de liră,

6.5B  asemenea lui David improvizează muzică pe instrumente.

6.6A  Celor ce beau vin din pocale,

6.6B  Celor ce se ung cu cele mai bune uleiuri,

6.6C  dar nu se întristează din pricina dezastrului lui Iosif.

6.7A  De aceea, acum vor fi în capul coloanei exilaţilor;

6.7B  se va termina cu festivităţile celor ce acum lenevesc.“ 

 

Primul paragraf debutează tot cu interjecţia „Vai!” (cf. 5:18). Sarcasmul primei strofe (6:1) îi vizează pe israeliţii din Samaria, dar se extinde şi asupra iudeilor din Sion. Munţii respectivi sunt folosiţi aici ca metonimii ale lucrului pentru a sugera capitalele celor două regate cocoţate pe culmile celor doi munţi. Natura elevată a acestor conducători este recunoscută de profet cu ironie. Pretenţia de a fi „distinse căpetenii ale popoarelor” este una exagerată, deşi asumată cu emfază. Fără a face deosebirea între liderii de la Ierusalim şi cei din Samaria, Amos evidenţiază aici sindromul mesianic de care se fac vinovaţi aceştia.

Gravitatea comportamentului deviant al acestor lideri este scoasă în evidenţă şi prin comparaţie cu – culmea îndrăznelii! – destinul liderilor hitiţi (Kalne), aramei (Hamat-Raba) şi filisteni (Gat). Identificarea acestor cetăţi-stat este posibilă astăzi graţie documentelor extrabiblice descoperite. Kalne a fost capitala unui stat numit Unqi, situat în apropierea modernului Aleppo. Hamat-Raba, probabil modernul Hama, se afla la 140 de Km la sud de Aleppo. Kalne şi Hamat-Raba au suferit din pricina armatei imperiale a lui Şalmaneser al V-lea, pe la jumătatea sec. al IX-lea î.Cr. Cetatea filisteană Gat a fost disciplinată de regele arameu Hazael, dar şi-a găsit sfârşitul la mâna regelui Uzziah al Iudeei. Aşa se explică faptul că cetatea-stat Gat nu mai apare în lista cetăţilor filistene din oracolul de judecată adresat acestora (cf. Amos 1:6-8).

Faptul că Amos dă ca exemplu audienţei sale aceste cetăţi prospere, superioare celor israelite, presupune faptul că, la data respectivă, cetăţile fuseseră cucerite. Sugestia inerentă întrebării retorice: „Sunt [ei]  mai buni decât regatele acestea?” anunţă un deznodământ cel puţin la fel de drastic şi asupra israeliţilor. Termenul „graniţe” reprezintă o metonimie a lucrului şi se referă la ţară, teritoriul ocupat de aşezările vasale unei cetăţi-stat precum Kalne, Hamat-Raba şi Gat. Citarea acestor cetăţi poate fi considerată o probă în privinţa datării profeţiei lui Amos.

Următoarele versuri descoperă identitatea vinovaţilor prin intermediul unei serii de şapte  pronominaţii. Imaginile provin din sfera petrecerilor zgomotoase în care luxul face casă bună cu lascivitatea. Termenii folosiţi pentru a descrie depravarea israeliţilor fac aluzie la închinarea cultică, fiind o acuză indirectă de lezmajestate la adresa evreilor care foloseau în interes personal ceea ce erau datori să aducă Domnului. Astfel, mieii şi viţeii îngrăşaţi nu mai trec pe la preoţi ca să ia partea cuvenită Domnului, muzica religioasă este ridiculizată prin creaţii lirice seculare, se consumă vin din „pocale”, şi se ung cu ulei aromat rezervat cultului.

O dovadă în plus asupra discursului de natură cultică este oferită de însuşi termenul care încheie oracolul,marzeah, un termen tehnic care denotă un ritual religios închinat morţilor, şi strămoşilor prin extensie. Descrierea oferită de profet acestor „închinători” din Samaria este o parodie a închinării pe care israeliţii o deturnaseră dinspre Dumnezeu spre propriile lor plăceri.

Prima serie de pronominaţii, o pereche, pune în opoziţie „îndepărtarea” şi „apropierea”, dar aduce împreună cele două linii poetice prin expresiile sinonime: „ziua cea rea” (lit. „ziua cea amară”) şi „tronul opresiunii” (6:4a).

A doua serie de pronominaţii, trei la număr, evocă lenevirea plăcută pe divanuri încrustate cu fildeş, consumând în dulce amorţire cotletele rumegătoarelor îngrăşate (6:4b). Referinţa la fildeş din acest vers poate fi considerată o sinecdocă a întregului, căci paturile respective nu erau confecţionate din fildeş masiv, ci doar aveau încrustaţii din fildeş. Deşi acest tip de pat nu mai apare menţionat în documentele biblice, este menţionat în Analele asiriene ca parte a tributului pe care regele iudeu Ezechia l-a plătit împăratului Sanherib.

Ultima serie de pronominaţii, tot trei la număr, adaugă aspectul indulgenţei toxicomaniei şi delirului la cele enunţate deja, întregind imaginea unor depravaţi patriotarzi superstiţioşi (6:5-6). Acompaniamentul muzical, alcoolismul şi terapia aromatică sunt asociate, ca şi astăzi, pentru realizarea unor efecte narcotice, pentru inducerea unor stări de bine care nu îşi au fundamentul în realitatea obiectivă. Referinţa la alcoolism nu este nouă în Amos, deoarece israeliţii au mai fost acuzaţi o dată pentru lascivitatea lor, tot în context cultic, în oracolul introductiv (2:7-8). Ceea ce este şi mai grav, în accepţiunea profetului, este faptul că aceşti epigoni cutează a se compara cu marele artist de muzică cultică, regele David, când inspiraţia lor provine nu de la Duhul Domnului ci din intoxicaţia alcoolică.

„Iosif” funcţionează aici ca metonimie a cauzei creatoare, deoarece făcând referire la fiul patriarhului Iacov care a primit singura moştenire a seminţiei din Canaan, se avea în vedere descendenţa acestuia de la Samaria. Israeliţii foloseau acest titlu ca un nume de onoare, dar profetul este laconic aici şi ironic totodată cu privire la israeliţi, deoarece aceştia nu vădeau nici cel mai mic interes pentru naţiunea lor. Singura lor preocupare era cum să benchetuiască mai aprig, cum să-şi cultive mai mult preocupările mondene şi cum să se exprime mai bine prin simţuri.

Concluzia acestui vaiet continuă pe nota ironcă de pe parcursul său. Astfel, cei care s-au măgulit a fi „căpetenii ale popoarelor” (reşit haggoyim) şi se ungeau cu „cele mai bune uleiuri” (reşit şemanim) vor sfârşi în „capul coloanei exilaţilor” (beroş golim). Cine a avut locul întâi în onoruri şi lux îl avea şi în pedeapsă. 


Comentarii închise la Bocirea lui Israel pentru lascivitate şi opulenţă (Amos 6:1–7)

Din categoria Curs online SVT3, Publicaţii

Exemplul lui Neemia de lider motivat

liderul_motivat

Comentarii închise la Exemplul lui Neemia de lider motivat

Din categoria Utilităţi pentru adunare

Bijuteriile în Biblie

british-crown-jewels

(În imagine: Bijuteriile Coroanei britanice)

În continuarea discuţiei despre închinarea în smerenie, reproduc aici un material tradus, dar încă în format primar, extras din Dicţionarul de imagistică biblică, editat de Leland Ryken et al., ce se află în pregătire pentru publicare la editura Casa cărţii. 

BIJUTERII ŞI PIETRE PREŢIOASE

Bijuteriile în Biblie se împart în patru motive principale. Ele sunt imagini ale podoabei şi ale *frumuseţii, ale *bogăţiei şi ale puterii, ale numinozităţii sau *sfinţeniei, şi ale *permanenţei împărăţiei *cereşti transcendentale. În toate imaginile, bijuteriile constituie un standard de valoare recunoscut.

Trebuie menţionat încă de la început faptul că este dificil de ştiut sigur la ce bijuterii anume se referă termenii antici (pentru o discuţie şi un tabel al diferitelor cuvinte în limba engleză folosite pentru a traduce referinţele la bijuterii vezi „Jewels and precious stones” , IBD, 781–789). Au avut loc încercări nereuşite de a asocia calităţile unei anume pietre preţioase cu un trib corespondent din Israelul antic. Alţii, gândindu-se probabil la ideea talismanului, au încercat să asocieze cele 12 pietre preţioase din efod şi din temelia Noului *Ierusalim cu cele *12 semne ale zodiacului. Deşi aceste încercări sunt zadarnice, din fericire, ele nu sunt necesare pentru înţelegerea imagisticii bijuteriilor. Bijuteriile specifice nu au niciun simbolism caracteristic. Împreună ele constituie frumoasa răsplată a bogăţiei şi a puterii. Prezenţa lor în imagistica biblică sugerează faptul că bogăţia şi puterea lui Dumnezeu sunt fără egal.

Bijuteriile ca podoabă. În orice societate bijuteriile au fost un mod de împodobire, în special pentru *femei. Când robul lui Avraam doreşte să facă o impresie bună asupra persoanei pe care speră să o câştige ca mireasă pentru Isaac, el îi dăruieşte bijuterii (Gen. 24:22, 53). O parte din farmecul femeii din *Cântarea-cântărilor se datorează faptului că are „obraji înconjuraţi de podoabe”, „gâtul [ei] cu şiraguri de mărgăritare” (C.-cânt. 1:10).

Când impulsul uman natural de a înfrumuseţa cu ajutorul bijuteriilor devine excesiv, atunci este un indiciu al valorilor materiale şi nechibzuite, şi prin urmare este obiectivul judecăţii lui Dumnezeu. Astfel Isaia 3:18–23 este o listă a bijuteriilor şi a podoabelor pe care Dumnezeu le va lua în ziua judecăţii Lui împotriva unui popor ruinat din punct de vedere spiritual şi preocupat de valori false. De asemenea, oamenii bogaţi şi aroganţi din Psalmul 73 poartă *mândria ca pe o salbă (Ps. 73:6) şi sunt la un pas de o cădere neaşteptată (Ps. 73:18–20).

Autorul Proverbelor transformă podoaba bijuteriilor într-o imagine metaforică pentru a evidenţia valoarea *înţelepciunii şi a înţelegerii. Înţelepciunea şi chibzuinţa, de exemplu, sunt „o podoabă graţioasă pentru gâtul tău” (Pr. 3:22). Învăţăturile unui părinte sunt „o cunună graţioasă pe capul tău şi un colier în jurul gâtului tău” (Pr. 1:9). Răsplata înţelepciunii este evidenţiată în mod asemănător: „Ea îţi va pune pe cap o cunună graţioasă, îţi va da o coroană frumoasă” (Pr. 4:9). Mai mult, „buzele care răspândesc cunoştinţa sunt un giuvaier preţios” (Pr. 20:15).

Bogăţie şi putere. Dat fiind că modul principal de acumulare şi economisire a bogăţiei în lumea antică era investiţia în bijuterii, podoaba oferită de bijuterii preia funcţia de depozitar al bogăţiei – o versiune timpurie a depozitării banilor într-o bancă. Astfel când israeliţii îi prădează pe egipteni după ultima plagă, ei iau „lucruri de argint şi de aur” de la vecinii lor (Ex. 11:2). De fapt, bijuteriile constituiau obiectul principal de pradă luată în război (2 Cr. 20:25), fiind tipul de *bogăţie portabilă accesibilă oamenilor înainte de folosirea monedelor (2 Cr. 21:3). Însă mai mult decât atât, bijuteriile sunt un semn nu doar al bogăţiei ci şi al *autorităţii, ca atunci când lui Iosif i se pune la gât un lanţ de aur în momentul preluării poziţiei de conducător în Egipt (Gen. 41:42).

Bijuteriile sunt astfel sinonime în Biblie cu bogăţia şi puterea, în special a regilor. Doar cei mai bogaţi îşi puteau permite luxul pietrelor preţioase. În vremurile antice puterea şi bogăţia personală erau privilegiul regilor şi al miniştrilor palatelor. Bogăţia (adesea obţinută prin prada de război) şi puterea politică erau reciproc sugestive în lumea antică. Prin urmare, bijuteriile, împreună cu *aurul şi cu *argintul, nu erau doar ornamente scumpe ci erau aluzii vizuale ale puterii care a permis unui *rege sau unei *regine să dobândească o asemenea bogăţie.

Împreună cu imaginile literale ale bogăţiei şi ale puterii regale, motivul bijuteriilor regale este folosit în Biblie şi sub formă metaforică şi spirituală. De exemplu, Isus evidenţiază împărăţia cerurilor ca „un negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar foarte preţios, se duce şi vinde tot ce are, iar apoi îl cumpără” (Mt. 13:45–46). Bogăţia literală reprezentată aici de bijuterii devine metaforă a valorii împărăţiei spirituale a lui Dumnezeu. O parabolă pereche evidenţiază împărăţia ca o *comoară ascunsă într-un ogor, care îl face pe cel care o găseşte să vândă tot ce are şi să cumpere acel ogor (Mt. 13:44). Aceste două afirmaţii privitoare la împărăţia cerurilor, ambele exprimate cu ajutorul imaginilor comorilor, sunt echivalente, arătând valoarea reciprocă pe care o are împărăţia cerurilor atât pentru Dumnezeu cât şi pentru poporul Lui răscumpărat.

În orice alt loc Dumnezeu este evidenţiat ca un rege împodobit cu bijuterii şi cu un *palat plin de splendoare. Bijuteriile sunt folosite pentru a-L evidenţia pe Dumnezeu ca pe un rege cu o putere şi o bogăţie de neimaginat. Imaginea din Revelaţia lui Ioan 21 a cetăţii cereşti, Noul *Ierusalim, sugerează faptul că regele ei dispune de resurse nelimitate. Această cetate imensă, acoperind o suprafaţă de peste 2200 km2, este construită din aur curat şi pietre preţioase. Bijuteriile regale ale celor mai bogaţi şi mai puternici regi de pe pământ pălesc în comparaţie cu această imagine strălucitoare a cetăţii eterne a lui Dumnezeu. Cele 12 *temelii ale cetăţii sunt fiecare o piatră preţioasă diferită, fiecare având gravat pe ea numele unuia dintre cei 12 apostoli. Imaginaţi-vă splendoarea safirului albastru, a smaraldului verde, a topazului galben şi a ametistului violet! *Perle uriaşe de pe porţile cetăţii, care duc spre străzi de aur. Fiecare perlă este gravată cu numele unuia din triburile Israelului antic. Frumuseţea şi măreţia acestui loc copleşeşte simţurile şi reflectă gloria puterii şi a bogăţiei infinite a Creatorului-Rege.

Inscripţiile numelor copiiilor lui Dumnezeu pe bijuteriile efodului, şi ulterior pe bijuteriile Noului Ierusalim ceresc, sugerează faptul că poporul Lui este valoros şi scump pentru Domnul Dumnezeu. Regii de pe pământ au dobândit bogăţie materială prin puterea lor, însă în războiul Lui împotriva păcatului şi a răului, puterea Regelui divin a obţinut o pradă de o valoare mai mare, sufletele răscumpărate ale bărbaţilor şi ale femeilor. Pentru a dovedi valoarea copiiilor Săi răscumpăraţi şi marea putere de care a fost nevoie pentru a-i câştiga, numele lor au fost înscrise în bijuteriile frumoase care-L împodobeau pe Marele *Preot când a vărsat sângele de sacrificiu.

Imagini ale sacrului. Un alt grup de imagini ale pietrelor preţioase evocă un simţ al sacrului, în special *sfinţenia *închinării. Textele cheie sunt Exodul 28:17–20 şi 29:10–13, care conţin o listă de bijuterii care se aflau pe platoşa marelui preot. Efectul este o bogăţie strălucitoare de frumuseţe, splendoare şi valoare, simbolizând sfinţenia închinării. Marele preot stătea la limita dintre tărâmul divin şi cel uman (vezi Spaţiu sacru; Templu), deplasându-se în ambele în timp ce slujea în Sfânta-sfintelor, iar efodul împodobit cu 12 pietre preţioase pe care au fost gravate cele 12 triburi ale lui Israel arăta condiţia lui mai mult decât umană.

Ezechiel 28:12–14 foloseşte, de asemenea, imagistica pietrelor preţioase pentru a evidenţia sacrul. Aici găsim o listă de bijuterii care evocă un simţ al *gloriei edenice a regelui Tyrului înainte de coruperea lui, când mergea „pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare”. Asemănătoare este şi vedenia din Ezechiel 1 a unui tron divin cu roţi, o vedenie care conţine un amestec puternic de imagini ale bijuteriilor.

Imagini smălţuite. De-a lungul secolelor poeţii au folosit imagini care combină *duritatea texturii cu o *lumină de o strălucire supranaturală pentru a sugera un tărâm al unei permanenţe şi al unei valori transcendentale care depăşeşte lumea ciclică fiziologică a existenţei pământeşti. Şi acesta este un depozitar al imagisticii biblice cu bijuterii şi cu pietre preţioase.

Motivul începe deja în VT în vedenia lui Isaia a unui Ierusalim restaurat într-o viitoare epocă de aur. El zugrăveşte o imagine a unei cetăţi împodobite cu bijuterii construită din pietre preţioase (Is. 54:11–12). Acest lucru se împlineşte în vedeniile privitoare la cer din cartea Revelaţia lui Ioan, unde citim despre o mare de sticlă ca cristalul, despre înfăţişarea lui Dumnezeu într-o splendoare ca cea a iaspisului şi a carneolului, despre coroane de aur, porţi din perle şi o cetate din aur curat. Marele apogeu al imaginilor smălţuite din Biblie este vedenia Noului Ierusalim, descrisă cu ajutorul unei bogăţii de imagini ale pietrelor preţioase (Rev. 21:9–21).

Sumar. În vedeniile din Revelaţia lui Ioan putem probabil să vedem o convergenţă a majorităţii motivelor bijuteriilor din Biblie. Măreţia împodobită a cetăţii vieţii veşnice constituie cadrul desăvârşirii promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut de-a lungul istoriei de răscumpărare. Puterea lui Dumnezeu, promisă în VT, este acum împlinită în persoana şi în lucrarea lui Isus Cristos, Mielul-Rege sacrificat care şade pe *tronul cetăţii împodobite cu bijuterii. În bijuteriile de pe efodul marelui preot şi în bijuteriile strălucitoare ale cetăţii eterne, putem vedea că cel mai bogat şi mai puternic Dumnezeu-Rege trăieşte veşnic cu poporul Lui.

BIBLIOGRAFIE. „Jewels and Precious Stones”, în The Illustrated Bible Dictionary (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1980), p. 781–789.

 

Comentarii închise la Bijuteriile în Biblie

Din categoria Utilităţi pentru adunare

„Închinaţi-vă Domnului cu podoabe sfinte!”

picture-31

Îmbrăcămintea şi podoabele comunică la fel de multe şi la fel de clar ca şi cuvintele. Aşa cum ne însuşim limbajul, ajungem să cunoaştem din experienţă şi semnificaţia manifestărilor umane prin îmbrăcăminte şi bijuterii. Biblia vorbeşte despre rolul acestora în manifestarea socială a omului şi chiar prescrie un anumit tipar când vine vorba despre închinare.

Dacă ne imaginăm un spectru al utilizării îmbrăcămintei şi al podoabelor adiacente în Israelul antic, la una dintre extreme putem plasa îmbrăcămintea cea mai austeră cu putinţă: sacul şi cenuşa folosite în post negru, pentru a indica jalea extremă. Leproşii aveau obligaţia de a umbla cu hainele sfâşiate. Dincolo de aceste extreme numai goliciunea mai putea trece, un tratament la care erau supuşi prizonierii de război şi condamnaţii la moarte.

La antipod se află modul extravagant pe care şi-l permiteau regii şi nobilii. În mod cu totul ocazional, la nuntă, tinerii puneau podoabele cele mai luxuriate pe care şi le permiteau şi primeau tratament de regi şi regine. Hainele de in subţire, haine de bumbac fin prelucrat importate din Egipt, erau de regulă în garderoba acestora.

Omul de rând îşi permitea mai rar haine de bumbac. În schimb garderoba sa făcea uz de hainele din in şi bijuteriile trebuie să fi fost din aramă şi alte metale nepreţioase.

Preoţilor Dumnezeu le indică un anume tip de îmbrăcăminte care să le servească şi de podoabă: „tunici, brâie şi scufii” (Ex. 28:40). Deşi acoperit de tunică, nu era permis ca piciorul să rămână gol: trebuia întotdeauna acoperit de ismene (Ex. 28:42). Singur marele preot purta peste tunică tot felul de obiecte din metale semipreţioase şi preţioase, însă toate aveau o valoare simbolică şi un caracter funcţional.

Îndemnul psalmiştilor este ca să ne închinăm Domnului cu podoabe sfinte (1 Cr. 16:29; 20:21; Ps. 29:2; 96:9). Despre ce vor fi vorbit ei?

Dacă acesta este spectrul între care fluctuează preferinţele de îmbrăcăminte să vedem ce se întâmplă atunci când omul doreşte să se închine lui Dumnezeu. Primul exemplu este cel al familiei patriarhului Iacov. Când acesta primeşte instrucţiuni clare de a se întoarce la locul numit „Bethel” pentru a-şi onora promisiunea făcută pe când fugea spre Padan-aram din pricina fratelui său, reacţia imediată a patriarhului a fost aceea de a decreta lepădarea de toţi idolii şi de toţi cerceii (Gen. 35:1-4). Probabil că aceştia aveau o conotaţie cultică. Familia sa crescuse într-un context păgân şi este natural ca să se fi deprins cu tot felul de practici păgâne. Acum este momentul purificării. La închinare înaintea lui Dumnezeu nu li se permite să aducă obiecte de podoabă care comunicau închinare la alte divinităţi. Gestul este exemplar. De observat că familia lui Iacov se şi spală şi îşi schimbă hainele. Există creştini care tolerează pe corpul lor tot felul de obiecte încărcate cu valoare „emoţională”, altele cu credinţe şi superstiţii. Acestora exemplul lui Iacov şi a familiei sale vorbeşte de la sine. 

Al doilea exemplu este cel al poporului Israel la Sinai. După ce au greşit lamentabil alunecând în idolatrie, israeliţii se văd în postura unui popor al cărui Dumnezeu este mânios pe el. Dumnezeu le spune clar ce să facă de această dată: „să nu-şi mai pună podoabele pe ei” – repetat de trei ori în Ex. 33:4-6, evident un climax narativ. Aceasta ce, în pregătirea dării Legii, poporul a trebuit să se îmbrace cu  haine curate (Ex. 19:10-11). Înţeleg de aici că, pentru oamenii care doresc realmente să arate că Îl caută pe Dumnezeu, tiparul preferabil este cu haine curate şi lipsit de podoabe.

Al treilea exemplu şi, probabil, cel mai categoric este oferit de însuşi regele David, omul preocupat de închinarea autentică înaintea lui Dumnezeu. Când a primit încuviinţarea de a despărţi Chivotul legământului de restul Tabernacolului, David aduce Chivotul la Ierusalim într-un cort de panze pe care l-a pregătit în Capitală. Cu această ocazie, în loc să însoţească procesiunea cu tot fastul de care curtea sa era capabilă la acea vreme, aşa cum Mihal, soţia lui, ar fi dorit, David renunţă la pompă şi la hainele de ceremonie preferând hainele de in subţire (2 Sam. 6:15 f). Nu e de mirare reacţia acidă la care David este supus din partea soţiei sale după încheierea festivităţilor. Cu toate acestea, din modul în care Dumnezeu o tratează pe Mihal, lovind-o cu sterilitate, înţelegem că Dumnezeu agrease manifestarea regelui. David, un om pasionat de slujirea lui Dumnezeu, deşi nu era preot (vezi Ps. 110), a înţeles că închinarea înaintea lui Dumnezeu presupune SMERENIE.

Dumnezeu a judecat pe domnişoarele şi doamnele lui Israel pentru că au făcut din purtarea podoabelor o manifestare a mândriei inimii lor şi le-a făcut parte de un tratament special care le-a dus exact în extremă opusă (Is. 3:16-26).

Astăzi ne afişăm în închinare cu tot felul de ornamente, podoabe, amulete şi toate justificate într-un fel sau în altul.

Am uitat că înaintea lui Dumnezeu preţuim la fel de mult şi fără ele.

Am uitat că nu ele ne dau măsura caracterului nostru.

Am uitat că Dumnezeu ne cunoaşte lăuntrul nostru şi nu este indus în eroare de înfăţişarea noastră.

Am uitat că Dumnezeu nu-Şi împarte slava cu nimeni.

Am uitat că închinarea înaintea Acestui Dumnezeu înseamnă smerenie.

Închinarea trebuie să fie relevantă epocii în care trăim, dar şi smerenia trebuie să fie relevantă în egală măsură. Arată-mi tu închinarea ta şi eu îţi voi arăta smerenia ta din modul în care te îmbraci şi te împodobeşti. Ce înţelege românul secolului XXI prin „smerenie”? Cum se îmbracă un om smerit în România secolului XXI? Dacă afli răspunsul la aceste întrebări du-te şi îmbracă-te aşa atunci când vrei să aduci prinosul tău de închinare lui Dumnezeu. Şi dacă ştii că creştinul se închină tot timpul lui Dumnezeu în „adevăratul duh” atunci ţi-ai dat răspuns şi la întrebarea despre rostul bijuteriilor în spiritualitatea creştină. Când te închini lui Dumnezeu singura persoană vrednică de laudă trebuie să rămână Dumnezeu. Închinătorul trebuie să înveţe ceea ce pentru Ioan Botezătorul era o realitate: „El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”.

Comentarii închise la „Închinaţi-vă Domnului cu podoabe sfinte!”

Din categoria Utilităţi pentru adunare